Linkuri accesibilitate

Ascunşi în cutia neagră


Din cei 32 de europarlamentari români actuali, circa două treimi nu se mai pot desprinde de valorile europene.




Până mai ieri preocupaţi să-şi exporte frământările interne la Bruxelles, la Strasbourg sau oriunde şi-ar fi putut vătăma politic adversarii la guvernare, europarlamentarii au trecut de la o vreme la munca de jos: ei trebuie să-şi convingă alegătorii că merită un nou mandat. Este, cum le place să spună, un alt fel de a face politică, la firul ierbii, acela pe care-l calcă în picioare tot anul.

Din cei 32 de europarlamentari români actuali, circa două treimi nu se mai pot desprinde de valorile europene. Ar vrea să-şi continue naveta încă un cincinal, dacă se poate. Chiar dacă, prin grija lor, România este ţara cu una dintre cele mai mici rate de absorbţie a fondurilor europene şi cu cele mai multe dosare de fraudare a acestora, are cele mai multe restanţe la capitolul reformă instituţională şi a luat premiul întâi cu coroniţă la capitolul violări ale drepturilor omului la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Pepiniera de cadre a partidelor reuşeşte să scoată cumva aceeaşi rată, mare, de infractori de toate culorile politice, depăşind media pe ţară şi de asemeni, pe orice domeniu de activitate. Poate doar poliţiştii să-i mai întreacă, dar aceştia muncesc din greu pentru asta. Că nu e uşor să baţi un suspect până-ţi moare în arest, cum s-a întâmplat la secţia 10 de poliţie la începutul acestei luni. Şi trebuie să urci în ierarhie suficient, ca şeful de poliţie din Piatra Neamţ care doar aşa a putut bate zilele trecute cu pumnii şi picioarele o fetiţă de 14 ani, în vreme ce subalternii săi îl secondau respectuoşi pentru priceperea lui profesională. Un episod „Şcoala altfel”, probabil.

La şapte ani de la aderare, autorităţile române nu reuşesc să demonstreze că s-au dezmeticit şi că ştiu exact de ce am intrat în Uniunea Europeană. Unii spun că a meritat pentru că astăzi justiţia este deasupra tuturor. Într-adevăr, procurorii au ieşit la pescuit, dar prada lor pare mereu dubioasă, gata alterată. E o vânătoare sedentară, din birou, pentru că, în vreme, după atâta nepăsare, s-au strâns grămezi de infracţiuni şi infractori, încurajaţi de nepăsarea sistemului. E suficient să arunci cătuşele într-o parte sau alta că se agaţă automat de încheieturile cuiva puşcăriabil. Dosarul oamenilor din fotbal putea fi instrumentat, foarte bine, de zece ani: figurile ar fi fost aceleaşi întrucât şmecheriile lor financiare sunt notorii chiar şi celor prost instruiţi în mărunţişurile acestui sport. Desigur, pentru microbişti, arestările şi condamnările în consecinţă par extraordinare pentru că istoria fotbalului, ca şi cea a cluburilor de noapte şi a mondenelor din tabloide se leagă armonios şi la vedere de cea a interlopilor politici, controlul unei echipe de fotbal ajungând să fie, ca un naş la Consiliul judeţean, un ghiul pe index sau un lanţ cât braţul la gât, adică un însemn al puterii. Însuşi reflexul presei de a căuta mereu femeia, ghiulul sau naşul în spatele oricărei decizii politice, financiare sau penale dă de înţeles că europenismul nostru declarat nu a învins încă tribalismul şi sexismul funciar.

E drept că printre candidaţii la Parlamentul European sunt şi multe femei, dar despre mai toate se spune că sunt doar împinse pe locurile eligibile de pe liste de soţii, iubiţii sau taţii bine plasaţi politic. Oricum, ele dovedesc că au învăţat de la bărbaţi să lupte când e vorba să-şi execute contracadidatele. S-ar părea că într-adevăr cea mai bună armă politică împotriva unei femei este altă femeie. Ele îşi ştiu punctele slabe, dureroase şi-şi aplică zâmbind lovituri care pe un bărbat l-ar invalida. Războiul dintre Monica Macovei şi Elena Băsescu, de pildă, le-a înfierbântat obrajii. Fiica preşedintelui care candidează din nou ca independentă, susţinută la vedere de partidul lui tăticu', Mişcarea Populară, are şi un cavaler al tristei figuri, pe Cristian Preda, care e primul pe listele partidului şi tot primul e de-a dreapta, să servească interesele prinţesei. Nu ştim care dintre ei e locomotiva listei ca să ştim ce şanse au întrucât unele sondaje prezintă partidul în umbra marjei de eroare. Iar dacă, mă rog, locomotiva este preşedintele Băsescu, cine e sirena? Şi dacă sirena e Elena Udrea, cine e atunci fochistul? Singurul care ar mai putea pune mâna pe lopată este Cristian Preda. Chiar dacă trece prin chinuri apostolice pentru acest sprijin, europarlamentarul ştie că martirajul său nu e inutil. Preşedintele îl priveşte cu ochi îngăduitori şi poate că nu la alegerile acestea prezidenţiale, dar la următoarele va primi aripioarele de înger. Cele două protagoniste, până mai ieri colege de partid şi de navetă europeană, îşi reproşează una-alteia activitatea, fiica preşedintelui ţinând în braţe, ca un reproş mut, dar foarte gălăgios, copilul născut în mijlocul mandatului de parlamentar, unul dintre argumentele emoţionale folosite în ultima vreme şi de Traian Băsescu. Chiar şi-aşa, part-time, mezina preşedintelui a spart normele la interpelări, discursuri, propuneri, intervenţii şi amendamente. E drept, adversara sa a făcut parte din mai multe comitete şi comiţii, a susţinut mai multe rapoarte şi referate, are mai multă experienţă instituţională şi mai multe uşi din dos deschise. Mare parte dintre admonestările otrăvite adresate guvernului de la Bucureşti de mai-marii de la Bruxelles o au drept coautoare. Sunt relaţii care echilibrează lupta în Parlamentul European, nu şi acasă. Din când în când, pentru a schimba sorţii luptei, universitarul care ţine trena prinţesei mai scăpă câte un ghiont în coastele celei care aleargă pe culoarul vecin, acuzând-o de colaboraţionism cu coruptul Vasile Blaga, cel care nu s-a dat deoparte s-o lase pe Elena Udrea la conducere.

Fireşte, dacă privim tabloul de ansamblu, cearta celor două candidate pare comică. În primul rând pentru că se referă la nişte resturi politice care încearcă din greu să regăsească şi să-şi fure reciproc puţina simpatie publică după un mandat plin de corupţie şi greşeli majore şi în al doilea rând întrucât singurul viciu al doamnei Macovei este, în cele din urmă, că vraja dintre ea şi preşedinte s-a destrămat şi că a refuzat să facă jocul consilierilor acestuia. Amândouă vor susţinerea românilor, dar brusca lor elocinţă are ca muză cutia neagră a voturilor. Este valabil pentru toţi ceilalţi candidaţi, desigur, chiar dacă interesele lor pentru viaţa românilor de zi cu zi au ruginit şi nu mai stăpânesc atât de bine sintaxa flatariselii şi propagandei, nici politicile publicitare care le-au permis să sucească minţile alegătorilor în întâiaşi noapte de dragoste. Unii par chiar nemulţumiţi că drumul către bancomatele belgiene trece tot prin peisajul trist al unei ţări abandonate care trebuie cucerită deşi nu are cine se preda.

Intrată pe mâinile birocraţiei de partid şi de stat, Europa nu mai ajunge la tot românul. O abuzează şi-o epuizează toţi pe treptele palatelor. E o bună industrie de făcut bani. O altă resursă de bani şi influenţă pentru partid şi familiile politice. Candidaţii privesc pe ferestrele maşinilor de campanie şi îşi rostesc mantra: modernizăm tot, facem investiţii strategice din fondurile structurale, pompăm idei, energie, creativitate în regiunile de dezvoltare, aducem PIB-ul pe cap de locuitor la nivel european. E un discurs hipnotic, chiar dacă ininteligibil pentru imensa masă de manevră ameţită de telenovele, reality-showuri, tabloide şi sărăcie. Probabil că unul dintre principalele motive pentru care România a intrat în UE este pentru ca oamenii să poate migra legal şi masiv în alte ţări unde speranţa la mai bine este reală, nu doar în discursuri sau pe canalul de telenovele.

Conform celui mai recent raport Eurostat, speranţa la viaţă a românilor este de 74,5 ani, puţin mai mare ca a bulgarilor, letonilor şi lituanienilor însă cu opt-nouă ani mai mică decât a celorlalte ţări europene. Românii şi bulgarii sunt şi, la capitolul bani, ultimii din Europa, la o distanţă de câteva mii de euro faţă de alte ţări din fostul bloc sovietic, diferenţa faţă de Europa occidentală fiind de aproximativ 20 000 de euro. Aceste statistici capătă o realitate înfricoşătoare în profunzimile Moldovei sau ale Olteniei, prin Caraş-Severin sau în satele risipite din Apuseni. Sunt imense pete albe unde geografii şi demnitarii scriu „Aici sunt monştri”. E ca un tărâm uitat de timp. Arena electorală nu se întinde până acolo. Nici apa, gazele, şcolile, civilizaţia. Singura legătură cu Europa este fluxul continuu de ţărani plecaţi spre vest să-şi vândă ieftin forţa de muncă. Mai bine ieftin, decât gratuit. S-au săturat să fie firul ierbii. La urma urmei, poate nici nu sunt un fir de iarbă. Ar trebui lăsaţi să crească mai mult, nu să fie călcaţi în permanenţă în picioare.
Previous Next

XS
SM
MD
LG