Editorii francezi îl omagiază pe Sergiu Celibidache la centenarul nașterii

Inaugurate la București la începutul lunii mai odată cu Festivalul „Celibidache 100”, omagiile aduse dirijorului român Sergiu Celibidache la împlinirea unui secol de la nașterea sa se extind în întreaga Europă. Un volum omagial a fost publicat zilele acestea în Franța, iar Victor Eskenasy vi-l semnalează.

„Muzica nu înseamnă nimic...” s-ar putea traduce titlul francez al antologiei de texte (conversații și interviuri în marea lor majoritate) publicate zilele acestea în Franța, la editura Actes Sud, sub îngrijirea lui Hadrien France-Lanord și Patrick Lang, discipoli ai dirijorului Sergiu Celibidache. Un titlu ce rezumă multiplele paradoxuri și provocări pe care dirijorului îi plăcea să le lanseze și răspîndească spre indignarea unor muzicologi puritani și a unei părți a presei occidentale, antagonizată de aparentul lui dispreț pentru ziariștii de ocazie și în căutare de scoop-uri.

In ciuda mitului unui Celibidache irascibil și neprimitor, cele 13 conversații și interviuri, selectate exclusiv din publicații în limba germană și franceză - cărora li se adaugă conferința unică prezentată de dirijor la Universitatea din München în 1985, despre demersul său filozofico-muzical, fenomenologia muzicii -, oferă astăzi o perspectivă diferită asupra omului și muzicianului.

Textele nu sînt prezentate, cum ar fi fost firesc, în ordinea cronologică a apariției lor. Editorii au preferat gruparea lor într-o „prezentare tematică, altfel spus pedagogică, pentru a permite cititorului să-și croiască un drum în această gîndire, care este în același timp foarte simplă, în măsura în care face apel la o experiență pe care oricine o poate trăi, și, în același timp articulată în mod foarte savant”.

Rezultatul acestei opțiuni conduce la un prim grupaj de nouă texte, intitulat „Fenomenologia muzicii”. Urmează alte două părți, mai scurte: „In jurul lui Furtwängler” și „Muzică și meditație”. Pentru evoluția dirijorului este interesant de observat că un prim text, despre meditația budistă, datează din 1962, două dintre conversații sînt din 1974 și 1976, majoritatea celorlalte fiind din anii ’80, momentul cînd demersul lui Celibidache ajunge cu adevărat în atenția presei și a criticii muzicale.

Invitat la München să conferențieze în 1985, Sergiu Celibidache dezvăluie sursa principală, alături de budism, a dezvoltării gîndirii sale, numindu-l pe filozoful german Nicolai Hartmann (1882-1950), care „a încercat să facă din această disciplină [fenomenologia] o știință”. Hartmann ar fi fost cel care a propus două din direcțiile de cercetare pe care s-au axat reflecțiile dirijorului: „obiectivarea sunetului” și „studiul multiplelor modalități prin care sunetul acționează de manieră univocă asupra conștiinței umane”.

Cu același prilej, Celibidache a făcut una din mărturisirile sale rare de ordin biografic: „am aflat de existența [fenomenologiei] cu ani înainte de 1945 și cred că, paralel cu interesul filozofic pentru acest nou stil de gîndire ce defrișează căi noi, m-a stimulat mult gustul pentru fructul interzis, care garanta în epocă un loc sigur în închisoare”.

Pentru cei care se întreabă în ce măsură fenomenologia lui Sergiu Celibidache este indispensabilă perceperii muzicii, dirijorul merită poate citat cu concluzia deconcertantă a conferinței sale din 1985: „Ajunge omul mai ușor la muzica adevărată grație fenomenologiei? Nu! Dar, dacă el a ajuns la muzică, dacă a rămas fidel propriei naturi divine, fenomenologia a fost și ea implicată”.

Prefața volumului apărut la editura Actes Sud este semnată de violonista Ida Haendel, partenera sa de concert de aproape o viață. Pentru ea „Celibidache a fost fără nici o îndoială un om și un muzician de o vigoare, de o finețe și de o noblețe extreme, un aristocrat și un vulcan în fiecare fibră a ființei sale... A fost Sergiu Celibidache «cel mai mare muzician» pe care l-am întîlnit? Poate. În orice caz, el rămîne exemplul luminos al unui maestru unic, desăvîrșit, dispărut pentru totdeauna, de o clasă cum lumea nu a cunoscut-o vreodată”.