Vasile Botnaru: Pentru ediţia de astăzi, am adunat câteva secvenţe din dialogurile cu Aureliu Busuioc. La fel cum pozele de epocă arată cu totul altfel, după ce protagoniştii trec în nefiinţă, cuvintele lui Aureliu Busuioc sună cu totul altfel, după ce maestrul a trecut pragul veşniciei, ca să ne îndrume, în continuare, de la distanţă, pe acei care vor să ia aminte. Aşadar, vă las singuri în faţa dragostei lui Aureliu Busuioc şi pentru Aureliu Busuioc.
Aureliu Busuioc: „Când aveam 16 ani, ne-am încărcat, în decurs de câteva ore, într-un tren care, după multe aventuri, s-a oprit la Timişoara. După multe zile de călătorii, s-a oprit la Timişoara. A trecut prin bombardamentele de la Bucureşti, din mai 1944. A trecut prin bombardamentul de la Turnul Severin şi s-a oprit în Timişoara, care era un pic mai liniştită.
În general, Banatul nu a resimţit războiul, aşa cum l-a simţit Moldova, cum l-a simţit tot restul ţării. Era o regiune foarte bogată, era grânarul României, în fond. O regiune foarte bogată, cu oameni foarte muncitori, cu oameni bine înşurubaţi în pământul pe care trăiau, de care aveau grijă şi îşi iubeau pământul acela.
Şi, la un moment dat, dau năvală moldovenii care duceau o viaţă cu totul altfel decât bănăţenii. Acolo vezi pâinile acelea de câte 10 kilograme bucata, albe, tocmai luminau. Vezi toate casele cu porc tăiat la Ignat, în ajunul Crăciunului şi băgat în gavanoase, călaie, cum le numeau ei acolo, să aibă carne tot timpul anului şi grăsimi şi aşa mai departe. Case frumoase, bine împodobite. În Banat nu se locuia într-o singură cameră, faci casa şi locuieşti într-o singură cameră toată familia, unul peste altul. În Banat se făcea casă, pentru a trăi în ea, a trăi omeneşte.
Eu, obişnuit cu lucrurile acestea aici, pentru că aici am dus o viaţă destul de îmbelşugată chiar, aş spune eu. Acolo lucrul acesta nu m-a mirat: cum trăiesc ei. M-a mirat în ce situaţie am ajuns eu. Bineînţeles că am fost complexat de faptul că nu puteam să mă îmbrac aşa cum se îmbrăcau colegii mei, de faptul că aveam o pereche de pantofi. La trei ani puteam să o schimb sau nici nu aveam cum s-o schimb şi aşa mai departe. Uneori nu aveam pentru pâine. Când mama a început să-şi vândă inelul de nuntă... mama şi-a vândut cerceii cu diamante şi aşa mai departe.”
Europa Liberă: Acolo, în Banat?
Aureliu Busuioc: „Da, acolo, în Banat, ca să putem exista, să putem exista, să putem face faţă cât de cât...”
Europa Liberă: Când s-a pus problema să vindeţi ceva, ca să existaţi sau s-a pus deja problema să faceţi carte? Mama dumneavoastră...
Aureliu Busuioc: „Ca să existăm.”
Europa Liberă: Vă rânduia deja spre o anumită carieră?
Şi, după armistiţiul din România, tata a fost căutat de trupele ruseşti, trupele de ocupaţie, că aşa au fost, în fond, nu? Comisia aliată de control, chipurile, dar aparţinea ruşilor, americanii, englezii n-aveau nicio treabă în această comisie de control, lucruri cunoscute, de altfel. Taică-meu a fost nevoit să circule prin ţară, ba aici, ba dincolo, să scape, pentru că în zilele acelea nimeni n-ar fi stat să întrebe: „Dar ce aţi făcut voi la Curtea Marţială? Ah, la Curtea Marţială? Lichidăm.”
Europa Liberă: Dar dumneavoastră aţi conştientizat toate lucrurile acestea mai târziu sau le ştiaţi cu mintea dumneavoastră de adolescent?
Aureliu Busuioc: „Ştiam şi cu mintea mea de adolescent lucrurile acestea Şi era mama singură învăţătoare, cu o leafă mizeră. Era inflaţia ceea din timpul războiului şi imediat după război. Nu putea pe noi trei, două surori şi eu, să ne întreţină altfel, decât vânzând ba una, ba alta, ba un obiect, ba altul. Şi tatăl meu aşa se deplasa tot timpul: azi aici, mâine în Focşa.
Mai târziu, când s-au mai lămuri lucrurile, bineînţeles că poliţia română, de acuma în anii ’48-’49, completamente trecută în subordinea comuniştilor, a început să îi ajute pe aceştia de la Comisia aliată de control, pe ruşii de acolo. Şi taică-meu a fost descoperit, şi i s-au luat documentele şi i s-a spus: „Uite, trebuie să te prezinţi la Sighet, de acolo, în Uniunea Sovietică, unde ne vom lămuri”. Adică să te întorci acasă, chipurile. Şi am hotărât că, dacă e aşa, familia... pleacă toată familia.
Eu eram la şcoala militară din Sibiu, în ajunul examenelor de a deveni ofiţer la transmisiuni, în ’49 aveam 21 de ani. Aceasta s-a întâmplat în 1949. A venit mama şi mi-a spus: uite aşa şi pe dincolo, de mine nu se ştie nimic. Acolo se ştie că este tata, mama şi două surori ale mele, poţi să rămâi aici şi să înveţi, spunea că poate cumva să ne luăm rămas bun. Şi eu am spus că nu.
Eu din zvonuri, din auzite şi din cele cunoscute şi văzute cu ochii mei, din comportamentul sovieticilor în România, din anii aceia, mi-am dat seama că lucru bun nu e cu plecarea aceasta, cu repatrierea aceasta, chipurile. Şi într-adevăr, majoritatea trenurilor care plecau de la Sighet, de la filtrul acela, cum se numeşte, peresîlocinîi punkt, ceva de genul acesta, multe trenuri cu basarabeni şi nu numai cu basarabeni, cam ocoleau Moldova, Ucraina, se opreau undeva în străfundurile Siberiei. Sau mulţi dintre cei care călătoreau cu trenurile acelea erau cazaţi direct la puşcărie. Am vrut să fim alături de el, pînă la capăt. Şi am plecat şi eu cu ei. Uite, în felul aceasta, m-am întors.”
Europa Liberă: Şi a fost al doilea şoc, revenirea acasă?
Un avocat mi-a propus să începem demersurile, poate cumva să... ca singur moştenitor şi nu vreau să mă bag. E o aventură şi costisitoare sau chiar necostisitoare... Sunt nişte oameni care de zeci de ani locuiesc acolo şi acuma deodată vine un fost, a fost cândva stăpân sau nici n-a fost şi uite o să-i dea afară... Ştii cum se termină lucrurile acestea: cu câte lacrimi, cu câtă durere, cu cât sânge, cu câtă pierdere de nervi. Şi am fost cazaţi în subsolul unei şcoli, lângă stadionul acela din deal, Dinamo, mi se pare că se numea, într-un subsol umed, un beci, cu mărimea de 16 metri pătraţi: tata, mama, eu şi două surori. Îţi imaginezi... Şi am stat acolo ani mulţi...
Aceasta a fost în anul ’50, prin anul ’57-’58, de abia au primit o cocioabă părinţii mei. Dar, între timp, sora mai mare terminase Institutul „Ion Creangă”, Institutul de Stat, nu era „Creangă” atunci, lucra la ţară, la Briceni, cealaltă se măritase. Părinţii mei au fost mutaţi într-o cocioabă cam de mărimea acestei cămăruţe. Ei, cât e aici? Vreo 12 metri pătraţi. Şi abia, prin anul 64, adică la 14-15 ani, de la întoarcerea în Uniunea Sovietică, căpătaserăm o locuinţă din 2 cămăruţe, care aveau în total 31 de metri păraţi, cu toate dependenţele: o bucătărioară cât un veceu, un coridoraş cât spaţiul dintre 2 uşi duble, ştii cum se făceau înainte la intrare. Şi 2 cămăruţe în care abia puteai să bagi o masă, un divan. Aceasta a fost tot ce ni s-a pus la dispoziţie, după 15 ani de aşteptări şi de mizerie nemaipomenită...
Dar când am venit din Sighet, tata a fost un profesor foarte bun, a lucrat la... acuma se numeşte Liceul „Principesa N. Dadiani”, a fost acolo profesor de ştiinţe naturale. Şi s-a impus, a devenit şi învăţător emerit şi nu ştiu ce. Pentru că nu se putea altfel. De multe ori, mă întâlnesc cu oameni bătrâni pe stradă: „Am fost elevul tatălui dumneavoastră”, „Am fost eleva tatălui dumneavoastră”. A rămas în memoria multora, pentru că a fost într-adevăr un om extraordinar, în meseria aceasta a lui.
Al doilea şoc a fost mediul. Am lucrat în 1950 aproape întreg anul depanator radio, la un atelier cu vreo 5 lucrători, făceam reparaţii de amplificatoare pentru cinematografele acestea ambulante. Şti ce erau? Un geamantan acolo...”
Europa Liberă: Kinoperedvijka?
Aureliu Busuioc: „Da, da.”
Europa Liberă: Aceasta în baza studiilor făcute la români?
Iar eu de acuma, ca muncitor, venit din clasa muncitoare, am intrat la Institutul Pedagogic, unde mi-am dat seama că studiile care mă aşteaptă sunt un fel de repetare a şcolii primare, prin care trecusem, cursul complimentar. Poate că tu nu ştii, pe lângă toate şcolile primare, majoritatea şcolilor primare, unde erau sate mai mari sau la oraş, era şi un curs complimentar de trei ani, unde omul, absolventul a 4 clase primare, mai căpăta o meserie. Era brodatul la fete, menaj, chestii din acestea. La băieţi tâmplărie, fierărie şi toate lucrurile din acestea. Şi, când am înţeles că acest Institut Pedagogic nu va putea să-mi dea mai multe...
Aveam profesori, dacă le-aş spune analfabeţi, aş exagera, i-aş ridica cu o treaptă mai sus decât se aflau: nu ştiau nici rusa, nici moldoveneasca lor. Adică ştiau o moldovenească care era pentru mine de neînţeles, adusă de peste Nistru. Din aceştia era format corpul didactic, din transnistreni, care veneau fiecare cu limba lui de acasă. În fiecare sat, îmi face impresie că se vorbea altfel, acolo... Şi, când am văzut toată chestia aceasta, când am început să studiez literatura sovietică moldovenească, mi s-a făcut părul măciucă în cap...
Am citit lucrări pentru care n-aş fi luat niciun 6, niciun 7, să zicem, în clasa a 4-a sau a 5-a de liceu, la compunere. Citeam poezii care, mă rog, îţi închipui: „armata” sau nu „armata”, „Oastea sub zări roşii estice trece cu paşi viforoşi, /Slavă armatei sovietice /Slavă ostaşului roşi”. Roşi de îndoieli sau de cizme... nu se spunea...
Al treilea şoc a fost când mi-am dat seama că ceea ce purtam eu în mine, poezioarele celea care le închinam de la „Carmen Silva”, să zicem, în Timişoara, de la liceul „Carmen Silva” sau altor domnişoare cunoscute pe la ceaiuri dansante, chestii din acestea, toate poezioarele acelea sunt cu un cap mai sus decât poezia de dragoste a lui Corneanu sau Ponomari sau mai nu ştiu cui şi atunci mi-am dat seama că aveam în mine ceva, aveam în mine dorinţa aceasta de a mă afirma. Dar ea nu mergea mai departe decât interesul meschin de a pune laba pe o fetiţă dulce sau mai nu ştiu cum. Mi-am dat seama că pot scrie şi am scris: „Eu sunt mândru că am trăit cu Lenin în acelaşi veac” („vac”, de altfel, cum se scria atunci).
Am scris o poezie în care promiteam să glăsuiesc pentru cutare sau cutare candidat al partidului în funcţie de deputat şi aşa mai departe. Dar, cel puţin, am scris lucrurile acestea într-o limbă mai mult sau mai puţin inteligibilă. Deşi, de multe ori, eram nevoit să cedez. Nu, acesta este un cuvânt românesc. Şi a durat chestia aceasta vreo 5-6 ani.
Îmi face impresia că undeva prin ’55-’56 au început să îşi amintească despre Eminescu, despre Creangă. Ba chiar şi Sadoveanu a apărut aici cu cartea ceea, execrabilă, „Mitrea Cocor” sau „Mitrea Kakor”, cum îi ziceau ruşii. Şi atunci a început să se cam schimbe un pic, în orice caz, cu mai multă îndrăzneală.
Eram redactor la Editura de Stat. Cu ceva mai multă îndrăzneală l-am tradus pe Şolohov, aşa cum credeam eu că trebuie să sune el şi, de altfel, a fost o traducere bună. În orice caz, mai bună decât a lui Cezar Petrescu, care nu făcuse decât să treacă cu o mână de maestru peste o iuxtă, peste o traducere ad literam din ruseşte. Mai era Alexandru Cosmescu, mai era Igor Creţu, cam noi, aceştia, şi am început schimbarea, de la Editură...
Acolo au început să apară cărţi care se puteau citi, nu lizibile, dar citibile şi pe înţelesul oamenilor mai mulţi. Au început să ridice capul cei care l-au ţinut la cutie, au ţinut la cutie capul multă vreme, de frică. Oamenii se temeau să arate că sunt culţi, se temeau să arate că au terminat, să zicem, literele în Iaşi sau Bucureşti, sau la Cluj, undeva. Se temeau să recunoască...”
Europa Liberă: Aveaţi senzaţia că, odată şi odată, veţi trăi o viaţă adevărată? Aceasta era temporar sau v-aţi conformat?
Prin ’55, au început să scrie oamenii câte ceva... Şi pe la Moscova au început să apară unele lucruri. Prin ’56 era de acuma binişor chiar, era dezgheţul acela hruşciovist. A început mişcarea aceasta şi aici, la noi... Şi atunci am înţeles că pot să fac mai mult, ca să nu arăt aşa cum arăta, să zicem, un Ponomari sau cine mai era acolo: Vetrov, Lipcan, erau destui din aceştia. Că pot să fac ceva mai mult decât aceştia, ceva care să îmi aparţină numai mie, unde să fiu eu... Adică să mă bag şi eu în literatură.
Atunci am şi fost primit, imediat am fost primit în Uniunea Scriitorilor, pentru că şi ei nu mai puteau să reziste la presiunea acestor săpunari, cine mai are acolo: Cana, Săpunaru. Erau destui, aveau nevoie de ceva sânge proaspăt. Am intrat în Uniunea Scriitorilor şi am început să lucrez, aşa cum voiam eu. Bineînţeles că, în alte condiţii, la o altă vârstă cumva, altfel ar fi fost avântul, altul ar fi fost elanul şi altele rezultatele. Eu am început pe la 24-25-26 de ani de abia să mă încadrez în ceea ce s-ar putea numi cât de cât literatură.”
Europa Liberă: Dar în România aţi făcut, mă rog, primul pas spre cariera militară. Aici nu vă imaginaţi altceva? Literatura era ca şi profesiune sau hobby?
Aureliu Busuioc: „Nu, profesiune. Bineînţeles, am început ca redactor la editură, care şi el e un şurubaş în literatură, nu-i aşa? Un redactor de carte, un lector de carte – cu aceasta am început. După aceea, am nimerit la revista satirică „Chipăruş”, o revistă înspăimântător de proastă, dar în care, mă rog, mai încercam şi noi câte ceva. A fost după aceea bătălia mare din ’58, când au fost daţi afară mulţi, expediaţi care încotro, de la „Chipăruş” şi de la alte reviste. După aceea, am nimerit la „Scânteia Leninistă” şi „Tânărul Leninist”, de acuma în calitate de redactor-şef.”
Europa Liberă: Dar v-au trimis acolo, pentru că era locul cel mai inofensiv. Ideologic cred că nu eraţi foarte sigur.
Mai departe a fost „Tinerimea Moldovei”, am fost mutat, ziarul apărea în două limbi. O parte se scria în ruseşte, o parte în româneşte şi trebuia tradus dintr-o limbă în alta. A fost o experienţă absolut idioată, pe de o parte. Iar, pe de altă parte, mi-a deschis ochii: nu am ce căuta în asemenea, în asemenea... Nici nu ştiu cum să numesc eu chestia aceasta...”
Europa Liberă: Proiecte acuma se cheamă.
Aureliu Busuioc: „Da, în asemenea proiecte. Atunci am început să scriu şi să traduc, şi să mă hrănesc numai din aceasta. Am fost şi liber profesionist, pe vremuri aveam dreptul, ca membru al Uniunii Scriitorilor, şi liber profesionist şi, din când în când, în funcţii la Uniunea Scriitorilor, până în ’65. Ştii că a fost Congresul acela istoric al scriitorilor, după care vreo trei ani am mai strâns cureaua. Cuvântarea mea a deschis Congresul acolo şi am fost acuzat eu, în primul rând, după aceea Druţă, Vieru şi aşa mai departe. Dar eu, pentru că am fost primul cu cuvântarea, care a fost primită de sală cu urale şi aceasta i-a mai încurajat şi pe alţii. Dar curajul nostru s-a dovedit a fi un pic cam nebun, pentru că au urmat măsuri. Nu mi se mai dădeau traduceri, nu mă mai tipăreau în ziare, numele meu era aşa...”
Europa Liberă: Mai speraţi să obţineţi o schimbare atunci, în ’65?
Aureliu Busuioc: „Da, speram. Şi bineînţeles că speranţa s-a spulberat foarte repede.”
Europa Liberă: Adică ca un fel de primăvară pragheză nereuşită? Ce a fost atunci?
Europa Liberă: Un fel de protecţie?
Aureliu Busuioc: „Da, cam un soi de protecţie, pe de o parte. Dacă la început am venit aici cu capul la cutie, foarte atent la ce spuneai, la ce făceai, la tot ce întreprindeai, prin ’56-’57-’58 am început să schimbăm ceva, să schimbăm în folosul nostru. Şi al altora, al tuturor care nu înţelegeau lucrurile acestea, dar care ar fi fost gata să participe la asemenea schimbări... Am avut o bandă întreagă în jurul meu.
Am o memorie, aveam atunci, cel puţin, o memorie destul de bună şi ştiam pe de rost foarte mult din Eminescu, care nu era deloc cunoscut aici. Am venit cu Minulescu, am venit cu Topârceanu, am venit cu Voiculescu, cu Ion Barbu, cu mulţi alţii. Toate plimbările noastre, toate descinderile pe la instituţii din acestea mai deocheate, la un şpriţ, la un pahar de vorbă, se transformau într-un fel de şezători literare. Şi mulţi au aflat de la mine foarte mult despre literatura română pe care o ştiam.”
Europa Liberă: Cenaclu informal.
Aureliu Busuioc: „Pe atunci am încercat să facem în aşa fel, ca nu noi să fim cei care stăm cu capul între umeri, dar să fie cei care trebuiau să stea...”
Europa Liberă: Chiar dacă simţeaţi suflarea lor la ceafă? Că presupun comisarii vă urmăreau.
Aureliu Busuioc: „Da, da. Într-o vreme, am simţit suflarea lor la ceafă, dar ea s-a şi manifestat în ’57, în ’58. Eu am avut noroc: cei de la „Moldova Socialistă” n-au fost atinşi cu nimic atunci. Dar au suferit cei de la „Tinerimea Moldovei”, de la „Chipăruş”, din alte părţi au suferit zdravăn de tot. Au fost expediaţi prin raioane şi aşa mai departe: Cărare, Beşleagă şi alţii.”
Europa Liberă: Întotdeauna aţi fost iată... scos de pe drojdie, aruncat, revenit? Aţi avut timp să vă gândiţi la rostul vieţii, la această unicitate?
Aureliu Busuioc: „Vreau să spun că totuşi aşa-zisul cenaclul cela ambulant ne-a cam oferit această ocazie să ne gândim la lucrurile acestea. Vrei nu vrei, te gândeşti la lucrurile acestea, când îl citeşti pe Voiculescu, pe Ion Barbu şi pe alţii. Ţi-am spus că acesta a fost al treilea impact, când am descoperit în mine posibilitatea să fac ceva. Încă nu făcusem, dar am descoperit că pot să fac şi am dorit să fac chiar. Şi am început. Ştii, mult timp, am trăit, îţi aduci aminte la Mandelştam: „Мы живем, под собою не чуя страны”. Ţii minte, da? Poezia pentru ca a şi fost...
Mult, foarte, foarte mult timp m-am aflat aici, fără să simt pământul meu, al meu sub picioare. Există cei şapte ani de acasă. Dar mai există şi anii când începi să devii om, pe care trebuie să îi trăieşti... Nu în care din acestea cu cuvinte... Ştii, circulă, ba aici opreşte azi, ba dincolo mâine, ba poimâine, aşa, unde-ţi pui corturile, ştii (?), în viaţă aceasta de nomad... Că trebuie să trăieşti viaţa ta şi să te simţi legat de pământul acesta. Eu am simţit că pământul înseamnă, pământul pe care trăiesc înseamnă ceva pentru mine. Şi era vorba de Banat şi vii aici, dai peste ceva... care nici nu poţi să găseşti o denumire pentru el: un haos, un amestec de... Un fel de Turnul Babel, ştii? Un amestec de limbi, de evenimente, pretenţii idioate şi cercul acesta strâns, ceea ce ziceam, aceasta a fost un fel de salvare.”
Europa Liberă: Dar aşa şi n-aţi scris romanul. Iată, apropo, „Din calidor” avem, dar revenirea înapoi, în spaţiul acesta nu avem. De ce dumneavoastră nu aţi descris lipsa acestui pământ sub picioare? Avem pe ici-colo, simţim fragmente.
Aureliu Busuioc: „N-ai citit „Pactizând cu diavolul”, probabil.”
Europa Liberă: Ba da.
Aureliu Busuioc: „L-ai citit?”
Europa Liberă: L-am citit.
Aureliu Busuioc: „N-ai găsit lucrul acesta acolo?”
Europa Liberă: Dar nu în măsura în care povestiţi acuma.
Aureliu Busuioc: „Eu am făcut odată un banc. Dar îmi face impresia că era vorba nu de un banc, ci de o realitate. Zic: o să aştept până o să dea peste mine amnezia totală şi până au să moară toţi martorii şi atunci am să încep să scriu memoriile.”
Europa Liberă: Exact e timpul să vă întreb: trăiţi senzaţia aceasta de unicitate ori nu? Şi care e relaţia cu Dumnezeu?
Aureliu Busuioc: „Sentimentul acesta de unicitate, în ceea ce mă priveşte, nu-l am şi nu l-am avut şi n-o să-l am niciodată. Pentru că, dragul meu, atunci când ştii, ai citit prea mult şi te-ai învârtit prea în adânc într-un anumit domeniu, în cazul meu în literatură, ştii cine şi cât costă şi mă pot compara, în orice moment... Şi atunci cel mai bun lucru este să-ţi ştii locul tău şi să renunţi la pretenţii de unicitate şi aşa mai departe. Să faci ceea ce crezi tu, ceea ce vezi tu că faci mai bine. Să faci...”
Europa Liberă: Da, dar un om fără sentimentul de unicitate înseamnă că nu are motiv să trăiască.
Aureliu Busuioc: „Nu cred.”
Europa Liberă: Care e relaţia dumneavoastră cu Dumnezeu? Glumiţi cu el, apropo?
Aureliu Busuioc: „Nu. Relaţia mea cu Dumnezeu exclude biserica şi clerul, preotul, în calitate de intermediar, de samsar, dacă vrei, mai degrabă. Pentru că mulţi îl vând, ţi-l vând pe Dumnezeu. Nu ţi-l prezintă.”
Europa Liberă: Eu am întrebat, pentru că acuma e la modă să-şi afişeze lumea credinţa, ctitoria bisericilor. Şi aceasta e deosebit de deranjant, după mine, când autorităţile fac chestia aceasta.
Aureliu Busuioc: „Autorităţile au făcut-o întotdeauna. Ştefan cel Mare a construit 47 de mănăstiri acolo, Petru Rareş, toţi domnitorii şi...”
Europa Liberă: Aceasta era o formă de pocăinţă.
Aureliu Busuioc: „De pocăinţă poate nu. Mai degrabă, de mulţumire lui Dumnezeu că l-a ajutat să ucidă mai mult decât a ucis celălalt, probabil. Eu nu cred că un război trebuie să se termine neapărat cu zidirea unei mănăstiri, pentru că-i mulţumeşti lui Dumnezeu că te-a ajutat să ucizi. Eu nu socot că e corect lucrul acesta.”
Europa Liberă: Deci, înaintaţi o notă critică lui Ştefan cel Mare? Retroactiv?
Aureliu Busuioc: „Da. Nu una critică. De ce? A avut, dacă a avut bani şi a avut de unde scoate. Dar n-a scos din buzunar... Ştii de unde a scos Ştefan cel Mare.”
Europa Liberă: Ca şi faraonii.
Aureliu Busuioc: „Ca şi faraonii, ca şi toţi ceilalţi.”
Europa Liberă: Bine, dar faraonii de astăzi din banii lor construiesc biserici.
Aureliu Busuioc: „Din banii lor? Din bani furaţi. Pentru că eu nu văd cum un om, care până ieri umbla cu curul gol, poate să aibă astăzi milioane, fără a apela... De altfel, ţii minte, cine? Carnegie, mi se pare, a spus că de primul milion să nu întrebaţi cum l-am câştigat.”
