Absolventă a Facultății de Drept, Universitatea de Stat din Moldova. Expertă în drepturile omului și comunicare. A deținut mai multe funcții în cadrul sectorului asociativ, Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare și Departamentul Instituțiilor Penitenciare. A reprezentat în perioada 2011-2013 Republica Moldova în cadrul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii al Consiliului Europei. Actualmente este angajată a Fondului Provocările Mileniului Moldova, care implementează Programul Compact, finanțat de guvernul Statelor Unite.
Luni – Alarma și mobilizarea
O dimineață de luni, de regulă, înseamnă un nou început, un plan nou, o agendă organizată…sau cel puțin așa ne place nouă să credem. Ei bine, se întîmplă totuși să fim ordonați, cu agenda bifată și să ne simțim importanți... Și asta pînă cînd apare ceva care să ne amintească gingaș, că pînă și cea mai bună planificare uneori nu este decît o încercare umilă de a sfida planurile contabilității de sus, care are totuși grijă să-ți livreze dozat sau cu avans surprize. Partea bună e că ”supriza”, nu prea îndrăznește să treacă de pragul puterilor tare. În caz contrar nici nu și-ar avea rostul...
În cazul meu, ”surpriza” de luni a fost intervenția chirurgicală a mamei. Dincolo de datoria mea de fiică de a o susține moral și de a-i aduce medicamente, produse, lenjerie de pat etc a trebuit să fac efortul de a înțelege de ce dracu în țara asta într-o secție de chirurgie nu este apă caldă de o lună și ceva pe motiv că spitalul nu are buget să repare un boiler? Înțeleg perfect, că nu e datoria chirurgului să fie și manager bun, dar am mare dubii că streptococii și stafilococii care plonjează nestingherit pe lîngă boilerul defect știu ce înseamnă management prost într-o instituție de sănătate. Și atunci e muncă în plus și pentru medici de a lupta atît cu bolile celor veniți, cît și cu infecțiile intraspitalicești.
După „dușul” de realitate spitalicească cu miros de clor, urină și iod, revin la birou, unde mă așteaptă fidel carul de responsabilități. Și a fost multă muncă la birou. Rutină inevitabilă, dar și pregătirea unui eveniment important – mergem cu vreo 20 de colegi din presă la șantierul de reabilitare a sistemului de irigare de la Lopatna. Una mă bucură – sentimentul că nu producem hîrtie. Sunt mîndră că se fac investiții într-un domeniu important, dar ignorat cum este cel al irigării. Dar mai important decît apa, nu știu dacă mai poate fi ceva. Și cît nu am fi de importanți, gravi și geniali, nouă tuturor,ne place să ne înfruptăm din fructe și legume. Și preferabil ca acestea să fie crescute la noi. E un fel de patriotism, dacă vreți.
O bilă neagră o pot trece totuși la activ. I-am promis copilului că ne plimbăm prin parc. N-am făcut-o. Din cauza oboselii. Este cel mai aiurea sentiment să nu te ții de promisiunile făcute unui copil.
Așa mai spre seară, după ce am terminat infinitul menaj de acasă, revin la ideea debitată recent de o amică de a crea partidul femeilor obosite (dacă tot e la modă acum jucatul de-a partidele și orice adolescent ieșit din pubertate are cel puțin dreptul să o facă ). În pofida lipsei de solidaritate, care cică există între femei, partidul ăsta are șanse să treacă pragul electoral. Și mă tem, ah ce tare mă mai tem să nu mă regăsesc pe liste...
Marți – Intrarea în forță
A fost o zi plină cu de toate, dar mai ales cu lume bună. Evenimentul de monitorizare a lucrărilor de reabilitare a sistemului de irigare de la Lopatna a fost unul reușit. Au fost discuții umane și interviuri cu producători agricoli, mai puțin încruntați decît de obicei. Probabil așa arată speranța sau cel puțin încrederea atunci cînd nu mai ești sclavul secetei și că nu vei rămîne falit, dacă nu plouă.
După birou, am vizitat-o pe mama la spital. În drum spre casă ceva cumpărături. Trecut pe la librărie, unde sub pretextul cumpăratului unei cărți pentru mama, am lăsat o jumătate de avere.
Spre seară am avut parte de o surpriză plăcută. M-a sunat o prietenă de la Moscova. N.B. e o doamnă înțeleaptă, rafinată și super activă, deși are 69 ani. Dacă ai fi pe patul de moarte, discuția cu ea îți va părea dacă nu oxigen, cel puțin drogul, care îți poate atenua durerile. Cînd eram pe punctul de a închide, m-a întrebat, așa oarecum mai empatic, ce face o altă prietenă comună a noastră de la Kiev, pe care eu, am ocazia să o aud mai des. Frumos totuși că acest calvar politico-militar nu poate afecta relațiile dintre oameni. N.B. a promis că o sună pe prietena noastră comună. Sper că a făcut-o…
Miercuri – a doua mobilizare
În drum spre birou, la stație sunt martora unei scene strigătoare la cer. Un copil care își prinsese pe nas o biluță, încerca să-și distreze părinții, tot repetînd că e clovn. Ambii părinți s-au răstit la el ca o haită de cîini scăpați din lanț, de parcă sărmanul copil făcuse vreo crimă. Imediat s-a simțit frustrarea și dezamăgirea în ochii băiatului. Probabil așa ajung unii părinți să-și distrugă constant odraslele. Iar odată crescute mari, odraslele rămîn a fi niște clovni frustrați și nu conștientizează problema, și poate nu e vina lor…Și caută disperat spectatori pentru reprezentarea lor jalnică sau sadică…
Cafeaua de dimineață a fost inutilă și capul meu – eternul răzvrătit al durerii, îmi dă de știre cu spasme vesele ca bătuta țărănească de la Slobozia Mare. Mda…Soluții? Somn, liniște…? Astea toate-s mofturi burghezo-moșierești. Leșinatul aristocratic nu e pentru femei care au 1001 de lucruri fixate în agendă. Și le iau la depănat: email-uri, invitații, explicații, verificări și iar din nou email-uri, telefoane.
