joi, octombrie 23, 2014 Ora Locală 16:47

Europa Liberă la week-end / Punct și de la Capăt

Despre înjurătură ca una din „artele frumoase”

Vasile Botnaru, Daniela Terzi-Barbăroșie și Alexandru Vakulovski pun imprecația în context social, psihologic și literar.

Multimedia

Audio


Vasile Botnaru: Cine apelează la cuvinte licenţioase îşi trădează neputinţa ori îşi afirmă astfel superioritatea? Sunt oare inofensive expresiile necuviincioase? Ori ele au capacitatea de a induce şi acţiuni, pe care ajungem să le regretăm? Acestea sunt întrebările la care vom căuta astăzi răspuns, împreună cu invitaţii mei. Aşadar, în studioul de la Chişinău al Europei Libere se află Daniela Terzi-Barbăroşie, cunoscuta expertă în psihologie şi scriitorul Alexandru Vakulovski. Am formulat tema mesei rotunde în felul următor: societatea, oamenii, mai
Vasile BotnaruVasile Botnaru
x
Vasile Botnaru
Vasile Botnaru
curând, îşi fac un deserviciu, atunci când poluează discursul public, dar şi cel privat cu expresii, cuvinte mai puţin decente şi chiar necuviincioase. Poate chiar aş întinde coarda în mod deliberat, căutând o legătură sau chiar semn de egalitate între violenţa verbală – că aceasta înseamnă, de fapt, injuriile – şi violenţa reală, fizică, care este în ascendenţă. Or, poate dumneavoastră mă veţi convinge că, dimpotrivă, oamenii care înjură îşi eliberează tensiunile şi nu sunt violenţi în viaţă. Oricum, vreau să vorbim despre efectele pe termen scurt şi pe termen lung ale acestei poluări – care e adevărat, am moştenit-o, avem şi propriile tradiţii – dar, mai cu seamă, să atingem şi limbajul violent, necuviincios al politicienilor, al celor care volens nolens sunt pe sticlă, sunt în prim plan şi oferă modele, indiferent că vor, că sunt agreabili sau nu. În primul rând, l-am invitat pe autorul unui roman, care a conţinut un cuvânt în titlu destul de necuviincios. Sigur, ca procedeu în literatură a avut o cu totul altă valenţă, o cu totul altă valoare, s-a discutat foarte mult despre acest roman întitulat „Pizdeţ”, deci Alexandru Vakulovki ar fi în măsură să vorbească exact despre aceasta. Pentru că a suportat toate criticile posibile şi s-a justificat de un milion de ori de ce a ales anume acest cuvânt pentru a reda o lume paralelă în care a coborât sau ne-a invitat şi pe noi să coborâm, în lumea unor personaje care nu puteau să vorbească altfel, decât aşa cum vorbeau. Dar, de acolo, din lumea aceea paralelă au ieşit în societate şi am impresia că limbajul lor este tot mai popular. Mai ales, pe mine mă strânge din spate, când văd cum domnişoarele, adolescentele, ieşite dintr-o instituţie onorabilă, pe frontispiciu sunt trecute nume ale unor clasici care sunt întruchiparea idealului lingvistic, şi copiii aceştia, la recreaţii, alături, jucând şotronul, înjură, de ţi se ofilesc urechile. Vă rog să ne spuneţi, ce credeţi, dacă într-adevăr se întâmplă această poluare şi dacă are efecte nocive.

x
Alexandru Vakulovski: „E foarte greu de vorbit despre limbaj. Cred că limba ne reprezintă foarte bine. Şi cuvintele licenţioase – cum le-aţi numit – sunt, de fapt, cuvinte normale ale limbii române. Oamenii le fac să pară licenţioase, să pară abjecte. Uneori un cuvânt normal, rostit, de exemplu, de un politician, devine înjurătură. Aceasta e părerea mea. Era un film sovietic,  în care înjurăturile erau cu „ridiska”, cu cuvinte normale, dar care erau folosite ca şi înjurături. Acea comedie, de fapt, ne arată cum circulă cuvintele licenţioase, cum oamenii le dau mai mare importanţă decât au ele, de fapt.”

Europa Liberă: Da, vorbiţi despre „Джентльмены удачи”, unde puşcăriaşii încearcă să vorbească, evitând aceste cuvinte. Înţeleg atunci când îţi dai cu toporul peste deget şi evident înjurătura, cuvântul acesta are valoare de interjecţie, mai curând. Dar atunci când ai un adversar şi îl faci cu ou şi cu oţet, şi îi atribui toate viciile posibile, atunci sigur că e altceva sau nu?

Alexandru Vakulovski:
„Când îţi creezi o imagine şi vrei să pari foarte cult, şi inteligent, şi, la un moment dat, izbucneşti în înjurături, normal că toată lumea rămâne stupefiată şi se gândeşte: „Ce om prost crescut”. În schimb, nimeni nu se aşteaptă să meargă la piaţă şi vânzătorul din piaţă să vorbească cu neologisme, de exemplu. Ar părea mai degrabă un film SF decât un film care prezint realitatea. Şi cum realitatea noastră e foarte tărcată, ca să zic aşa, şi limbajul e la fel. Într-un anumit loc se vorbeşte într-un fel, în altul – altfel. Şi când nivelele acestea ale limbajului se suprapun sau nouă nu ne sună bine, atuncea noi rămânem miraţi, perplecşi.”

Europa Liberă: Întrebare încuietoare, pe care a formulat-o deunăzi un coleg de-al nostru, scriitorul Iulian Ciocan, spunea că e foarte simplu să cauţi argumente împotriva acestor cuvinte: te întrebi dacă ţi-ar plăcea copiii tăi, la micul dejun, să vorbească cu tine, aşa cum vorbesc ei între ei la recreaţii.

x
Alexandru Vakulovski: „Păi nu, micul dejun presupune o anumită căldură, presupune familia şi nu mi s-ar părea normal ca la micul dejun copiii să vorbească ca vânzătorii din piaţă – pe care îi tot pomenesc acuma – sau ca şoferii de microbuze. Dar nu mi-aş învăţa copiii şi nu i-aş certa foarte tare, dacă aş şti că ei folosesc anumite cuvinte din argou, cuvinte licenţioase. Pentru că mi s-ar părea că ei sunt nepregătiţi pentru viaţă, dacă ar fi total departe de aceste cuvinte. De fapt, ar însemna să fie departe de realitate, ceea ce, pe mine, ca părinte, ar trebui să mă sperie.”

Europa Liberă: Adică nu i-ai ţine într-o boxă sterilă, înţeleg?

Alexandru Vakulovski:
„Nu, aş vrea să îi învăţ aşa ca să fie pregătiţi în viaţă.”

Europa Liberă: Dar vezi, dumneata deocamdată judeci la modul condiţional şi teoretic.

Alexandru Vakulovski:
„Da.”

Europa Liberă: S-o întreb pe doamna Terzi-Barbăroşie care are această problemă – doamna mai este şi psiholoagă, care trebuie să rezolve problema aceasta.

x
Daniela Terzi-Barbăroşie: „Chiar dacă am fost invitată, probabil, ca să contrabalansez zisele lui Alexandru, nu cred că sunt în măsură să fac acest lucru. Am o atitudine specială pentru limbajul licenţios. Ca persoană, am o reactivitate sporită pentru cuvintele obscene. Este un tribut, pe care îl plătesc copilăriei, care a fost destul de pestriţă, din acest punct de vedere, crescând într-un sat mic, cu oameni care consumau mult alcool, mai nervoşi şi mai ţâfnoşi, respectiv, am contactat destul de devreme cu acest timp de limbaj, moment pentru care am format reactivitatea de care vă spun. Şi la nivel neurofiziologic – dacă vreţi, tocmai aşa –  se conturează atitudinea noastră pentru limbajul licenţios. Atunci când auzim un cuvânt care nu ne place sau pe care îl considerăm noi ca fiind obscen, de fapt, noi nu interpretăm cuvântul ca atare, ci foarte repede memoria noastră naşte acea asociere cu evenimentul primar sau alte experienţe – pe care le-am avut în copilărie, de exemplu, sau în adolescenţă – şi alocăm acelui cuvânt auzit, care nu este o adunătură de litere, bineînţeles, pentru noi, acea semnificaţie care ne-a consternat pentru prima oară sau primele zece ori.
În utilizarea limbajului argotic sau obscen, diferenţa o face această limită pe care o avem noi, ca persoane, acest cenzor moral, pe care ni-l impunem sau care ne-a fost impus.

Respectiv eu am cuvintele mele trigger, la care acţionez destul de rău. Iar acest rău înseamnă pentru fiecare diferit: unii oameni se ruşinează, alţii se înfurie, unii sunt amuzaţi de anumite cuvinte, alţii dimpotrivă, ar vrea să răspundă şi ei la fel. Reacţiile pe care le avem depind, în primul rând, de felul nostru de a fi, de principiile noastre morale, dar şi de ceea ce considerăm noi ca fiind socialmente acceptabil sau socialmente dezirabil. Pentru că, în utilizarea limbajului argotic sau obscen, diferenţa o face această limită pe care o avem noi, ca persoane, acest cenzor moral, pe care ni-l impunem sau care ne-a fost impus. Respectiv trecerea de acest prag psihologic depinde de fiecare persoană în parte. Chiar dacă, per ansamblu, la nivel de comunitate sau naţiune, vor exista întotdeauna cuvinte tabuizate şi cuvinte nontabu, dar pe care le putem folosi ca să exprimăm acelaşi lucru.”

Europa Liberă: Se ştie că pe georgieni, dacă încerci să îi înjuri de mamă, pot să te taie. Aceasta o ştim încă de la sovietici. Deci, noi, românii, noi, post-sovieticii, înjurăm cu nonşalanţă, fără ca să ne dăm seama, de fapt, ce înseamnă aceasta.

Daniela Terzi-Barbăroşie:
„Da, am auzit şi fraţi care se înjură de mamă, între ei.”

Europa Liberă: Da. Aceasta, de fapt, combate versiunea dumneavoastră că oamenii demult nu mai înţeleg ce spun. Aceasta e un fel de bolboroseală, ca la ruşi, acest „blin” care a plecat de la originea cuvântului, de fapt.

x
Daniela Terzi-Barbăroşie: „Teoria în ceea ce priveşte psiholingvistica – care, mă rog, este legată inclusiv de limbajul obscen – spune că, atunci când alegem să folosim limbajul obscen, de fapt, nu noi alegem, ci el ne alege pe noi să ne folosească. Pentru că controlul moral şi raţional practic lipseşte. Este o reacţie, întâi de toate. Iar, în unele cazuri, se poate contura un comportament dezadaptativ, format din această uzanţă în exces a limbajului obscen, şi poţi ajunge să spui despre cineva că este o persoană obscenă, tocmai pentru că foloseşte acest limbaj. Până la urmă însă, ceea ce face diferenţa, cum spuneam, este cenzorul moral. Reacţia pe care o scot „coarnele” noastre vocale, până la urmă, este necontrolată. Şi de aici regretul meu mare – ca psiholog, pentru că aţi adus în discuţie şi identitatea mea profesională – pentru că cuvintele pot face foarte mult rău. Iar costul social, pe care îl plătesc oamenii care aleg să folosească limbajul obscen, este mult prea mare. De multe ori, primele „păsărele”, care ies din gură ajung să fie regrete mai pe toată viaţa, în unele cazuri.”

Europa Liberă: Dar, doamnă Terzi-Barbăroşie, Alexandru spune că acesta este mediul firesc. Şi eu tind să-i dau dreptate, că, din păcate, peste tot, mediul este poluat, la fel, cum mediul ambiant este poluat. Noi degeaba ne căinăm că avem plasticuri şi gunoaie. Dar lumea continuă să fie iresponsabilă şi se autonimiceşte, în felul acesta. La fel, şi lingvistic, probabil, ne autonimicim sau ne autoprimitivizăm. Şi atunci deplângem un mediu mai mult sau mai puţin steril. Sau ce facem? Ne adaptăm sau minimalizăm efectele? Ce sfaturi aveţi?

Daniela Terzi-Barbăroşie:
„Nu ştiu dacă le-aş putea numi sfaturi. Este un adevăr la care am ajuns eu, în raport cu felul în care vreau să-mi cresc copiii şi în raport cu acurateţea cu care îmi tratezi propriul meu limbaj, atunci când vorbesc sau atunci când sunt supărată şi eu în trafic, de exemplu. A propos, de lucrul acesta – când vorbeaţi cu Alexandru vizavi de felul în care lumea înjură sau de felul în care îşi aleg înjurăturile – un lucru important de spus aici, apropo, de pături sociale, pentru că unul dintre marile mituri este că doar păturile social-economice mai joase şi lumea mai puţin educată foloseşte injurii, ceea ce este greşit. Mai mult decât atât, aşa-zisa intelighenţie foloseşte injurii cu bătaie lungă şi mult mai homofobe, de exemplu, sexiste sau misogine. Un birjar ar putea folosi o sudalmă, mai mult sau mai puţin, inofensivă, pe când cuvântul, pe care îl foloseşte în raport cu cineva un aşa-zis intelectual, ar putea să aibă mult mai multă încărcătură semantică, tocmai pentru că acel intelectual urmăreşte alt scop decât eliberarea tensiunilor, cum aţi presupus dumneavoastră la început. Şi adică foloseşte înjurătura, pentru a observa reacţia celuilalt, pentru a-l determina pe celălalt să intre în această reactivitate, pentru a induce un conflict, în cazul când aceasta urmăreşte, şi pentru a umili, în cele din urmă. Raportat însă la ceea ce spuneaţi vis a vis de eliberarea tensiunilor, un alt mit mare, în raport cu folosirea limbajului licenţios, este că atunci când înjuri, te eliberezi de anumite tensiuni pe care le ai, anumite
Atunci când persoanele înjură, fiind într-o situaţie de stress cauzat de durere, bătăile inimii se stabilizează.

frustrări şi acest lucru este valabil, din păcate, doar în cazul durerii pe care ţi-o provoci. Aşa arată toate studiile. Atunci când persoanele înjură, fiind într-o situaţie de stress cauzat de durere, bătăile inimii se stabilizează. Şi respectiv, în termenii noştri, aceasta ar însemna că lumea îşi eliberează un pic din durere şi este o strategie bună de coping cu momentul acesta stresant. În restul cazurilor însă este absolut greşit să credem că o înjurătură eliberează stresul sau furia. Mai mult decât atât, la nivel neurologic, se formează o excitaţie sporită în centrul emoţional, raportat la conotaţia cuvântului pe care am creat-o de-a lungul anilor, în mintea noastră. Iar această agitaţie, în centrul emoţional, nu face decât să potenţeze şi mai mult emoţia primară care a stat la baza înjurăturii.”

Europa Liberă: Deci, omul care spune „bosfor” şi „dardanele” el, de fapt, arată că se abţine? Şi ar putea să înjure şi mai tare, dar este suficient de delicat şi spune doar atât?

Daniela Terzi-Barbăroşie:
„Eufemismele sunt folosite de politicieni şi de intelectuali, în general sau anumite simbolistici mai voalate, dar tocmai pentru că aşa înţeleg ei că demonstrează tuturor că au totuşi un control.”

Europa Liberă: Minimum sens.

Daniela Terzi-Barbăroşie:
„Exact, că deţin autocontrolul, ceea ce nu este neapărat valabil. De multe ori, şi aceasta vă va spune lumea care ascultă asemenea discursuri, de multe ori lumea ar fi preferat să se fi înjurat, decât să se fi exagerat cu invenţiile lingvistice, a propos de „dardanele” şi „bosfor”.