Europa Liberă: Deci, relaţia cu Dumnezeu trebuie să fie una intimă.
Aureliu Busuioc: „Relaţia cu Dumnezeu este absolut intimă şi este absolut directă, din partea mea, fără discuţii. Din partea lui Dumnezeu nu ştiu. Dar eu ştiu că din partea mea şi pentru mine este de ajuns lucrul acesta.”
Europa Liberă: De ce v-am întrebat dacă glumiţi eu el? Pentru că dumneavoastră, la tot ce vi se întâmplă şi în comunicare cu Busuioc, în general, oricând te aştepţi la o poantă, la o replică şi am impresia că şi cu Dumnezeu v-aţi permite să faceţi mişto.
Aureliu Busuioc: „Nu. Nu. Nu. Nu. Îmi face impresia că nici Dumnezeu nu mă ia pe mine la mişto, nici eu pe Dumnezeu. E o relaţie intimă şi e o relaţie de supuşenie, dacă vrei, din partea mea. „Facă-se voia, Doamne.”
Europa Liberă: Şi niciodată nu-i reproşaţi? Pentru că în literatură, în artă, în general, rebelii îşi permit să arunce cu toporul în Dumnezeu.
Aureliu Busuioc: „Îi reproşam înainte... Dar am înţeles că toporul pe care îl arunci în Dumnezeu este un bumerang. Uite la ruşi, uită-te la moldoveni, uită-te la toţi. Când e un eşec, o nereuşită, neapărat se caută vinovaţii. Nimeni nu spune: „Eu sunt vinovat”. Uite acest McCain care a spus că „eu sunt vinovat de nereuşita în alegeri”. Bravo lui. Că el e singurul răspunzător. Bravo lui.”
Europa Liberă: Artistul şi civilizaţia... Dacă admitem că nu e om să nu fi scris o poezie şi toţi oamenii sunt artişti, dar civilizaţia ca şi cum îi împiedică pe oameni să fie artişti. Civilizaţia ca şi cum este nocivă pentru trăirea firească a vieţii. Dumneavoastră ce judecată aveţi despre civilizaţia, progresul care uneori ne face să renunţăm la lucruri dragi, la comunicare, de exemplu.
Aureliu Busuioc: „Ştii la ce mă gândesc eu? Că singurul lucru împotriva căruia nu merită să protestezi este progresul. Acuma să ştii să descoperi ce este progresul şi ce nu, e din ce în ce mai complicat, fără discuţii. Dar progresul nu naşte acolo unde există canalii. Aceasta e moartea omenirii. Prezenţa unor oameni care, fiind totalmente supuşi, să zicem unei comune Constituţii şi ar respecta-o şi aşa mai departe, ar duce o ţară la pieire, din punctul meu de vedere.
Deşi eu laud Constituţia americană care are două sute şi ceva de ani. Dar are atâtea amendamente. Până la urmă, sunt foarte multe locuri neacoperite, în care omul neştiutor se poate băga. El nu ştie că piatra poate fi transformată în aur, se apucă de lucrul acesta şi, în cele din urmă, reuşeşte. Atunci când ştii că lucrul acesta nu se poate, tu, om civilizat, îţi vezi de treaba ta şi nu te bagi acolo. Acolo se bagă numai rebelii. Dar rebeliunea are şi ea limitele ei. Dumnezeu nu poate fi obiectul unei rebeliuni.”
Europa Liberă: Vorbiţi despre „nu se poate”. În română noi avem şi varianta „este interzis” şi „este imposibil”. Progresul înţeleg că este pentru oamenii care nu cred că e imposibil.
Aureliu Busuioc: „Nu există imposibilul. Nu există imposibilul. Eu cred că nu există imposibilul...”
Europa Liberă: Şi aceasta nu e o rebeliune împotriva lui Dumnezeu?
Aureliu Busuioc: „Nu.”
Europa Liberă: Dumnezeu n-a spus fiecare să-şi aibă rostul lui?
Aureliu Busuioc: „Pur şi simplu, pur şi simplu, Dumnezeu are nevoie de teste din acestea pe care nu le trece orişicine.”
Europa Liberă: Adică aceştia care rezită ispitei?
Aureliu Busuioc: „Ispitei de a se lepăda.”
