S-a vorbit și s-a scris mult zilele acestea despre ceea ce istoricul britanic Timothy Garton Ash a numit, într-un articol remarcabil apărut în The Guardian și La Repubblica, „al doilea Katyn”, tragedia dispariției unei părți a elitei poloneze în accidentul de avion produs nu departe de locul în care, în 1940, au fost uciși de NKVD-ul sovietic mii de ofițeri polonezi. Tentată, apropierea între situațiile în care s-au produs cele două evenimente tragice rămîne totuși cumva facilă, cum o subliniază și Garton Ash, diferența între ele fiind ca între „zi și noapte”.
„Pentru a doua oară în istoria Poloniei, Katyn a devenit un loc de un simbolism puternic, dar fatalitatea nu există. In calitate de catolic, eu nu pot să cred în ea”, spunea într-un interviu Tadeusz Mazowiecki, primul lider al unui guvern necomunist, în 1989, și unul din intelectualii marcanți ai generației ce a contribuit la democratizarea Poloniei.
Mazowiecki dădea de gîndit, omagiind pe cei dispăruți acum, care s-au evidențiat în epoca Solidarității, începînd cu Lech Kaczynski: „am fost foarte apropiați în epocă..., la 13 decembrie 1981, cînd s-a instaurat starea de urgență, am fost închiși unul alături de altul, fiindcă lucrasem mult împreună. In 1989, în momentul mesei rotunde cu puterea comunistă, el era membru al grupului meu de lucru, specialist în dreptul muncii. Apoi, drumurile noastre s-au despărțit, am avut mari divergențe politice...”
Cu 30 de ani în urmă, cînd grevele de la Gdansk și apariția sindicatului liber Solidaritatea erau subiecte taboo în mediile de informare din România, ca și în Moldova, în Polonia, regizorul Andrzej Wajda îi imortaliza pe o peliculă ce avea să fie recompensată la Festivalul de la Cannes și pe alte meridiane, în „Omul de fier”, și le dădea chipuri umane pentru toată lumea, pe protagoniștii grevelor. Intre ei, intrată apoi într-un con nefericit de umbră, s-a aflat și Anna Walentynowicz, un personaj cheie, emblematic, și ea dispărută în catastrofa aviatică de la Smolensk.
Anna Walentynowicz, care și-a jucat propriul rol în filmul lui Wajda, pronunțînd la Gdansk un discurs în favoarea continuării grevei, devenit celebru pentru polonezi, a fost angajată la șantierul naval în 1950, ca sudor și devenise între timp prima femeie operatoare pe o macara. Se născuse în 1929 și fusese orfană de război, în tinerețe membră a Partidului comunist.
In anii 70, dezamăgită de corupția din jur și de restricțiile împotriva libertății cuvîntului, s-a angajat în mișcarea în favoarea unor sindicate independente. Activismul ei la revista sindicală a șantierelor de pe litoralul baltic, Robotnik Wybrzeza, a fost pedepsit de autorități cu licențierea ei, la 7 august 1980, sub o acuzație ce o priva de orice ajutor social, cu cîteva luni doar înainte de a atinge vîrsta pensionării. Inlăturarea ei a fost scînteia care a declanșat greva muncitorilor de la șantierele Lenin. Anna Walentynowicz avea să fie închisă de autorități, dar nașterea sindicatului Solidaritatea și Acordurile de la Gdansk aveau să-i aducă eliberarea.
Pusă în umbră de veleitățile de lider politic ale lui Lech Walesa, Walentynowicz avea să părăsească Solidaritatea și să devină un critic al „omului de fier”, dar în conștiința polonezilor a rămas personajul popular și emblematic al unei întregi epoci. Emblematică și singulară a fost și soarta ei în epoca tranziției. In anul 2000, Anna Walentynowicz refuza titlul de cetățean de onoare al orașului Gdansk. Trăind singură într-o garsonieră, în condiții relativ mizere, în vîrstă, ea ceruse o indemnizație pentru daunele fizice și morale suferite în anii 80. Un tribunal din Gdansk i-a respins cererea...
Acum, cînd se fac auzite voci cerînd redifuzarea filmelor lui Wajda, poate cineva se va gîndi și la retransmiterea unui documentar emoționant care, în 2002, a fost distins cu un premiu Emmy, și a fost difuzat cu întîrziere în Europa de canalul Arte, „Anna Walentynowicz. In umbra lui Lech Walesa”.
