În 1970, spune un comentator muzical de la
BBC1, statul vest-african Senegal se simţea tînăr, încrezător în sine şi liberal.
Clasa politică avea bani - şi timp să-i cheltuiască. Devastatorul război civil din provincia Casamance din sud nu începuse încă.
În această perioadă, un grup de muzicieni tineri, provenind din multe grupuri etnice ale Senegalului, dar şi din regiuni mai îndepărtate, cum ar fi Togo, Nigeria sau Maroc, formau laolaltă în capitala Dakar orchestra unui club de dans pentru politicieni, nevestele şi amantele lor, lacheii şi oaspeţii lor.
Localul se numea Club Baobab, şi trupa a preluat numele, devenind
Orchestra Baobab. Această orchestră interpreta o muzică de dans bazată în special p
e pachanga, sunetul cubanez, amestecat însă cu stiluri locale din Senegal, dar şi din alte părţi.
O muzică cu lungi solo-uri de ghitară electrică, şi rafinate aranjamente de suflători. Timp de un deceniu, Orchestra Baobab a fost cea mai influentă trupă din Africa de Vest, sau, spun unii, din întreaga Africă.
Supremaţia lor a fost curmată însă la începutul anilor ’80 de
Youssuf N’Dour, şi sunetul său mai tineresc şi direct numit
mbalax. Înainte de a se despărţi, Orchestra Baobab a înregistrat mai multe cîntece pe un magnetofon cu patru piste, copiate pe nenumăratele discuri pirat care au circulat după dispariţia trupei.
Ironia sorţii face ca însuşi Youssuf N’Dour, împreună cu Nick Gold de la World Circuit, să aibă ideea de a-i aduna din nou pe membrii Orchestrei Baobab. Rezultatul a fost albumul
„Specialist In All Styles”, salutat de critică drept una din cele mai valoroase apariţii discografice ale anului 2002.
Ascultaţi cu atenţie ghitara lui Barthélemy Attiso, şi saxofonul tenor al lui Issa Cissokho.