sâmbătă, noiembrie 29, 2014 Ora Locală 09:19

Cultură / Cultură şi politică

„Partitura unei vieți” - o pagină de istorie și cultură cu un dirijor francez

Jean-Claude Casadesus: Bunica „se numea Tatiana Seliger și se născuse la Tiraspol, în 1868 (în actuala Moldovă...)”.

Dirijorul Jean-Claude Casadesus, imagine pe coperta cărții sale (courtesy: Editions Ecriture)
Dirijorul Jean-Claude Casadesus, imagine pe coperta cărții sale (courtesy: Editions Ecriture)

Multimedia

Audio


Mă simt un suflet ruso-catalan din Montmartre” este o afirmație care nu poate să nu surprindă un cititor al memoriilor unui francez, apărute la Paris. Volumul în cauză se intitulează „Partitura unei vieți”, dar s-ar putea numi la fel de bine „Destin de familie între cîteva războaie și pe timp de pace” și este o carte de conversații realizate de muzicologul Frédéric Gaussin, de la Centrul Național al Cercetării Științifice (CNRS) cu omul de cultură și dirijorul Jean-Claude Casadesus. Personalitate bine cunoscută, dirijor al unei formațiuni simfonice de notorietate internațională, Orchestra Națională din Lille, Casadesus a acceptat, nu fără reticențe, să-și povestească viața, parcursul intelectual și istoria familiei sale legendare, a trei generații de muzicieni și actori reprezentativi pentru Franța.



Paradoxal ar putea părea, la prima vedere, faptul că originile lui Jean-Claude Casadesus nu sînt în fond decît prea puțin franceze. Citind cartea afli că întemeietorul ramurii devenită franceză a unei familii simple din Catalonia, ai cărei membri obișnuiau să caute de lucru în Franța, se numea Luis Casadesus. Înscris voluntar în trupele franceze în războiul cu Germania din 1870, el a fost ulterior recompensat cu naturalizarea. Impreună cu soția sa Mathilde Sénéchal, au avut numeroși copii, dintre care opt din cei nouă rămași în viață, au făcut o carieră de muzicieni profesioniști.

Din această primă generație a făcut parte Henri, bunicul lui Jean-Claude Casadesus, protagonistul cărții. Instrumentist valoros al violei, coleg de școală la Paris cu alți viitori soliști celebri, Alfred Cortot, Jacques Thibaud, George Enescu, membru în Orchestra de Concerte Colonne, ulterior altist într-un cvartet celebru francez, Capet, Henri și-a consacrat partea a doua a vieții, unei formațiuni de muzică de cameră pe care a întemeiat-o și cu care a străbătut, America și întreaga Europă, trecînd prin Balcani și poposind în Rusia. O orchestră denumită „Societatea de instrumente vechi”, invitată cu ocazia turneului în Rusia de Tolstoi la reședința sa de la Iasnaia Poliana.



O celebră fotografie, cunoscută și muzicologilor români, îl înfățișează pe Henri Casadesus în 1907, într-o mare companie de muzicieni, în rîndul al doilea, situat între Serghei Rahmaninov și dirijorul Serge Koussevitzki și avîndu-l alături pe George Enescu. Fotografia a fost făcută la o recepție dată de compozitorul Camille Saint-Saens, după concerte istorice date la Opera din Paris, în onoarea dirijorului Arthur Nikitsch și a lui Alexandr Glazunov, din inițiativa faimosului Diaghilev și a Baletelor Ruse pe care le conducea.

Dacă originile catalane sînt clare din primele pagini ale cărții, despre sufletul rus, cititorul află abia după peste 50 de pagini, atunci cînd, evocînd anii copilăriei sale în cursul celui de-al doilea război mondial, Jean-Claude Casadesus își amintește de atmosfera amenințătoare ce plutea în familia sa, din cauza originilor îndepărtate ale mamei. Bunicii ei fuseseră evrei, care, pentru a scăpa de pogromurile din Rusia, în vremea țarului Alexandru al III-lea, au emigrat în Franța la sfîrșitul secolului al XIX-lea, exact în momentul afacerii Dreyfus și care și-au botezat apoi copii în credința protestantă.

x
Jean-Claude Casadesus o evocă pe una din bunici, care „se numea Tatiana Seliger și se născuse la Tiraspol, în 1868 (în actuala Moldovă, la nord-vest de Odesa, unde a trăit și a crescut). [...] Femeia bătrînă pe care am iubit-o cu sufletul meu de copil era o persoană distinsă și se exprima într-o limbă admirabilă, colorată de un accent minunat. Avea multă forță, panaș, prestanță [iar] în același timp era însăși personalizarea tandreței. Ea ne-a hrănit, pe sora mea și pe mine, cu mici povestioare poetice din care mi-au rămas încă fragmente... ”

„La începutul copilăriei mele am cîntat în limba rusă, da - iar gîndul mă seduce pînă astăzi - pentru bunica mea muziciană, o interpretă de virtuozitate care dăduse concerte în Europa și îi cunoscuse pe Brahms și Wagner... Oricît de subțire e relația în ce mă privește,  această posibilă legătură cu maeștrii continuă să mă emoționeze profund. Tatiana a fost o discipolă a uneia din elevele lui Chopin [și] a cîștigat, de asemenea, un premiu la Conservator, la Paris, în clasa lui Delaborde, care era un elev al lui Alkan. Ea a fost cea care mi-a dat primele lecții de pian”.

Un suflet „ruso-catalan”, o personalitate cu care francezii se mîndresc astăzi, iar citindu-i spusele înțelegi mai bine o istorie despre muzicienii din orchestra sa, aflați la Moscova puțin înainte de începutul perestroikăi și care pozau în Piața Roșie, simulînd un concert spre furia disperată a unui militar din garda Kremlinului. „Am încercat să-l îmblînzesc într-un jargon uitat moldo-valah, povestește Jean-Claude Casadesus, iar în cele din urmă i-am întins o casetă, cu orchestra. Cu o voce foarte autoritară, a strigat atunci, Bîstro, bîstro, repede, repede! Iar fotografia a apărut pe prima pagină din France-Soir.”

Taguri Radio Europa Liberă,Victor Eskenasy,Tiraspol,Cultură și politică,George Enescu,Jean-Claude Casadesus,Tatiana Seliger,Frederic Gaussin,Editions Ecriture

Acest forum a fost închis
Comentarii
     
În acest forum nu există încă niciun comentariu. Fiţi primul şi contribuiţi cu unul

În exclusivitate