În urmă cu șase ani când am fost pentru prima dată la Xi’an, gazda noastră, un ziarist de la Beijing ne-a dus pe zidul orașului și ne-a invitat să mergem cu rișca, pentru a vedea orașul de sus. Zidul are o înălțime de 15 metri și o lățime de până la 18 metri la bază, cu o lungime totală de aproape 15 kilometri. Din fericire n-am mai văzut nici o rișcă, dar sus pe zid se închiriază biciclete pentru o sumă modică și o garanție de 50 de dolari. De sus, vechiului Chang’an era acoperit de smogul aproape permanent care îți intră în toți porii, îți irită ochii și îți forțează respirația. Pe vremuri era cel mai mare oraș din lume, iar înauntrul zidurilor lui, care au fost construite prima dată acum 2100 de ani și extinse ulterior în timpul Dinastiei Ming în 1370, trăiau două milioane de oameni.
Pe Poarta de Vest intrau caravanele grăbite să nu le prindă noaptea și să nu rămână în afara orașului, dar negustorii bogați nu zăboveau prea mult aici. După ce-și descărcau mărfurile plecau spre partea de sud-est a orașului, acolo unde găseau cele mai bune hoteluri și restaurante, dar în special cele mai instruite curtezane, care cântau la cel puțin un instrument, stăpâneau arta conversației, dar ofereau și servicii sexuale. Și astăzi partea de sud a Xi’an-ului este la fel căutată de oamenii de afaceri, pentru hotelurile cu grădini cochete în care păunii își înfoaie cozile, iar lebedele se bălăcesc în micile lacuri amenajte în curțile interioare, dar și pentru restaurantele umbroase și răcoroase, aflate la oarecare distanță de centrul îmbâcsit, iar curtezanele nu au dispărut, după cum m-a asigurat mai târziu ghidul ad-hoc pe care l-am găsit la Marea Mochee.
Reconstruirea Drumului Mătăsii, ca proiect politic și economic asumat de Beijing încearcă o redeschidere a țării spre Vest cu punct de pornire Xi’an, care înseamnă „Pacea Vestică”, o sintagmă cu oarecare acoperire, fiindcă minoritatățile sunt copleșite numeric de majoritate, dar și pentru că tradiția acceptării este veche. Mergând spre Vest, aici este primul oraș important în care apar moscheile, semn al vechii toleranțe religioase din perioada anilor 600, când împăratul Gaozong din Dinastia Tang a permis în mod oficial practicarea Islamului. Acum sunt peste 50.000 de musulmani în Xi’an și șapte moschei, incluzând și celebra Mare Moschee, construită în 749.
Am găsit-o aproape din întâmplare în cartierul musulman din centrul Xi’an-ului, rătăcind prin hutong-ul plin de mirosuri și zgomote, o poartă modestă, cu o inscripție cu litere arabe aurite deasupra. În curte erau doar trei studenți musulmani veniți mai degrabă să se plimbe, decât să se roage, cu toate că purtau pe cap fesul tradițional. Locul părea lăsat în paragină și m-am interesat la cei trei dacă-l pot vedea pe Imam. „Doar când e slujbă”, mi-a răspuns unul dintre ei care știa mersul lucrurilor și care s-a oferit să-mi arate împrejurimile, după o scurtă conversație din care a vrut să știe cine sunt și ce caut pe-acolo de una singură. I s-a părut că am nevoie de protecție, mai ales când i-am spus că vreau să văd ruinele capitalei antice, chiar mai mult decât Armata de Teracotă, la care mai fusesem.
Am acceptat cu oarecare precauție oferta, după experiența din Beijing, în care puteam să fiu cel puțin jefuită. Pe de altă parte profesorul de la Universitatea de Arte Frumoase, specialist în Drumul Mătăsii pentru care am primit recomandări călduroase s-a fofilat, deși l-am căutat la catedra lui, făcând un drum lung și certându-mă cu posesorul de scuter, care m-a dus în altă parte, pretinzând să-i plătesc pentru cursa greșită. Am printat la hotel adresa în chineză a Universității, dar bănuiesc că omul nu citea prea bine.
După ce m-a dus la Universitatea de Arhitectură și i-am spus că nu e ceea ce caut, mi-a cerut bani în plus pentru destinația corectă. N-am vrut să-i dau nimic și a început să țipe. În jurul nostru s-a strâns multă lume și toți vorbeau răstit unii cu alții și toți cu mine. Am dat să plec, fiindcă nu înțelegeam nimic, dar omul simțindu-se păgubit a început să tragă de mine. Cineva în vârstă i-a zis ceva și m-a lăsat, dar a continuat să mă urmărească, impreună cu restul curioșilor. N-am reușit să-l conving să mă ducă pe aceiași bani, așa că cearta a continuat. Poate mă înjura și m-ar fi luat la bătaie dacă nu era atâta lume. Unii din mulțime i-au spus pesemne că e mai bine să mă lase în plata domnului și să plece și în cele din urmă am scăpat de el, iar un alt vânător de clienți, tot cu scuter, care urmărise scena a început să negocieze cu mine plata pentru drumul corect. Îmi arăta pe degete, cinci degete, cincizeci de yuani. Prea mult zic și arăt la rândul meu două degete. În fine ne tocmim pentru treizeci.
Drumul și efortul au fost inutile, fiindcă profesorul nu a vrut să se vadă cu mine, așa că m-am întors în centru și la Marea Moschee am dat peste acest student musulman care avea propriul lui scuter și care m-a condus la ruinele vechiului oraș din perioada Dinastiei Han.