Linkuri accesibilitate

Special alegeri: Președinții americani și muzica


Președintele Barack Obama la Casa Albă într-un duet improvizat cu B.B. King
Președintele Barack Obama la Casa Albă într-un duet improvizat cu B.B. King

Harry S. Truman: „Atunci cînd am cîntat [piesa] asta, Stalin a semnat Acordul de la Potsdam”.


Cultura și fără îndoială muzica nu au fost niciodată subiecte ale campaniei electorale americane. Dar, la fel de indiscutabil, ele au jucat și joacă un rol în imaginea pe care un președinte sau un candidat prezidențial încearcă să o afișeze în fața potențialilor săi alegători. Iar în lupta, adesea nemiloasă, din spatele cortinei, pentru voturile populare - populare la propriu, adesea fiind vorba de categorii defavorizate ale populației -, muzicienii, desigur nu cei de pe scena clasică, joacă un rol relativ important.

In cotidianul Toronto Sun un ziarist publica vara aceasta o relatare specială ce făcea inventarul felului în care, citez titlul articolului, „Președinții Statelor Unite se confruntă cu muzica”. În ce măsură apelurile anti-Obama, ce pot fi asimilate cu o formă de propagandă electorală, au avut un efect real, nu este cuantificabil, dar este de bănuit că la anumite categorii sociale sau etnice ele și-au găsit un ecou.

Rocker-ul de muzică country Hank Williams Jr., atașat extremei-drepte, mergea pînă la a-l asemui pe Obama cu Hitler și declara la o reuniune în statul Iowa: „am avut un președinte musulman care urăște fermierii, urăște militarii, urăște Statele Unite, iar noi îl urîm la rîndul nostru!”

Ziaristul citat nota că Obama nu este nici pe departe singurul președinte care s-a confruntat cu asemenea ieșiri de ură. Kanye West afirma la televiziune că „lui George Bush nu-i pasă de oamenii de culoare”, în timp ce Dixie Chicks spunea în fața publicului, la Londra, „ne este rușine că președintele Statelor Unite vine din Texas”, iar Neil Young îndemna chiar la suspendarea președintelui.

Lista acestui gen de muzicieni de mai mare sau mai mică popularitate, cu mai multă sau mai puțină priză la tineret, este lungă; cu același tip de ieșiri au fost confruntați și Bill Clinton și Ronald Reagan, „era modernă a rock-ului protestatar anti-prezidențial” începînd în vremea președinției lui Richard Nixon. In anii '70 printre opozanții muzicali cunoscuți se găseau Neil Young și John Lennon.

Asemenea inventarii au fost făcute periodic de ziariștii unor mari cotidiene, atît din Statele Unite cît și din Europa, care au semnalat mai ales efortul continuu al diverșilor președinți de a-și cîștiga sau spori popularitatea. Intr-unul din concertele ce au loc tradițional la Casa Albă, Barack Obama cînta în februarie trecut împreună cu B.B. King, la o celebrare a blues-ului, clasicul „Sweet Home Chicago”, iar la o acțiune de colectare de fonduri, la New York, la Teatrul Apollo din Harlem o lună mai devreme, spre surpriza tuturor, o familiară melodie „Let's Stay Together.



Înaintea sa, George W. Bush a avut o perioadă de glorie pentru a-l său „iPod One”, pe al cărui playlist se afla muzică de George Jones, Van Morrison, Jony Mitchell. La vremea respectivă, unul din consilierii săi, citat de „Los Angeles Times” declara că „nu este cazul ca nimeni să pshihanalizeze selecția cîntecelor”, pe care președintele le asculta în căști în cursul plimbărilor cu bicicleta în ranch-ul său din Texas.

Bill Clinton este bine cunoscut pentru plăcerea sa de a cînta la saxofonul tenor, mai multe video-uri arătîndu-l în această postură în timpul mandatului său, în școli și universități, sau la mult mediatizata sa întîlnire de la Praga cu Vaclav Havel. In calitate de candidat la președinție în 1992, Clinton improviza într-un show o melodie clasică a lui Billie Holiday, „God Bless the Child”.



Richard Nixon cînta la pian într-un show televizat în timpul administrației J.F. Kennedy, moderatorul emisiunii făcîndu-i supriza de a aduce în scenă „21 de violoniști democrați închiriați”.

Lista este din nou lungă, dar merită, poate, evocate aici spusele ironice, rămase celebre, ale președintelui Harry S. Truman: „Alegerea pe care am avut-o de făcut în tinerețea mea a fost fie de a deveni un pianist într-o casă de toleranță, fie un om politic. Și să vă spun adevărul, e greu de găsit o diferență între ele”. Și tot despre el se povestește că după ce a cîntat la un tîrg popular în statul său natal, Missouri, pentru un grup de femei metodiste, președintele le-ar fi declarat: „Atunci cînd am cîntat [piesa] asta, Stalin a semnat Acordul de la Potsdam”.

Revenind la actualul cîștigător al alegerilor prezidențiale americane, Barack Obama, este notabil felul își prezintă pe Facebook și în întîlniri publice preferințele muzicale. Ele i-ar include pe Miles Davis, John Coltrane, Bob Dylan și Stevie Wonder, pe de o parte, și pe... Johan Sebastian Bach cu Suitele pentru violoncel solo și fugile sale.

O selecție... selectă chiar dacă, adăuga președintele, colecția mare de CD-uri a sa și a primei doamne a rămas în casa lor de la Chicago, la Washington, neavînd la îndemînă decît o mînă de CD-uri, colecție a Casei Albe.
Previous Next

XS
SM
MD
LG