Mărturisesc, stimaţi ascultători, că mă nedumereşte profund zarva provocată de plecarea lui Sergiu Sîrbu din Partidul Comuniştilor. Am văzut că pentru un post de televiziune plecarea asta e pe post de breaking news. O fugă banală din partid e întoarsă pe toate feţele, e considerată un pas uriaş în distrugerea PCRM-ului. Am remarcat cîţiva jurnalişti care păreau sincer emoţionaţi de gestul lui Sîrbu şi care despicau firul în patru. Păi, eu le-aş propune să organizeze o masă rotundă consacrată abandonării ambarcaţiunii comuniste de către Sergiu Sîrbu. Poate vor descoperi, într-adevăr, nişte amănunte incredibile, care ne vor răvăşi pînă la insomnii cronice.
Dar să fim serioşi şi să constatăm nişte detalii care sînt la mintea cocoşului. Fuga lui Sîrbu din PCRM nu e cu nimic mai senzaţională decît plecările anterioare ale lui Marian Lupu, Stepaniuc, Ţurcan, Mişin sau Dodon. E aceeaşi Marie, cu altă pălărie. Mîine s-ar putea un alt comunist să părăsească partidul. Şi ce facem? Ne agităm de fiecare dată şi îl prezentăm pe transfug ca pe un superman? Eu zic să ne păstrăm elocinţa pentru timpul în care PCRM va eşua dramatic în alegeri, dacă asta se va întîmpla vreodată.
De altfel, chiar Sergiu Sîrbu era unul dintre comuniştii întristaţi şi dezgustaţi de plecările anterioare ale lui Lupu-Ţurcan-Stepaniuc-Mişin-Dodon. Acum, iată, el însuşi pleacă şi nu ştiu dacă e cazul să facem armăsar dintr-un ţînţar. Omul nu a plecat doar pentru a fi capul de afiş al presei, ci din alte motive, nu? Fireşte, am putea discuta îndelung despre motivaţia lui Sîrbu, dar merită oare să ne lansăm în supoziţii?
Repet, mi se pare plecarea lui Sîrbu din PCRM un eveniment banal, lipsit de importanţă, şi mă uimeşte risipa de energie a unor colegi de breaslă care caută cu abnegaţie dedesubturi. Dacă vor însă, să le caute, căci nimeni nu le poate interzice plăcerea asta.
