Gureși ca niște cumetre isterice, membrii așa-zisului sindicat al cadrelor militare disponibilizate s-au aflat printre protestatarii cei mai vocali de pe lângă Piața Universității și împrejurmi, adică Antenele lui mogulului Dan Voiculescu, democratul bine conservat. Normal, la prima vedere, revendicările militarilor în rezervă și în retragere sunt identice cu ale opoziției: jos Băsescu, jos guvernul, alegeri anticipate! Pe scurt membri așa-zisului sindicat au ieșit în stradă pentru că nu mai suportau „lichidarea democrației constituționale”, adică dictatura și chiar tirania din România. Însă ce-i mână la luptă pe pensionarii din armată este diminuarea unor pensii nesimțit de mari în raport cu restul populației. O dimiunare aparentă și care nu-i privește pe toți militarii. Ba chiar unii, în urma recalculărilor, s-au ales cu sporuri.
Lucrurile se complică puțin daca aveam în vedere că doi dintre liderii „sindicatului”, președintele Mircea Dogaru și vicepreședintele Valeriu Pricină, și-au făcut cariera militară nu pe terenul de instrucție, ci în aparatul de propagandă comunistă al armatei de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Și au suportat bine capriciile dictatorului, cu toate privilegiile care decurgeau din calitatea de slujitori ai comunismului. Nu e totul. Unii sunt serios afectați de filoxera național-comunismului ceaușist.
Site-ului caricaturalului sindicat al militarilor pensionari dă doar o idee palidă despre democrația cu vipușcă la care visează un Moș Teacă halucinant multiplicat. Mai mult, exaltatul pensionar în un uniformă, pentru care regulamentele militare nu mai sunt valabile și după pensionare, instigă la violență și insubordonare.
Agresivi, naționaliști, sărăcuți cu duhul, tributari limbi de lemn, de care nu se pot despărți în veci, vajnicii moșneguți isterici și-au găsit eroul în mesianicul locotenent Alexandru Gheorghe, care și-a făcut o spectaculoasă apariție printre protestatrii din Piața Universității. Și nu numai în Piață. A făcut și turul Antenelor opoziției. Și a dezamăgit pe mulți, deși prezența în armată a unor astfel de specimene ar trebui să dea de gândit și militarilor, și civililor.
Tânărul locotenet, admirator al mareșalului Ion Antonescu, și admirat de Noua Dreaptă, de resturile Mișcării Legionare și de ziarul Tricolorul, se visează și el un fel de general și un salvator al națiunii. Pentru asta ar fi suficient ca țara să intre sub o administrație militară, militarii să se înstaleze la Cotroceni și în palatul Victoria, Parlamentul să-și suspende activitatea, timp care se vor organiza alte alegeri.
Modest, gata de sacrificiu, cum sta bine oricărui militar iubitor de țară, locotenentul cerea pentru el doar 50 % din dreptul de decizie dintr-un Consiliu Militar chemat să conducă țara. A fost momentul în care s-a cam rupt filmul cu eroul pe care Antenele opoziției l-au promovat cu sârg, pensionarii militari l-au adoptat în efigie și cu care armata nu prea știe ce să facă, deși el a cam încălcat regulamente militare severe cu indisciplina și cu indisciplinații.
Lucru ciudat, toți cei care se plâng de insuportabila ascensiune a dictaturii în România au văzut doar eroul în indisciplinatul locotenent cu aer de vițel la poarta nouă a democrației. Ciudat și nu prea. In fond, și în Nicolae Ceaușescu mulți au văzut, și mai văd încă, un erou.
