miercuri, august 27, 2014 Ora Locală 11:56

Comentarii, opinii

Descarcerări şi încarcerări de stat

Românii sunt prada tuturor urgenţelor. Ei trebuie descarceraţi, intubaţi, îmbrăcaţi în atele şi dopaţi cu medicamente de urgenţă.

Multimedia

Audio

Românii sunt prizonierii anotimpurilor, ca şi păsările migratoare, muştele sau urşii. Au perioade de hibernare şi sezoane de hiperactivitate, după cum bate vântul. Uneori i se spune vântul schimbării şi e atribuit reformelor. Arhiva ziarelor dovedeşte că iarna nu-i ca vara, iar românii sunt loviţi periodic de meteorologie. Anii fără zăpezi catastrofice, inundaţii biblice şi secetă sunt nişte anomalii. În ceilalţi ani, cei normali, calendarul este gata redactat, cu fenomene ale căror declanşare, amploare şi finalitate sunt predictibile. Cu toate acestea, reacţia oamenilor este mereu aceeaşi, mirare şi teroare, semn că istoria nu face obiectul educaţiei permanente aşa că suntem siliţi periodic s-o repetăm.

Să luăm sindromul Arafat. Acum un an trecute fix, oamenii ieşeau din hibernare pentru că Raed Arafat, insultat la ore de maximă audienţă de preşedintele Băsescu, demisionase din minister. Medicul ar fi vrut ca sistemul de sănătate să rămână sub controlul statului pentru a fi clar încotro se duc banii. El spunea pe atunci că sănătatea nu trebuie lăsată pe seama competiţiei comerciale. Venind din sistem, ştia că, într-o măsură substanţială, aceste fonduri sunt drenate de conductele clienţilor către buzunarele de partid şi de stat. Dacă merge cu petrolul sau banii europeni, de ce n-ar merge şi cu banii din sănătate? El se temea că şi reţeaua naţională de urgenţă pe care o pusese pe picioare va fi victima acestei politici. Discuţia a fost reluată acum de ministrul Nicolăescu, care susţine, însă, partitura dlui Arafat.

Doctorul Arafat este una dintre cele mai populare figuri publice. Sistemul de urgenţă pus pe picioare de medic l-a transformat pe acesta în substantiv comun, sinonim cu intervenţia eficientă în cazuri disperate. Dar manifestaţiile de stradă au avut şi o semnificaţie simbolică pentru că nu este o întâmplare că, în România, sistemul de urgenţe este foarte popular.

În sănătate, ca şi în alte domenii ale existenţei, degradarea a atins  organele interne astfel că, de multe ori, trebuie intervenţii  de urgenţă, cu maxim de eficienţă, eventual la faţa locului. Românii sunt prada tuturor urgenţelor. Ei trebuie descarceraţi, intubaţi, îmbrăcaţi în atele şi dopaţi cu medicamente de urgenţă. Dincolo de sistemul de urgenţe al doctorului Arafat nu mai există decât luminiţa de la capătul tunelului oranj.

Este fapt cunoscut că românii, care se cârpesc de pe o zi pe alta, au un fel de cult al urgenţei. Ei nu se tratează preventiv, nu investesc în conservarea stării de sănătate, ci doar în refacerea şi recuperarea după un atac pustiitor al bolii. Situaţiile de criză socială, economică sau politică  trebuie rezolvate de urgenţă, salariaţii, asistaţii, sinistraţii sau concediaţii trebuie să primească ajutoare de urgenţă ş.a.m.d.

Urgenţele ne împiedică că vedem tabloul general, aşa cum cortina groasă a crivăţului ne face să nu mai vedem capătul iernii şi nici măcar să nu ni-l mai putem imagina. Numărul mare de urgenţe îi împiedică pe români să adopte soluţii fundamentate, durabile, deşi, ciclic, politicienii de pe toate culoarele politice adoptă documente cu titlul de România durabilă, promiţând să ardă etapele şi să sară cincinalele pentru o viaţă mai bună şi un viitor de aur. Tot aşa, la fiecare mandat, se face o reformă radicală a sănătăţii sau educaţiei, şi nu e de mirare că ne-am umplut de cetăţeni turmentaţi de atâtea schimbări ale polilor magnetici ai statului.

O altă urgenţă care stârneşte efecte şi reacţii predictibile este ciclica invazie parlamentară, dacă e să ne luăm după jurnaliştii şi politicienii care demonizează periodic parlamentul, în special pe adversarii politici. Ei încearcă să demonstreze, la fiecare început de mandat, cu cât e mai degradat şi mai ilegitim noul Parlament faţă de cel dizolvat după alegeri. Dacă e să-i credem, ţara este invadată, cucerită şi prădată la fiecare patru ani de găştile de politicieni. Cu ajutorul caricaturiştilor şi cu complicitatea intereselor interne de partid, parlamentul a ajuns, din însemn al democraţiei, un handicap al ei. Este o imagine doar parţial adevărată, care-i ajută pe cei care vor să scurtcircuiteze traseul deciziilor în stat, dar şi pe preşedintele Băsescu care se teme că republica sa (semi)prezidenţială va deveni, prin modificarea Constituţiei, o republică parlamentară.

E drept că şi parlamentarii care-şi adoptă de fiecare dată noi seturi de reguli pentru a deveni eterni beneficiari  ai privilegiilor şi impenetrabili la lege creează impresia că fiecare nou contingent din legislativ are foamea  norilor de lăcuste şi că nivelul general de libertate şi bunăstare se stabileşte doar în funcţie de poftele legiuitorilor. Listele publicate de guvern conţinând numele celor care au beneficiat de casele protocolului de stat sunt un trăznet căzut din aceeaşi aglomerare noroasă. Legea permite ca aceste spaţii locative, multe dintre ele luxuriante şi amplasate în zone rezidenţiale mult-râvnite, să fie atribuite pe principiul cleptocraţiei de partid, transformând regia de protocol de stat în cea mai simandicoasă şi penală agenţie imobiliară.

Într-o ţară în care criza locativă endemică ar merita un loc pe stemă, atribuirea unor locuinţe luxoase pentru nişte chirii simbolice şi pe baza unor criterii obscure ascute lupta de clasă. Desigur, această listă este doar vârful icebergului. Ar fi interesant să aflăm cu câte locuinţe, terenuri, slujbe şi bani şi-au plătit clienţii, de-a lungul deceniilor, partidele care au controlat puterea. Am avea o spectrogramă exactă a valurilor de privilegiaţi şi de interese din instituţiile locale sau centrale. De asemenea, ar fi interesant să aflăm cum şi-au gestionat regiile autonome sau societăţile de stat patrimoniul imobiliar pentru că, nu odată, instituţiile statului, chiar şi cele de pe lista marilor datornici, au scris legea pe cotorul carnetului de cecuri sau pe actele de concesiune. Indiferent ce director s-a cocoţat pe scaunele cele mari, primul lucru pe care l-a făcut a fost să redirecţioneze privilegiile către clanul său format din familia de acasă şi cea de la partid. Putea fi generos, că doar banii publici sunt ai tuturor! 

Lista privilegiile incluse pe fişa postului de demnitar devine, urcând către vârful scării sociale, tot mai stufoasă. Iar efortul de a le păstra, în ciuda legilor şi bunului simţ, este tot mai sistematic şi instituţionalizat. Indiferent de majorităţile parlamentare, politicienii îşi întăresc periodic imunitatea. Nu e de mirare că, în acest parlament în care grupul politic al puşcăriabililor începe să aibă consistenţă şi influenţă, politicienii ar vrea ca procurorii să producă probe, dacă pretind ridicarea imunităţii unui parlamentar. E o nouă complicaţie într-un mecanism a cărui încetineală stârneşte şi-aşa ecouri europene.

Însă noua majoritate a demonstrat că poate vota modificare oricărei legi, fie ea şi a gravitaţiei. Cu ajutorul acestei maşini de vot, peste 20 de noi parlamentari levitează între tribuna Parlamentului şi boxa acuzaţilor. Ca şi casele din protocolul de stat, imunitatea parlamentară face parte din fişa postului iar unii s-au zbătut să intre în Parlament ca fugarii în templul păzit de zei şi tradiţie de braţul lung al legii. Se luptă din răsputeri cu legea spunând că magistraţii sunt manipulaţi politic.

Dar nu e nimic nou pe frontul războiului între puterile statului.  Răfuielile instituţionale, ignorarea actelor judecătoreşti şi a deciziilor legislative, lupta instituţiilor statului pentru controlul privilegiat al banilor, influenţei sau informaţiilor sunt alte simptome provenind din schematica şi ineficienta distribuire a autorităţii. Parcă din teama de a nu distruge cu totul statul totalitar, pentru că nu se ştie pe mâinile cui ar putea încăpea  comenzile acestuia, nici Constituţiile din 1991 şi 2003, nici legile organice ulterioare nu au trasat clar competenţele şi nici graniţele autorităţii în stat. Nu a vrut nimeni soluţii definitive, ci doar negocieri pe sub masă, discuţii în contradictoriu, conflicte televizate sau intervenţii de urgenţă, punctuale, pentru descarcerarea statului de drept, ici şi colo. Totul s-a făcut mai degrabă pe calea cutmelor şi năravurilor, ceea ce a produs griparea ciclică a sistemului, alt anotimp în infern pentru românul de rând.

Răfuielile din Consiliul Superior al Magistraturii sunt un exemplu edificator al acestor aburilor care ameţesc Constituţia. Consiliul este un fel de tribunal suprem al magistraţilor. Însă noţiunea de magistrat este destul de laxă. Avem, pe de-o parte, judecătorii, care sunt reprezentanţii unei puteri în stat. Pe de altă parte, avem procurorii care sunt avocaţii de stat ai acuzării. Ei aparţin de Ministerul Public, subordonat Ministerului Justiţiei. Cine împarte, de fapt, dreptatea, cine este autoritatea supremă, cine dă cu spada şi cine ţine balanţa, cine e orb şi cine surd? Până unde merge subordonarea, ce înseamnă ea, de ce subordonaţii ar avea drept egal de reprezentare în instanţa supremă a magistraturii? De ce nu şi avocaţii din barou? Palatul de justiţie este prost proiectat şi ameninţă să se prăbuşească. Iar relaţiile între partenerii actului de justiţie sunt, se pare, insuficient descrise de legea organizării judecătoreşti, de lasă locul atâtor interpretări.

Emanciparea procurorilor este un fenomen mai nou pornit de la iluzia de procuror-jucător indusă de Traian Băsescu care a lucrat eficient la compromiterea judecătorilor. Aceştia, cel puţin teoretic, nu pot fi controlaţi politic, spre deosebire de procurori care au devenit un fel de magistraţi jucători mai mobili (nu au inamovibilitate deci soarta lor se joacă în biroul superiorilor) şi pot lupta fără să mai fie atenţi la nuanţe cu inerţiile sistemului şi cu „corupţia” judecătorilor. Departe de a fi subordonaţi, procurorii îşi revendică acum deplina libertate, plasându-se într-o luptă cu judecătorii la limita gratiilor. Aşa se explică de ce judecătorii, a căror judecată a fost perturbată nu de puţine ori de manipularea probelor şi de indiscreţiile mediatice ale procurorilor, s-au revoltat când, prin jocul votului, în fruntea CSM a ajuns un procuror cu dosar bine orientat politic, o persoană care a jucat roluri secundare de răsunet european în timpul crizei din vară. Şi parcă pentru a arăta până unde merge independenţa justiţiei, judecătorul contestatar, fost şef CSM, de altfel, a fost acuzat imediat  de Agenţia Naţională de Integritate că ar fi incompatibil cu funcţia, pe principiul cine nu ne e prieten nu există.

În  ciuda haosului aparent, dialectica repetitivă a acestor disfuncţii duce în acelaşi loc. E şi normal: dacă termenii nu se schimbă, nici rezultatul nu poate fi altul. Fără a o schimba din temeliile sale constituţionale, această stare de fapt va produce aceleaşi ploi şi aceleaşi zăpezi, în aceleaşi cantităţi şi în aceeaşi perioadă. Indiferent cât de mult efort depui, adunarea doi cu doi nu va face niciodată cinci. Singurul mod de a schimba această stare de fapt este să schimbi termenii adunării. Sau să-i falsifici.

Taguri românia,Radio Europa Liberă,Sorin Șerb,comentarii,opinii,Sinteza săptămînii politice

Acest forum a fost închis
Comentarii
     
În acest forum nu există încă niciun comentariu. Fiţi primul şi contribuiţi cu unul

În exclusivitate