joi, iulie 31, 2014 Ora Locală 00:15

Punct şi de la capăt

Literatura în societatea de consum

Punct şi de la capăt: cu Vasile Botnaru şi invitaţii săi, Maria Şleahtiţchi, profesor universitar şi critic literar, şi scriitorul, editorul şi traducătorul Emilian Galaicu-Păun.

Maria Şleahtiţchi şi Emilian Galaicu-Păun
Maria Şleahtiţchi şi Emilian Galaicu-Păun

Articole pe aceeaşi temă

Lecturi de vară

Punct şi de la capăt: cu Vasile Botnaru, un poet, un prozator şi un editor.

Biblioteca publică la americani - o instituție respectată

Peste tot unde am fost în America, biblioteca a fost al doilea loc în care ni s-a propus să intrăm.

„Ai noştri acceptă doar cărţile de popularizare...”

Gheorghe Erizanu: „Nu putem trăi doar într-o lume virtuală, trebuie să ştim ce pipăim, cum trăim, de ce trăim!”

Video Poezia a fost iubita mea, amanta mea, patria mea...

Punct și de la Capăt: în studioul Europei Libere cu scriitorul Matei Vișniec.

Multimedia

Audio
  • Punct şi de la Capăt: cu Vasile Botnaru şi invitaţii săi


Mai întâi a fost Cuvântul. Şi abia după a fost Mercedes-ul, mandatul de deputat şi puşca de vânătoare. Dar după a fost şi pana de gâscă, pusă în slujba cuvântului, dar şi televizorul, telefonul mobil, şi căştile, care complotează împotriva cuvântului. Să nu uităm de acest lucru, atunci când avem posibilitatea să alegem între o carte şi telecomandă. Astăzi vom discuta despre rolul cuvântului moştenit de la marii înaintaşi, în edificarea personalităţii, în condiţiile de astăzi ale societăţii de consum.

Aşadar, în studioul de la Chişinău al Europei Libere se află Maria Şleahtiţchi, profesor universitar şi critic literar, şi scriitorul, editorul şi traducătorul Emilian Galaicu-Păun, autorul rubricii Cartea la pachet de la Europa Liberă.
 
Europa Liberă: Pornind de la poezia foarte sofisticată în aparenţă sau, dimpotrivă, în aparenţă foarte democratică şi accesibilă a lui Eminescu (unora li se pare chiar se pot tipări pe burtă cu Eminescu), dar, pe măsură ce intră conştiincios în textele lui Eminescu, îşi dau seama cât de profani sunt sau suntem, mă refer la mine, şi cât de istovitoare poate fi munca aceasta de a-l înţelege pe Eminescu.
 
Maria Şleahtiţchi: „Absolut. Este absolut exact termenul „istovitoare”.
 
Vasile BotnaruVasile Botnaru
x
Vasile Botnaru
Vasile Botnaru
Europa Liberă: Vreau să vorbim astăzi despre literatură în ansamblu, fiind o balenă a culturii naţionale pe care a sărbătorit-o, nu ştiu dacă toată suflarea moldovenească-românească din Republica Moldova, dar, cel puţin, creatorii de cultură naţională au consemnat această zi. Şi zic literatura totuşi este un pilon foarte important şi vizibil, poate din cauză că acţionează pe cont propriu şi poate să supravieţuiască. Din cauza aceasta vreau să vorbim despre poezie şi despre literatură ca un mijloc de perpetuare a culturii naţionale, ca un mijloc de igienizare a creierilor, dacă vreţi, pentru cine vrea să facă acest lucru, pentru cine are nevoie. Doamnă Maria Şleahtiţchi, dumneavoastră, care sunteţi pe prima linie pentru că sunteţi cadru didactic, profesor universitar, vedeţi în fiecare zi în ce măsură are randament această muncă de asimilare a literaturii, spuneţi-mi, vă rog, nu idealizăm totuşi rolul literaturii şi al poeziei?
 
Maria Şleahtiţchi: „Într-o societate de consum, care pune în capul mesei banul, societatea în care trăim noi astăzi, bineînţeles, idealizăm. Dar, fără a merge spre literatură, spre artă, în general, fiinţa umană se privează de nişte momente care o fac să fie fiinţă umană. „Literatura este şansa de a cunoaşte viaţa şi a trăi, - cum spunea Mario Vargas Llosa, - multe vieţi”. Dincolo de celelalte arte, aş spune că literatura acordă o altă şansă, unică, faţă de pictură, muzică şi aşa mai departe. Literatura foloseşte cuvântul şi permite celui care citeşte să reconstituie şi să recreeze textul, din perspectiva sa. Câţi cititori avem – atâtea poeme Luceafărul sunt. Aceasta este o şansă, pe care o dă numai şi numai literatura, prin faptul că are acelaşi instrument pe care îl posedă toată lumea – cuvântul. Iar cuvântul duce la crearea acestor imagini din care se constituie reprezentarea literară, generală şi specială în capul fiecărui cititor. Se citeşte foarte puţin, dumneavoastră spuneţi că mă întâlnesc mereu cu studenţii, este adevărat. Însă eu în faţă am studenţi care vin să devină filologi. Şi este cu totul altceva ceilalţi cititori.”
 
Europa Liberă: Raportându-vă la metodele occidentale unde studenţilor li se spune: „Veniţi şi luaţi carte. Noi nu vă dăm cu de-a sila”, ca în şcoala sovietică, dar adică veniţi şi luaţi lumină. Cum să facem totuşi ca actul acesta de cultură să fie asimilat, să fie creată necesitatea acestui act de cultură, inclusiv în mediul viitorilor politicieni?
 
x
Maria Şleahtiţchi: „Timpurile s-au schimbat atât de rapid, s-au bulversat. Adică s-au întors de multe ori pe dos. Vrând să punem societatea pe nişte fundamente fireşti, în albia adevărului, răsturnarea aceasta a adus foarte multă pleavă, foarte mult gunoi. Şi mi se pare că este inevitabil să trecem prin aceasta. Problema e că trecem foarte mult timp, consumăm foarte mult timp. Şi generaţia noastră îşi va consuma energiile, debitând necontenit aceleaşi lucruri. Însă eu mă întorc către literatură, dumneavoastră m-aţi întrebat dacă cumva forţăm [studentul] sau să vină să ia lumină. Vreau să vă spun că majoritatea colegilor mei fac acelaşi lucru: „Veniţi şi citiţi aceste cărţi”. Le spuneam studenţilor, când eram decan de facultate, că nu este obligatoriu să fii filolog în ţara asta, slavă Domnului. Studiile filologice nu sunt obligatorii. Deci să vină cel care are nevoie. Problema e că vin copii foarte buni şi vin care au nevoie, şi sunt talentaţi, după care societatea nu are nevoie de ei.”
 
Europa Liberă: Şi de un Emilian Galaicu-Păun nu prea are societatea nevoie. Bine, acuma e păcat de zis, domnul Galaicu-Păun s-a învrednicit de un premiu al Ministerului Culturii. Dar, Emilian Galaicu-Păun, cum te simţi dumneata, în această situaţie dramatică, descrisă de doamna Şleahtiţchi, cel care iată dai lumină şi, pe de asupra, încă şi complici într-aşa măsură textele, poemele dumitale, încât se face o dublă selecţie, triplă selecţie pentru cei care vor să vină să ia lumină şi nu lumină oarecare, dar plasmă adevărată.
 
x
Emilian Galaicu-Păun: „Aş începe prin a spune că, ori de câte ori, îl cinstim pe Eminescu, de fapt, sărbătorim cea mai viabilă creaţie a domniei sale, chiar limba română contemporană. Am atins puţin aicea acest subiect. Într-adevăr geniul eminescian a ştiut să topească mai multe straturi şi arhaismele, şi neologismele, şi limba care se vorbea atunci, în a doua jumătate a secolului XIX – a dat o sinteză extraordinară. Şi creaţia sa este şi model de limbă, lucru foarte important, l-am şi spus la ceremonia [de omagiere]. Dacă vorbim de cultura naţională, ea trebuie numită pe nume. Nu putem sărbători Ziua Limbii. Cărei limbi? Ziua Limbii Române. Eu cred că societatea noastră suferă de acest sindrom al lucrurilor spuse pe jumătate sau spuse cu jumătate de gură. Şi aicea îţi răspund propriu-zis la întrebarea pe care mi-ai pus-o. Nu sunt primul care complică textele. Ca să zic aşa, am un strămoş care se numeşte chiar Mihai Eminescu. Dacă ne uităm la poemele sale de anvergură, mă gândesc la Memento mori, mă gândesc la postumele sale, la, să zicem, ciclul dacic, la Povestea magului călător în stele, vedem că acestea sunt nişte texte structurate pe foarte multe nivele. Nu este vorba doar de o scriitură care sparge tiparul clasic. Este o scriitură, care încearcă să înglobeze foarte, foarte multe şi foarte multă informaţie ştiinţifice, foarte multe straturi de limbaj – lucru foarte important. Şansa mea, probabil, într-o anumită perioadă de formare, am fost redactor la opera poetică a lui Eminescu, apărută în 4 volume. Spre deosebire de ediţia academică scoasă la Bucureşti de Editura Academiei, aceste 4 volume ale noastre, apărute la Cartier, înglobează şi poemele descoperite de Petru Creţia abia în anii ’90 şi publicate în revista Manuscriptum. Deci am lucrat pe aceste texte. Este o şcoală formidabilă. Pentru că, atunci când vezi o gândire care merge la cele mai mici nuanţe, care caută, care face sute de versiuni, pentru un vers, pentru un cuvânt, lucrul acesta te îmbogăţeşte nemaipomenit. Şi îţi dă o altă viziune asupra felului în care trebuie să munceşti într-o cultură.”
 
Europa Liberă: Şi atunci acesta se numeşte, de fapt, egoism, pentru că tu te perfecţionezi, apreciază cineva de alături, de exemplu, doamna Şleahtiţchi, care este din meserie, dar publicul larg, cei care au nevoie de o culturalizare, care au nevoie şi de Somnoroase Păsărele, pe ei cui îi laşi?
 
x
Emilian Galaicu-Păun: „Nu. Tocmai că lor li se pune în braţe o ediţie, nu zic cvasicompletă, pentru că oricând mai rămâne ceva din manuscrisele eminesciene, dar li se pune o ediţie adecvată. Pentru că eu cred că unul din cele mai mari păcate pe care le-am săvârşit faţă de Eminescu este reducerea sa, fie la un Eminescu al romanţelor cu nişte romanţe într-adevăr foarte frumoase, dar care...”
 
Maria Şleahtiţchi: „Îngustează receptarea textului.”
 
Emilian Galaicu-Păun: „Foarte tare, foarte tare îngustează. Eminescu este un univers mult mai complex, un univers teluric mult mai complex. Şi sigur că, şi unul ceresc, bine, cu poemele de esenţe aproape cristalizate, cum ar fi Luceafărul şi altele. Eu aicea mai degrabă merg pe mâna unui mare cercetător, Ion Negoiţescu, care îl aprecia în mod special pentru postumele sale, care, de fapt, constituie un fel de placă tectonică ce a mutat axa. Eminescu, de fapt, a mutat o percepţie a literaturii. Până la el, „acel rege al poeziei”, Alecsandri avea o percepţie mai degrabă bucolică. Eminescu a avut această forţă enormă de a muta ca şi cum axa unui pământ românesc al literaturii.”
 
Europa Liberă: Ok, avându-i iată pe Galaicu-Păun şi strămoşul său, Eminescu, doamnă Şleahtiţchi, ce faceţi cu aceşti doi monştri în învăţământ, chiar la Facultatea de Filologie, unde studenţii aleg această viitoare meserie, conştient sau inconştient? Cum îi predaţi pe aceşti doi monştri, literatura lor, ca să convertiţi mai multă lume la acest gen de a trăi?
 
x
Maria Şleahtiţchi: „În primul rând, cred că Emil s-a simţit foarte bine acuma, când de două ori aţi spus „aceşti doi monştri”.
 
Europa Liberă: Nu m-a contrazis, aţi văzut.
 
Maria Şleahtiţchi: „Am văzut. Eu constat că el s-a simţit foarte bine. Deci cum? Eu încă o dată vă spun: noi avem la facultate, atunci când suntem profesori că, de fapt, nu suntem numai profesori, avem în faţă viitori profesori, pe care trebuie să-i instruim în aşa mod şi să le aprindem sau să le menţinem flacăra dragostei şi sensibilitatea pentru literatură în aşa mod, încât ei după aceasta să meargă spre publicul larg, care este informare şi este şcoala, şi acolo să aprindă, de fapt, să aprindă ei, la rândul lor, să transmită lumină din lumină.”
 
Europa Liberă: Şi, în final, ce vrem noi de la copiii aceştia, să devină şi ei scriitori?
 
Maria Şleahtiţchi: „Cine are vocaţie, să devină scriitor, fără îndoială. Cei cu vocaţie vor fi scriitori. Ne preocupăm noi de aceasta în mod intenţionat sau nu, ei se vor instrui şi se instruiesc şi vor fi scriitori. Ei nu au funcţia să devină, cel puţin, prin studiile pe care le fac, noi nu pregătim scriitori acolo. Deşi ar trebui să ne gândim dacă nu e cazul să pregătim şi scriitori. Şi să ne gândim şi la aceasta.”
 
Europa Liberă: Dar nici grafomani să puneţi pe bandă.
 
Maria Şleahtiţchi: „Nici grafomani. Dar grafomani sunt, slavă Domnului, atâţia încât... în fine, nu mai discutăm. E un alt subiect. Însă profesorii în şcoală au altă misiune decât profesorii de la universitate. Noi pregătim profesionişti, specialişti într-un domeniu. Ei însă cresc omul prin valorile literare. În şcoală literatura se predă pentru a construi o conştiinţă, pentru a crea un om, pentru a desăvârşi intelectual un om. Şi acesta este un lucru foarte important. Este atât de important pe ce valori, pe care valori formăm noi un om, un copil şi un tânăr. Este foarte important. Tot atât de important este care sunt valorile pe care se formează viitorii specialişti de anumite meserii pentru şcoală, să zicem. Dar, mai ales, cele din domeniul istoriei, limbilor străine, literaturilor şi aşa mai departe. Este foarte important. Dacă stăm aici pe adevărate valori, lucrurile vor merge bine. Dacă însă vom introduce surogate literare şi vom considera că acestea sunt valorile pe care trebuie să construim, vezi Doamne, o altă conştiinţă naţională sau altceva, cauza este pierdută. Suntem aruncaţi de acest val înapoi. Şi eu cred că ar fi regretabil. Dar cred că nici nu se mai întâmplă lucrul acesta.”
 
x
Europa Liberă: Eu ca să vă provoc, că aceasta e meseria mea de moderator, am să vă pun o întrebare şi mai dură. Totuşi vă simţiţi responsabili dumneavoastră, doamnă Maria Şleahtiţchi şi dumneavoastră, domnule Emilian Galaicu-Păun, vă simţiţi responsabili de faptul că tinerii care au făcut şcoli, care au făcut şi facultăţi, mai degrabă, se uită la un film, Ana Karenina, după roman decât să-l citească? Mai degrabă se uită la comicsuri după Biblie decât să citească Biblia. Şi, a propos, fac o paranteză, într-o polemică recentă între jurnalişti de la compania noastră se invoca acest motiv extraordinar că oameni neşcoliţi din secole şi milenii în urmă au priceput textele biblice pe când astăzi, vezi Doamne, sunt prea sofisticate şi cineva încearcă să democratizeze discursul creştinesc şi religios, astfel încât să fie pe înţelesul generaţiei acestea alintate. Deci dumneavoastră, că spuneaţi că nu faceţi doar literatură de dragul literaturii, dar de dragul edificării personalităţii, vă simţiţi responsabili de faptul că aceste personalităţi preferă nişte gume de mestecat?
 
Maria Şleahtiţchi: „Da. Eu îmi asum responsabilitatea întotdeauna în ceea ce fac. Însă eu cred că aceste afirmaţii sunt uşor deviate.”
 
Europa Liberă: Provocatoare, v-am spus.
 
x
Maria Şleahtiţchi: „Da, mă rog. Şi eu iau atitudine, după cum vedeţi. La comicsuri lumea se uită nu de aceea că e prea dificil să citeşti literatură. De aceea că presa şi mass-media de la noi a devenit toxică. Şi atunci preferi să priveşti un comics decât să priveşti o dezbatere politică. Lumea citeşte. De ce spuneţi că nu citeşte? S-au diversificat formele de lectură. Se citeşte pe planşetă, se citeşte pe instrumentele acestea noi de lectură. Este altceva că, probabil, noi am rămas, mulţi din noi, din cei care propun literatura – pentru că trebuie să existe şi nişte modalităţi interesante de a propune un text, de a face managementul ideilor pe care le transmiţi şi textelor pe care le transmiţi – s-ar putea c-am rămas în urmă. Deşi cred că în şcoală se lucrează foarte mult pe metode moderne, eu mă refer la acei care poate sunt prin universităţi şi încă sunt pe formule clasice. Dar totodată eu îmi fac eu însămi mie un amendament. Cea mai bună metodă este cea care dă rezultat. Poţi să stai pe scaun şi să vorbeşti, să fii un mare profesor şi să nu faci uz de nimic decât de cuvântul tău. După care toată lumea să meargă sau 70% să meargă să citească despre ce vorbeşti tu. Şi poţi să faci paradă de metode şi să nu iasă nimic, în final. Dar zic, ar trebui, probabil, să ne gândim cum propunem aceste lucruri şi cum ştim să trezim interesul. Pentru că în faţa noastră, în principiu, stau nişte tineri buni. Eu cred foarte mult în generaţia tânără şi-mi plac aceşti tineri. Sunt mult mai buni decât noi, mai şcoliţi decât noi. Oricât s-ar spune că a căzut şcoala, că nu avem şi aşa mai departe. Dar unde s-au format aceşti tineri, care pleacă peste hotare? Şi sunt foarte buni. Unde se formează cei care vin în faţa mea, studenţii mei de la doctorat, studenţii mei de la masterat? Ai noştri sunt. Noi i-am format aşa, târâş-grăpiş.”
 
Europa Liberă: E adevărat. Ei sunt buni pentru că ştiu să valorifice oportunităţile pe care ar fi păcat să nu le...
 
x
Maria Şleahtiţchi: „Dar şi pentru că noi i-am învăţat. Oamenii aceştia nu au parcurs 12 ani şi au devenit buni de la sine. Aşa, prin şcoala aceasta plină de păcate cum este, ei au trecut prin ea. Şi foarte mulţi au ieşit buni. Foarte mulţi.”
 
Europa Liberă: Să ne spună şi „monstrul” Galaicu-Păun despre cum e cu responsabilitatea dânsului în faţa societăţii de consum.
 
Emilian Galaicu-Păun: „Înainte de a vorbi de responsabilitatea mea, aş adăuga în sprijinul a ceea ce a spus Maria Şleahtiţchi, că şcoala pe care au gestionat-o ani de zile, mă refer la Universitatea Pedagogică de la Bălţi, a produs nişte valori certe. Mă gândesc la criticii mai tineri, Lucia Ţurcanu, în primul rând, şi Adrian Ciubotaru.”
 
Maria Şleahtiţchi: „Şi traducători.”
 
Emilian Galaicu-Păun: „Şi traducători. Şi intelectuali de calibru. Lucru foarte important, pentru că, dacă vorbim de responsabilitate, trebuie să ne asumăm nu doar golurile, ci şi meritele. Faptul că şcoala de la Bălţi a produs nişte oameni care ştiu să citească în profunzime este indiscutabil un merit al profesorilor de acolo.”
 
Europa Liberă: Acuma, pardon, nu mai apucăm să vorbim despre o oază care a ştiut să reziste în condiţiile Bălţului. Dar, probabil, şi aceste condiţii vitregi au contribuit.
 
x
Emilian Galaicu-Păun: „Corect, da. Pentru că solidarizează într-un fel intelectualitatea de acolo. Noi suntem mai împrăştiaţi aicea. În ce mă priveşte, sigur că a fost o perioadă, atunci când îmi scriam doctoratul la Moscova sau ceva mai încoace, când mai degrabă mă investeam în propriile cărţi. De la o vreme, de când sunt şi editor, şi poate, în primul rând, editor, am fost foarte atent la ce fel de cărţi promovez, ce fel de cărţi ajung în portofoliul editorial. Şi mai încoace, de vreo 5 ani de zile, odată cu pornirea acelor seri de poezie şi lansări de la librării din centru, mi-am dat seama că poţi scurta foarte tare distanţa dintre o carte şi public. Şi lucrurile se întâmplă nu doar în cazul unor cărţi, să zicem, de spectacol, cum a fost, de exemplu, Noul Machiavelli a lui Jonathan Powell la care lansare a venit însuşi premierul etc., etc. Cărţi extrem de dificile, cum este, bunăoară, romanul meu, Ţesut viu. 10 X 10. A avut un public formidabil, a fost o librărie ticsită. Cum alte cărţi dificile şi aicea mă refer şi la romanul lui Oleg Serebrian, şi la autori străini cum ar fi, de exemplu, Catherine Durandin, care  a fost, în câteva rânduri, la Chişinău, şi şi-a lansat cărţile traduse la noi. Deci toate aceste întâlniri fac astfel, încât publicul să aibă acces nu doar la cartea propriu-zisă. Este ca şi cum i-ai pune nişte semne de circulaţie şi ai spune că nu este atât de accidentat acest drum. Este accesibil, în ultimă instanţă. Eu cred că, dacă suntem consecvenţi în ceea ce facem ca profesionişti – şi aicea îmi asum rolul de redactor-şef care selectează textele, care le dă o ţinută literară, care le semnează pentru tipar, pe de altă parte rolul de promotor al culturii şi aicea mă gândesc nu doar, să zicem, la acele lansări de la librării, dar şi la rubrica mea de la Europa Liberă, pe care o ţin iată al 9-lea an, Cartea la pachet – într-un fel, scurtăm distanţa. Nu există un public totalmente inocent. Oricum este „corupt” deja de literatură. Oricum ceva ştie. Important este să stimulăm sau să mergem într-acolo unde există acest interes sau să trezim acest interes. Şi după aceea să fim buni să-l alimentăm şi să nu-i propunem surogate, ca să citez ceea ce a spus Maria Şleahtiţchi. Eu cred că deja începem să avem un public, care se pricepe la cultură. Nu va accepta să se hrănească cu lucruri contrafăcute. Are deja gust literar. Şi s-a văzut, în ultimii anim inclusiv, a propos, la premiile de pe la ministere, la premiile Uniunii Scriitorilor care au fost foarte, foarte adecvate, în ultimii ani. Nu s-au dat premii pentru ochi frumoşi.”
 
Europa Liberă: Iarăşi vreau să intervin, ca un provocator ce sunt, în această moderaţie. Nu înainte de a recunoaşte că într-adevăr, bunăoară, pe mine mă ajută foarte mult rubrica lui Emilian Galaicu-Păun, pentru că nu am timp...
 
Emilian Galaicu-Păun: „Şi pe mine mă ajută.”
 
Europa Liberă: Nu am timp de pierdut. Şi recomandările lui Galaicu-Păun sunt foarte importante. Toţi oamenii care ştiu şi pricep în literatură ar trebui să facă acelaşi lucru în mediul în care sunt, la o cumetrie, la o nuntă sau la un microfon.  Dar repet, rolul meu este să vă provoc şi vă întreb: dar cum faceţi în situaţia în care, de acolo am pornit,  suntem într-o societate, unde oamenii nu se întreabă: „Oare ce aş citi eu, ca să ajung ca Galaicu-Păun sau Maria Şleahtiţchi”? Dar se întreabă: „Oare cum să fac eu milioanele lui Bill Gates? Oare cum să fac eu să ajung şi eu pe sticlă, ca o vedetă recentă”? Cu oamenii aceştia ce faceţi? Le aruncaţi şi lor un colac de salvare sau nu, doamnă Şleahtiţchi?
 
