Puțini muzicieni internaționali de renume se bucură astăzi de aura unui Daniel Barenboim, pianist și dirijor mult admirat și, în același timp, un militant în favoarea păcii, a respectului și a toleranței între națiuni diferite, trăind sub regimuri politice diferite, cum sînt cele din Orientul Mijlociu.
Barenboim, care va împlini lunile viitoare 70 de ani, continuă să conducă și să promoveze Orchestra sa Divanul Vest-Oriental (West-Eastern Divan Orchestra), compusă din instrumentiști arabi și israelieni. Peste două zile, la 15 iunie, casa de discuri Decca lansează o integrală a simfoniilor de Beethoven, înregistrată de orchestra de tineri a lui Barenboim, ocazie, împreună cu aniversarea sa de a fi intervievat de cotidianul german Die Welt.
Dirijorul, ale cărui talente muzicale au fost confirmate într-o întrevedere postbelică, la vîrsta copilăriei, în Argentina, de către Sergiu Celibidache, îi urmează astăzi exemplul atît în demersul dirijoral, cît și în cel pedagogic. „Muzicienilor trebuie să le dau o idee cum să gîndească despre o lucrare; unde este punctul culminant și din ce motiv? Care este diferența fizică între sunetele lungi și cele scurte?”
In livretul noii integrale a simfoniilor beethoveniene, muzicianul afirmă că Beethoven se pronunța în favoarea „libertății, egalității și fraternității”. Cît de actual este Beethoven într-o lume marcată de revoluțiile arabe, cu contradicțiile lor cunoscute? - îl întreabă autorul interviului din Die Welt.
„Beethoven era un om foarte politic” - răspunde Barenboim care adaugă: „L-a preocupat cum trăiesc oamenii, de ce au nevoie ca să trăiască. O știm din scrierile lui. Pentru Beethoven nu există separație între muzică și viață. Dacă ar fi trăit în secolul XX, nu ar fi înțeles niciodată cum Stalin sau Hitler, care au ucis milioane de oameni, au putut fi mișcați pînă la lacrimi de muzică. Hitler de „Lohengrin”, la Bayreuth, Stalin de concertele pentru pian de Mozart, la Moscova.
Ce relație există totuși între aceste constatări și o simfonie de Beethoven, este întrebat Barenboim. Dirijorul răspunde, cumva pe urmele mentorului său nenumit, Celibidache: „Cînd vorbim despre muzică, vorbim de fapt despre reacțiile noastre personale în relație cu muzica. In cazul muzicii însoțite de text se poate spune cîte ceva, cum este cazul Simfoniei a 9-a de Beethoven. Legătura dintre text și armonie. Intr-un loc se spune de exemplu „chemat stă înaintea Domnului”. Fără modulație. [...] La repetiția textului se ajunge într-o tonalitate total diferită. Și te poți întreba: «este frica de Dumnezeu?» In orice caz se petrece ceva foarte dramatic. Așa văd eu lucrurile, nu mai mult, nici mai puțin. Tot restul este periculos.”
Autorul interviului din Die Welt relevă că în Orchestra Divanul Vest-Oriental cîntă instrumentiști creștini, evrei și musulmani și îl întreabă pe Barenboim dacă a citit Coranul. „Da - răspunde Barenboim -, nu în întregime și nu în limba arabă. Am învățat doi ani araba la școală dar pentru Coran nu este suficient. La școală am fost interesat de tot ce venea din lumea orientală. Mozaicuri vechi persane și altele de genul acesta m-au fascinat Unele ornamente în muzică, de exemplu concertele pentru pian de Mozart au asemănări cu mozaicurile orientale. Ceva ce nu există la Beethoven.”
Altfel, dirijorul, în preajma aniversării de 70 de ani, declară că nu mai ascultă imprimări, nici ale regretatei sale partenere de tinerețe, Jacqueline du Pré, nici cele proprii. „Nu simt nevoia să retrăiesc trecutul” și, îi amintește interlocutorul său de la Die Welt, a afirmat chiar că sfîrșitul unei lucrări muzicale îl face să simtă moartea.
„Sunetul moare, susține Barenboim. Fiecare sunet. Și un vals de Strauss moare la sfîrșit. Dar ideea asta nu are numai ceva trist în ea. Ne dă energia să luptăm împotriva morții. Noi, oamenii, nu putem lupta împotriva morții; numai muzica! Cînd cînt, eu nu las să cadă sunetul. A-l ține, a-l ține mai departe, mereu mai departe...”
