„Rusia ameninţă oare Occidentul?” de Jean-Sylvestre MONGRENIER

Chiar dacă întrebarea din titlu pare mai degrabă una retorică, studiul lui Jean-Sylvestre Mongrenier, Rusia ameninţă oare Occidentul?, Cartier, 2010, este un răspuns cât se poate de temeinic la aceasta, detaliat pe 200 de pagini. Altminteri, tânărul cercetător francez s-a făcut deja remarcat în domeniul reflecţiei geopolitice odată cu publicarea lucrărilor: Dicţionarul geopolitic al apărării europene (2005) şi Franţa, Europa, NATO. O abordare geopolitică a atlantismului francez (2006).

Înainte de a-şi pune el însuşi întrebarea din titlu, J.-S. Mongrenier face o haltă în Rusia, de la Putin la Medvedev (2008), abia după care autorul „îşi dă tot interesul în a analiza timpii lungi”, alias „importanţa moştenirii mongole în Rusia”. Deloc întâmplător, „felul în care împăraţii mongoli au ştiut cum să-şi extindă şi să-şi menţină sfera de dominaţie asupra unor teritorii imense, perspectiva lor asupra spaţiului pentru un control mai eficient reprezintă o piesă de bază a bagajului intelectual al ţarilor, precum şi al conducătorilor sovietici” (Yves Lacoste). Memorabil, în acest sens, capitolul „Calea rusă” şi despotismul oriental.

Ceea ce impresionează mai cu seamă în acest studiu este puterea de sinteză a autorului, dar şi formulele aproape aforistice din titlurile unor capitole: Dorinţa de putere şi resentimentul istoric sau De la rachete la gazoducte: umbra Rusiei asupra Europei. Iată şi un mic fragment cât se poate de edificator în acest sens: „Conform unei scheme verificate, căutarea puterii statale şi militare (derjava) conduce la o mare înfrângere şi la o prăbuşire a statului; ulterior este demarat un program de reforme mai mult sau mai puţin ambiţioase (…) până când obsesia puterii devine din nou dominantă.

Paralela istorică dintre aceste cicluri istorice şi deceniul 1990 se impune. În loc de tranziţie, ruşii trăiesc cu impresia că au fost victimele unui schimb inechitabil: “puterea pierduta contra prosperităţii negăsite”. Cuvântul putere în sine (derjava) ţine loc de program politic”. Se-nţelege că factologia, abundentă, vine în sprijinul acestor teze.

Închei cu un citat din subcapitolul Improbabila lume tripartită, care sper sa ajungă si la urechile politicienilor noştri ce continuă să mizeze pe Moscova: „Statul rus nu este neapărat la capătul încercărilor, iar activismul de care dau dovadă conducătorii săi nu este răspunsul adecvat la provocările lansate. (…) dimpotrivă, le agravează. De aceea, ei ar trebui să se ferească de orice formă geopolitică de pavlovism şi nu trebuie să insulte viitorul”.