Născută în anul 1985, în satul Porumbeni, raionul Criuleni. Magistru în Comunicare Publică. Lector la Universitatea de Stat din Moldova şi expert în comunicare în cadrul Agenţiei de PR Parc Communications.
Luni
Zilele mele de luni încep cu antrenament pentru creier, pe care îl practic la USM, alături de studenții mei de la comunicare, astfel îmi tonific fiecare centimetru pătrat de cerebel, acumulând în același timp și bună dispoziție. De altfel, startul de săptămână alături de o generație ambițioasă de tineri, marea lor majoritate angajați în diverse activități sociale, mă face să întăresc încrederea că lucrurile se vor aranja și pentru această bucată de pământ, într-o zi. După două ore de dialog cu ei despre comunicare internă în organizații mă îndrept spre Agenția de PR în care lucrez.
Cea mai frumoasă echipă, cu profesioniști, oameni dedicați ceea ce fac și desigur, cei mai scumpi clienți. Telefoane, mail-uri, negocieri, ședințe, prezentări, apoi de la capăt, așa se umple o zi de muncă în PR asezonată cu multă creativitate, mai ales prima zi din săptămână. Rugăciunea cu care îmi trăiesc fiecare zi este ca toți oamenii din țara asta să contribuie zilnic cu ceva, așa încât, în timp să fundamentăm un stat frumos și durabil. Lucrurile se pot începe cu pași mici: să ne facem curat pe stradă, să nu mai aruncăm polietilena, să nu mai scuipăm în pantofii celor care ne vin în întâmpinare.
La final de zi urc la volan pentru a parcurge vreo 25 km până ajung acasă, stau în afara orașului, iar distanța pe care o merg e cel mai potrivit moment al zilei pentru meditație, atunci creionez în minte planurile pentru a doua zi, planurile pentru următorii 5 ani sau pentru celelalte veacuri. Ajunsă acasă, mă deconectez de la realitățile metropolei și intru în lumea piciului meu, care e mult mai simplă, mai plină de vise și nebunie, așa încât să mă relaxez pe deplin. Ultimele cuvinte în fiecare seară sunt din rugăciunea „Înger, îngerașul meu”, iar piticotul o repetă cu smerenie, pentru că știe că Doamne, Doamne ne veghează.
Marți
Primul gând de dimineață a zburat la multitudinea de inconveniente create părinților atunci când instituțiile educaționale, în acest caz mă refer la grădinițe – își sistează, mai mult sau mai puțin argumentat, activitatea. Este și cazul nostru, când pe durata verii grădinița pe care o frecventăm și-a întrerupt activitatea pe durata de o lună și jumătate, invocând reparații, pentru ca acum, în noiembrie, să se întâmple același lucru pentru a realiza un proiect de construcție. Înțeleg foarte bine că Moldova este un șantier, și că acest lucru e indispensabil atâta timp cât ne dorim o modernizare.
Dar în același timp, cei peste 140 copii care frecventează instituția nu au primit nici o alternativă. Această situație îmi amintește istoria unor amici de-ai mei care stau de ani buni în Berlin și care îmi ziceau că autoritățile nu iau nici o decizie atâta timp cât nu oferă o soluție de alternativă celor care urmează să fie afectați de un anumit proces. Ei bine, cu asta stăm prost… apoi, revin la echilibrul lăuntric și beau ceaiul verde în liniște, uitându-mă la știrea despre „umilirea” liderului de la Tiraspol de către un grup de veterani ai războiului de pe Nistru, în perioada acelui război noi deja plecasem din Criuleni, oraș situat în imediată apropiere, dar am găzduit preț de câteva săptămâni niște rude cărora și acum le sună în urechi vuietele provocate de bombardamente, iar balconul mai păstrează o crăpătură inestetică în perete, fapt ce dovedește că rănile nu se vindecă. Totuşi cine pe cine umileşte?
Ziua de muncă decurge într-un ritm mai mult decât normal, același proces: mail-uri, telefoane, înțelegeri și schimb de păreri, toate menite să adauge un pic de valoarea țării în care trăim, or eu practic să mă întreb cu ce am fost de folos azi țării și mă simt fantastic atunci când răspunsul nu se lasă prea mult așteptat.
Azi e 11.11…mulți își înregistrează căsătorii, nasc prematur pentru a coincide cu combinația de cifre, eu zic că e un noiembrie trist, în care ne sufocăm de mesaje electorale și facem pronosticuri hilare. Merg acasă, acolo lumea mea prinde alte dimensiuni.