x
Maria Şleahtiţchi: „Noi tot timpul aruncăm colacul de salvare. Depinde dacă cineva vrea să-l prindă sau se porneşte aşa pe val şi îl duce valul. Îl poate duce şi la fund. Întrebarea este care sunt modelele? Este oare un scriitor, un profesor universitar un om de succes? Şi vreau să fiu ca Emil sau vreau să fiu ca Maria, sau ca Vasile, da? Sau eu vreau să fiu ca şi cutare, care reuşeşte prin metode, despre care discutăm, să fie pe sticlă, cum spuneţi dumneavoastră, să ne violeze receptarea şi să reuşească să zombizeze foarte multă lume tânără care nu-şi pune această problemă şi nu este conştientă de faptul că este manipulată sau cum este manipulată. Cu părere de rău, aceasta este o problemă, care nu e specifică numai lumii în care trăim noi. Este o problemă a lumii, în general. Şi oricât ne vom strădui noi, aceasta va fi întotdeauna. Procentul celor care vor fi mai culturalizaţi va fi mai mare sau mai mic, însă această problemă va exista. Cu toate acestea, sunt atâţia tineri, care roiesc în jurul lui Emilian Galaicu-Păun sau a lui Nicolae Leahu, sau a lui Arcadie Suceveanu, mă rog…”
 
Europa Liberă: Eugen Lungu.
 
Maria Şleahtiţchi: „Eugen Lungu, da. Atâţia tineri, care vor să trăiască în această lume plină de miracole, care este literatura.”
 
Europa Liberă: Adică contaminarea se produce?
 
x
Maria Şleahtiţchi: „Absolut. Absolut. Eu am văzut cum vorbesc studenţii de la master. Cu cât interes, cu cât drag vrea să facă doctoratul un tânăr, care ştie foarte bine că nu va face mari bani. Este tânăr, are 25 de ani, vrea să facă doctorat la literatură. Ar putea să facă bani. Pe aceşti oameni se ţine lumea. Mă întrebam acuma cine era ministru sau prim-ministru, sau preşedintele camerei nu ştiu care, când Eminescu lucra la Curierul de Iaşi, de o vorbă? Nici prin cap să ne treacă aşa ceva. Aceşti oameni prin sacrificiul lor, prin această cale pe care şi-o aleg de a avea mai puţini bani, nu să moară de foame, pentru că nu poţi trăi fără să ca să poţi să mănânci ceva, fără îndoială. Dar pe aceştia s-a construit cultura pe care am sărbătorit-o, unii cu fast şi alţii uitându-se în profunzime... Să trăiască aceşti oameni. Ar fi extraordinar, dacă cei care au făcut bani şi au bani ar avea grijă să facă fonduri şi să facă un gest pentru cultura naţională. Ar fi nişte oameni profund culturali. Profund culturali. Şi aceste gesturi înseamnă să fii un om în cultură. Statul să aibă nişte fonduri, statul, fundaţii private, ca să investească în aceşti oameni, care-şi sacrifică practic viaţa pentru cultură. Şi spun lucrul acesta pentru că aceşti oameni... mă întorc la Eminescu... a îmbogăţit haznaua a două state acuma... Orice carte, care apare de a lui Eminescu, dă un procent, prin impozite, prin nu ştiu cum, în bugetul a două state astăzi. La Eminescu mă gândesc... orice carte, orice poezie pentru copii publicată, aceleaşi Somnoroase păsărele. Dacă ne gândim la partea financiară, oamenii care continuă să aducă dividende materiale, nu numai spirituale. Pentru că ştim să vorbim şi vorbim, de regulă, despre impactul în cultură. Aceşti oameni au adus impact în economie şi în bugetul ţărilor. Dacă încercăm să privim acelaşi moment din diferite perspective, ziceam.”
 
Emilian Galaicu-Păun: „Orice clasă politică va avea nevoie de nişte socluri pe care să le folosească, bineînţeles, pentru a-şi drapa imaginea şi pentru a vorbi mai de sus. Toată lumea ştie cât de tare nu a iubit Eminescu clasa politică. Tristul paradox este că este poetul cel mai exploatat de clasa politică, l-au pus pe bancnote... Faptul că nişte societăţi cresc pe mitul lui şi nu numai pe mitul, dar pe ceea ce aduce venit, pe opera sa care este un continuu izvor de venit. În străinătate Eminescu este una dintre feţele culturilor noastre naţionale, pentru că, mă rog, trăim în două state.”
 
x
Maria Şleahtiţchi: „Eu n-aş spune că Eminescu a fost împotriva politicienilor, pentru că Eminescu a lucrat la un ziar de partid. Eminescu a fost destul de ancorat în ceea ce însemna politica timpului. Şi a lucrat la un ziar de partid care trebuia să promoveze o anumită linie de partid, fără îndoială. Alta e că, atunci când a simţit că nu este adevărat, a mers împotriva propriului partid, în ziarul de partid. Deci trebuie să ai foarte mare curaj sau chiar puţină nebunie. Eminescu a avut marea calitate de a spune lucrurilor pe nume întotdeauna, ştiind foarte bine că asemenea comportament... şi personajele lui romantice aveau două soluţii: să înnebunească sau să se conformeze. Şi el nu s-a conformat, ca să nu mai vorbim de cealaltă soluţie.”
 
