vineri, august 01, 2014 Ora Locală 18:55

Cultură / Cartea la pachet

Katherine MANSFIELD, Jurnal trist

„Nu doresc decât să am timp să-mi scriu cărţile. După aceea nu-mi pasă dacă mor. Trăiesc numai ca să scriu”.


 
Contemporană cu Franz Kafka, despre care habar nu avea, dar şi cu Virginia Woolf, care în schimb o considera singura scriitoare de a cărei concurenţă îi era teamă, Katherine Mansfield şi-a trăit scurta-i viaţă mai mult în scris şi mai ales pentru scris, după cum stau mărturie paginile Jurnal-ului său trist, Art, 2008: „Nu doresc decât să am timp să-mi scriu cărţile. După aceea nu-mi pasă dacă mor. Trăiesc numai ca să scriu”.

Rareori o fiinţă umană a ştiut să scoată din suferinţa fizică note mai acute, fără a fi totuşi stridente. „Pe măsură ce sufăr, pe atât mi se oţeleşte puterea de a îndura”, se confesează autoarea pe 21 ianuarie 1915, pentru ca la aflarea veştii morţii fratelui său, pe front, să-şi definească astfel destinul de femeie & scriitoare: „Vreau să consemnez aici nu numai faptul că nu mi-e teamă de moarte, dar şi că întâmpin ideea morţii cu braţele deschise. Cred în nemurire pentru că el nu mai este aici şi pentru că tânjesc să-i fiu alături. Dragul meu, ştiu că eşti acolo, şi trăiesc alături de tine şi am să scriu pentru tine” (nota din 29 octombrie 1915).

Înglobând 12 ani, din iunie 1910 şi până pe 10 octombrie 1922, Jurnal-ul trist este un nesfârşit lamento („Oh, agonia de a trăi! Oh, Viaţă amară, amară, amară!”), dar şi o sticlă cu mesaj aruncată în valuri, în speranţa că cineva are s-o culeagă vreodată, ca fiindu-i destinată: „Simt că trebuie să trăiesc singură, singură, singură; doar artiştii să-mi calce pragul. Fiecare artist îşi taie urechea şi şi-o bate în cuie pe uşă, pentru ca ceilalţi să strige în ea”. Or, strigătul lui Katherine Mansfield se rezumă, în ultimă instanţă, la acest sfâşietor: „Fă-mă, Doamne, vrednică să scriu!”, cu toate variaţiile lui posibile, de la „faptul că trupul meu e o închisoare” la „faptul că trebuie trecută bariera ciudată dintre a gândi şi a scrie…”

Mare admiratoare a lui Cehov („Ah, Cehov! De ce-ai murit?”, exclamă la un moment dat autoarea), invocat adeseori în paginile Jurnal-ului, Katherine Mansfield se stinge aproape la fel de frumos ca şi maestrul ei spiritual, dacă e să dăm crezare ultimei notiţe din carte, redactată de soţul ei: „Nu am văzut şi nu voi vedea vreodată o făptură mai frumoasă decât era Katherine în acea zi; ca şi cum minunata desăvârşire spre care a năzuit întotdeauna pusese de astă dată deplină stăpânire pe fiinţa ei. Dar pentru a dobândi aceasta, plătise cu viaţa”. În avans, aş adăuga eu…
 
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                      11 februarie ’13       

Taguri Radio Europa Liberă,Emilian Galaicu-Păun,Recenzie,Cartea la pachet,Katherine Mansfield,Jurnal trist,Editura Art

Acest forum a fost închis
Comentarii
     
În acest forum nu există încă niciun comentariu. Fiţi primul şi contribuiţi cu unul

În exclusivitate