duminică, decembrie 21, 2014 Ora Locală 22:47

Europa Liberă la week-end

Avem o dilemă: cât de des ar trebui să treacă un bărbat prin bucătărie?

Jurnalul săptămânal cu Ina Grejdeanu.

x

Multimedia

Audio


Născută la 15 octombrie 1982, în satul Puhoi, raionul Ialoveni. A absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, USM, unde şi-a făcut şi studiile de masterat. A lucrat în sectorul nonguvernamental, după care a făcut emisiuni tv timp de doi ani. De trei ani este coordonatoare de programe la Centrul pentru Jurnalism Independent.


Luni 


Dimineaţa începe frumos. Am lucrat  în zilele de odihnă şi, poate de asta, lunea nu  mai pare o zi grea, e doar una obişnuită, în care trebuie să reuşesc să fac tot ce mi-am propus. Merg spre serviciu rătăcind cu gândul prin agendă. Am încheiat sâmbătă un proiect destul de îndrăzneţ, care şi-a propus să ajute jurnaliştii să înţeleagă mai bine problemele economice. Urmează să mă ocup de multe detalii post-eveniment, mesaje, telefoane, solicitări, altfel spus  multă  muncă de birou. Iau prânzul cu o bună prietenă. Discutăm despre flori de cameră şi bărbaţi. Avem o dilemă: cât de des ar trebui să treacă un bărbat prin bucătărie? Ulterior revin la cele începute în prima parte a zilei. La final de zi de muncă, fug repede acasă. În drum, pe fundal de muzică uşoară sau prea uşoară, citesc un studiu despre situaţia mass-media din Europa de Sud-Est, inclusiv Moldova. Mă bucur să constat că,  la unele capitole, noi stăm mai bine decât alte ţări. Acasă mă aşteaptă pe prag un bărbat furios, îngheţat şi flămând – motanul Adoliff. Seara mă uit la Ce?Unde?Când? - jocul  sau emisiunea mea preferata, pe care o urmăresc de la vârsta de şase ani. Am descoperit recent  arhiva de aur pe net şi, ori de cate ori am timp, mă uit cu drag la eroii mei din copilărie.

Marţi

Ceaţă afară şi poftă mare de somn. Sunt deja în întârziere. Fără ceai sau cafea, alerg grăbită la muncă. Reuşesc să prind microbuzul. Mă urc şi văd un domn aşezat pe două scaune. Mă uit la el mirată,  iar el şi  mai mirat şi nu înţelege ce vreau eu de la el. Trebuia, probabil, să-mi fie clar că el are nevoie anume de două scaune pentru a se simţi comod. Renunţ la idee. La următoarea staţie, urcă o bătrânică,  se grăbeşte bucuroasă  spre domnul voluminos cu 2 scaune. „Dacă vrei scaun, du-te mai târziu la oraş sau esti la oară (oră)acolo? Nu-i unde, nu vezi, eu abia încap aici....” îi explică bărbatul. Tăcere. Nici bunicuţa nu a fost mai norocoasă decât mine. Ajung la muncă. Zi foarte încărcată. Pregătiri intense pentru clubul anual de presă – un eveniment așteptat de presă şi nu numai, pe care Centrul pentru Jurnalism Independent îl organizează, tradiţional,  în decembrie.  În pauză,  citesc ştiri. Acelaşi eveniment, dar ştiri diferite. Se mai întâmplă.  Citesc şi mă ciocnesc de virgule înşirate cu nemiluita. Or, nu ştiu dacă undeva, în textele scrise, rătăcesc atâtea virgule ca în titlurile  unor ştiri. Mă rog, o fi vreun procedeu de înfrumuseţare şi nu știu eu. Seara vreau să ajung mai repede acasă unde mă aşteaptă oameni dragi, ceai bun şi 4 ochişori de motan.

