Comparat cu Mama lui Maxim Gorki, romanul Sankea, de Zahar Prilepin, Cartier, 2011, este şi expresia exacerbată a „urii de sine”, atât de caracteristică marii proze ruse, în combinaţie cu o supradoză de fatalism în faţa istoriei, totul pe fundalul unei Rusii dezabuzate a anilor Putin. Tradusă la scurt timp în franceză, chineză, sârbă, polonă, reluată în alte 10 ediţii ruseşti, cartea devine reprezentativă nu doar pentru autorul acesteia, el însuşi militant naţional-bolşevic, ci şi mai cu seamă pentru noua generaţie care „poartă o luptă necruţătoare şi zadarnică (…) cu propria ţară, cu regimul politic, cu ea însăşi” (Культура).
Vastă pânză epică bătând spre 400 de pag., naraţiunea decupează romanul în 13 secvenţe, mai mult sau mai puţin egale, în care scenele de masă sunt luate gros plan, pe când păţaniile lui Saşa par filmate cu încetinitorul de foarte aproape. Autoul ca şi cum îl smulge din mulţimea de protestatari, de regulă dezlănţuită, pentru a-l da fie pe mâna poliţiei, fie a-l ascunde pe la tot felul de apartamente conspirative, fie a-l arunca în braţele unor iubite de circumstanţă, şi ele dedicate trup şi suflet cauzei. Dar cea mai tulburătoare digresiune, deloc lirică, totuşi nelipsită de poezie, este de găsit în capitolul 4, în care protagonistul îşi înmormântează tatăl – după ce autobuzul ce transportă corpul neînsufleţit riscă să se înzăpezească, pe un drum de ţară spulberat de tot, „s-au înhămat cu toţii la sicriu, scoţându-l din autobuz, dar mama nu l-a putut ţine, Saşa şi Bezletov, evident, nu l-au stăpânit nici ei. Sicriul s-a prăbuşit într-o rână. Capacul nefixat s-a întredeschis, tata, deja îngheţat, mai că nu a lunecat şi el în zăpadă”. Dacă raportăm acest episod la cunoscuta zicală – „Două sunt nenorocirile Rusiei: proştii şi drumurile!” –, devine limpede că, din sec. XIX încoace, Rusia e tot acolo, adică bate pasul pe loc. Sau pur şi simplu – bate!!! Cum se întâmplă în capitolul 7, când doi miliţiei îi administrează o bătaie soră cu moartea: „Lovitură. I s-a tăiat respiraţia. Încă o lovitură. În cap parcă i s-au vărsat câteva culori de ulei, spornice şi puturoase. Şi-a vărsat fierea, iar pe faţă a simţit cioburi de sticlă (…) Loveau… parcă asta a mai fost… peste cap… Era bătut îndelung, într-un ritm dur, tot mai spornic, şi el însuşi ajuta, înaintând spre fiecare lovitură”. Supravieţuit ca prin minune, eroul nostru ajunge să tragă el însuşi în forţele de ordine, pe final, dintr-o armă de foc, în timp ce „în cap i se încâlceau două senzaţii: în curând toate vor lua sfârşit, şi – nimic nu se va termina niciodată, aşa va fi mereu, de aici încolo.”
23 iulie ’12
