Linkuri accesibilitate

Festivalul „Celibidache 100” - De vorbă cu Serge Ioan Celibidache


Serge Ioan Celibidache: „vreau să fac ceva pentru România, vreau să-l repun pe tatăl meu în contextul său românesc.”


La București continuă să se desfășoare Festivalul „Celibidache 100”, organizat cu ocazia împlinii a 100 de ani de la nașterea dirijorului Sergiu Celibidache. Manifestările săptămînii au inclus lansarea a două cărți și a unei monede jubiliare emisă de Banca Națională a României iar, începînd de astăzi, o clasă de măiestrie oferită de o violonistă celebră, bună prietenă a lui Celibidache, Ida Haendel. Despre condițiile în care are loc Festivalul, despre Sergiu Celibidache și activitatea Fundației ce îi poartă numele, Victor Eskenasy a stat de vorbă cu Serge Ioan Celibidache, fiul dirijorului.

Pe Serge Ioan Celibidache l-am întîlnit la sediul de la București al „Fundației Sergiu Celibidache”, pe strada Mîntuleasa, și i-am cerut înainte de toate să rezume intențiile pe care le are organizînd Festivalul în memoria tatălui său.

Serge Celibidache: „Am sosit aici plin de speranțe, cu sentimente pozitive, simțindu-mă român și încercînd să-l readuc pe tata țării căreia îi aparține, României. Or, am întîmpinat o serie enormă de obstacole și, în ultimă instanță, am sentimentul că România are dificultăți foarte mari să evolueze.

Simțîndu-mă din ce în ce mai mult român și știind în același timp că actuala Românie are nevoie de ambasadori, de o direcție, de modele, poate, pentru generațiile viitoare, mi-am spus mereu că am aici posibilități pentru a începe ceva care să aibă o anumită valoare. Pentru mine este extrem de important să încerc să o fac din România, fiindcă putem avea o valoare românească de care să fim mîndri.

Așa am crezut util să procedez, fără să vreau neapărat ca tata să fie recunoscut și încă și mai puțin ca eu să fiu recunoscut. Dar, cel puțin, să se recunoască necesitatea de a avea proiecte care au în ele o valoare; o valoare care să poată depăși în mod real frontierele. Intr-o bună zi să putem vorbi de o fenomenologie românească, cu o rezonanță muzicală pe plan internațional. Visul meu este să apăr această fenomenologie, ce poate purta orice fel de drapel. Nu are rost să ne păcălim singuri: tata era român. In consecință de ce să nu facem totul în România?

Pornesc de la acest principiu, am găsit aici parteneri, dezvolt acest proiect, aflat acum în stadiu embrionar și aș vrea să aparțin unui peisaj apolitic dar susținut, totuși, de oamenii politici români. Este adevărat că, încercînd să procedez astfel, mă găsesc blocat și întîmpin obstacole extraordinare, poate fiindcă procedăm diferit decît e obiceiul locului, poate fiindcă vorbim mai liber, fiindcă deranjăm... Deranjăm, poate, fiindcă avem o finanțare mai transparentă! Nu știu.

În orice caz, la nivelul oamenilor politici am auzit foarte multe discursuri, foarte multe promisiuni, dar astăzi nu avem încă nici confirmare, nici participare din partea ministrului Culturii, a nici unui alt ministru sau reprezentant oficial, exceptînd primăria Bucureștiului și a unor sectoare care se implică la nivelul lor. Nu mă aflu aici pentru a depune plîngeri dar mă mir de o asemenea situație...”

Sergiu Celibidache a fost un personaj special al lumii muzicale mondiale, adorat și urît în același timp, considerat de unii un dictator, de alții un model de intransigență. L-am întrebat pe Serge Celibidache, cum vede el lucrurile?

Serge Celibidache: „Aș zice că este o situație aproape inevitabilă, deoarece atunci cînd aperi anumite principii de valoare, așa cum a fost cazul lui Sergiu Celibidache, ajungi să ai un anumit succes, iar odată cu el apar și criticii, cei geloși. Felul lui de a vorbi direct nu putea atrage doar prieteni. In plus, cînd în joc sînt puse instituții, oameni, despre care spunea că nu ar valora nimic, criticii apar ca ciupercile. Cu felul lui de a vorbi cultiva mari admiratori, dar și dușmani printre cei care nu acceptau afirmațiile de loc diplomatice. Dar toate fac parte din omul care a fost, iar el avea acces special la anumite adevăruri și nu-și punea masca în timp ce vorbea.

Cunoscîndu-l de aproape, pot spune că pentru el nu exista alternativă, trebuia să fie franc și adevărat, vis-a-vis de el în primul rînd, și nu se gîndea că trebuie să-și cumpănească declarațiile: „m-ai întrebat ce gîndesc despre Karajan, iată, îți spun!” Procedînd astfel, își ridica în cap nu doar pe Karajan și familia lui, dar și un întreg establishement, azi la Viena, mîine la Berlin ș.a.m.d.

Acasă era același om; preocuparea lui pentru alții era mereu prezentă; mi-a transmis-o aproape ca o manieră de a gîndi, ca pe un motto al vieții: să te aliezi cu cel care suferă, să fii de partea celui mai defavorizat pentru a încerca să-i reduci suferințele. Avea mai curînd o filozofie de viață pe care a aplicat-o atît în viață, cît și în muzica sa. Avea, în plus, o generozitate ce depășea orice măsură. Acesta este omul cu care am avut de-a face: cu o intransigență în maniera de a face lucrurile, în public sau acasă.

Evident, atitudinea lui ne și îmi crea probleme: în aplicarea sa zi de zi, acest principiu devenea aproape insuportabil. El însă nu se schimba, era făcut așa, îți putea face crize și scoate țipete de nedescris pentru un fleac, la fel cum în seara precedentă făcuse unei orchestre în repetiție. Pe cît era de fascinant să-l privești în hotărîrea lui, pe atît principiul devenea un defect, greu de administrat în cotidian. Era principiul lui de viață, foarte hrănitor pentru spirit, dar și foarte obositor. Dacă l-aș putea avea însă acum alături, aș accepta să fiu și mai... obosit!”

O ultimă întrebare a interviului cu Serge Ioan Celibidache, din care v-am prezentat doar cîteva extrase, s-a referit la activitatea Fundației ce poartă numele dirijorului român, acum la aniversarea centenarului nașterii sale.

Serge Celibidache: „In prezent există numeroase lucruri care sînt prevăzute: între ele o biografie a cărei apariție a fost decalată, sînt cercetări în curs, o altă carte despre Fenomenologia muzicii, pe cale de a apărea și, mai ales, o culegere din caietele private ale tatei. Este vorba de 30 de ani de însemnări ce vor fi publicate cu ocazia centenarului, în limba germană și în franceză, la München, în cadrul Fundației, editate de Patrick Lang, și pe care le vom publica și în românește pentru Festivalul următor. Toate ideile, deci, notate pe hîrtie începînd din anii ’70, în mici agende.

Dacă lucrurile au întîrziat, o cauză este și doliul personal profund resimțit față de tata, o persoană atît de îndepărtată în anii vîrstei, dar în același timp atît de apropiată, ca un frate, ca zece persoane într-una singură, care au plecat toate în aceeași zi de 13-14 august 1996. Realizez acum că mi-au trebuit ani pentru a ieși din această comă de tristețe absolut devastatoare.



Pentru centenar am decis să începem să exploatăm această mină de aur: suita „Haz de necaz” va fi cîntată în premieră la Festival, caietele cu însemnări vor apărea în volum, o expoziție va arată fotografiile private, iar în ce mă privește voi apare, în sfîrșit, ca fiul mîndru și capabil să ocup acest loc, pe care oricum îl am. Și vreau să fac ceva pentru România, vreau să fac ceva pentru familie, să-l repun pe tata în contextul său românesc.”
XS
SM
MD
LG