După muncă, la spital. De la spital – acasă. Iar acasă pachetul standard al menajului: gătitul, spălatul veselei, curat etc... Oricare tentativă de a sfida acest algoritm nu duce nicăieri…Deși trebuie să recunosc că acasă mă aștepta o surpriză. Fetița mea a făcut curat la baie (fără ca să i-o cer), a aranjat meticulos și frumos toate sticluțele cu șampon, balsam etc, a șters oglinda. Mai bine n-o ștergea, pentru că am văzut în ea o femeie care n-a mai apucat să meargă la un spectacol, care a început o carte mai bine de o lună și n-a dus-o la capăt și care uită să se odihnească.
Includ televizorul. Mai mult pentru fundal. Unde nu te întorci – e fotbal, e Shakira cu hit-ul ei, e emoție. Preponderent masculină, ce-i drept. Umanitatea a fost extrem de zgîrcită cu femeile în livrarea unor jocuri sau ocupații care să le solidarizeze așa cum o face fotbalul în cazul bărbaților. Există bineînțeles femei microbiste, dar nu le văd, lăsînd copii flămînzi și bolnavi, pentru a susține echipa favorită. Mda…de-a lungul istoriei, femeile chiar dacă nu au fost off-side, au incasat cel puțin muuulte penalti-uri pentru încercarea de a se afirma…Dacă mai continui șirul, risc să iau un cartonaș roșu de la bărbații care vor citi aceste gînduri.
Joi – Artileria grea
Dimineața ușor stresantă, a debutat cu o aversă de ploaie torențială. Eram pe punctul să cred că evenimentul planificat va fi un eșec total. Cameramanii erau îngrijorați că nu vor putea capta imagini de la instalarea căii ferate pe podul de la Ghindești, care le-a fost promisă drept una spectaculoasă. Pînă la urmă, vremea a ținut cu noi și evenimentul a trecut cu brio. Toți cei prezenți la eveniment, de la muncitorii ”Căii Ferate” și pînă la Ambasadorul SUA, aveau sentimentul lucrului împlinit – un pod nou, un drum bun, o nouă perspectivă pentru toți noi, cei care ne-am obișnuit să răbdăm noroi la propriu și la figurat.
Am externat-o pe mama. Evident că începe un nou calvar cu pansamente și dureri, dar trecem și de această încercare.
Spre seară am realizat promisiunea făcută copilului. Am ieșit cu minunata mea fetiță în oraș. Nu cred că există sentiment mai mirific decît o cină calmă și caldă cu copilul tău în care și glumițele și problemele existențiale merg ușor, ditamai ca un tiramisu, nici prea dulce, nici prea amar, ci tocmai potrivit. Productivă zi, frumoasă seară.
Vineri – Ruperea rîndurilor
M-am trezit foarte devreme. Așa mi se întîmplă de fiecare dată cînd am mai multe griji care necesită un management concomitent.
La birou am de pus la punct mai multe lucruri, printre care și cîteva materiale despre activitatea instituției noastre în ultimele două luni. În cadrul Programului Compact au pornit atîtea șantiere încît lucrurile se produc cu viteza unui carusel și abia de putem să le ținem pasul. Și ritmul acesta trebuie să fie molipsitor pentru mai multe domenii din țara noastră mică cu probleme mari.
Astăzi e zi plină de semnificație, care impune unele reflecții, dată fiind apartenența mea la această palmă de pămînt. Constat cu resemnare că indecizia noastră mioritică nu a produs nimic substanțial în ultimii peste 20 de ani, tot am oscilat isteric ba spre Est, ba spre Vest. Așa încît ne-am trezit acum că nu prea avem idei naționale care să ne inspire sau să ne țină grămăjoară ca popor. Suntem destul de dezbinați și de intoleranți. În mare parte, reprezentăm un popor de sceptici pesimiști, care pierde o groază de energie în bătălii dubioase pe rețele de socializare sau în presă. Toți pretind că se pricep la politică. Mai puțin însă se pricep la muncă. Unii chiar se tem de ea. Și tot fug ba dintr-un partid în altul, ba dintr-o funcție în alta. Edificatori, însă, avem mai puțini și ei sunt la mare căutare, fie că vorbim de construcția unei case sau de politică.
Nu ne așteaptă nimic nicăieri. Mereu trebuie să aducem totul cu noi. Și tare mi-aș dori să nu aducem cu noi în Europa prostia, alcoolizarea, fuga de responsabilitate... Azi petecul acesta de pămînt a confirmat o decizie. Măcar atîta curaj. Rămîne doar să nu compromitem această șansă.
Azi o să mă las de sentimentul că sunt ființa de neînlocuit pentru cei apropiați. E o iluzie să crezi că fără tine lumea s-ar opri. Și o mai mare iluzie e să alimentezi personal acest sentiment de exclusivitate necesară și salvatoare. Oamenii, de altfel ca și țările, trebuie să fie responsabili pentru soarta lor. Și să ia decizii. Iar o dată luate deciziile să existe consecvență între ceea ce spun și fac. Și succesul, satisfacția, împlinirea nu va întîrzia să apară.
Astăzi am luat o decizie de a-mi permite un manifest ușor egoist. Este pentru prima dată cînd o fac exclusiv pentru mine. Voi evada pe cîteva zile undeva unde sunt așteptată. Frumos. Adios amigos.