Europa Liberă: Şi, a propos, o făcea pentru că era conştient de valoarea sa sau era aventurier?
 
Maria Şleahtiţchi: „Absolut conştient de valoarea sa. A fost absolut conştient de geniul său şi spune într-un poem de la 19 ani, rămas în manuscris:
 
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele,
Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele?
Voi să ridic palatul la două dulci sorori,
La Muzică şi Dramă... în dalbe sărbători
”.
 
Este replica pe care o dă poetul întunericului, care-i spune:
Sfarmă-n stânca rece a ta nebună liră,
Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră
.”
 
Şi este rămasă în manuscris, nu este un text care a fost publicat în timpul vieţii lui Eminescu. Fiindcă, vorbim despre Eminescu, şi aş vrea să spun acest lucru, este o personalitate foarte complexă cu o operă foarte mare. Rari sunt cei care ajung să-l acopere prin lectură. Rari sunt cei care au ajuns să-l acopere prin lectură, adică să fi citit tot ce a scris Eminescu. Totodată aş vrea să vă spun că nu putem cere oricui să-l cunoască pe Eminescu, aşa cum îl ştiu nişte specialişti. Să lăsăm lumea aceasta în diversitatea ei. Unul s-ar putea să rămână la Somnoroase păsărele, care, de altfel, într-o lectură mai specializată, este un poem profund, extraordinar de mare. Altul ar putea să citească volumul de antume, altul ar putea să ajungă la postumele lui, la textele lui în germană care mi se pare că abia recent au fost traduse, pentru că nici nu fusese traduse. Altul ar putea să lucreze pe variantele poeziei lui Eminescu din ediţia Perpessicius sau ediţia la care se referea Emilian Galaicu-Păun. Deci lumea este diversă. Noi trebuie să preţuim buna intenţie şi bunul simţ. Dacă ai citit trei texte de Eminescu, nu te aventura să spui că este „versificatorul” Eminescu. Este o ruşine să spui despre Eminescu „versificatorul.”
 
Europa Liberă: Dar Emilian Galaicu-Păun spunea – şi îi dau dreptate – că e păcat să-l lăsăm pe Eminescu să fie exploatat doar pe bancnote sau doar prezentat autor al Împăratului şi Proletarului.
 
x
Maria Şleahtiţchi: „Să stăm cu picioarele pe pământ şi să înţelegem că el tot timpul va fi exploatat. Emilian Galaicu-Păun ştie un lucru, pe care îl ştim cu toţii, care am comis măcar un text la viaţa noastră. Din momentul ce ai publicat un text – nu-ţi aparţine, nu-ţi mai aparţine. Mulţimile, masele, politicienii, mai talentaţi, mai puţin talentaţi, vor face uz de această producţie, care se numeşte literatură, în diferite scopuri. Să nu ne facem iluzii. Depinde cât de instruită, cât de rafinată este societatea, la ce nivel se află ea.”
 
Emilian Galaicu-Păun: „E adevărat. Dar cred că putem, ca şi intelectuali, să facem totul ca să îl păstrăm pe Eminescu în termenii pe care el însuşi i-a vrut şi în care s-a proiectat el însuşi. Eu cred că, dincolo de un Eminescu al clasei politice, al societăţii, al oamenilor simpli care iubesc romanţele, de exemplu, există un Eminescu foarte complex pe care nu-l acoperim prin lecturi, este adevărat. Şi în plus aş zice, dacă am şi citi toate cărţile la care s-a referit Eminescu în scrierile sale, toate cărţile care l-au format pe Eminescu, eu cred că deja am fi nişte oameni foarte-foarte complecşi. Şi, a propos, tot acest răspuns pornise de la întrebarea lui Vasile ce înseamnă, de fapt, o cultură naţională. Pentru mine ea este o imensă placă tectonică în ciocnire cu alte plăci tectonice, să zicem, mai mult sau mai puţin apropiate. Şi aicea cultura română se ciocneşte de cultura germană prin Eminescu, evident, de cultura franceză prin Alecsandri şi prin paşoptişti. Statul pe această placă tectonică ocupă un spaţiu mult mai mic, infinit mai mic. Spaţiul poate fi redus, până la urmă, la nişte zeci de mii de kilometri pătraţi. În cazul României, este câteva sute de mii, două sute şi ceva sau aproape trei sute mii de kilometri pătraţi la o anumită populaţie. Dar cultura este ceva mult mai mult. Este exact ciocnirea acestor plăci tectonice în care civilizaţiile, în care culturile îşi vorbesc reciproc. Nu se duşmănesc reciproc, se îmbogăţesc reciproc. Chiar în polemica lor se întâmplă, ca şi în vasele comunicante, un fel de trecere a substanţei de la o civilizaţie, de la o cultură la alta  Aceasta mi se pare fascinant. Şi adevăratele genii ale culturii germane, franceze sau româneşti aceasta au şi făcut.”
 