Miercuri
Diminețile de miercuri încep cu timpul petrecut alături de studenți, la un nou curs de comunicare internă. Azi a fost o oră la care studenții mei au prezentat rapoarte de analiză a comunicării interne în diverse instituții. Am fost rea. Am ascultat doar pe cei care au respectat deadline-urile. Le-am povestit și lor că încă din facultate nu îmi plăcea că unii colegi de-ai mei chiuleau tot anul, nu prezentau lucrările, iar la final luam note similare și au fost trecuți din an în an, iar azi operează cu bon giorno la Milano… ei bine, eu aș vrea ca studenții mei, dar și restul, să respecte niște criterii în viața asta, dacă ora începe la 9.35 de ce să întrăm în sală la 10.20, daca avem de dat lucrare joi, de ce să o prezentăm miercurea viitoare…dacă avem de plătit factura azi, de ce s-o lăsăm pe la anul. Oi fi fiind eu complexată, dar mi-ar place să trăiesc într-un stat cu reguli, așa ar fi mai simplu de mers prin oraș cu mașina fără să ne tăiem unii altora colțurile, așa ar fi ok și la supermarket să nu băgăm legume stricate pe raft, acoperindu-le cu altele mari și apetisante. Ei bine, astea sunt reflecții matinale. La birou a fost o zi pașnică, câteva întâlniri contramandate, discuții plăcute la telefon și gânduri, multe gânduri. M-am gândit mult la dezbaterea de aseară dintre Johannis și Ponta, o dezbatere mimată, în care unul l-a făcut praf pe altul în fața a mii de spectatori cu ajutorul moderatorului. Tot azi mi-a venit un gând despre violență, despre violența asupra copiilor, furia pe care adulții o aruncă în adresa micuților executându-și propria pedeapsă, iar acesta ar fi răspunsul pentru numărul mare de frustrați pe care îi avem în țară.
Seara am descoperit un oraș agitat și grăbit, oamenii fac pașii mari, ochii sunt de cele mai multe ori, țintuiți în pavaj, femeile cară pungi enorme cu produse, apropo, de cele mai dese ori fiind încălțate în cizme cu toc, și am numărat câteva zeci de mucuri de țigară aruncate pe stradă, oare cine să vină să ne facă curat?
Acasă începe povestea povestită de un băiețel de 4 ani pentru care toamna e mult mai colorată decât am învățat eu să cred.
Joi
Dimineţile bune încep cu o cafea. Apoi știrile și câteva task-uri care nu așteaptă amânare. Aceleași știri peste tot, ușor modificate titlurile, inspirată am fost doar de faptul că azi Parlamentul European a ratificat Acordul de Asociere. Deci, cumva mai aproape de Europa. Continuu totuși să cred că nimeni nu va aduce standardele europene în Moldova într-un geamantan. Cred că de fapt noi, fiecare din noi suntem responsabili de cum se va schimba țara în următorii ani. Ei bine, la asta mă gândesc în fiecare zi cel puțin un minut, deci nu are rost să continui cu tot felul de lozinci educative.
Spre seară am intrat în librărie. Practic astfel de vizite, chiar dacă nu se încheie întotdeauna cu achiziții de carte, mă simt bine când fac asta. Am descoperit o cărțulie pentru copii despre bune maniere și reguli de politețe. Iar în contextul unui articol citit azi pe un site de știri de la noi scris de un străin care și-a exprimat impresiile despre Chișinău și care puncta că trebuie să împărțim mai multe zâmbete, mi-am dat seamă că aceasta cărțulie trebuie să stea în geanta adulților. Deci suntem o națiune de acriți, zâmbim puțin și suntem mai puțin politicoși. Or, a zâmbi și a avea fața luminoasă este tot o dovadă a politeței. Mi-am propus să fac eu primul pas, iar cei peste 20 de oameni pe care i-am întâlnit de pe scara biroului până în parcare cred că și-au șoptit în gând că sunt sărită de pe fix pentru că le-am zâmbit în toți cei 32 de dinți. Eu în schimb nu am primit nici un zâmbet. O fi fost de vină timpul... Acasă ajunsă lucrurile se schimbă, grijile se simplifică, zâmbetele se înmulțesc.
Vineri
Mai matinală decât de obicei, vinerea este ziua care are cel mai constructiv mesaj – de mâine e week-end. Azi evaluez rezultatele întregii săptămâni şi schiţez agenda pentru următoarea. Oare de ce nu avem introdus în Nomenclatorul de meserii şi profesia de PR, care e la fel de importantă ca şi altele ce se regăsesc acolo. Ei bine, unii continuă să creadă că oamenii de PR se ocupă de nimicuri, aşa mai mută şi ei foile de pe o masă pe alta…sau spoiesc realităţile. Ei bine că nu…meseria noastră e una ce creează viziune şi asigură recunoaşterea performanţelor. Decis pentru azi: îmi doresc o industrie de PR în Moldova şi mai multă creativitate. La muncă, ziua nu s-a încheiat.
