Linkuri accesibilitate

Toleranţă şi migraţie (I)


Milioanele de oameni care au ieşit în stradă după masacrul de la Paris au demonstrat o mulţime de lucruri. Unele uşor de înţeles, altele mai greu de pătruns. Astfel, e evident că primul lucru pe care mulţimile l-au adus în stradă e acordul asupra unui anume fel de viaţă, care presupune libertatea totală de expresie şi eliminarea violenţei. Cifra uriaşă de prezenţă (aproape 4 milioane de oameni) spune că am avut de-a face cu cea mai mare manifestare publică din 1945 încoace. Comparaţia nu are doar valoare statistică.

Recordul de participare din ianuarie 2015 e semnul unei noi realităţi. Societatea franceză a trecut într-un regim nou, cunoscut de mult, dar atestat popular abia acum. Franţa trăieşte, adică, alături de alte state occidentale, într-o lume care nu mai poate fi întoarsă înapoi şi se sprijină, mai degrabă, pe expresie individuală decît pe rigori colective, dacă nu cumva norma colectivă n-a ajuns să fie tocmai absenţa normei colective. Tehnologia „mediilor sociale” e motorul de comunicare iar simpatia pentru cauze globale şi aplecarea către critica autorităţii sînt temele permanente ale acestei lumi.

În 1945, mulţimile adunate pentru a sărbători eliberarea Franţei marcau revenirea la democraţie naţională. În 2015, mulţimile adunate în memoria celor ucişi de fanatici anunţă o etapă istorică nouă în care Franţa e mai mult decît etnia şi încă mai mult decît statul administrativ. Republica franceză a anului 2015 e o Republică a vieţii private pe care statul administrativ trebuie să o garanteze prin lege şi să o apere de propriile slăbiciuni. Acest amestec dificil de ideal şi exigenţă nu e tocmai lesne de pus în practică.

Pe tot întinsul Europei de vest, contradicţia între pretenţii şi realitatea istorică a creat o problemă uriaşă. Pe de o parte, apariţia acestui nou tip de societate, dominat fără discuţie de toleranţă, expresie şi filozofia drepturilor e o realitate clară, trăită ca ideologie dominantă, în primul rînd de clasele educate şi de elita politico-mediatică. În acelaşi timp, efectul noii ideologii la cîrmă a produs o realitate nu mai puţin palpabilă: implantarea valorilor, a tuturor valorilor în una şi aceaşi societate. Mai clar spus, Franţa şi Europa de vest trăiesc pentru prima oară în istoria lor o contradicţie internă masivă creată de coexistenţa culturilor diferite în aceaşi societate.

Franţa, cu milioane de musulmani neintegraţi şi, uneori, ostili, e un exemplu clasic. Multiculturalismul atît de admirabil în dezbateri tv şi seminarii universitare e cu totul altceva în stradă, unde garanteză de fapt fragmentarea societăţii. Pe scurt, problema acestui tip de societate e măsura în care îşi poate menţine normele în condiţiile în care aplicarea normelor atacă normele de bază.

Cum poţi continua să fi tolerant, tolerînd inamicii toleranţei? Cum anume pot coexista iluminismul republican francez dus la pînă la limita de sus, cu dogmatismul militant islamic dus pînă la limita de jos? Problema e cu atît mai complicată cu cît a produs o ruptură netratată între elite şi o parte substanţială a societăţii, acea parte a societăţii pe care presa nu conteneşte să o numească lumea conservatoare sau tradiţională a societăţilor occidentale.

Deocamdată, soluţia practicată pe toată linia e critica de sus în jos. Autorităţile publice nu au timp de analiza tradiţiei şi decretează în bloc existenţa unui rasism difuz de care se face vinovată orice persoană, grup sau acţiune care nu se încadrează în linia oficială. Dialogul surzilor a devenit regulă, cu observaţia că autorităţile au decis că surzenia lor e nobilă, iar surzenia celor ce nu acceptă dogma multiculturală e reacţionară. Ce scapă acestei pseudo-dezbateri e cotitura istorică pe care Europa o trăieşte de la începutul anilor '70.

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG