joi, aprilie 24, 2014 Ora Locală 19:11

Comentarii, opinii

Forcepsul şi semantica

Pentru a se păzi de colţii câinelui turbat al democraţiei, politicienii i-au cumpărat bunăvoinţa cu câte un os de ros.

x

Multimedia

Audio
MĂRIMEA TEXTULUI - +


România continuă să stea într-un buzunar atipic al Universului, unde legile fizicii sunt abrogate de nepăsare, de ordonanţe, de propagandă sau de gradul de rudenie, dacă e de la colonel în sus. Iar dacă se aplică, atunci efectele sunt paradoxale.

Una dintre aberaţii este reacţia politicienilor la mesajele europene. Ani de zile românii au considerat că aderarea la Uniunea Europeană a fost un premiu de bună purtare economică şi socială. Nu e de mirare că a devenit o aspiraţie naţională care a modelat istoria ultimelor decenii. Intrarea în clubul european nu s-a făcut, însă, fără stângăcii, pompierisme şi momente penibile. De multe dintre ele nu ne-am vindecat nici azi, cum nu te poţi vindeca de codul genetic. Mecanismul de cooperare şi verificare a modului în care românii îşi îndeplinesc obiectivele post-aderare este un semn că sechelele trec greu, când nu se cronicizează. Dar şi că, chiar dacă instituţiile statului turbează, omul de rând tot este protejat de muşcătura ghişeelor sau funcţionarilor.

Deşi aderarea a fost un efort colectiv, beneficiile şi le arogă doar politicienii. Pentru că vor mai mult şi mai repede, li se pare normal să se bată orbeşte în uşa Uniunii, care să fie primul la bufetul suedez. Toată lumea ştie că, în mare parte a timpului, singura povară pentru ei a fost cum să atribuie mai mulţi bani europeni şi privilegii autohtone rudelor şi clienţilor. În politică pot intra multe săbii în aceeaşi teacă. Pentru a-şi conserva privilegiile sau sperând că, dacă sunt inerţi, nu-i bagă nimeni în seamă şi supravieţuiesc mai mult ca broaştele ţestoase, unii politruci merg pe vârfuri, pe lângă ziduri, să nu incomodeze şi nu folosesc porţelanurile că sunt prea fragile pentru nişte mâini obişnuite cu căni de tablă. Alţii cred că, odată intraţi în club, i-ar putea rescrie regulile. Se miră că se găsesc apoi motive să-i reţină în holul de la intrare. Adevărul e că, blocaţi de respect sau, pur şi simplu, incompatibili cultural, oficialii români vorbesc mai mereu în falset în special când ies din ţară. De parcă ar cocheta cu o statuie pe nume Europa. După ani în care pilotul-şef a confiscat punctele cardinale ale politicii externe şi a schimbat nordul după cum a vrut, nu e de mirare că orbecăim când batem câmpii europeni. Dar nicăieri nu e mai vizibil analfabetismul funcţional al autorităţilor decât când sunt scoase în lume, pentru că se lovesc la tot pasul de porţile percepţiei publice, în care bat zadarnic, să treacă dincolo. În ciuda eforturilor de a-şi îngroşa glasul, tot piţigăiat e. Astfel că şi cele mai de bun-simţ observaţii sună obraznic şi nepotrivit. Nu e mai puţin adevărat că spaţiul european este tot mai dominat de interese politice şi că românii au avut senzaţia, mai ales în timpul crizei politice din vara trecută, că recomandările sau criticile europene bifează mai degrabă obiective de pe agenda politică şi mai puţin pe cele economice sau sociale. Oricum ar fi, dacă oficialii de la Bruxelles strănută, politicienii români răcesc fatal. 

Reacţia faţă de raportul Comisiei europene este, prin urmare, paradoxală. Acest raport inventariază progresele, dar şi blocajele democraţiei din România. Tonul este, însă, cu o octavă mai jos decât se aşteptau politicienii opoziţiei, care îngroaşă cu grimase tragice nuanţele textului, smulgând cu forcepsul propagandei de partid mai mult decât le poate da semantica. De partea cealaltă, politicienii puterii preferă să minimalizeze raportul, spunând că e compilat din presă. O presă pe care însuşi raportul o critică pentru presiunile făcute asupra justiţiei. Chiar dacă se referă la modul în care publicaţiile unui trust de presă (întâmplător sau nu condus de un viitor posibil puşcăriaş) au transformat pamfletul şi opinia în arme de ucidere în masă, aceste observaţii şi recomandări ale Comisiei  Europene i-au făcut pe unii să se întrebe dacă nu am ajuns astfel la capătul infinitei libertăţi de expresie. E un teritoriu speculativ fertil pentru conspiraţioniştii  care văd în România o naţie sacrificată de interesele altora. Iar pentru o presă sătulă de cenzură, recomandările Comisiei europene au pus gaz pe foc. Nu e de mirare că s-au umplut paginile de hârtie sau virtuale de comentarii arţăgoase. Mai ales că, nefiind direcţionată către nimeni, această critică pare să se refere la toţi. Este o schimbare de ton în sine paradoxală, pentru că tocmai asta se aşteptau toţi să facă presa: să forţeze autorităţile să pescuiască peştii cei mari ai corupţiei. Să preseze.

Ani de zile, starea presei din România a fost căinată de toate rapoartele referitoare la libertăţile individului şi corupţie iar jurnaliştii deveniseră cavalerii (cam ponosiţi, dar inimoşi) ocrotitori ai reformelor. Raportul MCV al Comisiei europene este, printre altele, şi anatomia acestei iluzii. Născută în atmosfera de început de eră a lui decembrie 1989, mirosind a praf de puşcă şi lapte matern expirat, presa era pe-atunci singura speranţă a unei societăţi pierdute în tranziţie. Înalţii funcţionari ai guvernului erau “peştii cei mari”, “balenele ucigaşe” care vânau prin apele tulburi ale politicii, aruncând cortine de fum sulfuros peste o realitate corodată de foamea lor patologică. Bine orientaţi după cum bate cursul valutar, ei au fost interfaţa cu subteranele economiei de unde şi-au extras eternizarea pe post. Acestora li se alăturau politicienii, într-o reţea interlopă transpartinică la nivel înalt, care tăia câte o livră de carne de pe spinarea tuturor contribuabililor, doar pentru a se distra văzându-i cum se chinuie să supravieţuiască şi aşa. Şi pentru ca lucrurile să aibă o urmă de legitimitate, magistraţii ajutau la proliferarea metastazei, dând sentinţe cu suspendare sau achitând pe bandă rulantă după cum îi indica cu degetul şeful de partid. De aceea, când mai-marii zilei dădeau de o oglindă, o acopereau cu ştergarul sau o întorceau cu faţa la perete.

Presa, cum spuneam, rămăsese singura care făcea ordine în Estul sălbatic. Hărţuiţi de autorităţi şi transformaţi în carnea de tun a istoriei recente, jurnaliştii au jinduit mereu după imunitatea (sau, mai degrabă, impunitatea) pe care o aveau celelalte puteri în stat. Tocmai de aceea, nu au vrut să accepte o lege a presei care, odată ieşită din mlaştina parlamentului, ar fi fost o nouă lege a cenzurii. Nu era momentul, spuneau ei. Nu a fost nicicând momentul pentru nicio reglementare în domeniul presei, după cum s-a văzut. Orice formă de codificare a conduitei jurnalistice, chiar şi normele interne, au fost întâmpinate cu reticenţă iar conducerea editorială a publicaţiilor a fost acuzată că vrea să închidă gura presei independente. Jurnaliştii se comportau de parcă sinceritatea şi profesionalismul erau calităţi garantate pe viaţă. Iar imunitatea şi-a câştigat-o fiecare de unde a putut. Uneori iluzia se ciobea: un jurnalist era prins că ia mită, altul că este pe ştatele vreunui partid politic sau serviciu secret. Dosarele de corupţie şi marile dezvăluiri veneau la pachet, în fapt de seară, după modelul programelor guvernamentale primite de la Uniunea Europeană şi Fondul Monetar Internaţional. Nimeni nu şi-a mai pus probleme deontologice, uitate au fost discuţiile despre corupţia sistemului judiciar: stenogramele înregistrărilor de la dosar, facsimile din corespondenţa  adversarilor celor aflaţi la putere, informaţii confidenţiale au fost publicate pe prima pagină şi difuzate la ore de mare audienţă, dacă aduceau vreun beneficiu comanditarului.

Pentru a se păzi de colţii câinelui turbat al democraţiei, politicienii i-au cumpărat bunăvoinţa cu câte un os de ros. Jurnaliştii au deprins subtilităţile publicităţii mascate, transformându-se, unii dintre ei, în funcţionari guvernamentali responsabili cu relaţiile publice, alţii în agenţi comerciali, dealeri ideologici sau manageri de imagine. Deşi presa românească a fost mereu puternic politizată, ziarele au respins afilierea  politică. Nu ne pun ei nici căluşul şi nici lesa, se spunea. Orice ziar a putut fi ce şi-a dorit şi mai mult decât atât. Cei care au invocat clauza de conştiinţă au fost consumaţi de focul revoluţiei mediatice. Criza a scos de pe piaţă ziarele care nu aveau surse alternative de finanţare. De cele mai multe ori au rezistat doar publicaţiile finanţate de patronii din topul celor mai bogaţi şi penali 500 de români. Cu condiţia ca aceştia să-şi lase publicaţiile pe mâna propagandiştilor de partid. Dispariţia presei locale pare să fie rezultatului unei extincţii controlate la nivel naţional. În ultimii ani au dispărut sute de publicaţii, posturi de radio sau de televiziune, nejelite de nimeni, nici măcar de ONG-urile preocupate de libertatea de exprimare. Din instinct, jurnaliştii supravieţuitori au preferat să escamoteze marile probleme dacă nu le primeau odată cu plicul de salariu. Presa a umplut golul de informaţie cu un bestiariu mahalagesc şi şi-a creat din celuloză şi cerneală un public după chipul şi asemănarea sa, capabil să vadă telenovele şi manele chiar şi în cea mai mare tragedie. Un public căruia nu-i mai poţi cere decât audienţă, nu şi compasiune sau solidaritate.

Taguri românia, Radio Europa Liberă, RFE/RL, Sorin Șerb, sinteza săptămânală

Acest forum a fost închis
Comentarii
     
În acest forum nu există încă niciun comentariu. Fiţi primul şi contribuiţi cu unul

În exclusivitate