Europa Liberă: Mă întorc la un aspect pe care l-a atins mai devreme doamna Şleahtiţchi. Este Eminescu în totalitatea sa şi literatura modernă din care face parte, fiind precursorul a ceea ce este literatură şi cultură naţională, este suficient de ofertantă, ca să facem management modern, astfel încât să tragem în orbita culturii naţionale pe majoritatea, dacă nu chiar pe toţi, doamnă Şleahtiţchi?
 
x
Maria Şleahtiţchi: „Cred că da, cred că da. Depinde dacă avem noi antene pentru aceasta. Şi dacă ştim noi să construim o adevărată logistică aici. Fără îndoială, Eminescu este o axă care ţine vertical coloana culturii române. O axă esenţială. Nu se poate în cultura română fără Eminescu. Sunt mai multe, nu numai Eminescu, dar nu mai vorbim despre aceasta. Fără îndoială, acesta e patrimoniul şi de multe ori nu ştim ce să facem cu el. Eu aş vrea să spun, în legătură cu afirmaţia lui Emilian Galaicu-Păun, cred că noi, intelectualii, avem o datorie, datorie morală faţă de înaintaşii noştri de a-i face cunoscuţi şi de a-i promova, onorându-ne, omenindu-ne şi culturalizându-ne pe noi. De foarte multe ori suntem preocupaţi de noi şi aşa este, de fapt. Dacă avem timp suficient, să acordăm şi înaintaşului nostru, atunci când descriem opera, dar oricum venim din ea şi din opera lui. Implicit venim din opera lui. Cea mai frumoasă sinteză în limba română, sinteză în limbaj poetic dintre filosofia lui Artur Schopenhauer şi a lui Nietzsche a făcut-o Eminescu în poemul Memento mori. Iată cum au venit doi mari filosofi, doi mari filosofi germani aici. Sau cea mai frumoasă aducere a imnului Rig Veda din filosofia indică o regăsim în Scrisoarea I a lui Eminescu.”
 
Emilian Galaicu-Păun: „Da. Şi ar mai fi un argument foarte puternic pentru a face din Eminescu un reper permanent. Eminescu are şi o biografie spectaculoasă. Hai să ne amintim că viaţa lui a inspirat mai multe romane. Mai recent acuma romanul lui Florina Ilis, care este un ditamai roman de peste 700 de pagini, care romanţează viaţa lui Eminescu, dintr-o perspectivă postmodernă, dacă vrei. Deci este un subiect de redescoperire pentru orice generaţie care vine. Eu cred că pentru orice creator există nişte repere cu care trebuie să se ciocnească, în raport cu care trebuie să se autodefinească, dacă vrei. Şi o cultură se autodefineşte, exact referindu-se la câteva dintre repere. Brâncuşi ar fi în ceea ce înseamnă modernitatea expresiei, să zicem, plastice, Enescu ar fi în muzică, iar Eminescu oricum rămâne cred că mai mult decât în literatură. Eminescu are această capacitate de a produce un mit fertil.”
 
x
Maria Şleahtiţchi: „Lui Eminescu i s-a făcut un mare rău, operei lui Eminescu – a fost suprasolicitat. Şi s-a crezut că oricine, care ştie să cânte Mai am un singur dor îl ştie pe Eminescu, îl cunoaşte pe Eminescu. Şi s-au polemizat, şi s-au bătut pe burtă şi pe umeri. Adevăratul Eminescu este opera lui. Dacă vrem să căutăm poetul Eminescu, scriitorul Eminescu, este în opera lui. Cum ricoşează numele Eminescu în plan politic, în miturile acestea utilitare care s-au format pe parcursul timpului, au pornire de la nume uneori numai... Şi, în rest, opera rămâne în altă parte. Dintotdeauna am îndemnat să ne întoarcem spre text. Primează textul lui Eminescu, dacă ne gândim la creator.”
 
Europa Liberă: Încercând un fel de concluzie, îndemnul este să nu-l avem pe Eminescu doar pe bancnote sau doar pe Aleea Clasicilor. Dar să îi cunoaştem în profunzime textele, atâtea cât apucăm în viaţa noastră. Şi să aşteptăm vremuri mai bune, când vom avea şi un Hollywood moldovenesc care să valorifice ceea ce spuneaţi dumneavoastră, saga eminesciană. Mulţumesc.
 
Maria Şleahtiţchi: „Să nu aşteptăm. Să facem continuu lucruri pentru a se realiza aceasta.”
 
Europa Liberă: Să facem, de acord.

Taguri moldova,Vasile Botnaru,Europa Liberă,Emilian Galaicu-Păun,literatura,Punct şi de la Capăt,Mihai Eminescu,Maria Şleahtiţchi,lectura

Acest forum a fost închis
Comentarii
     
În acest forum nu există încă niciun comentariu. Fiţi primul şi contribuiţi cu unul

În exclusivitate