Linkuri accesibilitate

Stalingrad - după 70 de ani (I)



Primul și singurul lucru cert care se poate spune despre Stalingrad e: inimaginabil. Între toate ororile războaielor, bătălia de la Stalingrad rămîne abisul din abis - măcelul militar suprem de pe Frontul de Est, terenul celei mai cumplite căderi cunoscută în istoria violenței armate a umanității sau, mai degrabă, a inumanității. Episoade de o atrocitate comparabilă s-au înregistrat, poate, în teatrul de război din Pacific dar durata și amploarea coșmarului americano-japonez sînt limitate. Comparațiile în materie de sînt, oricum, indecente și inutilizabile. Bătălia de la Stalingrad a atins, însă, esența inumanității pure. Între august 1942 și februarie 1943, șase luni de apocalips premeditat au forțat o experiență irepetabilă și incomunicabilă. Esența ei întunecată rămîne înmormîntată, pentru totdeauna, în mințile zdruncinate și în mormintele cunoscute sau răvășite de vînt ale celor ce au fost acolo.

Dacă, într-adevăr, cifrele spun ceva, atunci, bătălia de la Stalingrad e echivalentul unui abator gigantic. Statisticile sovietice oficiale vorbesc de 475.000 de morți, militari și civili, de partea rusă. De partea germană, cifrele înregistrează 150.000 de militari uciși. Calcule neoficiale sugerează, însă, că, în total, numărul militarilor și civililor uciși atinge două milioane. Chiar acceptînd cifrele oficiale sovietice, pierderile Armatei Roșii la Stalingrad depășesc suma totală a pierderilor americane în al doilea război mondial (420.000). Dar cifrele oficiale, mai cu seamă cele sovietice, au fost și sînt un reper dubios. Ideologia și propaganda sovietice au dictat în mare măsură statisticile de război, așa cum au dictat, pe timp de pace, măsurătorile vieții economice, ale demografiei și ale vieților personale. Nu există, în cele din urmă, o bază de calcul sigură, un ultim registru real și nealterat ideologic, în scriptele unui regim a cărui ambiție centrală era, dealtfel, modificarea realității în totalitate și în fiecare din detaliile ei.

Problema pe care o ridică statistica de propagandă pe model sovietic nu e strict statistică. E existențială. Pierderile colosale care au lovit populația militară și civilă a Uniunii Sovietice încep îndată după instaurarea regimului bolșevic, în 1918 și continuă, vreme de 30 de ani, pînă în 1945. Războiul civil, epurările, teroarea se stat a anilor ’30 sînt șocuri premergătoare, continuate de patru ani de pierderi catastrofice, între 1941 și 1945. Dezastrul uman înregistrat în anii războiului nu e, deci, o excepție forțată de evenimente externe ci încununarea oribilă a unui ciclu inițiat dinăuntru. Calcule proiective pun pierderea de populație sovietică la 13%, în anii războiului.

Tabloul sacrificial al Marelui Război pentru Apărarea Patriei - numele fixat de propaganda comunistă - e parte a unei atitudini generale, dovada unei ideologii de stat în care persoana individuală dispare, iar masele - singurele unități reale ale ideologiei de stat comuniste – sînt disponibile și subordinate, pînă la sacrificiu, nevoilor statului communist. Din acest punct de vedere, Stalingrad și, dealtfel, toată masa umană pierdută pe Frontul de Est nu sînt doar „pierderi de război”, ci victimele unui ritual ideologic de sacrificiu. La 70 de ani de la încheierea celui mai mare măcel desfășurat pe un cîmp de luptă, memoria celor răpuși de nevoile ideologiei de stat trebuie respectată și adusă mai aproape de adevăr. De la un cap la altul al Frontului de Est, Armata Roșie a fost supusă unui regim de control politic formidabil.

Eroismul și patriotismul soldaților nu pot fi puse la îndoială. Însă nivelul pierderilor și, mai ales, regimul tactic de autodistrugere al marilor unități militare sovietice spun altceva. De la Comisarii Politici din tranșee la centrul de comandă politică de la Moscova (echivalent cu ordinele lui I.V. Stalin), ideologia a condus războiul, programînd, fără ezitare și fără întrerupere, moartea a milioane de soldați. Atacurile în masă lansate fără cea mai mică reținere în fața pierderilor și ordinele fără sens tactic au dus la moarte sigură armate întregi, în timp ce, în spatele frontului, era pregătit următorul val uman de sacrificiu.

În 70 de ani, propaganda, mitologia dar și sentimentele omenești ale unei societăți atît de încercate au acoperit esența marii depopulări sovietice a anilor 1918-1945 și, mai ales, apogeul distructiv al anilor de război. Oricît de greu ar fi de acceptat, sau tocmai pentru că e greu de acceptat, adevărul e că regimul sovietic a funcționat, pe tot parcursul acestui nerecunoscut Război de 30 de ani, împotriva ființei umane, după schema tipică a unui fundamentalism ideologic. Iar trăsătura principală a acestui tip de viziune e sacrificiul necondiționat în numele unei idei și la ordinul unei elite conducătoare. În principiu, nu există decît o diferență de cantitate între practica atacurilor teroriste sinucigașe așa cum o cunoaștem astăzi și valul uman trimis în abatoare de Stalin. Comuniștii sovietici au împărțit această atitudine cu adversarii lor naziști.

Imediat după invazia declanșată în noaptea de 20/21 iunie 1941, trupele germane au distrus liniile defensive sovietice (organizate execrabil) și au înregistrat un ritm de înaintare cu o medie de 250 de km pe zi. O armată victorioasă? Mai degrabă, o unitate de șoc înarmată ideologic și programată pentru exterminare. Nu numai faimosul Ordin al Comisarilor (care prevedea executarea imediată a Comisarilor politici sovietici) dar și agenda de eliminare fixată de conducerea politică nazistă au transformat înaintarea germană într-o cascadă de orori. Dezumanizarea programatică a evreilor și a populației slave - cei doi piloni ai îndoctrinării naziste – au fost puse rapid în practică. Ele s-au soldat cu operațiuni masive de exterminare a populației evreiești și cu plasarea prizonierilor și a populației civile slave în regim de sclavie. În august 1942, cînd s-au întîlnit la Stalingrad, pe Volga, cele două armate erau două sisteme de luptă complet fanatizate. Bătălia de la Stalingrad a devenit, în aceste condiții, o ciocnire sinistră între două sisteme inumane, gata să distrugă orice urmă de viață.

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG