Linkuri accesibilitate

Păpuşa[rul] Preşedintelui


Acum 24 de ani eşua lamentabil puciul ГКЧП-ului; două imagini – mâinile tremurând încontinuu ale lui Ghennadi Ianaev, în dimineaţa zilei de 19 august, şi semnul V[ictoriei] arătat pe 21 august de Boris Elţin, călare pe tanc – „copertează” perfect cele trei zile în care s-a jucat soarta URSS-ului, dacă nu cumva a întregii Europe de Est, şi nu numai. Imediat după, republicile sovietice şi-au declarat, rând pe rând, independenţa – zarurile au fost aruncate.

Fără a pune la îndoială meritele mişcărilor de eliberare naţională din republicile-surori de la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90, nu se poate nega faptul că independenţa a venit totuşi „de sus” (mai puţin în cazul celor trei Republici Baltice, foarte determinate de a-şi redobândi cu orice preţ statalitatea). Nu-i mai puţin adevărat că şi liderii republicani au avut instinct politic, iar gradul de democratizare a societăţilor respective în timp se poate estima şi în funcţie de durata aflării fiecăruia la putere (unii mai sunt şi astăzi în fotoliile de preşedinţi).

Şi când te gândeşti că mitul fondator al Moldovei pune în scenă o vânătoare domnească…

Că tot am pomenit de vânătoare – nu doar la noi, ci şi pe meleaguri mult mai îndepărtate aceasta scoate la rampă câte-un păpuşar de moment/de geniu. Iată aşadar o istorie tocmai bună de manualul de istorie: se cunoaşte pasiunea pentru vânătoare a preşedintelui SUA Theodore Roosevelt (1858 - 1919); mare sportiv, soldat curajos, erou al războiului împotriva Spaniei, el devine vice-preşedinte al Statelor Unite în 1900, după ce fusese guvernator al New York-ului. Asasinarea preşedintelui McKinley de către un anarhist îl propulsează în fotoliul de preşedinte al SUA. Republican convins, se străduieşte să lupte cu corupţia, să-i apere pe oamenii simpli, iar pe scenă internaţională să propună arbitrajul american în marile conflicte mondiale. Foarte popular, este reales în 1904, iar în 1906 ia premiul Nobel pentru Pace. Doar că, între timp, devenise deja un adevărat personaj legendar – şi asta graţie unei poveşti de vânătoare.

În 1902, pe când făcea un turneu în sudul Statelor Unite şi se afla la graniţa statelor Mississippi şi Louisiana, la un moment dat simţi dorinţa să vâneze. Aşadar, se afundă în păduri, zile în şir, fără succes însă – vânatul lipseşte! Mare iubitor al naturii, preşedintele nu pare afectat, dar gazdele sale sunt cu moralul la pământ – trebuie făcut ceva pentru a pune capăt unei asemenea umilinţe, prima persoană a Statelor Unite nu poate rămâne cu buza umflată. Unul dintre colaboratori are ideea nefericită de a captura un urs tânăr, de a-l lega discret de un copac şi de a-i atrage atenţia preşedintelui. Or, atunci când vede ursuleţul, Th. Roosevelt – care probabil că ghicise stratagema crudă şi ridicolă – refuză să tragă. Ba chiar, zice-se, ar fi pronunţat următoarele cuvinte, devenite celebre: „Dacă ucid acest ursuleţ, nu voi putea să-mi privesc niciodată copiii în ochi”. Reluate de presă, cuvintele preşedintelui fac înconjurul SUA, apoi al lumii occidentale.

În plus, cuvintele erau însoţite şi de o imagine – pe 16 noiembrie 1902, desenatorul şi cronicarul politic Clyford Berryman va publica în Washington Star un cartoon înfăţişându-l pe Theodore Roosevelt înduioşat, cruţându-i viaţa animăluţului înlănţuit. Succesul mediatic fu de proporţii, cu atât mai mult cu cât ursuleţul e negru, iar Roosevelt trece drept apărător al cauzei populaţiei de culoare. Istoria s-ar fi putut opri aici, dacă un emigrant rus de origine evreiască pe nume Morris Michtom, deţinătorul unei prăvălii unde se vindeau dulciuri, dar şi mici jucării şi păpuşi de cârpă fabricate de soţia sa Rosa, nu i-ar fi sugerat acesteia să confecţioneze un ursuleţ de plus care să evoce fapta preşedintelui SUA. A fost o idee de geniu. Iar Michtom mai are una – să-i ceară Casei Abe autorizaţia de a-i da acestei jucării numele de alint al preşedintelui: Teddy. Autorizaţia i se acordă, după o oarece ezitare. Este certificatul de naştere al lui Teddy Bear. În timpul sărbătorilor de sfârşit de an 1902, soţii Michtom vând un număr imens de ursuleţi, iar cererea e în creştere, astfel că cei doi se văd nevoiţi să angajeze lucrători pentru a-i face faţă, devenind peste noapte şefi de întreprindere. În 1904, vând brevetul unei mari firme de jucării, Ideal Toy Corporation, punând capăt producţiei artizanale de Teddy Bears. Acum ursuleţul se fabrică pe scară industrială… La moartea lui Morris Michtom, în 1938, Casa Albă va trimite condoleanţe familiei, iar presa va aminti pe larg de evenimentele petrecute în 1902 – mare lucru, memoria!

* * * * * * *

La scurt timp după eşuarea puciului ГКЧП, trei preşedinţi-vânători reuniţi în rezervaţia naturală Беловежская пуща – rusul Boris Elţin, bielorusul Stanislav Şuşkevici şi ucraineanul Leonid Kravciuk – au dat lovitura de graţie URSS-ului; după care au intrat în joc păpuşarii, în (mai) toate ţările CSI. Doar că „păpuşile” lor nu bucură nici un copil…

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG