Linkuri accesibilitate

„Je est un autre” versus „Мы, нижеподписавшиеся”*


Madame Bovary c’est moi”, în proză, şi „Je est un autre”, în ale poeziei, sunt cele două afirmaţii fundamentale, întemeietoare de poetici, ale literaturii moderne. Două apoftegme fără drept de apel. Nu-i nevoie însă să înghiţi şoricioaică, asemenea lui Flaubert, şi nici să practici – pe urmele lui Rimbaud – „un long, immense et raisonné dérèglement de tous les sens”, spre a intra în pielea personajului/a accede la înţelesurile ultime, ce se arată doar celor iniţiaţi. Dintr-o dată, bunul mers al naraţiunii/liricii este pus pe alte şine, ale stilului/limbajului. „Ceea ce mi se pare grozav, ceea ce aş vrea să fac, este să scriu o carte despre nimic, o carte fără nicio legătură cu lumea exterioară, care se va susţine prin ea însăşi, prin forţa interioară a stilului ei, aşa cum pământul se menţine în aer fără a fi susţinut”, i se va destăinui Flaubert într-o scrisoare prietenei sale Louise Colet; şi tot el, într-o altă misivă: „Poezia este un lucru la fel de precis ca geometria” (spusa trebuie să-l fi încântat pe Ion Barbu), ceea ce consună cu afirmaţia lui Poe, potrivit căruia poezia are „precizia şi consecvenţa rigidă a unei probleme de matematică”. Propunându-şi a „da un sens mai pur cuvintelor tribului”, poetul „cedează iniţiativa cuvintelor, mobilizate prin şocul datorat inegalităţii dintre ele” (Mallarmé); cât priveşte prozatorul – iarăşi de la Gustave Flaubert citire: „Nu eşti câtuşi de puţin liber să scrii cutare sau cutare lucru. Nu-ţi alegi subiectul. Secretul capodoperelor în asta constă, în concordanţa dintre subiect şi temperamentul autorului. (…) Căci nu-ţi alegi subiectele, ele ţi se impun”.

Şi într-un caz („Madame Bovary c’est moi”), şi-n altul („Je est un autre”), verbul apare la persoana a treia singular (la Rimbaud, printr-o „dereglare” a… simţului limbii, căci – nu-i aşa? – „a scrie înseamnă a distorsiona realitatea”, începând chiar cu realitatea lingvistică), semn cert că autorul de persoana întâi al secolelor precedente a făcut pasul înapoi, cedând iniţiativa autorului de persoana a treia al literaturii moderne (dintre toţi, cel mai departe a mers lusitanul Fernando Pessoa, care scoate în arenă trei heteronimi puternic individualizaţi – Alberto Caeiro, Álvaro de Campos, Ricardo Reis – nu doar scriind fiecare în felul său, ci având nişte biografii în adevăratul sens al cuvântului (la care se adaugă alţi 72 de heteronimi ocazionali), despre care însuşi poetul avea să afirme: „Niciodată nu sunt mai portughez ca atunci când mă simt diferit de mine – Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Álvaro de Campos, Fernando Pessoa, şi toţi câţi au fost sau câţi vor mai fi”). Altfel spus, poetul modern „e impersonal (chiar şi atunci când scrie despre sine), nu se exprimă în mod spontan, ci experimentează, explorează în mod deliberat şi (până la un punct) controlat” (Alexandru Muşina). Scriitura ia faţa inspiraţiei; meseria se impune acolo unde autorul omniscient de altădată „se exprima” (şi încă, „în mod natural”); însuşi statutul creatorului suferă o mutaţie majoră – din Pantocrator sau, cel puţin în cazul unor autori ceva mai (auto)ironici, de Deux ex machina, al universului său de cuvinte, a ajuns pe post de operator de limbaj. Totodată actul creator nu se mai produce live, ci mediat – de unde în literatura pre-modernă autorul apărea în prim-planul scenei ca „solist” (poezie) sau „dirijor” (proză), acum s-a retras în cabina tehnică, făcând-o pe operatorul de sunete. „Muzica sferelor” e înlocuită de cea a sintetizatoarelor – şi cu asta, şi cutia de rezonanţă a ascultătorului (trebuie să) ia o altă formă, ceva mai high tech, dacă se poate. Nu-i mai puţin adevărat însă că, dacă „…poetul e din ce în ce mai el, pe când romancierul încearcă să fie din ce în ce mai alţii – aşa devine din ce în ce mai el” (Paul Goma), cititorul – acel mon semblable, mon frère al lui Baudelaire, gratulat cu calificativul hypocrite – se simte, fiecare, la persoana întâi singular şi ia totul la adresa sa.

Deloc întâmplătoare, evocarea lui Gustave Flaubert din începutul alineatului, şi nici cea a lui Baudelaire – şi unul, şi altul au fost daţi în judecată pentru Madame Bovary, primul, şi Fleurs du mal, cel din urmă. Un secol mai târziu, Măria Sa Cititorul, acum la persoana întâi plural, chit că de data asta nu-i vorba de pluralul majestăţii, ci de „Мы, нижеподписавшиеся” – căci e mai sigur să condamni/comanzi „cu lista”, în buna tradiţie a „democraţiilor populare” –, îşi va face intrarea în scenă, ilustrându-se prin scrisorile colective de condamnare a lui Boris Pasternak, pe care se-nţelege că majoritatea nu l-au citit, pe de-o parte, şi prin înscrierea pe listele de aşteptare a cutărui sau cutărui titlu circulând în samizdat (am prins şi eu un astfel de circuit, în anii 1988-1989, la Moscova – cartea mi s-a adus la o oră stabilită din timp şi au venit după ea fix peste alte 12-14 ore, ca s-o dea mai departe), pe de-alta. [Ne]meritată revanşă a „Eu-lui colectiv” în faţa… individualităţii creatoare.

________________

* continuare din Autopsie sau vivisecţie?

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG