vineri, octombrie 31, 2014 Ora Locală 06:00

Punct şi de la capăt

„Existăm ca părinţi ca să-i sprijinim pe copii să devină nişte oameni întregi, nişte oameni pe picioarele lor, nu ca să ne recompenseze”

Punct și de la capăt cu Vasile Botnari, Daniela Terzi-Barbăroșie și Ileana Giurchescu.

Multimedia

Audio
  • Punct și de la capăt cu Vasile Botnaru, Daniela Terzi-Barbăroșie și Ileana Giurchescu



Doamnelor şi domnilor, bine v-am găsit. La microfon e Vasile Botnaru, autorul şi moderatorul emisiunii „Punct şi de la capăt”. Obligaţia jurnalistică de a realiza o nouă ediţie m-a prins la Praga, ceea ce mi-a oferit un avantaj. Astfel m-am putut distanţa de rutina dezbaterilor politice de la Chişinău, ca să vorbesc despre lucruri oarecum induse de atmosfera de Crăciun, de această dată, din capitala cehă. Ce înseamnă aceasta se vede din videoblogul meu de pe pagina noastră de internet. Spun aceasta ca să nu vă aşteptaţi totuşi astăzi la discuţii
Vasile BotnaruVasile Botnaru
x
Vasile Botnaru
Vasile Botnaru
despre reţete culinare sau itinerare turistice. M-am gândit să folosesc această oportunitate, ca să caut răspuns la o întrebare de  genul celor care îl frământă pe colegul nostru, Iulian Ciocan. Adică din acelea pe care, la prima vedere, le formulăm în van, fără efecte imediate, dar care oricum gravitează în jurul unor minţi preocupate de ceea ce au de făcut, ca să nu-şi irosească viaţa pe nimicuri. Poate sună cam exagerat de patetic, dar cât se poate de potrivit pentru sărbătorile de Crăciun.

Aşadar, în studioul de la Praga al Europei Libere astăzi se află Daniela Terzi-Barbăroşie, cunoscuta expertă în domeniul psihologiei şi colega mea de la Europa Liberă, jurnalista Ileana Giurchescu.

Părinţii, de regulă, vor performanţe de la copil, în formă de medalii de aur la olimpiadă sau performanţe la şcoală, 10 pe linie, sau să fie prima în clasă, sau să ajungă la Eurovision sau la Top 10. Copilul vrea să fie fericit şi nu întotdeauna ajunge la altitudinea acestor pretenţii, şi nu pot toţi copiii să fie cu 10 pe linie... Şi atunci cum se împacă, cum se stabileşte acest echilibru între dorinţele copiilor şi ale părinţilor, mai ales, să nu fie lezată demnitatea copilului? Din câte ştim, de exemplu, în Orient, performanţele pe care le obţine copilul sunt tratate drept dovadă a respectului pentru părinţi. Părinţii aşa pun problema: dacă nu eşti primul, înseamnă că nu-ţi respecţi părinţii, cel puţin, aşa ştim noi din erzaţurile de prezentare a culturii chinezeşti, de exemplu. Doamnă Daniela Terzi-Barbăroşie, vă adresez dumneavoastră, întâi de toate, această întrebare, psihologului, psiholoagei şi practicianului, pedagogului practicant, pentru că şi dumneavoastră, şi interlocutoarea noastră de alături, din studio, Ileana Giurchescu, aveţi de crescut nişte copii şi aplicaţi la modul practic nişte criterii.

x
Daniela Terzi-Barbăroşie: „Eu mă simt acum într-o postură mai puţin fericită. Pentru că, cu toate argumentele pe care mi le-aţi dat, chiar sunt nevoită să recunosc că, din nefericire, într-adevăr există mulţi părinţi care au această aşteptare de la copiii lor şi, probabil, această inconştienţă pe care o au în raport cu aceste cerinţe exagerate izvorăsc dintr-o cutumă socială, pe care o preluăm şi se perpetuează din nou, probabil, absolut neintenţionat. Vreau să menţionez acest lucru: pare acum imposibil să cred că există părinţi care, cu bună ştiinţă, ar face rău copiilor lor. Şi această perpetuare a unor cutume şi clişee legate apropo de respectul pe care copilul îl poate manifesta, prin aducerea notelor de 10 sau a medaliilor acasă, mă tem că este valabilă şi în Moldova, şi în spaţiul balcanic în întregime, dacă mi se permite această generalizare. Pentru că la noi mai sunt valorizate cunoştinţele ca şi un bloc de cunoştinţe transferate de undeva, de la cineva, către recipientul, în cazul nostru, elevul...”

Europa Liberă: Ca într-un server.

Daniela Terzi-Barbăroşie:
„Da, aşa este. Exact metafora aceasta îmi vine în minte, atunci când mă gândesc la şcoala tradiţională, în defavoarea unor abilităţi şi competenţe sociale, de care copilul are nevoie mult mai mult. Aceasta demonstrează viaţa de zi cu zi, care bate filmul, că acele cunoştinţe enciclopedice, transferate de undeva către un alt server, către mintea copilului, nu ne prea folosesc, în viaţa de zi cu zi.”

Europa Liberă: Dar şcoala a făcut totuşi o minimă încercare să renunţe, de exemplu, la note sau instituţiile preşcolare nu dau note, pun steluţe, adică nu fac o competiţie între copii, ca să nu-i lezeze pe cei care nu reuşesc.

Daniela Terzi-Barbăroşie:
„Mie mi se pare că este un bun început pentru o reformă mai consistentă în sensul acesta al sistemului de apreciere, care există acum în şcolile noastre. Şi unele şcoli au testat modificarea evaluării cu aceste calificative care li se oferă copiilor. Şi eu cred că, contrar aşteptărilor noastre, oricum competiţia are loc între ei. Pentru că ei văd diferenţa între aceste calificative primite sau şi le numără, la sfârşitul săptămânii, şi oricum există competiţie. Competiţie care nu este atât de rea, până la urmă, pentru că viaţa este o competiţie. Copilul trebuie să înveţe acest lucru de mic, trebuie să înţeleagă că depinde de el, în primul rând,  succesul pe care îl va avea în viaţă. Doar că competiţia nu ar trebui să se transforme într-o concurenţă neloială, într-o rivalitate, să nu aibă şi aspecte distructive, care demotivează sau care pot deturna motivaţia copilului spre altceva decât spre reuşită. Reuşită care din nou poate avea multiple conotaţii, pentru că reuşita şcolară, din perspectiva unui învăţător, este una, iar noţiunea pe care o am eu pentru reuşita şcolară a copilului meu este complet alta. Şi aceste lumi, din păcate, de foarte puţine ori, coincid.”

Europa Liberă: Dragă Ileana Giurchescu, dumneata cum îţi activezi instituţia pedagogică în raport cu fiica dumitale Sarah?

x
Ileana Giurchescu: „În primul rând, aş vrea să revin la o remarcă  a propos de copii, de faptul că nu primesc note, ci calificative, dar ei totuşi sunt în competiţie. Da, sunt şi compară săptămânal notele. În sistemul occidental – să spun, mai întâi, fata mea a mers şi continuă să meargă la o şcoală germană – ideea de a compara note nu există. Niciun copil nu ştie ce notă are celălalt copil. Niciun copil nu ştie cu ce medii termină colegul lui. Şi nu are voie să întrebe. Şi nu i se spune. Este o discreţie care după aceea va continua. În momentul când copiii sunt mari şi vor ajunge să lucreze, nimănui niciodată nu-i va trece prin cap să întrebe pe un coleg: „Cât câştigi?”. Sau să povestească cât câştigă. Deci comparaţia prin note nu există, pentru că nimănui nu-i trece prin cap să întrebe. Şi nici nu-şi povestesc... Se compară prin cât de activi sunt în clasă. Sigur se compară prin faptul că un profesor, la un moment dat, felicită un elev poate mai des decât pe celălalt. Sunt mii de alte moduri în care copiii simt: „Mhh, sunt mai bun sau mai puţin bun”.

Europa Liberă: Bine, dar, la sfârşit de an, există şef de promoţie sau nu?

Ileana Giurchescu:
„Nu.”

Europa Liberă: Nu există?

Ileana Giurchescu:
„Nu există. Copiii nici măcar nu ştiu în aceeaşi clasă... Fata mea n-a ştiut niciodată cu ce medii – că nu există medie generală – cu ce medii la diverse materii a terminat cea mai bună prietenă a ei.”

Europa Liberă: Şi atunci cum se ambiţionează copilul să ajungă  primus inter pares?

x
Daniela Terzi-Barbăroşie: „Exact aceasta vroiam să întreb: care este reperul atunci?”

Ileana Giurchescu: „Reperul de foarte multe ori are de a face cu relaţia copilului cu profesorul, cum am spus, cu modul în care este încurajat de profesor şi cu faptul că îşi dau seama într-o comunitate, într-o clasă, sigur că-şi dau seama că unul este mai talentat la matematică şi celălalt la franceză şi poate al treilea copil spune: „Aş vrea şi eu să fiu la fel de bun precum colegul meu”. Dar merge prin stimularea acestui interes pentru a fi mai bun. E adevărat, există, mai ales, aş spune din perspectivă central-est europeană, şi ideea aceasta  foarte preconcepută că, din acest motiv, copiii care merg într-un sistem occidental de şcoală, de fapt, îşi pierd simţul competitivităţii, ceea ce, până la urmă, viaţa dovedeşte că nu este adevărat. Ei au un simţ al competitivităţii, dar nu au acest sentiment că trebuie să fi buni la toate.”

Daniela Terzi-Barbăroşie: „Sau să demonstreze cuiva.”

Ileana Giurchescu:
„Sau să demonstreze cuiva, exact. Li se dă posibilitatea să fie selectivi, chiar sunt încurajaţi de către şcoală să fie selectivi. Eu la început am avut mari probleme să înţeleg acest sistem, pentru că şi eu aş fi vrut, venind cu tradiţia mea românească, copilul meu să fie bun la toate. Şi mi s-a spus: „Aşa ceva nu se poate”.

Europa Liberă: Dar în momentul acesta, vreau să vă întreb cum încurajaţi relaţia cu copiii, astfel încât ei să recompenseze efortul dumneavoastră? A propos, în terminologia curentă, uneori se spune că investim, de fapt, în copii. Şi atunci copiii trebuie să recompenseze aceste investiţii prin ceva efort.

Ileana Giurchescu:
„Dar de ce trebuie un copil să recompenseze pe cineva?”

Europa Liberă: Exact această mentalitate există.

Ileana Giurchescu:
„De aceea existăm ca părinţi, să-i sprijinim pe copii să devină nişte oameni întregi, nişte oameni pe picioarele lor, nu să ne recompenseze.”

Daniela Terzi-Barbăroşie: „Fără datorii faţă de părinţi.”

Europa Liberă: Da, dar mulţi părinţi spun aşa: „Am băgat dea bani în tine. Şi tu, lenosule, nici măcar papucii nu ştii să ţi-i lustruieşti”.

Daniela Terzi-Barbăroşie:
„Este falsă această premisă, după mine. Îmi pare rău pentru aşa un tip de parentaj, pentru că nu este corect. Singurul lucru pe care îl datorăm noi, ca şi copii, părinţilor noştri, este să ne vedem de grija pentru copiii pe care îi vom avea. Deci
Noi, ca popor, aşa am fost crescuţi, în ideea să aducem, cum era vorba, cana de apă la bătrâneţe.

datoria pe care o aşteaptă părinţii de la copii este o datorie din confabulaţia lor şi din „înţelepciunea” noastră populară (spusă cu multe, multe ghilimele „înţelepciune”). Pentru că noi, ca popor, aşa am fost crescuţi, în ideea să aducem, cum era vorba, cana de apă la bătrâneţe, nu? De aceea se făceau copii în societăţile rurale: pentru că aveau mult pământ şi trebuia lucrat. Din păcate, acum nu mai avem mult pământ, nu mai facem mulţi copii. Dar pretindem exact acelaşi lucru de la cei 2-3 pe care îi avem.”

Europa Liberă: Inclusiv de la cei care pleacă în Canada.

Daniela Terzi-Barbăroşie:
„Da, ,chiar şi aşa. Chiar şi la depărtare. Da, suntem, până la urmă, ca părinţi, nişte beneficiari pretenţioşi. Dar depinde de fiecare din noi ce alegem să aşteptăm de la copiii noştri, pentru că pe cineva îl poate mulţumi fericirea copilului şi bunăstarea lui, psihologică şi materială, indiferent unde e, în Canada sau într-un sat. Iar altcineva va pretinde acea cană de apă şi o va vărsa de fiecare dată, spunând că nu este cea mai proaspătă apă.”

Europa Liberă: Să vă întreb foarte clar şi poate chiar primitiv: ce înseamnă, de fapt, în accepţiunea de la noi, din Republica Moldova şi o întreb pe Ileana, în accepţiunea cehească-germană, care ar fi dovada respectului pe care un copil trebuie să-l poarte pentru părinţi, decât de 8 martie să vă aducă flori sau să facă mici cărţi poştale de revelion? Ce dovezi aşteptaţi dumneavoastră, doamnă Daniela Terzi-Barbăroşie, şi dumneata, Ileana Giurchescu?

Daniela Terzi-Barbăroşie:
„Cred că va suna foarte banal ceea ce spun eu acum. Pentru mine este foarte mult ceea ce fac deja fetele mele. Pentru că, de dimineaţă până seara, aud doar: „Mami, te iubesc” şi: „Mami, eşti cea mai, cea mai....”, de fiecare dată. Uneori mă gândesc că mai sunt momente în care nu prea merit, probabil, acest soi de recompensare din partea lor, constant. Am şi feedback-uri uneori, mai ales, că cea mică este foarte asertivă şi poate nuanţa foarte bine greşelile neintenţionate pe care le mai fac în raport cu ea. Da, mie îmi place foarte mult (pentru că m-aţi întrebat), pentru că este perioada sărbătorilor, ador să primesc lucruşoare făcute de ele. Nu m-am gândit niciodată ce altceva aş putea pretinde de la ele. Deocamdată îmi este foarte suficientă această comunicare pe care o am cu ele. Pentru că este foarte reconfortant pentru mine şi îmi
Eu sunt foarte supărată pe clişeele care există acum în societatea contemporană din Moldova şi încerc din răsputeri să invit pe toată lumea să se descotorosească de aceste clişee distructive.

ghidează exact traiectoria în ceea ce priveşte stilul meu de parentaj: înţeleg foarte bine dacă am făcut corect ce am făcut sau dacă am zis bine ce am zis. Tot ce fac ele şi mă amuză de dimineaţă până seară, pentru că sunt la vârsta la care îşi permit încă această spontaneitate şi au mai puţin cenzorul social integrat. Sper să nu-l preia exact aşa cum este el acum în societatea moldovenească. Pentru că eu sunt foarte supărată pe clişeele care există acum în societatea contemporană din Moldova şi încerc din răsputeri să invit pe toată lumea să se descotorosească de aceste clişee distructive, care perturbă foarte mult relaţia dintre copii şi părinţi şi fac foarte mult rău copiilor, pe termen lung.”

Europa Liberă: Şi noi prin această emisiune facem acelaşi lucru. Ileana, ce dovezi ale respectului aştepţi dumneata de la Sarah?

x
Ileana Giurchescu: „În primul rând, n-aş discuta niciodată în termeni de respect. Şi dacă e totuşi să vorbim despre respect, poate că singura dovadă care mie îmi spune ceva despre respect este faptul că nu minte.”

Europa Liberă: Eu, întâi şi întâi, mă gândesc la ascultătorii noştri şi de aceea am pornit-o cu respectul, cu uvajenia.

Ileana Giurchescu:
„Nu, respect în sensul clasic al cuvântului, asemenea respect nu aştept. Aştept alte forme de la fiica mea, alte forme de a-şi exprima, să zicem, aprecierea pentru faptul că încercăm, cât de cât, să-i facem o viaţă plăcută. Cum am spus, în primul rând, faptul că este consecvent cinstită. După aceea, sunt semne mici, care mie, în mod special, îmi fac foarte multă plăcere, de exemplu, că a învăţat foarte repede să citească, pentru că cumva ne-a văzut tot timpul citind şi a vrut să fie şi ea cu noi. Acesta mi s-a părut un gest foarte frumos de apreciere pentru ce îi dădeam, poate inconştient în familie, nu de respect. Nu, n-aş putea să spun că aştept vreun fel de respect formal din partea unei copile.”

Europa Liberă: Dar sunt şi semne mici, de exemplu: „Mami doarme, linişte în casă”.

Ileana Giurchescu:
„Aceasta pentru mine, din punctul meu de vedere, aceste lucruri nu ţin de respect. Aceste lucruri ţin de nişte reguli de bază, de bun simţ pe care vreau să i le transmit copilului meu. Dar sunt reguli de bun simţ. Aşa cum eu nu tropăi când cineva doarme în casă, mă aştept ca şi fata mea, de la o anumită vârstă, să nu tropăie. Dacă nu avem aceste reguli de comportament în familie sau între prieteni, nu putem să trăim împreună, suntem o societate cu nişte reguli.”

Europa Liberă: De acord. Dar eu tocmai încerc să adun împreună aceste mici elemente care eventual ar întruni noţiunea pe care, de exemplu, biserica o spune: „Respectă-ţi părinţii”. Eu eram mezinul şi automat eram obligat să spăl încălţămintea tuturor într-un lighean care era jumătate apă, jumătate glod. Şi înţelegeam, într-un fel, că aceasta era o corvoadă, pentru prâslea. Probabil că acesta era un semn al respectului pentru cei mai mari care, vezi, Doamne, fac lucruri mai grele: aduc apa aceasta, taie lemne, fac focul etc. În sensul acesta, noi acuma, doamnă Daniela Terzi-Barbăroşie, încercăm, cum aţi spus dumneavoastră, să modificăm un pic percepţia respectului şi relaţiilor dintre părinţi-copii. Şi aici aş vrea să vă mai întreb ceva. Aş fi făcut trimitere la Galina Şcerbakova, una dintre cunoscutele scriitoare din Rusia, care, de altfel, spune că în relaţia personală „părinţi-copii” intervine responsabilitatea pentru ceea ce a făcut umanitatea urât. Şi copilul, întâi de toate, îi cere „socoteală” părintelui pentru ceea ce s-a întâmplat urât, de exemplu, Holocaustul sau războiul din Cecenia, sau lucruri pe care le vede acuma proaspete, ororile de la televizor din Statele Unite. Deci ce face părintele în această situaţie?

x
Daniela Terzi-Barbăroşie: „Da, neplăcută situaţie când copiii noştri într-adevăr cresc şi încep să pună nişte întrebări, şi le apar anumite semne de întrebare în raport cu lucrurile urâte care s-au întâmplat fie în trecut, fie chiar şi acum privind ştiri la televizor. Neconcordanţa dintre mesajul părinţilor la moment şi ceea ce înţelege copilul că s-a întâmplat cândva sau se întâmplă undeva, altundeva – poate într-adevăr sabota mesajul, esenţa mesajului propriu-zis al părinţilor. Pentru că, dacă tu înveţi copilul respectul pentru bătrâni sau nonagresivitatea, dar alături, în satul vecin, s-a întâmplat ceva, bineînţeles că devii mai puţin credibil fie poţi părea cinic, fie poţi părea mincinos. Fiecare copil îşi poate face concluzia. Şi această neconcordanţă poate sabota mesajul educaţional al părinţilor. Pe de altă parte, însă noi, maturii acestei societăţi, nu purtăm responsabilitate pentru ce s-a întâmplat în trecut. Şi un copil poate integra acest adevăr despre evoluţia societăţii. Cred că găsim cuvintele, de fiecare dată, să explicăm aceste nuanţe copiilor noştri. Mă confrunt şi eu foarte des cu acest tip de situaţie serile, în special, când mai privim ştiri şi nu reuşesc la timp să butonez. Probabil, copiii foarte maturizaţi sau copiii cu propensiune mai filozofică ar putea întreba anume aşa: „Ce se întâmplă cu ororile pe care le-a făcut omenirea? Şi tu acum îmi prezinţi mie omenirea altfel”. Cred că mulţi părinţi se pot bloca aici, pentru că nu ştiu cum să-şi potrivească cuvintele aşa, încât un copil să înţeleagă adevărul. Evoluţia însă, evoluţia omenirii este singurul răspuns, pentru că bineînţeles găseşti nişte repere pentru anumite evenimente istorice, cu bune şi cu rele. Nu cred că sunt chiar un sfârşit de lume asemenea întrebări. Dimpotrivă, mi se pare un semn foarte bun dacă copilul adresează aşa tip de întrebări. Dar sunt de acord că părinţilor le este greu să se confrunte cu asemenea întrebări. Ca şi cu multe alte întrebări, apropo, de nişte subiecte mai tabuizate: „De unde am apărut, cum m-ai făcut cu tata?” şi multe altele, pentru care părinţii nu au niciodată cuvintele necesare şi, mai ales, disponibilitatea emoţională să vorbească.”

Europa Liberă: Sau întrebări şi mai încuietoare: „De ce mă înveţi să nu fur, dacă cel care fură de alături trăieşte bine mersi?”

Daniela Terzi-Barbăroşie:
„Da, şi mai încuietoare. Dar noi suntem adulţii. Noi acum avem puterea să le dăm nişte jaloane. Şi din nou măiestria noastră ca şi părinţi, magia cuvintelor pe care o putem folosi în raport cu ei, pe înţelesul lor, cu îmbucături mici, aşa încât să le epuizăm curiozitatea. Pentru că, dacă nu o să le dăm noi acum informaţia, trecută prin filtrul nostru bineînţeles, dar este filtrul unor părinţi, nu este filtrul unor academicieni sau unor nonpărinţi (pentru că distincţia mi se pare esenţială aici), atunci copilul va înţelege. În cazul în care nu epuizăm subiectul, riscăm mult, întrucât copilul va căuta nişte răspunsuri altundeva şi nu internetul ar fi cea mai periculoasă sursă în sensul acesta. Deşi şi acolo sunt
Sînt foarte multe mecanisme psihologice, care se antrenează într-o discuţie cu copilul şi, din păcate, mulţi părinţi nu ştiu cum s-o facă.

multe, dar se poate informa de altundeva sau poate rămânea cu aceste constatări. Apropo, de cazul cu cei care fură şi o duc mai bine decât noi. Da, există acest risc, tocmai de aceea ne responsabilizăm, o dată în plus, vizavi de ceea ce comunicăm cu copilul nostru, cum comunicăm, ce spunem, ce intonaţie avem, unde privim: în lături sau în ochii copilului. Sînt foarte multe mecanisme psihologice, care se antrenează într-o discuţie cu copilul şi, din păcate, mulţi părinţi nu ştiu cum s-o facă. Este un act care trebuie să fie unul conştient. Comunicarea cu copilul este un act care reclamă conştienţă şi prezenţă. Aici şi acum sunt cu el, comunic cu el, îmi caut cuvintele, îi dau o intonaţie potrivită vocii mele, îmi racordez totul, toată fiinţa la el... Şi atunci şansele sunt mari să fim auziţi, ascultaţi şi consideraţi.”

Europa Liberă: Şi exemplul personal, ceea ce spunea adineauri Ileana, atunci când copilul doarme nu tropăi şi atunci vei fi sigur că nici copilul s-ar putea să nu tropăie, când tragi tu un pui de somn. Ileana, atunci când Sarah adresează asemenea întrebări – sunt convins că este un copil care deja  vede mai mult decât orizontul din preajmă – ce răspunsuri ai?

x
Ileana Giurchescu: „În primul rând, aş vrea să vă reamintesc că revoltele studenţeşti din Germania din ’68 şi din Franţa din ’68 au avut la bază acest conflict dintre generaţii. Pentru că părinţii şi bunicii nu au vrut să vorbească despre ororile care s-au petrecut în timpul celui de-al doilea război mondial. În cazul francezilor, era vorba de războiul din Franţa şi copiii, nepoţii s-au revoltat. Or, această tăcere cu care copiii fuseseră învăţaţi de mici, de la şcoală, din familie, în tot cazul, această tăcere a lăsat urme până şi astăzi. Există o literatură foarte bogată şi germană, şi franceză, literatură contemporană în care nepoţii îşi descoperă cu mirare familiile. Din păcate, acest fenomen încă nu există în fostele ţări comuniste, ceea ce mie, sinceră să fie, îmi pare rău, pentru că, la un moment dat,  şi aceşti copii se vor lovi de trecutul comunist exprimat prin părinţi, prin bunici, prin tot ce este lumea matură în jurul lor...”

