Cortina de Fier a făcut să nu copilărim în aceeaşi ţară, şi nici – cel puţin din punctul de vedere al ştiinţei oficiale din acele vremuri – în aceeaşi limbă; când ne-am întâlnit însă prima oară, cel mai probabil la vreun festival de poezie de prin Ardeal, la începutul anilor ’90, era ca şi cum ne ştiam de-o viaţă. Nici nu mai ţin minte dacă a fost nevoie de prezentări, căci înainte să ne fi văzut faţă către faţă, ne cunoşteam din scris.
Nu credeam s-ajung a scrie vreodată despre Andrei Bodiu (27 aprilie 1965 – 3 aprilie 2014) la trecut. Vecinic tânăr, trupeş, cu ochi migdalaţi a căror tăietură era făcută pentru alte orizonturi, îl vedeam ca pe o reincarnare a lui Buddha, doar că – din cine ştie ce motive de karma – aruncat în lume într-o ţară în care nu tu Iluminare, nu tu Nirvană. Din fericire, Andrei şi-a găsit – şi încă la vârsta formativă! – maestrul spiritual, poetul Alexandru Muşina (şi el – regretatul; a se vedea în acest sens tulburătorul adio semnat de poet acum mai puţin de un an, dar şi comilitonii, Simona Popescu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, cu care debuta în volumul colectiv Pauză de respiraţie în 1991, pentru a se relansa apoi – deja pe cont propriu – în Cursa de 24 ore (1994). O cursă contra-cronometru, după cum s-a dovedit – a mai apucat să publice alte trei cărţi de poezie, dintre care Studii pe viaţă şi pe moarte (2000) şi în special Oameni obosiţi (2008; Premiul USR) l-au impus drept o voce distinctă a literelor române contemporane. Câteva studii critice & monografice – Direcţia 80 în poezia română (2000); Şapte teme ale romanului post-paşoptist (2002); micromonografiile George Coşbuc (2002) şi Mircea Cărtărescu (2003) –, cărora li se adaugă un prim roman, Bulevardul Eroilor (2004), fără a mai pomeni de revistele pe care le-a făcut (Interval) sau la care a ţinut rubrici de cronică literară (Observator cultural ş.a.), întregesc o bibliografie rodnică, dacă nu cumva un destin aflat sub zodia lui Fugit irreparabile tempus.
Ultima oară – Dumnezeule! cine-ar fi putut crede că-i ultima – ne-am văzut în septembrie 2013, la Festivalul Internaţional de la Sibiu, unde Andrei venise doar pentru o jumătate de zi, cât să ia parte la recital, după care, scuzându-se în faţa poeţilor pe care nu avea cum să-i asculte, s-a grăbit într-ale lui, d’ale universitarilor (în 2004-2012, decan al Facultăţii de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov; din 2012, este vicepreşedinte al Senatului Universităţii Transilvania, membru al Consiliului Naţional al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior). Radia de bună dispoziţie; se afla printre ai săi, poeţii; şi cetind – mai cu seamă poemul Juan de Borbo („Ai dreptate Caius e bine să/ Ai bani…”) –, părea că se înalţă ca un montgolfier în stare să ne transporte şi pe noi toţi, ascultătorii lui, într-o lume a dezlegării de cele pământeşti, căci – nu-i aşa? – „Sunt mult mai sigur de mine mai detaşat/ Acum ca şi tine mi se pare că am bani şi/ Briza mă-mbracă în aur mirodenii şi sare”. Ceea ce nu ştiam atunci – şi tocmai am aflat-o (deloc întâmplător, un filosof definea cunoaşterea drept ceea ce aflând, îţi dai seama că nu ai fi vrut să ştii!) – este că nu haiosul poem Juan de Borbo trebuia să ne dea atunci de gândit, ci chiar Poezia sau viaţa (îl citez mai jos, respectându-i verticalitatea), pe care-l citise pe final.
Doar că, vai! Andrei Bodiu nu mai avea de ales, el însuşi fiind Alesul – pururi tânăr – al Poeziei.
* * * * * * *
Poezia sau viaţa
„Am încercat să le spun
că există şi poeţi vii” zice soră-mea
„Cum doamnă nu sunt toţi morţi ca
Eminescu?”
„Nu nu” a încercat ea să le spună
a deschis o revistă a spus „uitaţi pe ăsta îl cunosc”
le-a arătat o poză „şi pe el îl cunosc iar el
el venea la noi acasă”
Clasa amuţise.
„Şi pe el îl ştiu iar el copii”
a zis ea şi a coborât printre bănci
„el e chiar fratele meu.”
Clasa amuţise iar soră-mea soră-mea
În lumina de octombrie
Devenise clar străvezie.