luni, august 03, 2015 Ora Locală 07:37

Valeriu Babansky: In memoriam (II)

 

 Am recitit pentru această oră de comemorare două cărţi care preced romanul postum „MOJUD”.

Prima este nuvela care se numeşte „Duhul apelor”, a doua romanul „Portretul pictorului şi demonii săi”. Le-am reluat ca să-mi fac o idee despre  evoluţia creatoare a lui Valeriu Babansky. Ţin să vă spun că în „Duhul apelor” autorul se arată cu adeevărat fascinat de lumea, stihia culorilor. Iată, îl avem aici, cu noi, pe maestrul Danilişin care a onorat prin imaginile sale, a înobilat cea de-a doua carte „Portretul pictorului şi demonii săi”, în care Valeriu a încercat să surprindă cele mai ascunse taine, secretele profunde ale actului creator... Se zice că maestrul Danilişin avea anumite rezerve în privinţa ilustraţiilor incluse în cartea sa de Valeriu Babansky,  o să spună dumnealui... Eu, însă, ţin să menţionez că  nu e vorba de un personaj concret, real, ci de un personaj-ficţiune...

Acum revin şi o să încerc a arunca un fel de punte între două momente, foarte interesante.

M-am întrebat: de ce oare Valeriu Babansky în această ultimă carte, romanul „MOJUD”, a recurs sau, cum s-ar zice, şi-a luat ca prototip, ca erou literar un personaj dintr-o altă confesiune religioasă decât cea creştină. Putea să opteze pentru  marii mistici  creştini. Au existat, şi  mistici, au fost şi sfinţi.

El, însă, a mers spre sufism.

Sufismul este curentul mistic al Islamului. Islamul este o credinţă, o religie mai tânără şi decât iudaismul şi decât creştinismul. Datează de la anul 622, când a luat naştere prin profetul Mahomet...

De ce? m-am întrebat eu, a recurs la acest univers ficţional, pentru că, în ultimă instanţă,un roman nu este decât o LUME IMAGINARĂ, deşi comportă şi sensuri colaterale. Am reflectat  şi am găsit o  explicaţie, care poate fi luată şi ca o... simplă ipoteză.

Dar cred că e mai mult decât atât.

Iat-o: când personajul din „Duhul apelor”, pictorul Matei Neagu, care în viaţa lui a fost mare mahăr, preşedinte al  Uniunii Artiştilor Plastici, om cu privilegii, când şi-a dat seama că şi-a irosit  talentul, şi-a pierdut esenţa, a pierdut tot  ce a avut el, atunci decide să se întoarcă la casa  părintească ca să se reîntâlnească cu propria copilărie – aceea care l-a format în viaţa lui şi care i-a trezit darul de a picta.

Intervine aici factorul autobiografic al autorului: în acel mediu al lacului Ialpug şi al satului natal exista o credinţă, un mit că cine este om ales, cine are harul sfânt în el, îl va vedea pe Calul Năzdrăvan, pe Armăsarul Năzdrăvan ieşind  din adâncul apelor, din fundul  lacului, arătându-.se în  toată splendoarea  lui. O dată îi zice Calul Năzdrăvan, altă dată Armăsarul de Argint, pentru că era tot ca şi cum turnat din argint...

Deci, revine la casa părintească şi aşteaptă. Aşteaptă să iasă acel Armăsar, care să-i demonstreze, să reînvie într-însul frumuseţile şi farmecul copilăriei, ştiind că de acolo, din copilărie i-a venit  talentul, harul, din adâncul copilăriei.

Aşteaptă, aşteaptă, dar fabulosul Armăsar nu apare din adâncri.

Iată că vine la el un băieţaş din vecini, un puşti  de vreo 4-5 ani. Se aşază alături, la  fereastra ce dă spre lac şi aşteaptă şi el... După ce aşteaptă ei aşa o oră, două, o seară, două la rând, la un moment dat copilul strigă: „Iese! Îl vezi? Iese! Vine! A ieşit! Iese!” El care atâta l-a aşteptat,el care nu ştia dacă o să iasă acel Cal Nazdrăvan sau n-o să iasă, iată că... a ieşit!

Când a strigat copilul, atunci...

L-a văzut şi el sau nu l-a văzut?

Şi dacă, totuşi, nu l-a văzut?

S-a dus atunci, a intrat EL în lac, și s-a dus EL la Calul Năzdrăvan.

Sfârşitul este trist.

Este tragic.

Acest moment mi-a sugerat ideea, mi-a explicat cauza, motivul pentru care Valeriu Babansky a scris această carte optând pentru sufism, orientându-se spre marii mistici ai sufismului. Pentru că sufismul are un cult aparte pentru apă, pentru mediul acvatic. Iar apa, după cum se ştie şi o confirmă filozofia simbolurilor, este un element-simbol dintre cele mai vechi, mai nobile, mai sfinte. Din apă se naşte viaţa, prin apă se înnoieşte lumea, prin apă ne botezăm, prin apă dacă e învolburată ne pierdem... Prin apă, prin apă, prin apă...

Este un simbol de o răpitoare  frumuseţe.

Un al doilea moment: ca să scrii o carte şi să fii convingător, trebuie să-i dăruieşti substanţă din propria existenţă, din propria fiinţă. Apa, acest element sacru a fost stihia cea mai apropiată şi scumpă sufletului lui Valeriu Babansky. Dacă s-ar fi născut la munte, ar fi trăit într-un mediu pietros, stâncos, posibil ar fi ales mediul acela, dar a descoperit în mistica sufismului simbolul  apei şi a mers spre el...

Valeriu Babansky a fost un poet subtil: are imagini şi sonorităţi extraordinare.

Stilul lui, cu fiecare carte, devine tot mai eterat, tot mai fascinant. În această ultimă carte este superb, dar e şi una  complicată. Ca s-o pătrunzi trebuie să mai fi parcurs ceva lecturi, după care  să vii la ea, să vii bine pregătit.

În fine, ţin să spun, în special pentru tineri, despre cea ce a căutat în creaţia lui Valeriu Babansky. Ce a vrut el? Ca un adevărat artist hărăzit cu scânteia geniului, iar el vorbeşte în mai multe rânduri despre geniu, a fost în totală contradicţie cu mizeria lumii. Când se referă la lume, spune că toţi oamenii sunt adormiţi, da, adormiţi şi trăiesc o viaţă de nu se mai trezesc, rămân  adormiţi, adormiţi, adormiţi. Numai atunci când omul face un efort ca să se golească pe sine de mizeria vieţii, de deprinderile urâte şi nu numai urâte, ci şi mecanice, atunci începe să se trezească... El zice că omul vine în lume şi lumea îl înghesuie şi îl îmbibă cu fel de fel de lucruri urâte... Trebuie să ieşi din tine, să te goleşti de sinele tău strein, să depăşeşti eul tău egoist, să te cureţi şi atunci vine şi intră în tine lumina lui Dumnezeu, și atunci vine frumuseţea cea mare pe care foarte puţini ajung s-o vadă şi s-o simtă, s-o contempleze...

Intuiţia îmi spune, iar opera lui o dovedeşte, că dânsul, lucrând la cărţile sale a fost mereu obsedat de ideea că n-o să poată atinge înălţimea visată, n-o să poată ajunge la frumuseţea supremă şi, astfel, trecea  de la o carte la alta. În unele din ele era pe cale să se autodesfiinţeze.

Acesta este artistul adevărat: dacă nu reuşeşte  să realizeze la modul maxim ceea ce şi-a propus, consideră că a eşuat, deci viaţa nu mai are sens şi nu mai face s-o trăieşti. Or, tentaţia autodesfiinţării este pronunţat prezentă în scrisul lui Valeriu Babansky.

 Iar această ultimă carte ne oferă  frumuseţi alese. Prin ea el a acces, în sfârşit, la  starea de totală beatitudine, de întâlnire cu lumina luminilor, la întâlnirea cu Dumnezeu. A ajuns şi a plecat din lumea aceasta a mizeriei. Aici stă taina scrisului lui. Ne spune: „Omul trebuie să tindă să vadă dincolo de aparenţe.” La pictori, când vorbea despre pictori – dincolo de forme, dincolo de culori... Or, ideea lui  are şi suport ştiinţific, demonstrat  de fizica subatomică: lucrurile, formele pe care le vedem noi nu sunt decât  aparenţe. În adâncul lor se ascund esenţele. Aceste esenţe pe care le căuta în cărţile precedente el  le spunea UNDE. Da, fiecare obiect, fiecare substanţă emană unde pe care noi urmează să le percem, să învăţăm să le prindem. În ultima carte, în „MOJUD”  le numeşte nu unde, ci VIBRAŢII. Vibraţii, vibraţiile cele mai subtile, cele mai fine. Când omul se eliberează, se goleşte de eul lui egoist, de orgoliile lui, de toată tina vieţii, sufletul  i se deschide spre frumuseţea supremă a lumii. Iar ca să ajungă la EA, omul trebuie să tindă cu toată fiinţa lui spre DINCOLO, dincolo de aparenţe...

Anume acest DINCOLO l-a fascinat toată viaţa! Şi iată că l-a trăit, prin efort, prin tehnici...

Or, cartea „MOJUD” nu e  doar o carte despre un mistic. În ea o să găsiţi expuse tehnici cum să ajungi DINCOLO DE APARENŢE. Veţi afla  pagini întregi unde se dau îndrumări în acest sens. E ca şi cum o carte manual, manual de mistică. Sunt pagini cum să urci treaptă cu treaptă, iar pentru asta nu e destul o oră sau două, o zi, două, o lună, două – ci ani la rând, ba chiar... o viaţă!

La un moment dat personajul, iar prin el străluminează autorul însuşi, ne spune: „Atâtea frumuseţi am văzut şi am contemplat din ceea ce am visat, dar iată că m-am întors înapoi în lumea asta mizerabilă, în lumea asta adormită, în lumea asta... De ce n-am rămas eu acolo, DINCOLO?”

Valeriu Babansky şi-a scris ultima carte, a finisat-o cu brio şi a rămas... DINCOLO...

                         Mai 2015

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă


Marşul Unirii: scurte note

 

Pe 16 mai curent, în Piaţa Marii Adunări Naţionale a avut loc un miting al „Acțiunii 2012”, după care a urmat un Marş al Unirii.

Am fost prezent la această acţiune istorică.

Magnifică.

Emoţionantă.

Ideile enunțate de tineri de la tribună:

1. Vectorul european al RM este compromis.

2. Sărăcia, mizeria, furturile, corupţia, hoția se amplifică. Pe acest fundal suntem traşi-împinşi în îmbrățișarea monstrului din răsărit.

3. Singura soluţie ce ne mai rămâne este revenirea la Patria-Mamă România...

„Unire! Unire! Unire!” au scandat în repetate rânduri demonstranţii adunaţi în Piaţa Marii Adunări Naţionale. La fel şi alte, tot alte cereri şi nevoi şi revolte ale populaţiei au răsunat la acel miting...

A urmat Marşul propriu zis.

Am mers şi eu, împreună cu toată lumea, pe tot parcursul lui.

Am fost cu adevărat entuziasmat, că tinerii, acei tineri care şi-au exprimat indignarea pe 7 aprilie 2009, s-au  mişcat, în sfârşit, şi realizează această  manifestare politică, comportând o profundă semnificație istorică.

Despre traseul Marşului şi ce s-a strigat în anumite momente.

  1. La Casa Guvernului: „Hoţii! Hoţii! Hoţii!” Şi: „Jos Mafia!”
  2. La Ambasada Rusiei: „Armata rusă afară!” Şi: „Rusia nu uita: Basarabia nu-i a ta!”
  3. La Curtea Constituţională: „Ruşine!”
  4. La Ministerul Justiţiei: „Ruşine!”
  5. La hotelul Dacia, unde ieșiseră diplomaţi străini: „Unire!” Şi: „Jos Mafia!”
  6. La Ambasada României: „Unire! Unire! Unire!” Şi: „Deșteaptă-te, române!”

Apropo, pe tot parcursul s-au făcut auzite şi multe alte chemări, enunțuri, printre care  şi: „Noi suntem români!” Şi: „Limba română - singura stăpână!”...

             17 mai 2015

P.S. Şi discursurile de la tribună, şi traseul Marşului au fost bine rostite şi gândite, dar am şi unele observații, care, pe viitor, ar putea fi de folos pentru asemenea manifestaţii de amploare.

1. Urcând în sus, spre Mateevici, unde se află Fostul Sediul al Sfatului Ţării, cel care a realizat Unirea din 1918, nu s-a făcut auzită nicio vorbă, la fel şi în trecere pe lângă ambasada SUA.

2. Lumea a mers şi pe lângă sediul Uniunii Scriitorilor din Moldova, dar tot în tăcere sau cu alte aclamații. S-a uitat că... anume scriitorii au fost cei care au demarat Mişcarea de Renaştere şi Eliberare Naţională la sfârşitul anilor '80 ai secolului trecut.

3. La sediul ambasadei României s-a produs un moment de jenă, organizatorii îndemnând mulţimea să intoneze imnul naţional al românilor, ceea ce nu s-a reuşit, dat fiind că... ş.a.m.d. Mai nimerit ar fi fost să fie intonat Imnul prin Radio.

Şi un P.P.S. Pe tot drumul Marşului am văzut prea puţini intelectuali, iar dintre oameni de creaţie şi mai şi! Ce să mai zic de... scriitori? Mă uitam atent la coloana ce înainta majestuos, pe o distanţă considerabilă, doar-doar voi descoperi vreo faţă cunoscută de coleg, dar, vai! nu a fost să fie. Abia spre finală, la o intersecție, ceva mai sus de Ambasada României, l-am detectat pe domnul Vasile Nedelciuc şi m-am bucurat că nu sunt singurul care să-mi reprezint breasla! E şi domnia lui prezent în Agenda Scriitorilor!

Iar în finală mi-am amintit că chiar ceva mai sus de Ambasada României un personaj cu o înfățișare de loc observabilă, dar cu un aparat foto la gât ne-a fixat pe mine şi pe istoricul Gheorghe Negru în memoria lui digitală. Şi nu o singură dată, ci de câteva ori! La care colegul meu Gheorghe zice: „Acesta-i un ...agent. Îl  cunosc bine: am discutat cu el... Îşi face datoria... Dar e un băiat bun...”

Şi eu, la rândul meu: „Toţi agenţii sunt băieţi buni... Îi cunosc destul bine de decenii bune...”

        Şi o ADDENDA.

Am avut surprize plăcute şi mai puţin plăcute. Am fost observat de mai mulţi participanţi la demonstraţie, dintre care menţionez două cazuri. O doamnă în etate m-a acostat în dreptul sediului Preşedinţiei şi m-a însoţit până pe aproape de cel al SIS-ului, făcându-mi reproșuri, că... de ce am vorbit la mitingul din 3 mai, că aceia nu sunt pentru Unire! Şi de ce am zis că liderii DA vor fi deputaţi, că... acolo figurează persoane compromise... Că eu trebuie să pledez pentru Unire... La care i-am răspuns: Doamnă, noi, scriitorii, demult am realizat Unirea... Acum a venit rândul Tinerilor s-o facă... Celălalt caz: o tânără mamă, cu pruncul în braţe, a dorit să facem o poză împreună... „Cu plăcere!” După ce am făcut şi una cu camera mea, am întrebat-o cum se numeşte dulcea copilă?

