Linkuri accesibilitate

Alexandru VLAD, Ploile amare


Un memorial colectiv.



De la motto-ul (bine ales!) din Leonardo – „Întotdeauna lucrurile oglindite în ape tulburi prind din culoarea a ceea ce tulbură apa” – la „Apele au ascuns unele lucruri şi au scos la iveală altele, mult mai rele”, din finalul naraţiunii, romanul clujeanului Alexandru Vlad, Ploile amare, Charmides, 2011, se răsuceşte în vârtejuri centrifuge, tot mai mari, antrenând o lume naufragiată la propriu – „doar plouase permanent din februarie până la mijlocul lui iunie” – în care, s-ar zice, singură „apa lucra”. O ditamai pânză epică (era să spun – freatică!), desfăşurată cu încetinitorul de-a lungul celor 440 de pagini, înglobând (dacă nu chiar înglodând: „Nămolul a umplut lumea”) mai multe istorii personale, una mai dramatică decât alta, şi o crimă pasională (dacă nu colectivă, cel puţin despre care ştie tot satul, oarecum complice prin tăcere) care iese la lumină după 20 de ani, atunci când ploaia necontenită ia la vale până şi mormintele din cimitir. Pe fundalul acesta fără orizont (de aşteptare, dar şi fizic!) – „faptul că lipsea şi linia orizontului (…) făcea ca lumea aceasta mică să pară nesfârşită” –, tânărul învăţător Pompiliu „devenise bărbat. Pentru asta îi va rămâne recunoscător Martei cât va trăi”; la rându-i Marta „prima oară o face cu altcineva decât cu soţul ei” (antologice, paginile – numeroase! – descriind iubirea lor pasională, de-ar fi să citez doar un mic pasaj: „Era atât de lubrifiată încât în încăperea mică simţea un miros nou şi totuşi familiar într-o memorie care-l devansa: aşa miroase omul pe dinăuntru, apucă să-i spună ea, cu ultimul gând lucid”); în acest timp „preşedintele colectivei (alias soţul tinerei femei, Alexandru) înnebunise şi transformase satul într-un fel de colonie de leproşi”, ca în cele din urmă să se afle că anume el l-a omorât pe activistul trimis de la comună, iar „crima aceea a fost păcatul originar care l-a propulsat pe el lider şi i-a făcut pe ei supuşii lui”; fără a-i uita pe căruţaşul Zaharie şi pe Îngeraşul, legaţi prin moarte, nici pe doctorul Dănilă şi asistentul său tehnic Kat, nici pe preotul greco-catolic ajuns paznic la găini, după ce a supravieţuit puşcăriei, şi mai cu seamă pe Anca, pe ale cărei oase (de Ană ce nu şi-a găsit un Manole al ei!) se înalţă memorialul colectiv – cum se şi prezintă, în ultimă instanţă, romanul lui Alexandru Vlad, Ploile amare.

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG