La începutul verii lui 1989 opoziţia ungară pregătea festivităţile de comemorare a martirilor revoluţiei din 1956. Pînă şi autorităţile reformiste din interiorul partidului admiteau că răscoala populară din 1956 nu a fost o contrarevoluţie ci o revoluţie.
Cu prilejul reînhumării lui Imre Nagy, primul ministru din timpul revoluţiei, deţinut în România şi apoi condamnat şi executat în Ungaria, a sosit la Budapesta o delegaţie a exilului românesc. La ceremonia care a avut loc pe data de 16 iunie 1989 România a fost reprezentată de această delegaţie şi de gruparea celor aproximativ 20 000 de români refugiaţi în ţara vecină, gruparea „România liberă“.
Regimul de la Bucureşti a reacţionat extrem de dur la prezenţa acestor delegaţi, calificînd reînhumarea drept o „manifestare antisocialistă“ şi revizionistă“.
În urma unor discuţii între delegaţia română şi reprezentanţii opoziţiei ungare s-a redactat atunci o declaraţie comună, un adevărat document al reconcilierii, care urma să devină „baza“ unor acţiunii viitoare comune.
Rememorînd momentele legate de redactarea declaraţiei, unul din coautorii textului, Dinu Zamfirescu, pe vremea aceea membru în biroul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului, organizaţie înfiinţată în Franţa, ne-a declarat că prezenţa românilor a fost şi un gest de respect pentru revoluţionarii din `56:
„Noi ne-am simţit într-un fel... să spălăm o ruşine naţională, pentru că oamenii aceştia, cărora oficial li s-a acordat azil politic, au fost predaţi autorităţilor maghiare, guvernului Kadar, care, pur şi simplu, i-a asasinat.“
În declaraţia comună, româno-ungară, este condamnată nerespectarea drepturilor omului de către regimul lui Nicolae Ceauşescu. În declaraţie se mai critică şi politica anti-minoritară a regimului, evidenţindu-se ideea că: „Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. Este în folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturală, religioasă şi de tradiţii care a făcut specificul Transilvaniei să fie prezervată.“
Declaraţia de la Budapesta a fost un document politic important care, potrivit vicepreşedintelui de atunci al Ligii pentru Apărarea Drepturilor în România, Mihnea Berindei, a demonstrat că tensiunile româno-ungare, create artificial, pot fi depăşite: „Din punct de vedere politic cred că principalul lucru a fost că era o declaraţie a românilor cu ungurii. Dar era prima data cînd aveam o declaraţie cu unguri din Ungaria, toată opoziţia ungară s-a asociat acestei declaraţii.”
Cu prilejul reînhumării lui Imre Nagy, primul ministru din timpul revoluţiei, deţinut în România şi apoi condamnat şi executat în Ungaria, a sosit la Budapesta o delegaţie a exilului românesc. La ceremonia care a avut loc pe data de 16 iunie 1989 România a fost reprezentată de această delegaţie şi de gruparea celor aproximativ 20 000 de români refugiaţi în ţara vecină, gruparea „România liberă“.
Regimul de la Bucureşti a reacţionat extrem de dur la prezenţa acestor delegaţi, calificînd reînhumarea drept o „manifestare antisocialistă“ şi revizionistă“.
În urma unor discuţii între delegaţia română şi reprezentanţii opoziţiei ungare s-a redactat atunci o declaraţie comună, un adevărat document al reconcilierii, care urma să devină „baza“ unor acţiunii viitoare comune.
Rememorînd momentele legate de redactarea declaraţiei, unul din coautorii textului, Dinu Zamfirescu, pe vremea aceea membru în biroul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului, organizaţie înfiinţată în Franţa, ne-a declarat că prezenţa românilor a fost şi un gest de respect pentru revoluţionarii din `56:
„Noi ne-am simţit într-un fel... să spălăm o ruşine naţională, pentru că oamenii aceştia, cărora oficial li s-a acordat azil politic, au fost predaţi autorităţilor maghiare, guvernului Kadar, care, pur şi simplu, i-a asasinat.“
În declaraţia comună, româno-ungară, este condamnată nerespectarea drepturilor omului de către regimul lui Nicolae Ceauşescu. În declaraţie se mai critică şi politica anti-minoritară a regimului, evidenţindu-se ideea că: „Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. Este în folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturală, religioasă şi de tradiţii care a făcut specificul Transilvaniei să fie prezervată.“
Declaraţia de la Budapesta a fost un document politic important care, potrivit vicepreşedintelui de atunci al Ligii pentru Apărarea Drepturilor în România, Mihnea Berindei, a demonstrat că tensiunile româno-ungare, create artificial, pot fi depăşite: „Din punct de vedere politic cred că principalul lucru a fost că era o declaraţie a românilor cu ungurii. Dar era prima data cînd aveam o declaraţie cu unguri din Ungaria, toată opoziţia ungară s-a asociat acestei declaraţii.”
