Secretarul de stat american doamna Hillary Clinton a plecat de urgenţă spre Israel, unde are prevăzute întrevederi cu premierul Beniamin Netaniahu despre cele şapte zile de confruntări violente dintre armata israeliană şi militanţii Hamas din Fâșia Gaza. Secretarul general al ONU, Ban Ki-Moon a cerut încetarea imediată a ostilităţilor. Armata israeliană a spus că a ţintit peste 100 de obiective in Gaza luni şi marți, iar palestinienii au tras cel puţin 20 de rachete către Israel în ultimele ore, iar una a avut drept ţintă Ierusalimul, dar oraşul nu a fost lovit. Europa Libera a stat de vorbă cu Adriana Moscicki care locuieşte în Tel Aviv şi a întrebat-o care este atmosfera din oraş, cum se văd recentele violenţe de la nivelul omului obişnuit.
Adriana Moscicki: „Bună seara, mă numesc Adriana Moscicki, locuiesc în Tel Aviv, de cîteva zile trăim o stare de război, mai puţin noi cei care sîntem în Tel Aviv, mai mult cetăţenii care se află la 40 de km de graniţa cu Gaza, care sînt atacaţi zi şi noapte cu tot felul de rachete unele mai mult, altele mai puţin dezvoltate, dar care cad şi care omoară şi care provoacă pagube materiale.
Este o situaţie stresantă, oamenii trăiesc în adăposturi, noile case din Israel au în construcţie o cameră blindată, în care în momentul auziri sirenei toată lumea se îmbulzeşte şi se închide, e o cameră fără ferestre, şi aşteaptă acolo căderea rachetei sau interceptarea ei de către scutul antirachetă pe care
La noi în Tel Aviv am avut şi noi experienţa alarmelor, toate sirenele care sună pe aici ne amintesc de războiul cu Irak. Indiferent de manifestarea pe care o ai într-o asemenea stare de stress, ea începe printr-un gol în stomac, prin isterie, prin plîns sau prin rîs de indiferenţă, există o stare de şoc la unii copii care-şi ridică mâinile către mamele lor ca să fie luaţi în braţele lor şi protejaţi, care nu înţeleg de ce trebuie să stea pe scări, sau de ce trebuie să se ascundă sau de ce trebuie să se întindă pe trotuar în momentul în care sînt pe stradă.
Dar ceea ce caracterizează, cred eu, aceste momente este solidaritatea tuturor oamenilor şi ajutorul pe care-l primesc de la armată, şi ajutorul pe care ei îl oferă armatei. Israelul nu are armată pe bani, armata Israelului sînt copii noştri, ea este obligatorie. Toţi copiii la terminarea liceului se duc în armată. Deci cei care sînt adunaţi în jurul graniţei, cei care ajută populaţia, cei care o îmbărbătează, cei care duc sticle cu apă sau biscuiţi, sau pur şi simplu încearcă să distragă atenţia copiilor în adăposturi sau a bătrînilor care nu se pot mişca, şi care sînt închişi în camere de zile întregi, sînt soldaţii, sau foştii soldaţi care sînt copii noştri şi acum sînt voluntari.
Europa Liberă: Agenţiile internaţionale de presă vorbesc despre reacţia militară a Israelului la loviturile aeriene lansate de către mişcarea Hamas de dincolo de graniţă. Unele agenţii califică această reacţie drept disproporţionată în ce priveşte tehnica de luptă folosită, cantitatea de obuze lansate, şi, nu în ultimul rînd, numărul de victime în rîndul populaţiei civile din Gaza. O oficialitate a armatei israeliene a recunoscut că una din aceste lovituri, unul din aceste bombardamente lansate împotriva militanţilor Hamas a lovit o ţintă greşită, în loc să lovească un loc unde trebuia să se afle militanţi Hamas, a lovit o casă cu civili palestinieni, se pare că o familie de zece persoane a fost ucisă în acest bombardament. Cum vede omul de rînd aceste informaţii legate de omul de rînd de dincolo de graniţă?”
Adriana Moscicki: „Este dureros să-ţi pierzi familia şi copiii indiferent de ce parte te-ai afla, în Israel sau în Gaza. Normal că ne doare pierderea de vieţi omeneşti. Pe de altă parte, ei îşi folosesc populaţia ca pe un scut viu, trag rachete de pe casele oamenilor, din casele oamenilor, de pe stradă, din curţile spitalelor, din curţile şcolilor, de pe motocicletă, deci din locuri publice, locuri în care există viaţă de jur împrejur şi în care indiferent cît de chirurgicală ar fi intervenţia armatei israeliene nu se poate să nu existe victime.
Noi nu vrem să omorîm oameni, noi nu vrem să omorîm copii în Gaza, noi sîntem pentru pace. Eu, personal, sînt considerată de stînga aici în ţară, pentru că sînt pentru existenţa statului palestinian în paralel cu Israelul, dar în limita bunului simţ. Eu vreau să existe o ţară palestiniană, dar vreau că ţara aceasta să mă recunoască şi pe mine şi dreptul meu de a exista.
Nu e intenţia Israelului să provoace victime, intenţia este de a-şi apăra poporul. Şi dacă spun cuvîntul patriotism aici în ţară, el este un cuvînt adevărat, şi nu sună fals. Există mult patriotism în Israel şi nu e învăţat în şcoli, ci se cultivă acasă, prin fiecare floare pe care o protejăm în grădină şi nu este ruptă, prin cîntecele pe care copiii le învaţă la grădiniţă, prin acţiunile pe care le fac în liceu, prin armata pe care fiecare copil o face voluntar - ăsta este patriotism, şi asta este apărare de ţară. Evreii nu mai au o altă ţară, e singura lor ţară, iar lupta pe care o ducem noi aici este o luptă pentru existenţă.”