Miercuri

Ora 7 dimineaţa. Savurez cel mai bun ceai din lume. E cel mai bun pentru că e făcut de mama. În microbuz ascult ştiri la radio. Aud că moldovenii au 4 milioane de cartele sim. Semn de progres sau bunăstare, probabil. În gând îmi apar picii pe care îi văd zilnic dimineaţa, mergând la şcoală cu telefoane în mînă şi ascultând muzică. Apoi îmi amintesc de o ştire citită aseară conform căreia peste 60 la sută din copii au un părinte sau ambii plecaţi în străinătate la muncă. Probabil, multi din ei au telefoane din cele mai performante. La serviciu încep să lucrez la un raport. Destul de anevoios, dar când văd cum se adună textul, prind curaj. În pauze de raport, coordonez multe alte detalii legate de clubul anul de presă, apoi revin iarăşi la raport. Pe la 4 o scurtă pauză. Citesc „Realitatea cu amănuntul” în care autorul constată că „vedetele nu vor să vină la lansările de carte….pentru că habar nu au de viaţa literară, pentru că nu citesc, pentru că nu cred că aici cineva poate să scrie ceva notabil”. Seara am stabilit întâlnire cu o prietenă, după care - acasă. Până la pornire, am de aşteptat 30 de minute. Eu fac naveta de câţiva ani buni. M-am obişnuit oarecum cu acest ritm, chiar dacă uneori vreo geantă cu pătrăţele atentează la colanţii mei. Intre timp, am învăţat să ascult şi să văd altfel oamenii. De multe ori, mă gândesc că un autobuz plin cu oameni ar fi o sursă inepuizabilă pentru reporterii în criză de subiecte. Mai ales ca uneori, experţii din autobuz, cum le spun eu, pot face prognoze despre viitorul ţării noastre mult mai interesante decât cele de la tv. Daca nu prea veridice, cel puţin mai amuzante.

Joi

De dimineaţă colind farmaciile. Îmi dau seama că, deşi avem farmacii la orice colţ, nu întotdeauna găseşti ce ai nevoie în ele. Azi trebuie să reuşesc să fac multe, pentru că următoarele trei zile voi fi la un training. Încep cu poşta –  sumedenie de mesaje care necesită răspuns. Pregătesc un teanc  de documente pentru un finanţator şi încerc să stabilesc o întâlnire cu altcineva pentru a discuta despre un proiect. Mai verific şi agenda şi tot mă întreb mirată cum se face de azi e joi, pentru că, parcă ieri era luni. Urmăresc şi ştirile. Apoi prioritate are clubul anual de presă – alte pregătiri şi alte verificări. Mai frunzăresc şi nişte articole despre Open Data Journalism sau jurnalism bazat pe date deschise şi continui  munca cea de toate zilele. În drum spre casă, aud la radio despre pericolul enorm ce se abate asupra Moldovei: Fuego se mută la Chişinău. O doamnă, auzind şi ea ştirea, a început să povestească cât de bun e Fuego pentru că l-a văzut la o nuntă şi nu-i fudul deloc. Mai mult chiar, ştie cântece de-ale lui Suruceanu, Dumitraş şi Ala Pugaciova. Curios e faptul că despre acest pericol se discutase si dimineata la alt post de radio. Solidaritate naţională, nu alta. Seara, după multe treburi casnice, încep să citesc romanul lui Gospodinov. Dacă tot nu am trecut ceva timp prin librării, măcar să citesc ceva - îmi spun ca o justificare.

Vineri

În drum spre microbuz, văd câteva maşini cu bovine. Din cauza secetei, unii oamenii nu au cu ce să le mai ţină şi le duc la abator. Bovinele, sărmanele, nu ştiu unde li-i drumul şi se uită mândre de colo de sus la oamenii grăbiţi. Ştiu că Moscova e întroienită, noi, însă, suntem mai norocoşi, iar dimineaţa ultimei zile de toamnă a fost foarte frumoasă. Cel puţin, aşa o văd eu, omul trezit la 5:30 dimineaţa. Vin la serviciu, verific poşta şi mă duc la training. Discuţii şi teme foarte interesante. Chiar aveam nevoie de un pic de altfel de ..aer. Mai în glumă, mai în serios, cred că fac parte din categoria oamenilor care ar putea învăţa o viaţă. Seara urma să ajung la o reuniune de grup. Din cauza unei alte surprize, pe cât de neaşteptată pe atât de frumoasă, nu voi mai  ajunge acolo, deşi îmi pare nespus de rău. Dar, cum mă sfătuia cineva odată, trebuie să dau prioritate priorităţilor. Ajunsă la Europa Liberă am citit acest JURNAL.
Acest forum a fost închis
Comment Sorting
Comentarii
     
de: Anonim
01.12.2012 07:12
"În drum spre microbuz, văd câteva maşini cu bovine. Din cauza secetei, unii oamenii nu au cu ce să le mai ţină şi le duc la abator. Bovinele, sărmanele, nu ştiu unde li-i drumul şi se uită mândre de colo de sus la oamenii grăbiţi" Frumos scris, desi mi-e mila de sarmanele animale...

În exclusivitate