Europa Liberă: Alexandru, dumneata eşti total diferit decât personajele care înjură. Şi nu-ţi este absolut în firea dumitale să înjuri. Iată spune-mi: te afectează pe dumneata mediul şi limbajul, te schimbă? Când îţi dai cu ciocanul peste deget, care cuvânt îţi vine la gură?

x
Alexandru Vakulovski: „Bunicul meu a înjurat o singură dată în viaţă, dar nepoţii lui, cred că mult mai des. Mie îmi plac înjurăturile, îmi plac cuvintele licenţioase. Şi încerc să văd de unde vin şi ce e cu ele. Sunt anumite medii în care nu poţi scrie – spun aceasta ca scriitor – nu poţi scrie, de exemplu, de studenţi restanţieri, aşa cum am făcut eu în primul meu roman, e vorba despre studenţi basarabeni restanţieri în România şi narcomani. Nu poţi scrie despre ei, fără să foloseşti argouri şi înjurăturile.”

Europa Liberă: Dar politicienii, care apar uneori cu cuvinte tari, şi cum spunea doamna Daniela Terzi-Barbăroşie, sunt mult mai perfizi, pentru că ţintesc într-o asociere multiplă care este mult mai jignitoare decât un simplu „'tu-i maiu' mă-sii”. Dumneata eşti îngăduitor cu ei?

Alexandru Vakulovski:
„Nu. V-am zis că mie îmi plac înjurăturile şi argoul, dar acolo unde le este locul. Mi se pare normal, când văd tinerii dintr-o anumită subcultură sau cultură underground, mi se pare normal când ei inventează anumite înjurături sau nu ştiu, limbajul lor devine mai colorat. Dar nu mi se pare absolut deloc normal, când, în faţa Parlamentului, aud câte o înjurătură. Pentru că imaginea unui politician e total diferită de a unui tânăr narcoman, ca să zic aşa.”

Europa Liberă: De aici pornind, vreau să te întreb – că dumneata lucrezi cu materialul acesta lexical – îl urmăreşti în viaţă, totuşi a pătruns limbajul acesta obscen suficient de mult, ca să schimbe media?

Alexandru Vakulovski:
„Eu cred că noi am devenit mult mai bogaţi, din punctul acesta de vedere, după căderea Uniunii Sovietice. De fapt, ne-am îmbogăţit, în timpul Uniunii Sovietice. Noi, românii, avem, în general, înjurături legate de biserică. Dacă iei pe cineva, să zicem, din Tecuci, să-ţi spună ce înjurături ştie, va începe cu intrarea în biserică şi va continua cu toate obiectele din biserică, absolut toate: tot felul de înjurături, terminând cu cimitirul – acesta este bagajul nostru iniţial, ca să zic aşa.
Suntem mai bogaţi: ştim să înjurăm şi ca ruşii, şi ca românii.

Înainte de Uniunea Sovietică, cred că românii erau foarte religioşi şi bisericoşi. Tocmai de aici vin înjurăturile cu biserica. În schimb, în timpul Uniunii Sovietice şi acuma, ne-am îmbogăţit cu înjurături legate de fiziologicul uman. De la ruşi ne vin toate înjurăturile cu corpul uman. Suntem mai bogaţi: ştim să înjurăm şi ca ruşii, şi ca românii.”

Europa Liberă: Dar eşti de acord, atunci când auzim un militar, de exemplu, şi-l detectezi foarte uşor, un militar din armata sovietică, dar şi din aceştia, băieţii îmbogăţiţi peste noapte, ei nu pot să evite un fel de „mlya”, între cuvinte. Oamenii aceştia am impresia că nu pot altfel. În sensul acesta, a devenit societatea mai poluată? Poate să renunţe la acest „mlya”, mai ales, atunci când ţine discursuri, de exemplu, la nuntă sau la televizor?

x
Alexandru Vakulovski: „Eu cred că societatea noastră e şi mult mai proastă, nu doar poluată. Vă dau şi un exemplu. Dacă mergeţi la ţară şi vorbiţi cu oameni normali şi cu bătrâni, vorbesc foarte corect şi frumos. Dar dacă încercaţi să faceţi un interviu pe stradă, în Chişinău, cred că 80% nu vor vorbi nici româna, nici rusa şi acest „mlya” va fi foarte des. Eu cred că e vorba şi de nivelul lor, un nivel foarte jos.”

Europa Liberă: Am înţeles. Deci, nu viruşii obsceni sunt de vină.

Alexandru Vakulovski:
„Lipsa culturii. Astfel de oameni nici nu citesc. N-o să vă zică că umblă la concerte. Ei trăiesc cu un fel de viaţă paralelă. Doar fac lucruri de care ţine direct supravieţuirea lor.”

Daniela Terzi-Barbăroşie: „Pe de altă, parte însă este utopic acuma să pretindem că ar exista un popor sau noi am putea să evoluăm într-aşa măsură sau într-aşa un hal, încât să nu mai existe aceste cuvinte. Pentru că ele, deşi corodează cultura, în acelaşi timp, fac parte din cultură, oricât de nenatural ar suna acest lucru. Pentru că unele dintre aceste cuvinte, „al naibii”, de exemplu, potenţează anumite emoţii pozitive. Când vorbeaţi de dejunul lui Alexandru, el ar putea veni, mânca o clătită şi zice: „Măi, clătita asta e a naibii de bună!”. Acuma, de dragul corectitudinii, într-adevăr ar trebui să spunem că  „al naibii” este un cuvânt obscen, nu? Dar între „al naibii” şi un cuvânt mai tare – nu pot să-l zic, îmi pare rău – este o diferenţă colosală. Şi „al naibii”, folosit în contextul unui spectacol bun, în care vrei doar să accentuezi interlocutorului tău că „spectacolul a fost al naibii de bun”. Dacă ai spune: „A fost foarte bun”, mi se pare mult mai estompat. Eu vroiam să zic, de fapt, poate să temperăm un pic atitudinea noastră de azi, atât de împotrivă, pentru că obscenitate există în fiecare din noi. Unii aleg să folosească un limbaj vulgar, pentru a răsufla un pic din
x
această obscentitate, alţii fac porcării. Nu se ştie ce e mai bine, până la urmă. Şi important este să ştim cum neutralizăm obscentitatea din noi, pentru că unii o potenţează, unii şi-o augmentează volens nolen uneori. Înţeleg că şi contextul determină uneori un anumit limbaj, cum spunea Alexandru, în cazul restanţierilor. Şi da, înjurăturile au şi partea lor, ca instrument de socializare, pentru că sunt de multe ori un liant social. Iar pentru unele medii, folosirea înjurăturilor este un fel de hârtie de turnesol, aşa se recunosc anumite grupări, se formează coeziunea în grup. De aceea mi se pare destul de utopic să sperăm că vom avea cândva o cultură, fără partea aceasta de limbaj obscen. Dar mi-ar place şi mie ca copiii şi adolescenţii, de care vorbeaţi, să nu interacţioneze cu această faţă a culturii, până spre vârsta de 15-18 ani, când ai putea să-i explici şi atunci să facă o alegere deliberată: foloseşte sau nu un cuvânt sau altul. Dar părinţii ar trebui aici să decidă pentru sine, între ei, în primul rând, pentru că ei, odată ca şi model, vor furniza sigur anumite instrumente lingvistice pentru copiii lor. Şi doi: reacţia lor este determinantă. Pe termen scurt, se recomandă ignorarea cuvintelor urâte pe care copilul le spune. Eu nu sunt adepta ignorării de fiecare dată. Pentru că ignorarea pentru mulţi dintre copii înseamnă şi accept. Chiar nouă ni s-a întâmplat. Copilul a folosit cuvântul respectiv şi singurul, cel mai plauzibil argument pe care îl aveam a fost să zic: „Din moment ce eu şi tati nu folosim acest cuvânt, aş vrea să te rog nici tu să nu-l foloseşti pentru că în altă limbă acest cuvânt sună foarte urât şi este o prostie”. Pentru moment, a fost suficient. Nu ştiu dacă, peste alţi 3 ani, mă întreabă, ce voi zice atunci. Cert este că la capitolul educaţia copiilor chiar avem o datorie, pentru că internetul şi filmele, din păcate, abundă de limbaj licenţios. Şi dacă nu este un adult lângă el să-i facă comentariul de rigoare, atunci copilul va integra şi va percepe aceasta ca fiind un standard. În mod normal – aşa spun statisticile – noi folosim cam 0,5% din ceea ce se vorbeşte pe parcursul unei zile. Aceasta înseamnă din 15.000 de cuvinte, pe care în medie le foloseşte un adult, cam 75 ar fi cuvinte vulgare, pornind de la „al naibii”, probabil, şi terminând cu cel mai dur. Dar cam aceasta e media. Nu vreau acuma să idealizez pe cineva sau dimpotrivă, să demonizăm pe altcineva. Sigur că de aceea e şi medie, probabil, sunt care folosesc 500 şi alţii – 3.”

Europa Liberă: Bine, dar totuşi vreau un răspuns mai tranşant: suntem în faţa unui pericol sau nu trebuie să ne facem prea mari griji, lucrurile stau mai mult sau mai puţin firesc?

x
Daniela Terzi-Barbăroşie: „Eu cred că suntem în faţa unui pericol. Şi pericolul rezidă în faptul că copiii noştri şi adolescenţii noştri vor consideră că acest limbaj este unul ok. Aceasta chiar mi se pare destul de alarmant. De acea am zis: rigoarea pentru părinţi este foarte mare. Şi, din păcate, transferul acesta, pe care l-am făcut noi, într-un mod foarte stângaci, de la vestimentaţie decentă spre o vestimentaţie mai casual, de exemplu, unde se acceptă blugii până la jumătatea fundului, în licee sau şcoli, tot aşa, printr-o stângăcie, s-a întâmplat şi în limbaj, se întâmplă şi în relaţii umane, se întâmplă în foarte multe alte domenii. De aceea eu sunt pro-rigurozitate, în toate aspectele acestea ale vieţii sociale, pentru că văd şi partea cealaltă a monedei, văd lumina, de fiecare dată, în fiecare om, dar văd şi umbra. Mai ales, în virtutea profesiei mele. Şi aceasta mă alarmează.”

Europa Liberă: Ce îmi place să accentuez din opţiunea, aşa am înţeles eu, a lui Alexandru, soluţia este să nu rămână copiii şi nu doar copiii doar la acest limbaj, aceasta înseamnă că trebuie să îl diluăm la maxim.

Daniela Terzi-Barbăroşie:
„Să îi dăm alternative.”

Europa Liberă: Da, şi să îmbogăţim limbajul lor cu alte cuvinte. Şi, a propos, mă gândeam acuma, că puşcăriaşii, de exemplu, care sunt purtătorii cei mai naturali ai acestui limbaj, gândiţi-vă că ei inventează alternative tocmai pentru... mai cu seamă, aristocraţia puşcăriaşilor, are alternative pentru a nu primitivi. Şi performanţa maximă este atunci când ei scriu în versuri şi dau nişte texte siropoase roz-bombon, gândiţi-vă la tot chanson-ul acesta care există, cântece de inimă albastră, acolo doar nu există înjurăturile. Deci şi ei vor să iasă din limbajul acesta, să nu fie asociaţi cu limbajul acesta eminamente, pe când copilaşii dimpotrivă. În concluzie, dacă ar fi să vorbim pentru factorii decizionali, ce le-aţi spune, în faţa acestui pericol sau în faţa unei dileme existenţiale?

Alexandru Vakulovski:
„Din păcate, eu simt acuma că politicienii noştri ne îmbogăţesc limbajul cu înjurături noi. De exemplu, dacă vă zic „principii şi valori” – deja sună ca o înjurătură.”

