joi, octombrie 02, 2014 Ora Locală 13:26

Trăiri și aventuri în 2012

O retrospectivă a celor mai interesesante reportaje și relatări ale anului 2012.

Diana Răileanu, un reporter curios...
Diana Răileanu, un reporter curios...

Multimedia

Audio
  • Cu microfonul EL în Moldova profundă: reportajele Dianei Răileanu


Dacă povestirile de astăzi le-aş aduna într-o carte, titlul ei ar fi: „Trăiri şi aventuri în 2012”. „Trăiri” - pentru că o parte dintre cei cu care am stat de vorbă mi-au oferit adevărate lecţii de viaţă, „Aventuri” – pentru că am întâlnit oameni care au străbătut mii de kilometri ca să cunoască Republica Moldova.
 
Primul capitol din carte l-aş dedica bătrânilor pe care i-am cunoscut la începutul acestui an în Azilul din comuna Calfa, Anenii Noi. Uncheşii şi
Elena Galagan, una din femeile întîlnite la Calfa, Anenii NoiElena Galagan, una din femeile întîlnite la Calfa, Anenii Noi
x
Elena Galagan, una din femeile întîlnite la Calfa, Anenii Noi
Elena Galagan, una din femeile întîlnite la Calfa, Anenii Noi
mătuşile de acolo mi-au amintit de bunicii mei - anume la ei în copilărie îmi petreceam sărbătorile de iarnă. Peisajul care l-am surprins în Calfa însă părea mai trist decât cel din amintirile mele, bătrânii de la Azil, spre deosebire de bunica Ecaterina şi bunelul Ion, au copiii plecaţi peste hotare, iar cea mai mare parte din timp şi-o petrec aşteptându-i. O bună parte dintre ei mi-au spus chiar că doar în vise a parte de o mâncare caldă şi un pat curat: 
 
- „Îi foarte frumos, foarte bine”.
 
Europa Liberă: Dar ce vă impresionează?
 
- „E curat, mese frumoase, scaune, curat pe jos.”
 
Pensionara Maria Hîncu mi-a împărtăşit primele impresii despre Centrul de plasament pentru bătrâni, deschis astăzi în comuna Calfa. Femeia spune că mulţi vîrstnici din sat regretă că azilul poate găzdui un număr limitat de beneficiari:
 
Maria HîncuMaria Hîncu
x
Maria Hîncu
Maria Hîncu
- „Amu vedeţi cum e situaţia. Copiii leapădă şi se duc să caute ruble. Mulţi bătrâni sunt care sunt singuratici. Chiar vecina mea, Maria o cheamă. I-a murit bărbatul. O fată îi dusă prin Italia, una e măritată prin Hânceşti şi ea a rămas singură, că eu mă gîndem că poate o vor chema şi pe dînsa încoace, dar ei nu au chemat-o.”
 
Zilnic, de serviciile centrului -  ceea ce înseamă o masă cu bucate calde, consultaţia psihologului, a asistentului social -  vor beneficia peste 40 de bătrâni. Printre ei şi Elena Netedă de 72 de ani. Copii ei sunt plecaţi la muncă peste hotare. Pensionara nu s-a încumetat să-şi vîndă gospodăria şi să se mute la azil, chiar dacă acasă nu o aşteaptă nimeni şi e frig:
 
Elena NetedaElena Neteda
x
Elena Neteda
Elena Neteda
- „Clar că e frig, nu e ca aici. Pui pe foc, se încălzeşte oleacă şi te-i lipit de sobă, dar dacă nu-i, nu-i. Cît am fost în spital, tot am grămădit bani ca să-mi cumpăr lemne şi dacă am fost în spital banii s-au dus pe medicamente şi am rămas fără lemne, aşa cu ce mi-a rămas din anii trecuţi.”
 
Deşi nu şi-a văzut copii din vară, Elena Netedă se mângâie cu gîndul că sunt sănătoşi şi că nu este o povară pentru ei:
 
- „Las eu mai puţin să am, dar să aibă ei cu ce trăi.”
 
Europa Liberă: Cînd i-aţi văzut ultima oară?

 
- „I-am văzut în august, vara. Eu nu ştiu cum lucrează şi să nu aibă ei pentru dînşii şi să-mi trimită mie, eu nu aş dori lucrul acesta. Fiecare mamă are grijă de copilul ei. Ea rămâne flămândă, dar copilul să aibă ce mânca şi cu ce se îmbrăca.”
 
Elena Netedă se consideră, totuşi, o norocoasă. Ajunge să-şi vadă copii măcar o dată în an. Alţi bătrâni nici nu mai ştiu pe unde sunt cei cărora le-au dat viaţă. Este şi cazul pensionarei Elena Galagan pe care am întâlnit-o pe scările azilului:
 
- „Am copii, dar sunt în depărtare”
 
Europa Liberă: Nu sunt în ţară?
 
- „Nu-s chiar în ţară, dar cine ştie cînd vor veni ei”
 
Europa Liberă: Toată ziua cum o petreceţi?
 
- „Cam greu, dar ce să facem? Bătrâneţele sunt haie grele... ”
 
Europa Liberă: Acum deja veţi sta la centru?
 
- „Da, altă ieşire nu am. Pentru alţii plătesc copii să aibă grijă de mama. Dar nu e la fiecare situaţia aşa...”
 
Centrul de Plasament pentru bătrânii din satul Calfa a fost deschis cu susţinerea Uniunii Europene şi a PNUD Moldova. Primarul localităţii, Ludmila Ciaglic spune că în sat sunt peste 300 de bătrâni singuratici care ar avea nevoie de îngrijiri speciale:
 
Primărița Ludmila CiaglicPrimărița Ludmila Ciaglic
x
Primărița Ludmila Ciaglic
Primărița Ludmila Ciaglic
„Dar anul acesta încercăm până la o sută să-i acoperim, iar următorul an îi acoperim pe ceilalţi. Bătrânii vor avea condiţii cred că decente pentru aflarea lor aici, având şi căldură şi apă caldă. Cei imobilizaţi vor primi zilnic mâncare cladă la domiciliu.”
 
Europa Liberă: Aţi încercat să găsiţi copiii?
 
- „Am ţinut cont şi de acest fapt, adică ne-am zis să fiscutăm cu urmaşii acestor bătrâni, ca ei să achite o parte din cheltuielile pe care urmează să le efectuăm pentru întreţinerea părinţilor. Unii deja au răspuns pozitiv la apelul nostru.”
 
Persoanele pe care le-am întâlnit la Centrul de plasament mi-au spus că aici se simt bine şi la un adăpost sigur, numai că privirile lor trădau speranţa că într-o zi copii se vor îndura şi îi vor lua acasă. 

                                                   ***
 
Diana RăileanuDiana Răileanu
x
Diana Răileanu
Diana Răileanu
Deseori, bătrânii singuratici şi nu numai, se bucură de milostenia celor din jur în ajunul sărbătorilor: de Crăciun, revelion sau Paşti.

În fiecare an, misiunea social Diaconia” organizează campania „Masa Bucuriei”, care vrea să-i ajute mai ales pe bătrânii singuratici. L-a întrebat atunci pe Igor Belei, directorul misiunii, dacă moldovenii sunt darnici numai de sărbători sau întotdeauna.

Igor Belei: „Moldovenii sunt vestiţi prin mărinimia lor şi prin milostenia pe care o fac, dar e la prima vedere, pentru că viaţa cotidiană ne face să fim foarte egocentrici. Noi de fiecare dată ne dorim să fim răsplătiţi într-un fel sau altul şi imediat. Noi aşteptăm ca acest răspuns să fie imediat prin mulţumirile şi osanalele probabile pe care le putem avea din partea celor pe care îi putem ajuta. Acţiunile pe care le desfăşoară Biserica sunte tocmai menite ca să ofere această ocazie, ca să facem milostenie pentru cei pe care nu îi cunoaştem, nu le simţim durerea foarte aproape, dar trebuie să le simţim pentru că sunt confraţii noştri care au nevoie de noi.”
 
Europa Liberă: De fapt, toţi ştim că există declaraţii de natură morală că trebuie să faci bine, să ai o atitudine mai tolerantă faţă de bătrâni, faţă de aproapele tău, a înţeles societatea că aceste declaraţii ar fi bine să se transforme în fapte?
 

Igor BeleiIgor Belei
x
Igor Belei
Igor Belei
Igor Belei: „Suntem la început de cale pentru că avem din ce în ce mai multe iniţiative, deci omul de rînd are ocazia să fie încrezut că aceste acte de milostenie ajung la destinatar, pentru că pe de o parte, societatea per ansamblu începe să înţeleagă despre nevoia milosteniei şi despre nevoia unui act care ar îmbunătăţi situaţia nu doar vorbind de situaţia personală a cuiva, dar şi ca stare socială comună, dar şi ocaziile pe care le oferă actorii sociali.

În  primul rînd, Biserica ne oferă prin exemplele ei concrete cum putem veni în ajutorul aproapelui. Suntem mult mai predispuşi spre sfârşitul postului să înţelegem aceste fapte, tocmai pentru că în perioada postului vine această mărturisire, este o perioadă în care gândim la faptele noastre şi la ceea ce am făcut, şi probabil care trebuie să le facem ca să ne îmbunătăţim viaţa şi parcursul nostru personal.”
 
Europa Liberă: Dle Belei, noi tot vorbim despre caritate, dar ce înseamnă, de fapt, caritatea?
 
Igor Belei:
„Vorbeam zilele trecute despre aceşti doi termeni, filantropie şi caritate, care în diferite limbi înseamnă diferit. Pentru noi caritatea poate fi doar un simplu gest umanitar, dar care nu ne oferă şansa de creştere personală. Pentru noi e mai important poate sensul de filantropie, de iubire pentru aproapele. Când nu doar oferim un dar material, ci ne oferim timpul şi viaţa noastră pentru aproapele.

Spunea un poet francez „La nimic nu îmi foloseşte viaţa, dacă nu este dăruită”. Actul de caritate, de dăruire, trebuie să fie un act de dăruire a vieţii pe o fracţiune de secundă, pe un timp anumit. Nu neapărat actul de oferire a bunului material, ci mai mult, de oferire a timpului şi a strădaniei personale pentru aproapele nostru.”
 
Europa Liberă: Vorbeam cu cineva adineauri şi îmi zicea că caritatea ar fi doar pentru oamenii bogaţi, adică ei au de unde să dea. Aşa să fie?
 
Igor Belei:
„Nu-i adevărat, oamenii au nevoie mai puţin de bunuri materiale, au nevoie de timpul şi de compătimirea celui de aproape. Ne întâlnim zilnic cu cazuri cînd oamenii au nevoie de lucruri materiale, însă sunt mult mai pătimiţi cei cărora nu li se deschide uşa cu anii, de care nu ştiu nici vecinii, care sunt uitaţi de copii. E mult mai mare bucuria de a trăi viaţa cu celălalt, decât această manifestare de caritate umanitară – am donat din surplusul meu. Oricine poate face caritate, nu e neapărat să jertfeşti imposibilul pentru a te dărui celuilalt. E de ajuns să deschizi uşa vecinului, pentru că asta contează mai mult decât toate darurile materiale pe care le poţi oferi.”
 
Europa Liberă: Dacă e să vorbim despre noua generaţie, observaţi cumva că de-a lungul anilor maturii încearcă să-şi educe copii în spiritul compasiunii, al spiritului de dragoste faţă de aproapele lui?
 
Igor Belei:
„Mă întreba cineva de această tânără generaţie, încotro merge, pentru că nu este interesată de nimic? Vreau să contrazic această părere, prin experienţa recentă pe care am avut-o în campania de Paşte, când reacţia tinerilor a fost mult mai înţelegătoare, mult mai multă compătimire o vedem din partea tinerilor, spre deosebire de generaţia crescută în perioada sovietică, egocentrică, în care cineva gândea pentru celălalt, şi ne bucură acest fapt pentru că ne dă o mare speranţă spre viitor, văzând acastă reacţie a tinerilor. Vedem numeroase persoane, tineri care se oferă voluntari, îşi oferă timpul lor, cînd ar putea mult mai uşor să-şi găsească o distracţie, lucruri care sunt mult mai atrăgătoare la prima vedere. Ei vin şi îşi oferă timpul lor pentru aproapele.”
 
A fost Igor Belei, directorul misiunii „Diaconia” într-un interviu depre dărnicia moldovenilor.

                                                  ***

Dacă e să ne uităm peste evenimentele care au marcat anul 2012, la sigur adoptarea legii privind egalitatea şanselor e în vârful listei. Pe hârtie, legea obligă oamenii să fie mai toleranţi şi să nu discrimineze, în viaţa de zi cu zi însă lucrurile stau altfel. O demonstrează, de exemplu, situaţia copiilor cu dizabilităţi. Deşi, teoretic, aceştia au dreptul la studii, în realitate accesul lor la educaţie este limitat:


Copii cu deficienţe vizuale ar putea mai uşor face faţă întunericului, dacă ar avea acces la grădiniţele şi şcolile frecventate de semenii lor.
 
Invățînd cu alfabetul BrailleInvățînd cu alfabetul Braille
x
Invățînd cu alfabetul Braille
Invățînd cu alfabetul Braille
Din păcate, majoritatea instituţiilor şcolare nu dispun de material didactic sau rechizite necesare copiilor nevăzători. Mai mult, chiar şcolile şi grădiniţele speciale duc lipsă de manuale tipărite în alfabetul Braille.
 
Marina Adam are 24 de ani şi i s-a oferit gradul I de invaliditate din cauza deficienţei vizuale de care suferă. Fetiţa ei de cinci ani, Nicoleta trăieşte aceeaşi dramă ca şi mama ei. Marina se consideră, totuşi, o norocoasă pentru că este din Chişinău şi astfel are acces la singura grădiniţă din ţară destinată copiilor nevăzători.
 
- „Acolo hrănesc copilul, este grupă de noapte unde copilul poate dormi, grădiniţa este dotată cu nişte aparate speciale. Este un fel de procedură pe care o primeşte şi fiica mea, un fel de laser pentru ochi, pentru îmbunătăţirea vederii. Diferite aparateje sunt.”
 
Europa Liberă: După grădiniţă o daţi la şcoală?

 
- „Da, am să o dau la şcoală, dar încă nu ştiu la care.”
 
Marina spune că şi-ar dori ca Nicoleta să meargă la o şcoală obişnuită, însă îi este frică pentru siguranţa fiicei ei din cauză că instituţiile şcolare nu sunt dotate cu echipamente destinate nevăzătorilor:
 
- „Oricum, la şcoala noastră, pentru că este special destinată copiilor cu dizabilităţi de vedere sunt mai puţine bănci în clasă, copilul dacă nu vede de departe nu este pus în ultima bancă dar în prima şi foarte aproape. Cărţile au literile mai mari, dar în alte şcoli e mai problematic cu chestia asta. La noi şi aparataje de vedere sunt pentru aparataje speciale. În alte şcoli nu e aşa ceva. În alte şcoli nu este nici oftolmolog, da la noi este medic care întotdeauna ne controlează, se uită la vedere ne spune ce şi cum şi dacă ne trebuie la operaţie ne arată la specialişti.”
 
Cu educaţia obţinută în grădiniţe şi şcoli speciale, copiii cu deficienţe vizuale nu au cum să acumuleze aceleaşi cunoştinţe ca şi semenii lor. Livia Pânzari are 22 de ani şi este nevăzătoare de la naştere. Tânăra îşi aminteşte cu tristeţe de anii de şcoală cînd era nevoită să „înveţe” din manuale obişnuite:
 
- „Eu veneam acasă şi mama îmi citea tema din manual, eu o înregistrat pe casetă şi apoi o ascultam de mai multe ori până o memorizam.”
 
Europa Liberă: Dar din ce manuale învăţaţi, chiar şi atunci cînd mergeaţi la şcoală?
 
- „Aveam cărţi obişnuite, ca şi toţi ceilalţi, dar eu nu mă puteam folosi de ele. Mai ales la unele obiecte gen matematică, chimie, fizică, acolo e imposibil de învăţat. Îţi desenează graficul pe tablă şi încearcă şi dăţi seama cum e graficul acela şi cum sunt aranjate punctele coordonate. Ca atare nu ar trebui să fie aşa, ar trebui să fie condiţii egale pentru că e greu, într-adevăr.”
 
În Republica Moldova există trei instituţii pentru copii cu dizabilităţi vizuale, grădiniţa din capitală, şcoala internat din oraşul Bălţi şi liceul tehnologic din Chişinău. Prea puţine pentru a face faţă nevoilor copiilor nevăzători, susţine vicepreşedinta Societăţii Orbilor din Republica Moldova, Larisa Celan:
 
„Personal, sunt de părerea că aceşti copii ar trebui să fie integraţi în şcolile generale, de masă, la locul de trai şi în aceste şcoli generale să fie adaptate sau deschise clase speciale, dacă e nevoie, pentru aceşti copilaşi. Fie şi un copil să meargă la şcoală, dare trebuie să fie adaptat locul lui de învăţământ cu materiale didactice speciale, cu un asisitent social, cu un pedagog care i-ar oferi o atenţie mai deosebită”
 
Din iulie anul trecut, în R. Moldova este în vigoare un Program naţional de dezvoltare a educaţiei incluzive pentru anii 2011-2020. Potrivit datelor UNICEF Moldova, pe parcursul ultimului an 420 de copii cu dizabilităţi au fost integraţi în 70 de şcoli de educaţie generală. Larisa Celan crede că integrarea copiilor cu deficienţe vizuale în şcoli obişnuite ar rezolva şi o altă problemă cu care se confruntă aceşti micuţi – lipsa datelor oficiale despre numărul lor exact.

                                                  ***
 
În Republica Moldova sunt peste 9 mii de nevăzători. Cel mai greu pentru ei este  să-şi găsească o slujbă, or datele Societăţii Orbilor arată că doar 300 de persoane cu deficienţe vizuale au un loc de muncă. Diana Răileanu a insistat să afle ce obstacole apar în calea unui nevăzător atunci cînd încearcă să îşi caute de lucru: 

Persoanele nevăzătoare din Republica Moldova au foarte puţine şanse să câştige un venit stabil şi să ducă o viaţă decentă.

La această
x
concluzie am ajuns după o discuţie cu Victor Turculeţ din satul Valea Trăisteni, raionul Nisporeni. Victor şi-a pierdut vederea în urmă cu 10 ani. Dacă până atunci era solicitat de angajatori, nevăzător fiind a simţit pe propria piele ce înseamnă să fii „un om al nimănui”:
 
- „Cît vezi, te vede lumea, aşa spune proverbul. Cît am fost sănătos şi puteam să muncesc, dă mă rog, era bine, dar acum nu prea se uită la mine. Acum, de exemplu, sunt nevăzător de grupa I şi nu primesc ajutor social pentru că mi-au spus că trăiesc bine.”
 
Europa Liberă: Care este venitul dvs lunar?
 
- „Ce venit? Din 1200 de lei trebuie să întreţin copii la şcoală. Da eu acasă îmi fac lucrările, mă ocup cu moara, am vite, animale. Băieţii mă ajută.”
 
Înţelegînd că nu are de la cine aştepta ajutor, Victor Turculeţ a decis să deschidă o moară de măcinare a cerealelor pentru hrana animalelor. Banii speră să-i obţină de la Centrul de Susţinere a Businessului pentru Nevăzătorii din Republica Moldova cu susţinerea financiară a Institutului Bartimaeus din Olanda.
 
- „Dacă am văzut că vederea e slabă, mi-am zis că trebuie să mă ocup cu ceva şi la copiii să le dau şi ei să aibă ce face.”
 
Europa Liberă: Aţi încercat până acum să lucraţi la această moară?
 
- „Da”.
 
Europa Liberă: Şi vă aduce venit?
 
- „Ei... cît să nu murim de foame”
 
Europa Liberă: Oamenii din sat cum au reacţionat la ideea dvs?

 
- „S-au bucurat cînd au auzit că am să iau aşa moară şi am găsit aşa ajutor. Din grant, cum am înţeles, jumătate doar trebuie să îl întoarcem. Deci, ne convine.”
 
Europa Liberă: De ce sumă aţi avea nevoie?

 
- „Am avea nevoie de 20 de mii de lei şi este real să-i găsim.”
 
O parte dintre patronii moldoveni în continuare cred că o persoană cu dizabilităţi nu poate îndeplini munci calificate. De această părere este preşedintele organizaţiei teritoriale a societăţii orbilor din raionul Călăraşi, Vasile Carp:
 
Vasile CarpVasile Carp
x
Vasile Carp
Vasile Carp
„E foarte  greu să angajezi la lucru un nevăzător în organizaţii. Angajatorii spun: „Eşti nevăzător, eu nu vreau să răspund pentru tine.” Nevăzătorii noştri sunt disperaţi pentru că nu au unde se angaja în câmpul muncii. Pe timpuri, cînd era în Călăraşi filiala de la Lumintehnica, nevăzătorii care doreau activau acolo. Acum s-a distrus totul şi au rămas oamenii pe drumuri, ca şi în Chişinău şi în toate raioanele.”
 
Centrul de Susţinere a Businessului pentru Nevăzătorii oferă astăzi instruire persoanelor cu dificienţe vizuale, care vor să-şi găsească o slujbă. Am întrebat-o pe reprezentanta Centrului, Lilia Doibani, în ce domenii se pot angaja nevăzătorii?
 
Lilia DoibaniLilia Doibani
x
Lilia Doibani
Lilia Doibani
„În primul rînd, meseria de maseor o fac foarte bine. De exemplu, în lumea de afară ei sunt foarte recunoscuţi. În România sunt apreciaţi cei nevăzători mai mult decît cei văzători, pentru că au foarte bine dezvoltate simţul tactil.

La noi în ţară puţin sunt promovaţi şi puţin sunt cunoscuţi. O altă meserie ar fi ambalarea, nu e o problemă să ambaleze pentru ei e foarte uşor. De asemenea, îşi pot găsi de lucru în call center-uri, nu e o problemă pentru ei să discute la telefon, să facă vânzări sau să dea informaţii.”
 
Lilia Doibani, spune că acceptând un angajat cu anumite dificienţe fizice, patronii, pe lângă un avantaj de imagine, se aleg cu un subaltern fidel locului de muncă. Pentru că, de obicei, persoanele cu dizabilităţi muncesc la maxim pentru a demonstra angajatorului să îşi merită slujba şi foarte rar încearcă să îşi găsească alt loc de muncă.

                                                 ***
 
Cu bune, cu rele, Republica Moldova a reuşit pe parcursul anului 2012 să se bucure de atenţia nu doar a demnitarilor europeni (mă refer la cancelara Germaniei, Angela Merkel, dar şi preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso), dar şi a oamenilor simpli, veniţi de peste „mări şi ţări” pentru a cunoaşte tradiţiile şi cultura Moldovei. Bunăoară, în vara acestui an am întâlnit un grup de voluntari, unii veniţi chiar din China sau Japonia, dornici să descopere Republica Moldova:
 „Numele meu este Camilla, sunt din China şi iubesc Moldova”...
 
Camilla Xiaoting Yuan din China, voluntară în satul MereniCamilla Xiaoting Yuan din China, voluntară în satul Mereni
x
Camilla Xiaoting Yuan din China, voluntară în satul Mereni
Camilla Xiaoting Yuan din China, voluntară în satul Mereni
În afară de această formulă de prezentare Camilla Xiaoting Yuan, de 19 ani, mai ştie să spună, oricui îi dă bineţe - „încântată”. Am întâlnit-o pe o colină din apropierea satului Mereni, alături de alţi trei voluntari veniţi din diferite colţuri ale lumii „să descopere Republica Moldova”. Thomas Saarinen este din Finlanda, Daisuke Kurihara din Japonia şi Andre Sliva din Portugalia.
 
Primele impresii? Au depăşit cu mult aşteptările, îmi explică Thomas, poreclit de săteni „blondinul” datorită tipicului nordic: păr blond, ochi albaştri şi piele prea fină pentru soarele dogorâtor din Moldova:
 
- „Credeam că va fi mai rău. Am călătorit în unele ţări din Balcani şi condiţiile de acolo erau mai proaste decît aici, deci mă aşteptam casele, de exemplu, să fie dărăpănate, însă condiţiile în care locuiesc sătenii par a fi obişnuite. De asemenea, am văzut în Moldova foarte multe maşini scumpe, iar oamenii sunt îmbrăcaţi în haine de calitate, or eu credeam că din cauza sărăciei poartă zdrenţe.”
 
În Republica Moldova cei patru „mereneni” au ajuns prin programul „Moldova Challenge” al organizaţiei internaţionale de tineret AIESEC, care şi-a propus să facă cunoscut turismul moldovenesc prin prisma experienţei şi trăirilor acestor tineri. De altfel, voluntarii au scos din buzunar între 500 şi peste o mie de euro ca să-şi plătească drumul până
La MereniLa Mereni
x
La Mereni
La Mereni
în Moldova, şi au acceptat să locuiască la sat, în cazul lor la Mereni. Cînd i-am întrebat de ce au rămas impresionaţi, într-un glas mi-au răspuns „de ospitalitatea” oamenilor. Camilla zice că în Moldova i se dă bineţe într-o zi cît în China într-o lună:
 

- „În China suntem 1,3 bilioane de oameni, adică mult prea mulţi, e gălăgia prea mare, avem prea puţin spaţiu pentru noi. Acolo oamenii nu se prea salută, aici însă fiecare sătean ne dă „bună ziua”. Mulţi ne fac cu mâna din maşină chiar. Ştiţi ce m-a impresionat? Faptul că şoferii sunt cei care ocolesc pietonii, pe când în China oamenii trebuie să îşi facă loc printre maşini. De asemenea, am rămas mirată cît mult moldovenii îşi iubesc patria. În Chişinău, fiecare rutieră avea atârnat deasupra volanului un mic drapel. Prin ţară totul este decorat în albastru, galben şi roşu, ceea ce mi s-a părut foarte impresionant.”
 
Camilla, Thomas, Andre şi Daisuki nu au venit în Moldova doar pentru turism. Proiectul din care fac parte le-a propus să identifice în satul „gazdă” dificultăţile cu care se confruntă localnicii şi să le ofere soluţii. În Mereni, spun tinerii, problema de bază ar fi gunoiştea din preajmă care poluează aerul şi ştirbeşte din aspectul pitoresc al localităţii. Iată ce soluţie i-a venit în cap portughezului Andre:

Andre Sliva din Portugalia, voluntar la MereniAndre Sliva din Portugalia, voluntar la Mereni
x
Andre Sliva din Portugalia, voluntar la Mereni
Andre Sliva din Portugalia, voluntar la Mereni
„Desigur nu avem banii necesari pentru a rezolva această problemă, însă ne gândim să mergem la grădiniţa şi la şcoala din sat pentru a le vorbi copiilor cît de important este ca gunoiul să nu fie stocat în preajma localităţii. Sperăm că elevii, la rândul lor, vor influenţa deciziile părinţilor, care într-un final vor veni cu o soluţie pentru această problemă, vor înţelege că această gunoişte le nimiceşte satul.”
 
Ce ar putea să învăţa sătenii de la noii lor vecini? De exemplu, atitudinea pozitivă faţă de probleme îmi spune Andrian Roşca din Mereni:
 
- „Îmi place atitudinea lor pentru că e foarte globală. Trăiesc în ţări mult mai avansate şi ar trebui să luăm un exemplu de la ei pentru rezolvarea problemelor. De ce să nu ne uităm la vecini care sunt mai dezvoltaţi ca noi?”
 
Europa Liberă: Tu ce ai învăţat de la ei zilele acestea?

 
- „Atitudinea. Le place orice. Atrag atenţia şi la nuanţele mici. Se bucură de lucruri mărunte. Orice clipă o savurează la maxim.”
 
Tinerii voluntari pe care i-am întâlnit la Mereni fac parte din proiectul „Moldova Challenge”. În total, în ţară sunt veniţi 43 de voluntari din 21 de ţări, şi sunt cazaţi la Grătieşti, Butuceni sau Ocniţa. La finalul proiectului, toate impresiile lor despre sejurul lor se vor regăsi într-o carte pe care o vor lua cu ei acasă îndemnându-şi rudele să viziteze în vacanţă Repulica Moldova în locul Insulelor Maldive sau Sri Lanka.
 
Voluntarii din China, Japonia, Finlanda şi Spania nu sunt singurii străini pe care i-am întâlnit în 2012 dornici să cunoască mai multe despre
Brazilianul Cassio Topolar cu soția sa Lara și fiica, Melina în studioul Europei Libere la ChișinăuBrazilianul Cassio Topolar cu soția sa Lara și fiica, Melina în studioul Europei Libere la Chișinău
x
Brazilianul Cassio Topolar cu soția sa Lara și fiica, Melina în studioul Europei Libere la Chișinău
Brazilianul Cassio Topolar cu soția sa Lara și fiica, Melina în studioul Europei Libere la Chișinău
Republica Moldova. Într-o zi l-am cunoscut pe Cassio Tolpolar născut în Brazilia, dar care a venit în Moldova să îşi caute ... rudele. În prezent, Cassio Tolpolar şi familia lui sunt în Brazilia, unde adună din nou bani pentru a se reîntoarce în Republica Moldova ca să finiseze documentarul „Mămăliga blues”, prin care speră să facă moldovenii mai cunoscuţi întregii lumi. Dacă îi va reuşi acest lucru lui Cassio vom afla în anul care vine, 2013. Până atunci, vă mulţumesc pentru atenţie şi vă doresc toate cele bune.

Taguri moldova,Radio Europa Liberă,Diana Răileanu,retrospective 2012,cele mai bune reportaje

Acest forum a fost închis
Comment Sorting
Comentarii
     
de: Un anonim de la: Italia
27.12.2012 21:12
Un reporter curios si frumos.

În exclusivitate