În perioada in care România a negociat acordul ei de asociere şi de comerţ liber cu Uniunea Europeana nu exista programul Parteneriatului Estic de care beneficiază acum Moldova. Romania a semnat un acord similar, care se numea atunci Acordul European in 1993 şi în baza acestuia au fost semnate mai multe acorduri comerciale care au permis intrarea produselor romanesti , in mod treptat pe piata comunitara. In 1995 Romania şi-a depus candidatura la Uniune si abia in 2007 a fost admisa. Corespondenta noastra la Bucuresti Sabina fati a stat de vorba cu Anca Boagiu, care a fost ministru al integrarii europene intre 2005 si 2007, și a întrebat-o la începutce efecte si ce consecinte a avut semnarea acestui acord pentru România şi în drumul ei către Uniunea Europeană.
Anca Boiagiu: „Aş spune că efectele s-au văzut, de-a lungul timpului, şi în perioadele de pre-aderare, şi în perioadele post-aderare. Şi am să pornesc, în primul rând, de la faptul că, din punct de vedere economic, dezvoltarea ţării s-a produs mult mai rapid şi s-a produs pe, cel puţin, două axe principale. Una a fost legată de faptul că au existat finanţările care au venit dinspre Comisia Europeană, care au stimulat dezvoltarea economică, dezvoltarea infrastructurii de transport, dezvoltarea chiar a resurselor umane şi aici aş spune că este al doilea pilon important de dezvoltare. Pentru că apariţia firmelor străine şi a capitalului străin au condus la un transfer de experienţă, de cunoaştere, de know-how, care a fost mai mult decât benefic către stat. Şi el s-a manifestat nu numai în zona economică, dar şi în zona administrativă, acolo unde evoluţia în ceea ce priveşte criteriile de promovare, structurare a instituţiilor publice ale statului au condus la fluidizarea deciziei şi la o europenizare a acestora mult mai rapidă.”
Europa Liberă: Se poate vorbi şi despre efecte în plan politic?
Anca Boiagiu: „Da, cu siguranţă. Sunt, în primul rând, efectele în plan politic, pentru că, până la urmă, orice stat membru al Uniunii Europene este şi membru al unei familii politice care susţine statul respectiv şi politicile din statul respectiv. Iar apartenenţa la familiile politice este o mare garanţie pentru fiecare stat în parte, pentru menţinerea democraţiei în statele respective. Pot să spun, luând exemplul României, că apartenenţa la Uniunea Europeană a fost mai mult decât o garanţie în apărarea statului de drept. Şi exemplu sunt cele două suspendări ale preşedintelui Traian Băsescu care au eşuat, datorită faptului că România era stat membru şi criteriile au trebuit să fie respectate, iar intervenţia celorlalte state membre ale Uniunii Europene nu a făcut altceva decât să salveze democraţia în România şi să protejeze instituţiile statului de drept. În egală măsură, şi instituţiile statului de drept s-au întărit, prin respectarea tuturor criteriilor la nivel european. Eu personal cred că e foarte important ca statele din Parteneriatul Estic să rămână ataşate principiilor şi valorilor europene. Iar lupta pe care au dat-o, în ultimii ani, pentru democratizarea ţărilor trebuie să continue. Este evident că există un curent anti-european care se manifestă prin diverse mesaje, începând cu atacul la democraţie, atacul la ortodoxie şi continuând cu atacurile la instituţiile statului de drept. Dar cred că rolul ţărilor, aşa cum este Moldova, cum este Ucraina, cred în continuare, Georgia, Azerbaijanul, Armenia, locul lor este alături de Europa şi nu alături de spaţiul sovietic.”
Europa Liberă: Dar, când vorbim de Acordul de Asociere al României la Uniunea Europeană, putem spune că acest Acord a impulsionat anumite reforme în România? Dacă ar fi să faceţi un clasament al acestor reforme, care credeţi că au fost cele mai importante sau care au fost cele mai stimulate de acest Acord?
Anca Boiagiu: „Toate reformele au fost foarte importante. Dar îmi aduc aminte de perioada ultimă, înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, moment în care pe partea de justiţie au fost discuţii foarte ample, pe partea de protecţie a frontierei – toate aceste reforme au fost mai mult decât stimulate, de, să zicem, decizia politică europeană, dar, în egală măsură, şi susţinute prin finanţare europeană. Deci nu trebuie să vedem Europa ca pe o mare familie în care ţi se pun condiţii. Nu. Este o mare familie în care toată lumea trebuie să respecte anumite condiţii şi anumite reguli, dar care sunt democratice, sută la sută democratice, şi reguli care, până la urmă, nu fac altceva decât să îţi asigure progresul, din punct de vedere economic. Europa dă bani statelor membre şi dă mai mulţi celor mai sărace, luând din finanţarea care vine de la statele mai bogate. Deci este un mare avantaj – ai un spaţiu în care circuli liber. Ai un spaţiu în care poţi să înveţi oriunde, poţi să studiezi oriunde. Deci sunt foarte multe avantaje pe care un stat membru, în mod special, noi, statele foste comuniste, le avem, ca urmare a intrării în Uniunea Europeană.”
Europa Liberă: După semnarea Acordului de Liber Schimb între România şi Uniunea Europeană, totuşi economia României nu s-a modificat brusc. Ne aducem aminte că România a primit această constatare din partea Uniunii Europene, din partea Comisiei Europene, că este o economie de piaţă, abia în 2004. A trecut o vreme destul de lungă de la semnarea Acordului de Asociere şi până la îndeplinirea acestui criteriu, să spunem. De ce credeţi că atât de greu România a ajuns să devină o economie de piaţă funcţională?
Anca Boiagiu: „Pentru că avea o economie care nu era de piaţă şi nu era funcţională datorită modului în care era gestionată. Până la urmă, trebuie să ne amintim că nu exista mediu privat, el a fost stimulat prin această dorinţă de a deveni stat membru al Uniunii Europene. Existau mamuţi industriali în România care erau prost gestionaţi de stat şi care aveau nevoie de capital privat. Au fost paşi care au trebuit să fie făcuţi şi îmi amintesc că, în perioada aceea, am avut o serie de acorduri, Acordul cu Banca Mondială, cu Fondul Monetar Internaţional, cu Comisia Europeană, în baza cărora au fost privatizate anumite societăţi cu capital majoritar de stat. Unele societăţi – care trăiau din banul public, erau doar consumatoare, fără să producă nimic – au fost închise. Au existat şi programe, tot finanţate de Comisia Europeană, de reconversie profesională a oamenilor care lucrau în aceste întreprinderi, şi simultan de creare a întreprinderilor mici şi mijlocii. Acum este evident că succesul unor astfel de programe depinde întotdeauna, pe de o parte, de voinţa politică, din ţara în care sunt implementate. Dacă ai un guvern care sprijină democratizarea ţării, este evident că toate aceste reforme pot fi făcute mai uşor. Şi depinde şi de consensul dintre partidele politice. Există, în toate ţările, şi partide care contestă beneficiile aderării la Uniunea Europeană. Dar eu cred că sunt partide care, de fond, nu contestă Uniunea Europeană, contestă pierderea statutului de privilegiaţi pe care le aveau, în perioadele anterioare. Contestă bunăstarea gratuită, sau gratuită pe banii publici, pe care o aveau care evident că dispare, atunci când discuţi despre capitalism, când discuţi despre economie de piaţă funcţională, când discuţi despre liberă circulaţie, când discuţi despre oameni care sunt informaţi şi ştiu că se poate trăi şi altfel.”
