Confucius îndemna la obediență față de putere și milita pentru selectarea unei birocrații restrânse, care să fie desemnată în funcție de merite, nu pe apartenența aristocratică. Guvernarea trebuie să asigure stabilitate și ordine prin aplicarea legilor, iar oamenii trebuie să-și respecte familia și să-și ocrotească bătrânii. Acestea sunt pe scurt perceptele confucianiste pe care Partidul Comunist Chinez le popularizează și pe care le consideră comune cu noua ideologie a partidului. Confucius a fost epurat în anii 1970 de Mao, dar în ultimii aproape 20 de ani marele filosof a fost redescoperit.
Președintele Xi Jinping a făcut în 2013 o vizită specială reședința Confucius din Shandong și a promis după ce s-a oprit la Institutul de Cercetări Confucianiste, fondat în 1996, că va citi „două cărți cu mare atenție”: celebrul volum „Analecte” și o Interpretare a Analectelor, extrem de necesară pentru înțelegerea filozofului, după cum spunea șeful statului chinez, care îi îndeamnă pe oameni să revină la religie pentru ca societatea să fie mai morală. Discursurile de acest tip conțin o doză mare de ipocrizie, fiindcă în timp ce ele sunt rostite în estul țării sau la Beijing, în vest multe călugărițe și mulți călugări sunt la închisoare pentru că l-au recunoscut pe Dalai Lama ca liderul lor. Gestul cel mai ridicol a fost, însă, făcut de fostul președinte Jian Zemin, care a ordonat punerea sub arest a unui băiețel de șase ani, declarat de Dalai Lama ca succesor a său.
„E greu să găsești o pisică neagră într-o cameră întunecată, atunci când ea nu se află acolo", spune fotograful examinând barba lungă a statuii lui Confucius și sprâncenele lui stufoase, de sub care ochii filosofului privesc dincolo de gardul templului din Wuwei. „Este unul dintre citatele atribuite lui Confucius, pe care Partidul Comunist Chinez încă nu l-a înțeles pe deplin”, îmi explică artistul, care mărturisește că „e nevoie de mai multă libertate în această țară în care oricine se poate îmbogăți dacă se pricepe, dar nimeni nu poate spune cu adevărat ce gândește”.
Se ferește să facă o poză cu mine și nici nu vrea să mergem să bem un ceai undeva în oraș, că despre cafea nici nu poate fi vorba. N-am mai găsit o cafenea adevărată de la Xi’an, dar și acolo predilecția pentru ness era covârșitoare. Omul nu voia să se afișeze cu mine, deși a fost mai deschis decât orice alt chinez întâlnit până acum în călătoria mea.