Despre impostură la modul (v)indicativ
Nici dacă ICR Bucureşti l-ar fi numit în funcţia de director ICR Chişinău pe… Vasile Stati, autorul de tristă faimă al Dicţionarului moldovenesc-românesc, nu m-aş fi arătat atât de neplăcut surprins, de nu chiar de-a dreptul derutat & întors pe dos. Nu sunt singurul, departe de aceasta: de trei zile-ncoace, lumea vuieşte, iar un grup de tineri intelectuali a şi lansat o petiţie, căreia subscriu, nu atât pentru a cere rechemarea lui Valeriu Matei din înalta dregătorie (dacă un premier-plagiator nu s-a… rechemat pe sine însuşi din funcţie, odată plagiatul făcut public, de ce ar face-o un director ICR pus de numitul premier în locul – sfinţit prin tot ce a realizat în calitate de director – lui Patapievici!), cât spre a denunţa o practică extrem de păguboasă în raport cu Republica Moldova, care aminteşte hélas! de acele inscripţii din diplomele unor studenţi, nu tocmai silitori la învăţătură – „Bun pentru Răsărit/ Basarabia” –, din perioada interbelică. Remarcabilă de data asta e şi reacţia presei bucureştene, care nu a întârziat să scoată-n prăjina nefericitul demers margiot (sau margian? – de la Andrei Marga citire). Nici măcar „dregerea busuiocului”, prin numirea lui Nichita Danilov – un scriitor & intelectual român de anvergură, care s-a manifestat plenar în calitate de funcţionar al Ambasadei României la Chişinău în perioada preşedinţiei lui Emil Constantinescu, lăsând o frumoasă amintire – pe post de vice-director (aşadar, subaltern al lui Valeriu Matei – sic!!!) nu mă poate convinge să înghit afrontul adus culturii române din Basarabia. De parcă nu a fost de-ajuns vorba, în doi peri, aruncată de criticul orădean Ion Simuţ (literatura română din Basarabia este, nici mai mult nici mai puţin, „a cincea roată” la căruţa literaturii române), prin promovarea unor nomina odiosa în RM politica culturală a României se întoarce cu două decenii în urmă, în epoca „podurilor de flori” şi a discursurilor naţionaliste, demult revolută. Altfel spus, Bucureştiul tocmai a dat cu stângu-n dreptul, subminând printr-un singur gest necugetat ceea ce Excelenţa Sa dl ambasador Marius Lazurca & echipa pe care o conduce au reuşit să reabiliteze, în ultimii doi-trei ani, în termeni de imagine a României.
Prin ce impietează numirea lui Valeriu Matei imaginea României în Republica Moldova?
Prin tot ce a făcut numitului V. M. până acum, în literatură, politică, ştiinţă, societate etc.
Să le luăm pe rând, sine ira et studio: nefiind încă membru al Uniunii Scriitorilor şi abia reuşind să publice pe ici-colea primele versuri, V. Matei este numit în 1987 reprezentant al USM la Moscova, pe lângă Uniunea Scriitorilor din URSS, un post extrem de important, echivalent cu cel de „ambasador” al unei culturi. Nici măcar studiile – la facultatea de Istorie a Universităţii de Stat „Lomonosov” – nu-i dădeau acest drept, cu atât mai mult „calificarea” literară, cvasi nulă. Prin ce minune s-a căpătuit un nici măcar debutant cu înalta funcţie reprezentativă la Centru, va rămâne un mister, pe care doar desecretizarea arhivelor KGB îl poate limpezi. În 1988, publică la Literatura artistică prima sa plachetă de versuri, Stâlpul de foc, urmată la scurt timp de volumul Somn de lup, Hyperion, 1990, iar acuzaţia de pastişă, dacă nu chiar de plagiat, începe să planeze asupra mult prea fecundului autor (pentru detalii, vezi studiul doct al lui Eugen Lungu, dar şi cronica subsemnatului, „Carte (de recitire), cinste cui te-AU scris”, din volumul Poezia de după poezie). Va fi prins cu mâna-n sac, literalmente, atunci când prezentând la revista Columna, alias Orizontul de altă dată, scenariul unui film despre Milescu Spătaru, ce urma să apară şi în volum, redactorul a pus pe două coloane textul „matein” (cu ghilimele de rigoare) şi originalul lui Radu Boureanu. Qed – romanul nu a mai apărut, filmul nu s-a mai turnat (s-a jucat totuşi piesa, cu un titlu ce anunţa parcă viitoarea ascensiune a autorului, Prologul). În schimb, personajul nostru a intrat în graţiile protocroniştilor de la Bucureşti, alegându-se cu premii & titluri (de pildă, cel de membru de onoare al Academiei – şi asta pe când mai era în viaţă un Aureliu Busuioc, să zicem). Fără să convingă din p.d.v. valoric, V. Matei operează un transfer de imagine pe linia Gr. Vieru – N. Dabija, aliniindu-se unei tradiţii ce începe (bine!) cu O. Goga şi se încheie (lamentabil!) cu A. Păunescu. Altminteri, „subţirica” sa producţie lirică nu este omologată de nici una (!!!) dintre antologiile importante ale poeziei româneşti, toate premiile venin „pe linia Eugen Simion – Academia română – revista Literatorul”, nucleul dur al protocroniştilor anilor 1990-2000.
Despre prestaţia politică a numitului V. Matei vorbesc scorurile sale electorale, în scădere continuă, insul reuşind să divizeze Frontul Popular pentru a-şi tăia propria felie, Partidul Forţelor Democratice (pe care-l guvernează cu mână de fier până la falimentul acestuia, în 2002). Dintre „faptele de arme” amintesc doar de participarea sa la campania prezidenţială din 1996: conform tuturor sondajelor de opinie, candidatul democrat Mircea Snegur putea ieşi învingător DOAR din primul tur; or, înscrierea în cursă a lui V.M., a Lilianei Gore-Costin ş.a. îl avantajau, în turul doi, pe Petru Lucinschi, omul Moscovei. Ceea ce s-a şi întâmplat, drept care „pionii” vor fi propulsaţi în funcţii-cheie, iar noi ne vom alege cu un Parlament care va pregăti intrarea triumfală în scenă a PCR-ului lui Vladimir Voronin. Din această perspectivă, a-l înscăuna pe Valeriu Matei director al ICR Chişinău echivalează cu a-l numi pe Corneliu Vadim Tudor drept şef al comisiei de Etică a Parlamentului european.
Cum a putut fi angajat un ins fără grad ştiinţific, având doar studii de istoric, pe post de vice-director al Institutului de Literatură al Academiei de Ştiinţe din Moldova, iată încă o enigmă pe care nici Sfinxul din Theba nu ar putea-o dezlega. Sigur, între timp şi-a susţinut doctoratul în litere, cu acad. Cimpoi, naşul său de cununie, din pole position cum ar veni… Ceea ce nu vrea să însemne că ştiinţa literară a căpătat încă un savant de renume naţional.
Mai grav stau lucrurile îl domeniul social, unde numitului Valeriu Matei a reuşit să pună pe butuci o mare editură, Hyperion, la scurt timp după ce a fost numit direct al acesteia; să piardă un ziar, Mesagerul; să ducă la fiasco administraţia USM, al cărei director de imagine & factotum era sub preşedinţia lui M. Cimpoi; să compromită însăşi ideea românismului între Prut şi Nistru, prin discursul său naţionalist, pigmentat de antisemitism, dar şi printr-o gestiunea catastrofală a capitalului de imagine (de cel real, fiindcă se ştie câtă susţinere financiară a avut PFD din partea României, nu mă pronunţ aici, în lipsa unor probe documentare) pe care l-a avut, în anii ’89-’89, intelighenţia basarabeană. S-ar putea ca dl Marga să nu fie la curent cu faptul că M. Cimpoi & V. Matei târăsc de doi ani şi mai bine prin judecăţi actuala administraţie Suceveanu a USM, după ce au pierdut alegerile din octombrie 2010 – şi dacă Napoleonului nostru de Cazangic i se năzare că ar fi chemat să preia conducerea ICR Bucureşti?!
Incapabil de dialog, ascultându-se doar pe sine şi eventual pe cei care-l transferă, de prin 1987 încoace, dintr-un fotoliu în altul, tot mai sus-pus, lipsit de operă şi asociindu-şi numele cu inşi gen Iurie Roşca sau Corneliu Vadim Tudor, revendicativ de să te ferească bunul Dumnezeu, numitul Valeriu Matei constituie cea mai nefericită alegere pe care a făcut-o vreodată România în politica sa culturală faţă de Republica Moldova.
Nici dacă ICR Bucureşti l-ar fi numit în funcţia de director ICR Chişinău pe… Vasile Stati, autorul de tristă faimă al Dicţionarului moldovenesc-românesc, nu m-aş fi arătat atât de neplăcut surprins, de nu chiar de-a dreptul derutat & întors pe dos. Nu sunt singurul, departe de aceasta: de trei zile-ncoace, lumea vuieşte, iar un grup de tineri intelectuali a şi lansat o petiţie, căreia subscriu, nu atât pentru a cere rechemarea lui Valeriu Matei din înalta dregătorie (dacă un premier-plagiator nu s-a… rechemat pe sine însuşi din funcţie, odată plagiatul făcut public, de ce ar face-o un director ICR pus de numitul premier în locul – sfinţit prin tot ce a realizat în calitate de director – lui Patapievici!), cât spre a denunţa o practică extrem de păguboasă în raport cu Republica Moldova, care aminteşte hélas! de acele inscripţii din diplomele unor studenţi, nu tocmai silitori la învăţătură – „Bun pentru Răsărit/ Basarabia” –, din perioada interbelică. Remarcabilă de data asta e şi reacţia presei bucureştene, care nu a întârziat să scoată-n prăjina nefericitul demers margiot (sau margian? – de la Andrei Marga citire). Nici măcar „dregerea busuiocului”, prin numirea lui Nichita Danilov – un scriitor & intelectual român de anvergură, care s-a manifestat plenar în calitate de funcţionar al Ambasadei României la Chişinău în perioada preşedinţiei lui Emil Constantinescu, lăsând o frumoasă amintire – pe post de vice-director (aşadar, subaltern al lui Valeriu Matei – sic!!!) nu mă poate convinge să înghit afrontul adus culturii române din Basarabia. De parcă nu a fost de-ajuns vorba, în doi peri, aruncată de criticul orădean Ion Simuţ (literatura română din Basarabia este, nici mai mult nici mai puţin, „a cincea roată” la căruţa literaturii române), prin promovarea unor nomina odiosa în RM politica culturală a României se întoarce cu două decenii în urmă, în epoca „podurilor de flori” şi a discursurilor naţionaliste, demult revolută. Altfel spus, Bucureştiul tocmai a dat cu stângu-n dreptul, subminând printr-un singur gest necugetat ceea ce Excelenţa Sa dl ambasador Marius Lazurca & echipa pe care o conduce au reuşit să reabiliteze, în ultimii doi-trei ani, în termeni de imagine a României.
Prin ce impietează numirea lui Valeriu Matei imaginea României în Republica Moldova?
Prin tot ce a făcut numitului V. M. până acum, în literatură, politică, ştiinţă, societate etc.
Să le luăm pe rând, sine ira et studio: nefiind încă membru al Uniunii Scriitorilor şi abia reuşind să publice pe ici-colea primele versuri, V. Matei este numit în 1987 reprezentant al USM la Moscova, pe lângă Uniunea Scriitorilor din URSS, un post extrem de important, echivalent cu cel de „ambasador” al unei culturi. Nici măcar studiile – la facultatea de Istorie a Universităţii de Stat „Lomonosov” – nu-i dădeau acest drept, cu atât mai mult „calificarea” literară, cvasi nulă. Prin ce minune s-a căpătuit un nici măcar debutant cu înalta funcţie reprezentativă la Centru, va rămâne un mister, pe care doar desecretizarea arhivelor KGB îl poate limpezi. În 1988, publică la Literatura artistică prima sa plachetă de versuri, Stâlpul de foc, urmată la scurt timp de volumul Somn de lup, Hyperion, 1990, iar acuzaţia de pastişă, dacă nu chiar de plagiat, începe să planeze asupra mult prea fecundului autor (pentru detalii, vezi studiul doct al lui Eugen Lungu, dar şi cronica subsemnatului, „Carte (de recitire), cinste cui te-AU scris”, din volumul Poezia de după poezie). Va fi prins cu mâna-n sac, literalmente, atunci când prezentând la revista Columna, alias Orizontul de altă dată, scenariul unui film despre Milescu Spătaru, ce urma să apară şi în volum, redactorul a pus pe două coloane textul „matein” (cu ghilimele de rigoare) şi originalul lui Radu Boureanu. Qed – romanul nu a mai apărut, filmul nu s-a mai turnat (s-a jucat totuşi piesa, cu un titlu ce anunţa parcă viitoarea ascensiune a autorului, Prologul). În schimb, personajul nostru a intrat în graţiile protocroniştilor de la Bucureşti, alegându-se cu premii & titluri (de pildă, cel de membru de onoare al Academiei – şi asta pe când mai era în viaţă un Aureliu Busuioc, să zicem). Fără să convingă din p.d.v. valoric, V. Matei operează un transfer de imagine pe linia Gr. Vieru – N. Dabija, aliniindu-se unei tradiţii ce începe (bine!) cu O. Goga şi se încheie (lamentabil!) cu A. Păunescu. Altminteri, „subţirica” sa producţie lirică nu este omologată de nici una (!!!) dintre antologiile importante ale poeziei româneşti, toate premiile venin „pe linia Eugen Simion – Academia română – revista Literatorul”, nucleul dur al protocroniştilor anilor 1990-2000.
Despre prestaţia politică a numitului V. Matei vorbesc scorurile sale electorale, în scădere continuă, insul reuşind să divizeze Frontul Popular pentru a-şi tăia propria felie, Partidul Forţelor Democratice (pe care-l guvernează cu mână de fier până la falimentul acestuia, în 2002). Dintre „faptele de arme” amintesc doar de participarea sa la campania prezidenţială din 1996: conform tuturor sondajelor de opinie, candidatul democrat Mircea Snegur putea ieşi învingător DOAR din primul tur; or, înscrierea în cursă a lui V.M., a Lilianei Gore-Costin ş.a. îl avantajau, în turul doi, pe Petru Lucinschi, omul Moscovei. Ceea ce s-a şi întâmplat, drept care „pionii” vor fi propulsaţi în funcţii-cheie, iar noi ne vom alege cu un Parlament care va pregăti intrarea triumfală în scenă a PCR-ului lui Vladimir Voronin. Din această perspectivă, a-l înscăuna pe Valeriu Matei director al ICR Chişinău echivalează cu a-l numi pe Corneliu Vadim Tudor drept şef al comisiei de Etică a Parlamentului european.
Cum a putut fi angajat un ins fără grad ştiinţific, având doar studii de istoric, pe post de vice-director al Institutului de Literatură al Academiei de Ştiinţe din Moldova, iată încă o enigmă pe care nici Sfinxul din Theba nu ar putea-o dezlega. Sigur, între timp şi-a susţinut doctoratul în litere, cu acad. Cimpoi, naşul său de cununie, din pole position cum ar veni… Ceea ce nu vrea să însemne că ştiinţa literară a căpătat încă un savant de renume naţional.
Mai grav stau lucrurile îl domeniul social, unde numitului Valeriu Matei a reuşit să pună pe butuci o mare editură, Hyperion, la scurt timp după ce a fost numit direct al acesteia; să piardă un ziar, Mesagerul; să ducă la fiasco administraţia USM, al cărei director de imagine & factotum era sub preşedinţia lui M. Cimpoi; să compromită însăşi ideea românismului între Prut şi Nistru, prin discursul său naţionalist, pigmentat de antisemitism, dar şi printr-o gestiunea catastrofală a capitalului de imagine (de cel real, fiindcă se ştie câtă susţinere financiară a avut PFD din partea României, nu mă pronunţ aici, în lipsa unor probe documentare) pe care l-a avut, în anii ’89-’89, intelighenţia basarabeană. S-ar putea ca dl Marga să nu fie la curent cu faptul că M. Cimpoi & V. Matei târăsc de doi ani şi mai bine prin judecăţi actuala administraţie Suceveanu a USM, după ce au pierdut alegerile din octombrie 2010 – şi dacă Napoleonului nostru de Cazangic i se năzare că ar fi chemat să preia conducerea ICR Bucureşti?!
Incapabil de dialog, ascultându-se doar pe sine şi eventual pe cei care-l transferă, de prin 1987 încoace, dintr-un fotoliu în altul, tot mai sus-pus, lipsit de operă şi asociindu-şi numele cu inşi gen Iurie Roşca sau Corneliu Vadim Tudor, revendicativ de să te ferească bunul Dumnezeu, numitul Valeriu Matei constituie cea mai nefericită alegere pe care a făcut-o vreodată România în politica sa culturală faţă de Republica Moldova.