„Lenuţa!” La care am exclamat: „Iată că şi Ileana Cosânzeana a participat la Marele şi Sfântul Marş al Unirii din 16 mai 2015!”.

             V.B.

TaguriBlog, Europa Libera, Vladimir Beșelagă


In memoriam Valeriu Babanski (I)

 

Cred că cel mai frumos omagiu în memoria celui care a fost Valeriu Babansky va fi să citez următoarele rânduri din cartea „Mojud”: 

„Fă-mă Doamne unealta păcii tale./Acolo unde este ură lasă-mă să semăn iubire./Unde este umilinţă – iertare,/Unde este îndoială – încredere,/Unde este disperare – speranţă,/Unde este întuneric – lumină,/Unde este tristeţe – bucurie./Fă-mă Doamne mai mult s-o caut decât s-o găsesc,/Mai mult să înţeleg decât să fiu înţeles,/Mai mult să iubesc decât să fiu iubit./Căci prin dăruire primim./Prin iertare suntem iertaţi/Şi prin moarte ne naştem la viaţă veşnică”.
Cred că aceste rânduri cuprind întregul destin al lui Valeriu Babansky.

Aş putea să mă opresc la acestea, pentru că nu am prea  multe de adăugat, dar, cu îngăduinţa dumneavoastră, odată ce ne-am adunat aici şi sunt prezenţi mulţi  tineri, care ar vrea să ştie cine a fost acest autor? ce a fost ? ce a vrut el? ce a căutat?  ce a găsit şi ce n-a găsit? am să relatez  câteva momente.

Valeriu Babansky vine dintr-o zonă  aparte a românimii,  din  sud, din Bugeac, dintr-o localitate care se numeşte Babele, situată pe malul unui lac, cu sonoritate bizară: Ialpug.

A intrat  în literatură debutând cu  versuri.

A scris apoi nuvele.

În proza  ultimelor decenii Valeriu Babansky se plasează  alături de Nicolae Vieru. Nicolae Vieru, un scriitor care a plecat de timpuriu din viaţă. Au fost amândoi prieteni  buni. Ca şi cum un singur suflet. Deşi  între ei existau  şi  divergenţe. Eram  adesea martor la discuţiile lor şi totdeauna mă  impresiona  modul cum vorbeau  despre artă, despre creaţie, despre lume, despre viaţă. 

Nicolae Vieru a plecat subit din viaţă. Seara a lucrat la un  manuscris, a ascultat muzică bună, s-a culcat, iar dimineaţă a fost  găsit mort  în pat.
Valeriu Babansky a lucrat la această ultimă carte a sa cu toată dăruirea, cu tot sufletul lui.

Când a pus punct la ultimul rând, la ultima pagină, s-a întâmplat cea ce  s-a întâmplat: a plecat şi el din viaţă.

Nu a fost un om care să zacă,  să chinuie pe cineva,  să facă greutăţi celor apropiaţi. Aceasta ar mai  fi o  paralela între cei doi.

Cred că  acuma  stau împreună în ceruri şi discută ceea ce n-au reuşit să clarifice aici, pe pământ.

Dar mai stau amândoi şi ascultă ce spunem noi despre dânşii...


Pavel Boțu, Victor Teleucă: victime ale sistemului

Au fost doi poeţi de reală valoare.

Dar au deţinut, în acelaşi timp, şi funcţii de nomenclatură.

Ambii.

Timp de vreo două decenii, sub regimul văcarului filozof Bodiul.

Primul: preşedinte al Uniunii Scriitorilor din RSSM.

Cel de-al doilea: redactor şef al publicaţiei literare „Cultura Moldovei” („CULTURA”, „Literatura şi Arta”).

Amândoi au terminat-o trist de tot.

Dar despre asta mai spre sfârşitul acestor note.

De ce mi-am amintit de ei?

Pentru că, realmente, au fost, s-ar părea, FIRI FOARTE DIFERITE. Şi chiar au fost. I-am cunoscut binişor, fiind colegi de generaţie, dar şi, parţial, de serviciu timp mai mult sau mai puţin îndelungat.

Primul moment, care m-a determinat să aştern aceste amintiri-reflecţii, care, consider eu, ar prezenta un anume interes nu doar pentru un istoric al literaturii, ci pentru oricine se interesează de psihologia şi destinul fiinţei umane, este anul 1965, când a avut loc istoricul Congres al scritorilor din RSSM, când au răsunat de la tribună voci care au pledat pentru revenirea la alfabetul românesc, manifestare calificată de oficialităţile vremii drept naţionalistă.

Fusesem, abia cu câteva zile înainte de acel Congres, primit şi eu, cu mare întârziere din cauza păcatelor mele ... anti... şi naţio... în tagma scriitorilor sovietici moldoveni. Iar la Congres colegii m-au ales în comisia de numărare a voturilor la alegerea noului Preşedinte.

Tineretul literar clocotea. Tineretul literar vroia să aibă un preşedinte tânăr.

Facţiunile celor bătrâni i-au propus şi susţinut pe doi: Pavel Boţu şi Victor Teleucă.

A ieşit Pavel Boţu, deşi Victor Teleucă avea o biografie care inspira mai multă încredere din partea organelor oficiale, inclusiv a celor... oculte. Da, i s-a oferit şi lui o funcţie nu mai puţin importantă: cea de redactor-şef, care era, în acelaşi timp, una de tribun al regimului, dar şi de supraveghetor al procesului literar...

E o poveste lungă, complexă, modul cum şi-au exercitat aceşti doi poeţi-nomenclaturişti funcţiile, despre care lucru vom avea, poate, ocazia să ne pronunţăm cu altă ocazie. De data aceasta ţin să mă opresc doar asupra principiilor de bază, ba chiar fundamentale, de care s-au condus colegii mei în activitatea lor publică, mai exact, în funcţia ce li s-a încredinţat de PARTID.

Zic asta bazându-mă pe fapte cunoscute de mine, personal, pe viu, la concret, activând alături de ei, dar şi pe cele mărturisite de unul şi de celălalt.

„Pavele, îl atenţionam pe tânărul preşedinte: de ce porneşti treaba asta? Ştii prea bine că instanţa (aşa obişnuia dânsul să denumească CC-ul: INSTANŢA!) n-o s-oaccepte. Şi în zadar te apuci... „La care dânsul îmi replica cu dezvotatu-i simţ de politician, care învăţase câte ceva aflat în funcţia de redactor-şef adjunct al oficiosului de partid „Moldova Socialistă”: Lasă că ştiu eu ce fac: o dată nu merge, a doua oară merge... „Adică: să perseverăm... Să insistăm...”

Şi cu adevărat, o dată se înfundau iniţiativele lui, ca, de ex., în 1968, când au fost înaintaţi doi scriitori la Premiul de stat, N. Costenco şi umila mea persoană, dar ambii am fost torpilaţii... Alteori, însă, a luat foc...

Acesta era Preşedintele Pavel Boţu.

Iar Victor Teleucă, redactorul-şef al „Culturii”? Revista apărea joia. Mucalitul Vasile Vasilache ar fi numit-o Joiana, dacă nu i-ar fi fost milă de blânda făptură care ne dă lapte... În schimb zicea aşa: „Cea mai neagră zi a săptămânii este Joia”... „De ce, frate Vasile?”... „Apare „Cultura”...

Iată , dar, că peste ani, când s-a stins din viaţă poetul Victor Teleucă, cel care în timpul declanşării Mişcării de Renaştere şi Eliberare Naţională de la sfârşitul anilor '80 s-a retras în umbră, departe de scriitorii activi şi rebeli, zic peste ani mi-am amintit, ca prin miracol, o vorbă a lui, spusă în nu ştiu ce împrejurări, care mi-a deschis brusc înţelegerea în ce a constat tragedia vieţii lui...

Zise aşa: „Eu, când am de întreprins, de făcut, de hotărât ceva, un lucru, o treabă, ştiu, mă pricep cum să procedez, cum să fac... Dar mi se întâmplă nu ştiu ce, îmi vine aşa ceva, că mă opresc, şi... ştii, aşa... Şi până la urmă FAC INVERS decât ceea ce şi cum mă gândisem la început, în prima clipă....”

Aţi remarcat momentul?

„FAC INVERS !” Adică: contrar adevărului, pe care l-a intuit şi-l ştia de la bun început.

Contrar BUNULUI SIMŢ.

Ce tragedie să fii pervertit într-atât de sistem cu toată hidoasa lui ideologie antiumană!

10 mai 2015 

P.S. Şi Pavel, şi Victor au căzut victime ale sistemului: unul a plecat prematur din viaţă prin suicid, al doilea secerat de cancer...

Dumnezeu să-i odihnească în Împărăţia Lui...

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, amintiri, Radio Europa Liberă


Olimpiada elevilor 2015: câteva idei

 

În aprilie curent, timp de trei zile (24,25,26), s-a desfăşurat la Chişinău Olimpiada republicană a elevilor la limba şi literatura română. A demarat în incinta liceului „Onisifor Ghibu”, a continuat şi s-a încheiat în sala de conferinţe a liceului româno-german „Mihail Kogălniceanu”.

Am fost invitat de colegii critici literari Mircea V.Ciobanu şi Maria Pilchin să particip la masa rotundă cu subiectul: „De ce citim? De ce scriem?”

Punctez mai jos, CÂTEVA IDEI, pe care le-am expus în faţa junilor aspiranţi la... gloria literară.

„De ce citesc?”- „Pentru că îmi face plăcere să... citesc”.

„De ce scriu?” - „Pentru că... citesc”.

Acesta a fost răspunsul cel mai scurt. Dat fiind că se cereau unele explicaţii şi detalizări, am zis următoarele: „Citesc de la şase ani. Înainte de a merge la şcoală. M-a învăţat maică-mea: cu slove vechi bisericeşti. Cu caractere ruseşti. Cu litere româneşti...”

Sar peste alte date şi amintiri şi consemnez aspecte ale procesului şi psihologiei lecturii, formulate pe baza experienţei personale de mai multe decenii de cititor pasionat. Or, am avut destul timp, într-o viaţă de om, să-mi dau seama de multele secrete ale PATIMII LECTURII, din care am adus câteva.

Cititul ca o minune în viaţa omului. Amintiţi-vă spusa cronicarului Miron Costin: „Nu e alta mai plăcută şi mai de folos zăbavă în viaţa omului ca cetitul cărţilor!” După care am adresat tânărului public întrebarea: „Voi câţi ani de liceu faceţi?” Răspunsul: „12.” Dar ştiţi că istoria umanităţii numără vreo zece mii de ani? Istoria scrisă, vreau să zic. Or, în fiecare an de şcoală, un copil, ca şi cum ar parcurge prin acumulare de cunoştinţe, ceea ce a aflat omenirea într-o mie de ani!

Acum despre... secrete.

1. Ce e o carte, un text, dacă nu un şir, o multitudine de simboluri, pe care eu, cititorul, vin să le descifrez?

Or, descifrându-le, pun în acele simboluri sensurile mele, peste şi lângă cele ale autorului. Asta nu altceva înseamnă decât că devin un fel de co-autor al autorului cărţii. Ba... realmente co-autor. Doar eu, cititorul, dau viaţă cărţii!

2. Când scriu, ca şi cum m-aş scinda în două persoane-entităţi: sunt, concomitent, autorul-auctorul textului, dar tot eu şi... cititorul a ceea ce scriu. Da, da, în chiar timpul elaborării textului! E ceea ce se numeşte feedback, relaţie inversă. Or, dacă cititorul din mine, care îl asistă pe autorul scriind, nu ar fi captivat de cele ce scrie autorul din mine, ar mai continua acesta să mâzgălească hârtia sau să chinuie tastatura?

3. La întrebarea: DE CE SCRIU? am răspuns astfel: citesc, citesc, citesc şi tot citesc... Munţi de cărţi am citit şi tot citit... Şi iată, la un moment dat, simt că nu dau peste cartea pe care aş dori s-o citesc...

Atunci ce fac?

MĂ APUC ŞI O SCRIU EU!

                                                   11 mai 2015 

P.S. Ajuns la această vârstă, după decenii şi decenii de lecturi, am o stranie senzaţie-intuiţie că... TOATE CĂRŢILE LUMII, ŞI CELE SCRISE ŞI CELE NESCRISEÎNCĂ, SE AFLAU, PREEXISTAU DEJA, LA MODUL VIRTUAL, ÎN MINE.

IAR CĂRŢILE CE LE CITEAM ÎN REALITATE NU FĂCEAU ALTA DECÂT SĂ LE... ÎNVIE...

V.B.

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă


Cazul Carp Caproşu: cum a scăpat cu zile

Casa lui era (şi mai este) a treia sau a patra mai sus de Fântâna lui Rohăianu. Un titirez fiind, când treceam cu văru-meu pe la poarta lui, ziceam cu oarecare frică: „Aici trăieşte Caproşu! Aici trăieşte Caproşu!”, acest cuvânt făcând să ne străbată fiori prin vine. Pe semne, ne amintea de vreun personaj din cine ştie ce poveste cu zmei şi balauri...

Câteva cuvinte despre acea Fântână. Era adâncă, săpată ceva mai sus de malul Râpii, cu apă cam puţină, de trebuia să aştepţi multişor, până se aduna pe fundul  lutos, ca să scoţi câteva cănuţe, dar ce dulce era! Am pus-o într-o carte de-a mea, unde eroul, întorcându-se necăjit de la şcoală, se apleacă de-asupra ei şi-i lunecă din sân o carte, care se duce în jos, în adânc şi acea carte nu era alta decât manualul de ...istorie... Istoria ce ni se preda în şcoală şi care era atât de mincinoasă!

Era  acel Carp Caproşu cam de seama lui tata Vasile, chiar aş zice, bun prieten cu el, un bărbat de statură mijlocie, îndesat la trup, foarte iute la mişcări, dar avea o limbă – brici, nu alta! L-am cunoscut şi eu mai din aproape, în vara lui `48, când, după doi ani de secetă şi foamete, a dat Dumnezeu o roadă bună de pâine, am lucrat la batoza colhozului, în câmp, iar badea Carp, şofer de-o viaţă fiind, căra grâul de la arie la hambare, în sat. Venea cu alţi câţiva colegi de-ai lui, printre care badea Ştefan Gavriliţă, vecinul meu, se întindeau pe undeva la umbră, şi, până să li se încarce maşinile, depănau tot felul de snoave şi pătărănii...

Trăgeam cu urechea la vorbele lor, precum am acest nărav de când mă ştiu...

Numai că despre ceea ce urmează să vă povestesc nu am auzit din gura lui (Doamne fereşte să se fi răsuflat aşa ceva  pe atunci!), ci am aflat de la tată-meu, şi asta tot în secret, la mulţi ani de la întâmplarea din război.

Se aseamănă întâmplarea cu cea a unchiului Petre, numai că finalul a fost exact contrariul.

Aşa cum spuneam în textul precedent, flăcăii şi bărbaţii noştri, luaţi la armată, de cum au început luptele la Prut, au mers cât au mers cu ruşii încolo, până pe la Bug, iar dacă au văzut că armata roşie tot fuge cu coada între vine , au prins a o... cotigi. Se dădeau „în plin” (prizonieri), mai stăteau cât stăteau în lagăre la germani, apoi ca trăitori din Transnistria aflată sub administraţie civilă românească, erau eliberaţi şi veneau acasă. Se umpluse satul de lume! Porniseră nunți - la fiecare sfârşit de săptămână câte opt, zece cununii! Că se deschisese Sfânta Biserică  în sat! Numai părinţii mei pe câţi i-au cununat! Şi eu la câte nunţi am fost vornicel!

Despre badea Carp.

Cum a ajuns de-a scăpat cu zile din bătălie şi s-a întors teafăr acasă. Şi a dus-o bine mersi şi cu românii, dar şi după aceea, cu ruşii, că iar a fost luat la front, şi tot şofer a umblat.

Da, şofer, ca unchiul Petre, dar cu alt destin.

Povestea tată-meu, în şoaptă, bineînţeles, şi anume, ceea ce-i mărturisise însuşi badea Carp Caproşu, tot în taină... Zicea aşa: sânt vorbele lui badea Carp, dar auzite din gura lui tata Vasile: „Amu eu m-am dus cu frontu încolo...Şofer, după cum ştii...Tot şofer, ca şi cumătru Petrea...Amu eu îl purtam pe un politruk...Şi stătea  acel politruk toată vremea lângă mine...Nu mă lăsa o minută singur...Da fricooos!...Amu ruşii fugeau de le scăpărau călcâiele, a noştri băieţi au prins a rămâne care pe unde puteu - se ascundeau prin popşoaie, prin saraie, prin clăi de snopi şi rămâneau la nemţi, la români...Da` eu nu putem, că eram hojma cu politruku alături... Amu eu ce să fac? Da aici veneau aeroplane, da trânteau bombe! Maşini fărmate, oameni, cai ucişi...Mă gândesc eu: am să mă prăpădesc cu zile...Cu tot cu politruku de lângă mine...Şi ce-mi vine în gând să fac? Mă rog la Dumnezeu să mă lumineze, să-mi dea   un sfat, o îndrumare...El, politruku, cine ştie de pe unde-o fi fost născut, poate se duce la casa lui, da eu, eu ce să caut în fundu Rusiei? Şi...”

Şi aici tată-meu făcea o pauză, mijea ochii: să spună? Să nu spună ce-a făcut şi cum a dres-o badea Carp?

Până la urmă zicea aşa: „M-am hotărât să scap de procletul de politruk”...

Cum a scăpat?

Ce-a făcut?

Adia o vorbă tată-meu, că ...i-ar fi venit de hac...Că doar avea şi badea Carp pistol, nu doar politrukul  idei! Şi uneori pistolul e mai convingător ca ideile, nu? Au demonstrat-o chiar ei, MARII POLITRUCI!

Dar, poate, că... i-o fi făcut vânt din cabină, în plină viteză a maşini la vreo cotitură? După care badea Carp şi-a văzut de ale lui... Important e că s-a întors la casa lui şi a dus-o până la adânci bătrâneţe...

A fost înmormântat în satul lui.

În pământul lui...

Iar unchiului Petre îi putrezesc oasele cine ştie pe unde, de nu are chip nimeni să-i aprindă o lumânare măcar de Sfintele Paşti ale Blajinilor...

                21  aprilie  2015

 

TaguriBlog, Vladimir Besleaga, Europa Libera


Unchiul Petru Ciocârlan: cum a murit?

 

Bun prieten cu tatăl meu, unchiul Petre era cu vreo câţiva ani mai mic. Dar amândoi au flăcăit în aceeaşi vreme, amândoi au făcut cursuri de condus maşini, numai că unchiul lucra pe camion, iar tata pe tractor. Mai târziu tata s-a făcut contabil. Iar unchiul tot şofer a rămas şi, cum a început războiul, a fost mobilizat şi... Mi-aduc aminte că, la câteva săptămâni, când frontul venind dinspre Prut, se apropia de satul nostru, unitatea lui, în retragere, a poposit pe câteva ore în marginea satului, şi superiorii i-au permis să vină să-şi vadă casa şi familia şi să-şi ia rămas bun de la ai săi...

S-a dus frontul spre răsărit, la noi s-a instalat administraţia română, noi, copiii, am mers la şcoală, iar mamele noastre umblau pe la ghicitori să afle ce-i cu bărbaţii lor: sunt vii? Vor veni acasă? Pentru că mulţi cădeau prizonieri, iar cum erau din zona administrată de autorităţile române, germanii îi eliberau din lagăre şi se întorceau pe la casele şi gospodăriile lor...

Cum unchiul Petrea era vânător şi avea o armă din cele scumpe, la plecare i-a dat de grijă mătuşei Titiana s-o ascundă bine şi s-o păstreze până se întoarce el. Da vezi că era timp de război şi autorităţile au dat ordin: cine are arme, să le predea, altfel e jale... Mătuşa n-a dus puşca. A pârât-o careva, au chemat-o la primărie şi... dă-i bătaie! Dar unde o ascunsese, arma? La noi, în podul baştei de la beci...

A scos-o şi a dus-o.

Alta am vrut să povestesc.

Ziceam că nevestele îşi ghiceau dacă li se întorc bărbaţii. Ca să vedeţi cum m-au făcut pe mine ghicitor!

Era o credinţă aşa: un copil neprihănit are darul ghicitului. Cum? Ascultaţi, pentru că eu am fost acel copil. Se făcea aşa: la o lumânare aprinsă îţi afuma unghia degetului mare de la mâna dreaptă, apoi te uitai în flacăra lumânării la unghie şi te întreba: „Ce vezi?” Tu nu vedeai nimic. Iar te întreba: „Uite mai bine: ce vezi?” Îţi încordai privirea, ca să vezi ceva în acea pată de funingine de pe unghie... Şi parcă începeai să desluşeşti ceva... Iar mă întreba mătuşa Titiana, că despre unchiul Petre era vorba: „Amu vezi? Poate vezi un mormânt?” Şi cu adevărat, mi se arăta în oglinda afumată un mormânt ca toate mormintele... La care şi ea, şi mamă-mea oftau: „Îi mort Petrea... Nu mai vine acasă”...

Şi nu a venit.

Că mort era din primele luni de război. Mort la Rostov-pe-Don. S-a aflat hăt, după mulţi ani, şi localitatea unde a fost înmormântat. S-a dus mătuşa Titiuana cu fiica Maria, verişoara mea, ca să omenească mormântul...

Dar cum a murit unchiul Petre? Că pentru toţi exista o singură formulă: luptând cu agresorul fascist. Ba se mai adăuga şi fraza fariseică: căzut cu moarte de erou...

Adevărul l-am aflat peste ani, pe când eram deja student şi, o dată venit acasă să-mi iau ceva merinde, tata m-a condus până la şosea. Era dis-de-dimineaţă. Pe întuneric. Aşteptam o maşină de ocazie, că autobuze de rută nu existau pe atuncea...

S-a întâmplat să fie acolo, la şosea, un sătean de-al nostru, care şi el aştepta un transport. S-a luat de vorbă cu tată-meu, aducându-şi aminte întâmplări din trecut. Şi iată ce a povestit acel om atunci:

„Eram într-o coloană cu Petrea Ciocârlan, cumnat-to... El pe maşină, eu-pe maşină... Numai că pe aproape de Rostov maşina lui a ars... A rămas fără maşină... Îl trimite nacealnicul după producţie în alt sat. Pentru soldaţi... Cere el maşina mea... I-o dau, dar mă duc şi eu cu dânsul... Se duce el acolo, încarcă, pornim înapoi, spre coloana noastră... El la ruli (volan), eu alături, de-a dreapta lui... Când ajungem în dreptul unui lan de popuşoi, de-a acolo iese câţiva cu avtomaturile şi: prrr! Drept în cabină. Mort pe loc Petrea!

Eu am apucat să sar şi să mă dau într-un hândichi. Aceia şi-au făcut treaba şi... s-au mistuit în popuşoaie... Eu am ieşit din hândichi, m-am suit în cabină şi am adus maşina înapoi la coloană...”

Acuma credţi că acesta-i sfârşitul istoriei?

Iată ce ne-a dezvăluit acel mălăieştean în întunericul dinspre ziuă: „Se spunea că aşa au fost împuşcaţi mai mulţi soldaţi de-ai noştri... Se zicea că aceia de-i împuşcau erau spioni nemţi care se strecurau peste linia frontului... Şi chiar erau îmbrăcaţi în uniforme nemţeşti, că eu am văzut cu ochii mei! Dar nu erau nemţi, măi! Ruşi erau, din cei care se chemau SMERŞ, NKVEDIŞTI, dar îmbrăcaţi în forme nemţeşti...”

Iată ce mi-a fost dat a auzi la acel ceas al dimineţii despre cum a murit, mai exact, a fost ucis unchiul Petre Ciocârlan. Iar motivul care să fi fost? Era fecior de chiabur: tatăl lui deportat. N-avea de ce să se ducă cu ruşii spre răsărit. Au considerat superiorii lui că trebuie lichidat, altfel, ca mulţi alţii, se va da prizonier ca să se întoarcă acasă...

18 aprilie 2015-04-18

P.S. Acum că cinstim memoria celor plecaţi dintre noi, mi-am amintit acest caz tragic din copilăria mea şi am decis să-l consemnez pe scurt .

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă

În exclusivitate