După un concert puțin glorios în Gaza, anul trecut, cu circa 25 de instrumentiști din principalele orchestre europene pe care le patronează, soldat cu zero beneficii pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu, dar, după surse din lumea muzicii, cu cîteva milioane de dolari onorarii, pianistul și dirijorul Daniel Barenboim a încercat să repete experiența anul acesta, la Doha, în Qatar.
După cele cîteva relatări de presă apărute pînă acum, deja ideea apariției lui Barenboim, împreună cu Orchestra sa de tineri, „Divanul Apusean-Oriental”, a stîrnit o furtună de proteste, răspîndite rapid via mediile de socializare, de la Facebook pînă la Tweeter. O tentativă similară, în 2012, a eșuat complet sub presiunea lobby-ului antiisraelian local, potrivit unui articol din Al Arabya, din cauza „evoluțiilor politice curente din regiunea arabă”, în realitate cum spuneau relatări pentru a nu se încălca boicotul declarat împotriva artiștilor israelieni.
Lucrurile nu au mers mult mai bine nici anul acesta, Daniel Barenboim trebuind să se mărginească la un recital de pian (cu ultimele Sonate de Schubert) și la unul de muzică de cameră în compania fiului său, Michael, violonist și a soției, pianista Elena Bashkirova. Este adevărat că presa a relatat și despre luări de poziții pozitive în controversele iscate pe Tweeter în Qatar, față de prezența lui Barenboim, cu argumente postate de genul: „deși este un evreu israelian, este un susținător deschis al poporului din Palestina și din Gaza”.
Ce a căutat Daniel Barenboim la Doha, unde, spre deosebire de Gaza, nu mai putea face declarații justificative, de genul celei controversate de anul trecut, din cotidianul Haaretz (controversată în măsura în care se bătea cap în cap cu o alta): „am făcut această călătorie pentru a transmite un mesaj cultural, un mesaj uman. [...] Dar nu m-am dus într-un scop politic”?
Surse din chiar orchestra sa, West-Eastern Divan, au spus unor prieteni muzicieni că, la fel ca și la Gaza, prezența lui Barenboim s-a soldat cu primirea unor cecuri personale și pentru orchestrele sale, însumînd cîteva milioane de dolari. Intr-o vreme de mare criză, sponsorizările, obținute cu diverse compromisuri sau sub diverse pretexte morale, își pot găsi în ochii multora justificare.
Mai greu este însă atunci cînd actul muzical apare însoțit de declarații publice jignitoare în sine. Or, Daniel Barenboim a dat, concomitent cu concertele de la Doha, un amplu interviu - 25 de minute - postului de televiziune Al Jazeera, cu referiri la pozițiile sale față de protagoniștii evrei și palestinieni ai conflictului din Orientul Mijlociu. Potrivit lui Barenboim, de exemplu, tirurile de rachete împotriva Israelului, efectuate de militanții organizației Hamas, nu ar fi condamnabile în sine, fiind o expresie exclusivă a „exasperării”.
In același interviu, muzicianul declara, reușind să-l pună într-o poziție stînjenitoare pînă și pe cel la întrebările căruia răspundea, ziaristul Nick Klerk: „In ultimă instanță, Israelul a rămas un ghetto; care este diferența între ghetto-ul din Varșovia și cel din Israel?
La 70 de ani, cît se împlinesc anul acesta, de la revolta armată a evreilor din ghetto-ul de la Varșovia împotriva naziștilor, în aprilie 1943, o afirmație mai nepotrivită, o gafă mai mare era greu de făcut.
Dar, dacă, în mod aproape sigur, cum o spunea tot el, deși istoria îl contrazice, nu poți fi muzician și om politic în același timp, atunci cînd ești o personalitate celebră, necesitatea de a vorbi cu responsabilitate, în cunoștiință de cauză a istoriei la care te referi, este cel puțin dublă.
