Cineva se scoală în toiul nopții și e strivit de o întrebare: unde sînt? În mintea omului începe o luptă și clipele trec fără sorți de izbîndă. Nimic nu îl ajută.
Nume de orașe și imagini cu încăperi felurite se rotesc degeaba. Au mai trecut cîteva clipe și omul începe să creadă că nu va afla unde e. Apoi, din nimic sau poate dintr-o lumină care intră pe fereastră și cade pe o mobilă, știe: da sînt acasă! Sau nu! Nu sînt acasă, sînt în hotelul din cutare țară unde am ajuns ieri și de unde trebuie să plec mîiine. Se paote crede că asta se întîmplă celor ce trebuie să călătorească des prin orașe și țări care se schimbă fără noimă o dată la două trei zile. Așa e. Dar tot asta li se poate întîmpla celor ce nu pleacă de acasă. Celor ce învîrt lumi și oameni într-o singură zi de întîlniri și politică. Și ei se trezesc dimineață și încearcă să afle cine e omul care îi salută primul. E un prieten sau o cunoștință întîmplătoare? L-am mai vazut undeva? Și cînd?
Diminețile de confuzie și rătăcire ale oamenilor care văd prea des și prea mult sînt tulburătoare. Încet, atenția și siguranța privirii dar și a gîndului se subțiază. Apar părerea neclară și recunoașterile nesigure. Una trece drept prostie, alta drept lipsă de politețe. Eroziunea minții e, la un om cu răspundere publică, o pierdere care nu vrea să se oprească. Nu toți politicienii sînt corupți. În plus, o parte din ei sînt oameni.