Europa Liberă: Adică n-am decojit ceapa?

Ileana Giurchescu:
„Nu, nu. Nici măcar nu cred că s-a început. Şi foarte mulţi părinţi în continuare, aceasta am văzut-o şi eu, blochează aceste întrebări. Pentru că e foarte neplăcut să întrebe copilul: „De ce ai fost membru de partid?”  E o întrebare banală şi poate nu foarte complicată de explicat. Ar trebui un pic de timp şi un pic de cunoştinţe istorice. Dar de cele mai multe ori se blochează. Acesta este aspectul istoric.”

Europa Liberă: Dar poate unii părinţi, cel puţin, în Republica Moldova, cred că aceasta e treaba şcolii. Nu e treaba unui părinte anume să-i explice.

Ileana Giurchescu:
„Nu are cum să fie treaba şcolii, după părerea mea. Nu are cum să fie treaba şcolii, pentru că eu cred în continuare că cea mai mare parte a educaţiei de bază a unui copil se face acasă. Şi se face prin ce vede în jurul lui şi prin aceste discuţii care (dacă sunt încurajate) fac dintr-un copil, interesat numai de Walt Disney şi Barbie, fac dintr-un copil un copil curios, un copil interesat şi de alte lucruri şi un copil curajos, un copil care învaţă să pună întrebări. Dacă nu i se răspunde
Un copil trebuie încurajat să pună întrebări. Şi cu cât sunt mai neplăcute, mie una îmi dovedeşte că este un copil care gândeşte.

şi la întrebări neplăcute, copilul la un moment dat se va bloca, va renunţa. Şi da, se duce la şcoală. Vreau să las asemenea subiecte, care pot să fie foarte delicate numai pe seama şcolii? Nu. Din varii motive. Dar, în primul rând, pentru că şi cred că un copil trebuie încurajat să pună întrebări. Şi cu cât sunt mai neplăcute, mie una îmi dovedeşte că este un copil care gândeşte.”

Europa Liberă: Doamnă Daniela Terzi-Barbăroşie, este adevărată impresia mea că mulţi părinţi, din păcate, la noi cred că, aşa cum este treaba şcolii să-i înveţe geografie şi chimie, şi fizică, pentru că părinţii nu se pricep la matematici şi tot aşa, cred că este treaba şcolii să-i înveţe despre Holocaust, despre toleranţă şi intoleranţă?

x
Daniela Terzi-Barbăroşie: „Da, eu am văzut multe cazuri, din păcate, în care părinţii tocmai asemenea pretenţii au faţă de şcoală. De aici foarte multe frustrări şi de o parte, şi de alta, şi din partea  părinţilor, dar şi a cadrelor didactice. Şi, mai ales, mă îngrozeşte faptul că această pretenţie a părinţilor se referă şi la personalitatea copilului, la felul în care părintele şi-l doreşte. E ca şi cum ar zice: „Ţi l-am adus, ia-l în primire – aşa se zicea, pe timpuri ca şi la şcoli, şi la creşe – şi seara vin să-l ia doar pentru a-l hrăni şi a-l culca”. Mi se pare destul de alarmantă  această situaţie. Pentru că foarte mulţi părinţi – şi la cabinet mi se întâmplă să descopăr asemenea convingeri iraţionale la părinţi – au pretenţia că şcoala ar trebui să ghideze copilul în educaţia lui şi în devenirea lui ca persoană. Eu într-adevăr cred că şcoala are această menire să făurească oameni. Dar şcoala este doar un catalizator. Educatorii şi învăţătorii, şi profesorii sunt doar agenţi de catalizare a unui proces de devenire şi de făurire a
Eşti privilegiat să asişti, să fii martor la înflorirea personalităţii copilului tău, aşa încât el să ajungă să strălucească şi pentru alţii.

personalităţilor, a oamenilor, în cele din urmă. Şi da, părinţii au această datorie, aşa o simt ei, probabil. Pentru mine este un privilegiu, pentru că într-adevăr eşti privilegiat să asişti, să fii martor la înflorirea personalităţii copilului tău, aşa încât el să ajungă să strălucească şi pentru alţii. Îmi pare rău că lumea nu înţelege cât e de frumos acest act de contemplare a făuririi unui copil în sensul devenirii lui ca personalitate integră. Şi, probabil, lucrurile se vor mai zdruncina în timp, pentru că sunt şcoli şi cunosc şcoli care împărtăşesc această viziune a colaborării „şcoală-părinte” şi apoi chiar şi trilateral. Sunt situaţii în care se colaborează inclusiv cu copilul, pentru a depăşi anumite situaţii. Mă refer acum la „părinte-copil-şcoală sau cadru didactic”. Şi, din fericire, sunt părinţi cu disponibilitate emoţională şi intelectuală să intervină. Sunt şcoli în care orice se organizează împreună cu părintele. Sunt şcoli, care transmit deja mesajul: „Nu mai este suficient să achitaţi această cotizaţie lunară. Pentru noi este mult mai importantă prezenţa voastră fizică aici, la serbare sau la o oră de educaţie tehnologică”. Şi mi se pare un început foarte bun. Aş vrea ca şi celelalte şcoli să preia această experienţă. Şi cred că lucrurile se vor schimba spre această direcţie, în scurt timp. Din păcate, însă, ca şi sistem, şcoala, de fapt, fiind un subsistem al sistemului mare social, repetă nişte clişee, care sunt înrădăcinate în societate.”

Europa Liberă: Nici măcar tinerii părinţi nu fac o tranziţie mai optimistă?

Daniela Terzi-Barbăroşie:
„Nu. Tinereţea nu este o virtute, în sensul acesta, de fiecare dată. Să ştiţi, din păcate. Am văzut mult mai multă lume cu experienţă (ca să nu spun altfel), mult mai înţeleaptă în ceea ce priveşte educaţia copiilor. Probabil, pentru că şi-au făcut lecţia cu propriii copii. Şi atunci cu nepoţii sunt altfel. Dar părinţii tineri gafează. Gafează pentru că la noi parentajul nu face parte din ADN, nu se predă la şcoală, nu există un soft pe care să-l cumperi să ţi-l pui în tender. Respectiv gafează, de dimineaţă până seara.”

Europa Liberă: Ileana, dumneata eşti la fel de pesimistă în privinţa tinerilor părinţi?

x
Ileana Giurchescu: „În privinţa tinerilor părinţi, nu. Dar cred că iarăşi depinde foarte mult de mediul în care s-au socializat, de lumea în care au crescut, de mentalităţile de care s-au lovit şi s-au întâlnit în familie, în primul rând, în cercul de prieteni şi la şcoală. Pe de altă parte, cred că toţi părinţii fac greşeli, fără să vrea. Nu ştiu dacă cei tineri fac mai multe greşeli, poate fac de alt tip decât părinţii cu mai mută experienţă. Dar, până la urmă, şi greşelile fac parte din experienţa de a creşte un copil. Iar, pe de altă parte, vor face odată parte şi din experienţa copilului de a se transforma din copil în matur, când se va confrunta cu aceste greşeli sau cu rezultatele, cu efectele acestor greşeli şi va încerca cumva să treacă peste ele sau să le rezolve.”

Europa Liberă: Aceasta dacă nu vor avea efecte dramatice. Dar oricum, Ileana, mulţumesc pentru această pledoarie în favoarea unui mediu european. Şi sper să revenim, şi cu alte aspecte pe care nu le-am abordat intenţionat astăzi, pentru că aş deschide un alt coridor de discuţii cum ar fi, de exemplu, dacă biserica astăzi ne ajută în sarcina aceasta pe care aţi formulat-o dumneavoastră sau nu şi alte instituţii foarte importante. Vă mulţumesc şi sărbători fericite!

Daniela Terzi-Barbăroşie:
„Cu plăcere. Sărbători frumoase.”

Ileana Giurchescu: „Mulţumesc. La fel.”

Taguri Radio Europa Liberă,Vasile Botnaru,RFE/RL,Punct și de la capăt,Ileana Giurchescu,Daniela Terzi-Barbăroșie

Acest forum a fost închis
Comentarii
     
În acest forum nu există încă niciun comentariu. Fiţi primul şi contribuiţi cu unul

În exclusivitate