Vasile Botnaru i-a solicitat un interviu sociologului și savantului Petru Negură pe tema cărții pe care o lansează la Chișinău – despre scriitorii moldoveni din epoca stalinistă.
Europa Liberă: Titlul spune multe, dacă nu chiar tot. Scriitorii moldoveni pe care îi vizaţi n-au fost „nici eroi, nici trădători”. Adică ce vreţi să spuneţi? Nici câine, nici ogar? Nu a fost în stare acest pământ să producă disidenţă adevărată, care să se opună regimului sovietic, au fost nişte colaboraţionişti?
Petru Negură: „Dacă îi numim colaboraţionişti, atunci intră, mai degrabă, la categoria trădători. Şi ceea ce vreau să spun e că nu au fost oameni, cel puţin printre scriitorii pe care i-am studiat eu, pe care eu să-i calific, fără nicio rezervă, drept colaboraţionişti. Am refuzat şi celălalt pol conceptual, care este cel de erou. Nu am avut nici disidenţi, aceasta este, cel puţin pentru epoca pe care am studiat-o, epoca stalinistă. Deci, am studiat din 1924, de când s-a creat RASSM până în 1956. Noi avem o poveste specifică şi am vrut să o descopăr. Cum spuneam, în „Nici eroi, nici trădători”, aceasta de fapt vroiam să fac, să merg dincolo de aparenţele unor clişee.”
Europa Liberă: Despre criterii atunci să vorbim. Acum unor scriitori li se impută că au scris versuri despre Lenin şi aceasta, din perspectiva zilei de azi, este colaboraţionism, este o culpă. Când aţi stabilit că sunt sau nu trădători sau martiri, ce criterii aţi aplicat?
Petru Negură: „Acum au apărut o mulţime de alte criterii. Faptul că aceşti scriitori, în perspectiva mea de cercetare, nu erau nici trădători, nici eroi, înseamnă că m-am plasat undeva într-un câmp foarte vast. De fapt cu bună ştiinţă am vrut să evit nişte calificative care vin dinăuntrul mediului pe care l-am studiat.
Scriitorii şi intelectualii au acum tendinţa să-i judece pe cei de atunci ca fiind colaboratori sau, eventual, disidenţi. Pentru câţiva, puţini dintre ei, eventual, atunci când vorbesc despre propria lor persoană. Dar, după mine, aceşti termeni trebuie luaţi cu multe ghilimele şi analizaţi în contextul lor. Or, există o tentaţie de anacronism, când încercăm să judecăm ceea ce s-a întâmplat atunci, după nişte categorii care sunt valabile pentru astăzi.
Şi retrospectiv nouă poate să ni se pară comportamentul oamenilor de atunci ca fiind unul de trădători, de colaboraţionişti. Or, lucrurile sunt mult mai nuanţate atunci când te apleci asupra faptelor, asupra cazurilor pe care le studiezi.
Ce este relevant, din punctul meu de vedere, pentru acel mediu al scriitorilor din perioada stalinistă? Nu este atât această perspectivă alb-negru, ci multitudinea de nuanţe dintr-o perspectivă socială, sociologică şi istorică.
Studiind atent documentele din acea epocă, mărturiile, mi-am dat seama că nici Bucov, nici Lupan, nici Deleanu nu pot fi citiţi dintr-un unghi de vedere foarte abrupt alb-negru. Chiar dacă Bucov a fost şi om politic, Lupan a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor mult timp, dar aceiaşi Lupan, Bucov, într-o măsură mai mică Deleanu, au făcut foarte mult pentru a promova şi a conserva ceea ce s-a numit în epocă moştenire literară şi limbă literară, limba română de fapt, dar care pe atunci se numea, din considerente politice, moldovenească.
Fără Lupan şi fără Bucov, atenţie!, deseori tindem să-l neglijăm pe Bucov, pentru că Bucov cumva a fost mai „oportunist”, să-i spunem aşa, dar şi Bucov, şi Lupan au făcut foarte multe pentru a păstra şi limba română, şi patrimoniul literar cu Eminescu, cu Creangă, cu Alecsandri, care în anii ’40 erau, practic, interzişi sau, cel puţin, nu erau editaţi. Era numai un fel de „bla-bla” despre patrimoniul literar, dar care nu apărea în manuale, iarăşi din motive politice, pentru că Eminescu era considerat un mare scriitor român.”
Europa Liberă: Şi a scris „Doina”.
Petru Negură: „Şi a scris „Doina”, a scris şi „Scrisoarea a III-a”.
Europa Liberă: „Scrisoarea a III-a” nu o mai ştiau partinicii, dar „Doina” o ştiau la sigur.
Petru Negură: „Ce am încercat să fac este să văd cum s-au comportat anumiţi indivizi în anumite circumstanţe, într-un anumit context, sub anumite presiuni politice, sociale ş.a.m.d. în lupta lor dintre basarabeni şi transnistreni. Scriitorii transnistreni după război cu toţii sau majoritatea dintre ei erau membri de partid, aveau un trecut care le făcea greu capitalul politic, aveau un capital politic convingător, pentru că au supravieţuit epurărilor din 1937-1938, ceea ce este mare lucru.
Cei care au supravieţuit sunt, practic, câştigătorii. Or, ei revin în Chişinău, în Basarabia şi văd nişte scriitori care au maniere româneşti, un limbaj de Bucureşti, cum cu siguranţă îl avea Bucov şi Liviu Deleanu cu atât mai mult, care vine de la Iaşi şi nu era basarabean. Deci, vă imaginaţi ce fel de şoc cultural resimt aceşti scriitori.
Şi de cealaltă parte la fel. Pentru că transnistrenii erau comunişti şi vorbeau, în acelaşi timp, într-o limbă moldovenească şantistă, săracă. Corneanu, de exemplu, se exprima greu în limba română, în limba moldovenească, deseori prefera să treacă la limba rusă, lucru pe care îl îngăduiau scriitorii. Este foarte importantă această competiţie cu politrucii. Corneanu este unul dintre învingătorii despre care spuneam, învingători ai epurărilor din 1937-1938, în timpul războiului a fost politruc într-un lagăr NKVD pentru prizonieri, era membru de partid, era membru al organizaţiei de partid a scriitorilor şi după 1945, iată, este în această Uniune a Scriitorilor.
În primul rând m-au interesat atât biografiile, cât şi povestea globală a acestui mediu şi m-a interesat această ramificaţie foarte complexă de poveşti, de biografii, de contexte foarte grele, în 1949 erau deportări, oamenii scriau poezii despre colhozuri şi cât este de bine să trăieşti în colhoz.
M-a interesat, m-a intrigat acest lucru, cu atât mai mult că am pornit de la un tabula rasa a amintirilor mele din şcoală, când îi învăţam pe Corneanu şi Bucov, căci am prins acea vreme şi care pentru mine erau nişte scrieri absolut lipsite de interes, serbede ş.a.m.d.
Am vrut să văd cum trebuie să fii ca să scrii aşa ceva. Or, până la urmă am descoperit o poveste mult mai complicată. Şi aceasta de fapt este chemarea mea, pentru a vedea lucruri mult mai subtil, mult mai complex, mult mai nuanţat, dincolo de nişte aparenţe care împart lumea în alb şi negru sau roşu şi alb.”
Europa Liberă: O asemenea carte ar putea fi interesantă pentru tinerii de astăzi, care nici măcar pe scriitorii moderni nu-i cunosc, dar dumneavoastră să-i îndemnaţi să-i cunoască pe Lupan şi pe Bucov? Credeţi că le-ar fi interesant lor?
Petru Negură: „Poate că aceşti tineri, atunci când vor avea la un moment dat suficientă capacitate de a se apleca asupra unei epoci care nu le mai aparţine, poate dacă mergem mai departe, eventual, nişte oameni din generaţiile care au fost formate în epoca sovietică şi care îşi mai amintesc de Bucov şi Lupan şi de Corneanu. Şi ei poate ar fi intrigaţi să vadă ce s-a întâmplat de fapt atunci şi cum s-a întâmplat că aceşti scriitori au scris ce au scris. Și sper că i-aş putea intriga cu o poveste din spatele cortinei, care este una bogată, o spun cu mare încredere, şi poate că ei ar fi interesaţi să descopere această carte.”