Daniela Terzi-Barbăroşie: „Dură de tot.”

Alexandru Vakulovski: „Şi rămân la părerea mea că nu au nicio vină cuvintele, de fapt, ci modul în care noi le folosim. Şi cel mai frumos cuvânt poate deveni înjurătură. Şi politicienii noştri, din păcate, sunt un exemplu foarte prost cum limbajul poate fi adus la un nivel foarte, foarte jos.”

Europa Liberă: Da, recunosc, mi-e dor de Oleg Serebrian, de exemplu, deputatul pe care îl ascultam ţinând discursuri în Parlament sau chiar Iurie Roşca care se vedea că ştie mai multe cuvinte decât „principii şi valori”.

x
Alexandru Vakulovski: „Cred că ei mai scapă şi înjurături din acestea care le ştim din copilărie şi pe care le foloseşte toată lumea. Folosesc înjurături în Parlament, tocmai din cauza că nu au o cultură, cel puţin, să le mascheze, să-şi exprime emoţiile prin alte cuvinte.”

Europa Liberă: Adică astfel se cred convingători, prin înjurături?

Alexandru Vakulovski:
„Pur şi simplu, cred că ajung în momentul în care vor să spună ceva şi nu reuşesc prin altfel de cuvinte şi atunci folosesc înjurăturile.”

Europa Liberă: Ca Hruşciov, scoate papucul, da?

Alexandru Vakulovski:
„Da. Dar ei ajungând în Parlament, se presupunea că nu sunt nişte retardaţi, nu sunt nişte cretini. Şi că ar fi nişte oameni culţi, şi că ar trebui să folosească mai bine argumentele decât limbajul licenţios, când e vorba să ia o hotărâre sau să convingă un adversar politic.”

x
Daniela Terzi-Barbăroşie: „Ca cetăţeană, care merge la vot în mod sistematic, din păcate, şi prea des, bineînţeles că voi taxa şi taxez toţi politicienii care folosesc cuvinte injurioase, pentru că personal nu-mi plac – pentru că cred că e un moment de slăbiciune acolo – cred că este mult prea multă frustrare. Şi este nedemn de un om politic să facă acest lucru. Pentru că oamenii politici, în convingerea mea, trebuie să fie un model pentru cetăţenii unei ţări. Ca mamă, bineînţeles, sunt furioasă şi chiar aş încerca un protest, la un moment dat. Probabil, trebuie să mă gândesc la lucrul acesta: cum am putea să ne revoltăm noi, ca părinţi şi să le dăm un semnal politicienilor că îmi vine greu să încerc să decriptez o esenţă din ce spune domnul politician la televizor. Întrucât copiii mă întreabă: „Ce cuvânt a folosit acum domnul „X” sau „Y”?” Ca psiholog însă, eu cunosc un adevăr care mă face să fiu deasupra acestora care folosesc cuvinte injurioase, mă refer acuma la politicieni. Toate studiile, care s-au făcut pe incidenţa comportamentului lingvistic obscen şi felul persoanei de a fi, arată că persoanele care folosesc limbajul obscen sunt persoane cu un grad sporit de dorinţă de a domina pe alţii, cu o mai mare susceptibilitate să devină agresive fizic faţă de alţii. Sunt persoane care îşi exprimă aşa furia. Dar, dincolo de aceasta, sunt persoane care acumulează foarte multă frustrare, neajutorare şi foarte multă frică. Deci altceva decât milă, ca şi psiholog, nu pot avea pentru aceşti oameni.”

Europa Liberă: Acestea fiind spuse, atenţie la oamenii care înjură şi ce urmează după aceasta.

Taguri Radio Europa Liberă,Vasile Botnaru,RFE/RL,Punct și de la capăt,Alexandru Vakulovski,Daniela Terzi-Barbăroşie,înjurătură

Acest forum a fost închis
Comentarii
     
În acest forum nu există încă niciun comentariu. Fiţi primul şi contribuiţi cu unul

În exclusivitate