duminică, aprilie 19, 2015 Ora Locală 15:35

Unchiul Petru Ciocârlan: cum a murit?

 

Bun prieten cu tatăl meu, unchiul Petre era cu vreo câţiva ani mai mic. Dar amândoi au flăcăit în aceeaşi vreme, amândoi au făcut cursuri de condus maşini, numai că unchiul lucra pe camion, iar tata pe tractor. Mai târziu tata s-a făcut contabil. Iar unchiul tot şofer a rămas şi, cum a început războiul, a fost mobilizat şi... Mi-aduc aminte că, la câteva săptămâni, când frontul venind dinspre Prut, se apropia de satul nostru, unitatea lui, în retragere, a poposit pe câteva ore în marginea satului, şi superiorii i-au permis să vină să-şi vadă casa şi familia şi să-şi ia rămas bun de la ai săi...

S-a dus frontul spre răsărit, la noi s-a instalat administraţia română, noi, copiii, am mers la şcoală, iar mamele noastre umblau pe la ghicitori să afle ce-i cu bărbaţii lor: sunt vii? Vor veni acasă? Pentru că mulţi cădeau prizonieri, iar cum erau din zona administrată de autorităţile române, germanii îi eliberau din lagăre şi se întorceau pe la casele şi gospodăriile lor...

Cum unchiul Petrea era vânător şi avea o armă din cele scumpe, la plecare i-a dat de grijă mătuşei Titiana s-o ascundă bine şi s-o păstreze până se întoarce el. Da vezi că era timp de război şi autorităţile au dat ordin: cine are arme, să le predea, altfel e jale... Mătuşa n-a dus puşca. A pârât-o careva, au chemat-o la primărie şi... dă-i bătaie! Dar unde o ascunsese, arma? La noi, în podul baştei de la beci...

A scos-o şi a dus-o.

Alta am vrut să povestesc.

Ziceam că nevestele îşi ghiceau dacă li se întorc bărbaţii. Ca să vedeţi cum m-au făcut pe mine ghicitor!

Era o credinţă aşa: un copil neprihănit are darul ghicitului. Cum? Ascultaţi, pentru că eu am fost acel copil. Se făcea aşa: la o lumânare aprinsă îţi afuma unghia degetului mare de la mâna dreaptă, apoi te uitai în flacăra lumânării la unghie şi te întreba: „Ce vezi?” Tu nu vedeai nimic. Iar te întreba: „Uite mai bine: ce vezi?” Îţi încordai privirea, ca să vezi ceva în acea pată de funingine de pe unghie... Şi parcă începeai să desluşeşti ceva... Iar mă întreba mătuşa Titiana, că despre unchiul Petre era vorba: „Amu vezi? Poate vezi un mormânt?” Şi cu adevărat, mi se arăta în oglinda afumată un mormânt ca toate mormintele... La care şi ea, şi mamă-mea oftau: „Îi mort Petrea... Nu mai vine acasă”...

Şi nu a venit.

Că mort era din primele luni de război. Mort la Rostov-pe-Don. S-a aflat hăt, după mulţi ani, şi localitatea unde a fost înmormântat. S-a dus mătuşa Titiuana cu fiica Maria, verişoara mea, ca să omenească mormântul...

Dar cum a murit unchiul Petre? Că pentru toţi exista o singură formulă: luptând cu agresorul fascist. Ba se mai adăuga şi fraza fariseică: căzut cu moarte de erou...

Adevărul l-am aflat peste ani, pe când eram deja student şi, o dată venit acasă să-mi iau ceva merinde, tata m-a condus până la şosea. Era dis-de-dimineaţă. Pe întuneric. Aşteptam o maşină de ocazie, că autobuze de rută nu existau pe atuncea...

S-a întâmplat să fie acolo, la şosea, un sătean de-al nostru, care şi el aştepta un transport. S-a luat de vorbă cu tată-meu, aducându-şi aminte întâmplări din trecut. Şi iată ce a povestit acel om atunci:

„Eram într-o coloană cu Petrea Ciocârlan, cumnat-to... El pe maşină, eu-pe maşină... Numai că pe aproape de Rostov maşina lui a ars... A rămas fără maşină... Îl trimite nacealnicul după producţie în alt sat. Pentru soldaţi... Cere el maşina mea... I-o dau, dar mă duc şi eu cu dânsul... Se duce el acolo, încarcă, pornim înapoi, spre coloana noastră... El la ruli (volan), eu alături, de-a dreapta lui... Când ajungem în dreptul unui lan de popuşoi, de-a acolo iese câţiva cu avtomaturile şi: prrr! Drept în cabină. Mort pe loc Petrea!

Eu am apucat să sar şi să mă dau într-un hândichi. Aceia şi-au făcut treaba şi... s-au mistuit în popuşoaie... Eu am ieşit din hândichi, m-am suit în cabină şi am adus maşina înapoi la coloană...”

Acuma credţi că acesta-i sfârşitul istoriei?

Iată ce ne-a dezvăluit acel mălăieştean în întunericul dinspre ziuă: „Se spunea că aşa au fost împuşcaţi mai mulţi soldaţi de-ai noştri... Se zicea că aceia de-i împuşcau erau spioni nemţi care se strecurau peste linia frontului... Şi chiar erau îmbrăcaţi în uniforme nemţeşti, că eu am văzut cu ochii mei! Dar nu erau nemţi, măi! Ruşi erau, din cei care se chemau SMERŞ, NKVEDIŞTI, dar îmbrăcaţi în forme nemţeşti...”

Iată ce mi-a fost dat a auzi la acel ceas al dimineţii despre cum a murit, mai exact, a fost ucis unchiul Petre Ciocârlan. Iar motivul care să fi fost? Era fecior de chiabur: tatăl lui deportat. N-avea de ce să se ducă cu ruşii spre răsărit. Au considerat superiorii lui că trebuie lichidat, altfel, ca mulţi alţii, se va da prizonier ca să se întoarcă acasă...

18 aprilie 2015-04-18

P.S. Acum că cinstim memoria celor plecaţi dintre noi, mi-am amintit acest caz tragic din copilăria mea şi am decis să-l consemnez pe scurt .

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă


Notații lirice...

 

...C  O  P  I  L  ,    M   I     S   E     P  Ă   R  U ,

                                C  Ă       V  I  A  Ţ  A - I       P  A  R  A   D  I  S

B  Ă  T   R     N,      A   M    Π N  Ţ  E  L  E   S ,

                                 C  Ă     N  U  -  I       D  E   C    T   I  N  F  E  R  N .

E   F  E  M  E  R  I   D  Ă  - E  U,

                                   T  U,   T  I  M  P   U  L  E        E  T  E  R  N,

D  E     A  S  T  Ă   Z  I,    V  E  Z  I,  M  Ă      M   U  T     

                                   S   Ă     L  O  C  U I  E  S  C       Π  N     V  I  S  .

........................................................................................................................................................

...T   U  ,  V  I  S  U  L  E ,  M   --  A  U  Z  I  ?

                 D  E  S   C  H  I  D  E         P  O  A  R  T  A        L  A  R  G.

 V  I  N         E  U,     C  E  L      A  M  Ă  G  I  T

                D  E  -  O        S  P  L  E  N  D    I  D  Ă      P  O  V  E  S  T  E.

Π N     U  R  M  A     M  E  A, M  U  L  Ţ  I  M  E ,

                D  U  R  E  R  I  L  E       S  E      S   P  A  R  G ,

Ş  I     M  U  N  Ţ  I  - Ş  I      P  U  N      N   Ă  F  R  A  M  E 

                D  E     N    E  G  U  R  Ă          P  E      C  R  E  S  T  E ...

..................................................................................................................................................................

S  Ă    F  U  G  I     D  E     V   I  A  Ţ  A      A  S  T  A – T  R  E  B  U  I     

                 S  Ă     F   U    G  I      D   E       T  I  N  E ,

C  Ă  C  I    V  I  S  E  L   E,  C  U      T  O  A  T   E, 

              D  I  N     S  U  F  L  E  T  U -Ţ  I         R  Ă  S  A  R.

N  I  C  I       E  L  E     N  U   --S       L  A   F  E  L :

              V  I  S     A   L  B         S  A  U      V   I  S     C  O  Ş  M  A  R!

Ş  I      C  I  N  E -Ţ  I    D   Ă       A  L  T     S  U  F  L  E  T  ?

               D    A  ,      A  L  T      S  U  F  L  E  T  ,

                                                                           C    I  N   E  ?

              20 –23  septembrie   2003, Mălăieşti

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă


Mihai Curicheru: un talent sacrificat (III)

Printre faptele care vin să ilustreze viaţa intensă şi activitatea neobosită a acestui dascăl de ţară, care a fost şi a rămas ca o lumină în amintirea celor ce l-au cunoscut, este şi şcoala din Curluceni, pe care Mihail Curicheru a înălţat-o, împreună cu sătenii, în anul 1937, local care există şi astăzi.

Apropo, având cuvântul la lansarea cărţii, mi-am amintit că în 1950, când am venit la Universitate, mai sus de blocul nostru de studii, dinspre Lacul Morilor, se mai păstrau urmele zidurilor distruse ale unui mare edificiu, doar nivelul zero, despre care am aflat mai târziu că erau ale Institutului Social Român, aruncat în aer de barbarii bolşevici în 1941, la retragerea lor din Chişinău. Era un edificiu impunător şi frumos, simbol al nobilei acţiuni de luminare şi culturalizare a satului românesc, pornită în România Mare sub egida ilustrului om şi sociolog Dimitrie Gusti... Cel care a iniţiat memorabilele studii monografice ale vieţii satelor basarabene, cum ar fi comuna Cornova, dar şi altele... În acea muncă s-a încadrat cu toată ardoarea şi Mihail Curicheru, vrăjit de tradiţiile şi frumuseţea spirituală a satului basarabean...

Aflăm printre textele incluse în carte un eseu cu un titlu de-a dreptul intrigant: „Civilizaţie şi codru”. Îl citeşti şi, brusc, ţi se deschid în faţă atâtea piste de înţelegere a modului de gândire, a concepţiilor sociale, politice şi filozofice ale tânărului autor, care vin să verse o nouă lumină asupra operei sale pierdute în neantul vremurilor. Iar dacă facem legătura dintre polemica sa cu Sabin Velican şi aceste cugetări, ne dăm seama de vasta cultură şi marea forţă de analiză a lui Mihail Curicheru vizând problemele fundamentale nu doar ale satului românesc, ci şi ale evoluţiei întregii umanităţi.

Reproduc câteva pasaje, pentru edificare: „Întoarceţi-vă la natură, dacă vreţi să fiţi oameni”, a spus marele Jean Jacques Rousseau... Până când această lume o vom împărţi în două... Noi - oameni civilizaţi... Ei - oameni sălbatici...” Urmează o serie de argumente, printre care şi acesta, foarte exact, la zi: „Gradul nostru de civilizaţie impune între popoare O PACE ŢIPATĂ PE GURĂ DE TUN”. Şi: „Ar fi timpul să ne gândim la SUFLET, numai la SUFLET, ca să oprim O PRĂBUŞIRE A OMENIRII”. „Noi, civilizaţii, suntem superiori, fiindcă omorâm cu arme perfecţionate - nu indivizi izolaţi, ci mulţimi mari - pe bază de ideologie, omoruri justificate de noi ca necesare, fie pentru o naţiune singură, fie pentru mai multe, fie pentru o mai grabnică evoluţie în desăvârşirea organizării ca ideal de viitor...”

 Se fac auzite aici ecourile sinistre ale apropiatului dezastru, care a fost cel de-al doilea război mondial!

Eseul datează din 1938.

„De aceea , declară autorul cu vocea-i de profet: MĂ ÎNCUMET SĂ APLIC PE OBRAZUL LUMII CIVILIZATE PALMA SĂLBATICULUI DE CODRU”.

S-ar părea că sunt idei, convingeri şi luări de poziţie ale unui intelectual oarecum generale, abstracte. Din contra: Mihail Curicheru are marele curaj să pună degetul pe rană, să spună răului, MARELUI RĂU pe nume. Suntem convinşi că anume aceste idei şi convingeri au stârnit furia turbată a enkavediştilor care au venit să-l aresteze.

Ascultaţi ce spune în eseul politic „Străjeria”:

„Tineretul este nădejdea de viitor al oricărei naţiuni şi ei (naziştii şi komuniştii - V.B.) ştiind aceasta şi mai ştiind felul impresionist al tineretului îi organizează în tabere şi fel de fel de organizaţii. Aşa face U.R.S.S.cu tineretul ei pe care-l dezbracă de ce poate fi mai sfânt pentru individ şi societate, luându-i „Dumnezeu şi familie”; aşa face Germania, aşa face Italia.

...RUSIA ŞI GERMANIA (NOTA BENE! – V.B!) n-au decât să facă experienţă, NOI NU TREBUIE SĂ NE ANGAJĂM ÎN ASTFEL DE ÎNCERCĂRI, CARE IMPUN SCHIMBĂRI POLITICE, CI AVEM MAI ÎNTÂI NEVOIE DE UN TIMP MAI LUNG SĂ NE FORMĂM, SĂ NE PREGĂTIM UN CETĂŢEAN CU O CONŞTIINŢĂ NAŢIONALĂ, CU UN GRAD DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE ECHIVALENTĂ CU A ŢĂRILOR DIN APUSUL EUROPEI”.

Formidabil: exact aceleaşi probleme, aceleaşi obiective, pe care le avem şi noi, astăzi!

29 martie 2015

P.S. „...în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot-tot, este un şir neîntrerupt de martiri”, a spus Poetul, cel care a cunoscut şi a trăit ca nimeni altul la vremea lui tragediile românilor. În lungul, interminabilul şir al martirilor noştri arde ca o stea însângerată şi numele lui Mihail Curicheru, victimă nevinovată a balaurului roşu din răsărit...

V.B.

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă


Mihail Curicheru: un talent sacrificat (II)

 

Aşa cum menţionam anterior, romanul „În Deal la Cruce” (1938) nu a fost de găsit până astăzi, nici măcar într-un singur exemplar, la fel a fost pierdut, în vâltoarea războiului, şi cel de-al doilea roman, „Fundul negru” (ianuarie, 1940). În consecinţă, despre datele fundamentale ale talentului de prozator-romancier ale lui Mihail Curicheru, concepţiile sale literare şi specificul stilistic, ne putem edifica în baza celor două nuvele incluse în volum: „Petale de mac” şi „Mama trăieşte”, dar şi a recenziei asupra romanului semnat de Sabin Velican „Pământ viu”, inspirat de realităţi basarabene.

Propriu-zis, „Petale de mac” poate fi numit un roman, deşi de dimensiuni reduse, lucrarea prezentându-ne un moment de un dramatism tulburător din viaţa unui cuplu: el, Nicolai Negru, suferind de ftizie, şi ea, Lida, aparent curtată, în lipsa soţului, de colegul acestuia, Alexiu. Naraţiunea este atât de vie şi tensionată, de-o manieră susţinut cinematografică, cu suspansuri reluate, încât lectura atinge cote care, cel puţin pentru mine, necesitau momente de a face, din când în când, câte o pauză... În ceea ce priveşte stilul este unul în aparenţă simplu, până la frust, ceea ce, însă, iarăşi în opinia mea, vine să confirme, o dată în plus, calităţile unui rar har artistic, cu care a fost dotat scriitorul. 

Aşa a vrut destinul, care oarecum s-a milostivit de nefericitul autor, pe de-o parte, dar, pe de alta, ne-a oferit şi nouă, urmaşilor lui, o favoare, făcând să ne parvină, prin pagini de revistă, acea sinceră, profundă şi temeinic argumentată recenzie asupra cărţii lui Sabin Velican, amintită mai sus. Selectez, în continuare, câteva pasaje din ea care ne dezvăluie gândirea teoretică, dar și principiile morale ale lui Mihail Curicheru, lucru ce ne va ajuta, cel puţin, să visăm la ceea ce au prezentat cele două romane, (poate) iremediabil pierdute, şi ce valori de excepţie vor fi fost să însemne ele pentru literatura basarabeană interbelică.

Pornind de la modul cum este prezentat ţăranul român în literatură, reconfirmând faptul că, până la acea oră, doar romanul „Ion” de Rebreanu este „cel mai bun”, Curicheru coboară în realităţile zilei şi zice dur: „...Se întâmplă ca cei care încearcă să prindă viaţa muncitorului român, să fie orăşeni sau străini de locurile care nici înţeleg nici nu le înţelege... Atunci când nu trăieşte cu sufletul nimic din ce-i al locului, va schimonosi creaţia, batjocorind-o... Aşa s-a întâmplat şi cu dl Sabin Velican. Romanul „Pământ viu” îşi petrece acţiunea într-un sat basarabean, situat din vremi bătrâne pe malul Nistrului”... Trecând în revistă toate mizeriile şi murdăriile pe care autorul acelei naraţiuni le-a adunat în cartea sa, recenzentul ia, cu tot curajul şi adevăratul simţ al dreptăţii şi demnităţii, apărarea celor din mijlocul cărora a răsărit, a crescut şi în mijlocul cărora îşi face misiunea nobilă de luminător al sufletelor rostind verdictul: „Romanul „Pământ viu” aruncă o grea pată pe numele autorului şi o mână de băligar pe faţa satului basarabean, pe chipul mândru de răzeş... Cu vremea noi vom spăla-o...” (Şcoala basarabeană, 1939, nr. 7-8).

Despre rostul artei scriitorul spune: „Dacă autorul a plecat la lucru cu intenţii frumoase, nu şi-a atins ţinta, din contra, a păcătuit. A păcătuit şi faţă de satul care ne-a dat pe noi, ŞI FAŢĂ DE ARTĂ. ARTA ADEVĂRATĂ. ACEASTĂ ARTĂ NU SE ZĂMISLEŞTE DIN FAPTE TĂVĂLITE  ÎN TINĂ, AMESTECATE CU SÂNGE, REPORTAGII, MAI DEGRABĂ, BUNE DE SENZAŢIE. Din rău să fi scos frumosul, aşa cum a făcut un Kuprin, Dostoievski, Tolstoi sau Baudelaire în „Florile răului”.

Şi despre satul basarabean: „...satul basarabean este cu moldoveni chipeşi, voinici, buni, muncitori, cuviincioşi, miloşi...” „Calităţi mari, comori care zac adormite ca un foc sub cenuşă; dar care nevăzute la suprafaţă, totuşi din subconştient dirijează viaţa oamenilor din sate pe o cale mai curată decât cea văzută de dl Velican”.  26 martie 2015

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă


Mihail Curicheru: un talent sacrificat (I)

 

Recent, la Uniunea Scriitorilor din Moldova, în Sala cu cămin, în prezenţa unui numeros public, a fost lansat volumul „PETALE DE MAC”, ce cuprinde texte recuperate din presa vremii, semnate de Mihail Curicheru.

Talentatul scriitor şi eminentul pedagog, născut în 1910 în Negreştii Străşenilor, format ca om de cultură şi de litere în interbelicul basarabean, a avut, la fel ca alţi intelectuali din generaţia sa, un destin tragic, fiind arestat în chiar ziua de 22 iunie 1941, când s-a declanşat atacul Germaniei naziste împotriva Uniunii Sovietice comuniste, fiind deportat fără judecată în Siberia, unde şi-a găsit sfârşitul pe un pat de spital în august 1943.

A fost nevoie de ani şi decenii ca să se afle adevărul despre ceea ce a avut de îndurat acest martir al regimului totalitar comunist, dar tot atâţia ani de aşteptare ca scrierile sale să fie, în sfârşit, scoase din negura uitării şi puse la dispoziţia cititorului. Acestea graţie cercetătorilor de dosare şi arhive, printre care s-a remarcat ziaristul Alexandru Donos, apoi şi rudelor scriitorului, prima fiind fiica Elena Vatamanu-Curicheru.

E o carte de o valoare greu de estimat, nu doar pentru prezentarea grafică de o aleasă ţinută, dar mai întâi prin cele câteva proze, eseuri şi recenzii ce ni le oferă: „Petale de mac”, „Mama trăieşte”, „Pământ viude Sabin Velican”, „Civilizaţie şi codru”, „Străjeria”, „Al . Mateevici” ş.a. De remarcat că unele texte au fost prezentate şi în rusă, traducerea fiind efectuată de înzestrata traducătoare care nu e alta decât fiica scriitorului, şi ea victimă a deportărilor staliniste din1949, deşi nu avea decât nouă anişori...

În cadrul prezentării cărţii, a luărilor de cuvânt, a amintirilor din partea celor prezenţi la acest eveniment, toate de o vibrantă emoţionalitate, cum rar se întâmplă în asemenea situaţii, de mai multe ori s-au făcut auzite sincerele regrete şi note de adevărată compasiune pentru faptul că nu doar scriitorul a avut parte de un destin sfâşietor de tragic, ci şi opera lui de căpetenie, romanul „În Deal la Cruce”, editat în 1938, a fost pierdut în pârjolul vremii şi rămâne de negăsit până astăzi, măcar într-un singur exemplar!

Volumul se deschide cu acest tulburător poem semnat de eminentul savant chimist, om politic de o rară verticalitate şi poet de mare talent, care a fost regretatul ION VATAMANU:

SCRIITOR BASARABEAN

Se dedică amintirii scriitorului basarabean Mihail Curicheru, victimă a cultului stalinist

Scriitor basarabean

Cu peniţa de răsură,

S-a pierdut romanul tău

Între dragoste şi ură.

Pe câmpia strămoşească

Între sânge şi cenuşă

Tu rosteai cuvântul mamă,

Ei băteau cu pumnii-n uşă.

Tu rosteai cuvântul tată,

Evocând prin vremi poporul,

Ei în uşa ta loveau

S-o străpungă cu piciorul.

Miezul nopţii mistuia

Tema cărţilor cu teamă,

Ei băteau cu pumnii-n uşă,

Tu scriai cuvântul mamă.

Mietul nopţii tremura

Într-o inimă curată,

Ei în uşă – cu piciorul,

Tu şopteai cuvântul tată.

Şi-apoi, Doamne, au intrat...

Cărţi şi-atât... Şi scriitorul...

Băteau cărţile cu pumnil,

Inspiraţia – cu piciorul...

Cărţi şi-atât. Şi-un mac pe masă,

Poş ca sângele din uşă.

Şi lumina unei lămpi

Într-o umbră de cătuşe...

Apoi trenul cel cu sârmă

Şi un ultim drum în ceaţă,

Nici Cristos n-a cunoscut,

Cum trec oamenii din viaţă...

Morţi şi-atăt... Şi moartea lui...

Şi-a fost dragoste, nu ură...

Scriitor basarabean

Cu peniţa de răsură...

22 martie 2015

P.S. La memorabila întrunire a fost prezentă şi a avut cuvântul doamna Valentina Sturza, preşedintele Asociaţiei foştilor deportaţi politici din Republica Moldova. Domnia sa a adus la cunoştinţa publicului date şi informaţii elocvente vizând trecutul, dar şi prezentul realităţior de la noi. Am aflat, că din cele peste 150 de mii de deportaţi politici la ora actuală mai sunt în viaţă doar vreo nouă mii. Dar şi un alt fapt, care aduce lumină în problema dispariţiei fără urmă a romanului lui Mihail Curicheru. Odată cu ocuparea Basarabiei de către Armata roşie a început distrugerea bibliotecilor de carte românească, prin aruncarea lor grămezi afară şi arderea fără pic de ruşine... Apoi, s-a dat un ordin prin care era ameninţată întreaga populaţie, precum că cine va ascunde şi va păstra în continuare carte românească, va fi arestat şi deportat... Iată, dar, cum s-a putut întâmpla şi cu romanul „În Deal la Cruce” de Mihail Curicheru...

P.S. Deşi, tot la acea întrunire s-a făcut auzită şi o supoziţie, conform căreia o persoană din România ar avea în posesie un exemplar de carte, dar nu se cunoaşte motivul pentru care nu doreşte să-l ofere opiniei publice. Aşa să fie oare? Rămânem în aşteptare... Până atunci să încercăm a intra în substanţa cărţii „Petale de mac”, spre a ne edifica asupra marelui potenţial creator al lui Mihail Curicheru, distrus în floarea vârstei...

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Mihail Curicheru, Radio Europa Liberă


Trei miniaturi


1. Vinul și... bătrînii

- Vi...îî î...vi ...îîî...îîî...nul...îîî... es... sss ...îîî...

- Dar zi odată, moşule, ce tot sâsâieşti atâta? Zi lat: „VINUL ESTE LAPTELE BĂTRÂNILOR!”

- Ddda-că... essss-te!

- Na paharul, să ţi se dezlege limba...

- Ah! Ce fe-ri-ciii-reee... Despre ce vorbeam, june?

- Despre că VINUL ESTE LAPTELE BĂTRÂNILOR... Proverb...arab, mi se pare...

- N-are cum: mahomedanii nu beau vin - le interzice Coranul...

- Atunci... sârbesc?... Ba nu! Mi-am amintit, moşule: e românesc! Numai că sună un pic altfel: VINUL E TOIAGUL BĂTRÂNEŢELOR...

- Tot acolo ajjjj... ajjj...

- Iar te-ai blocat... Acum începi să vâjâi! Mai ia un pahar...

- Ah! Dublă fe-ri-ciii-re! Despre ce vorbeam, june?

- Despre LAPTE... Ba nu: despre TOIAG!... Ba nu: despre VIN, moşule! Iată că m-am zăuşit şi eu...

- Ia şi tu o cană de ghiurghiuliu şi-ţi trece.

- Ah! Într-adevăr: ce fe-ri-ciii-reee! Dar... cu LAPTELE cum rămâne? Adică cu: VINUL? E adevărat că VINUL ESTE LAPTELE BĂTRÂNILOR? Le place BĂTRÂNILOR...LAPTELE? Ori, poate, mai degrabă... TOIAGUL?

- Cccc-ccca-re: ttt-to-ooo...

- Poftim cofa, moşule, că acum mi te ooieşti... Mă plictiseşti, zău!

- Ah! Ne-măr-gi-ni-tă fe-ri-ciii-reee! Desigur, că VINUL ESTE LAPTELE BĂTRÂNILOR!O spune şi Proverbul!

- Care ?

- Vechiul proverb ELIN: BĂTRÂNII A DOUA OARĂ COPII... Adică... PRUNCI... De aceea le place... LAPTELE... Pardon: VINUL!

2. Luna și degetul

- Ce isteţe şi adânc înţelepte sunt proverbele!

- Iar pro-ver-be?

- Ce: nu-ţi plac?

- Hai! Să te aud. Ce-i cu... LUNA ŞI DEGETUL? Ce are: SULA CU PREFECTURA?

- Ca să vezi: are!

- Chiar!?

- Ascultă bine ce zice proverbul: TU ÎI ARĂŢI LUNA,IAR EL ŢI SE UITĂ LA DEGET. Ai prins giumbuşlucul?

- Parcă, parcă... Dar mata ce zici? Că te văd taare ager la minte...

- Nu eu - PROVERBELE! Bunăoară ăsta cu... LUNA... cu... DEGETUL...

- Adică: SULA ŞI ..?

- Râzi, râzi, dar dacă stai să te gândeşti mai vârtos, ai să dai de nişte adevăruri, care te vor trece cufurnici prin spate...

- Mă sparii, nene? Dar eu nu mă tem!

- Ascultă aici: când s-a născut acel proverb era O LUME, acum e cu totul ALTA.

- De ce zici aşa?

- Pentru că aceea era O LUME CA LUMEA, iar lumea asta a noastră E O LUME PE... DOS.

- Măi, să fie! DE ce ţi se pare ?

- Pentru că pe atunci, dacă-i arătai OMULUI LA LUNĂ, ELLA LUNĂ SE UITA, acuma ţi se boldeşte la... DEGET. Nu-i asta o aiureală?

-Stai, stai, stai! Treaba cu UITATUL LA DEGET SE REFERĂ ANUME LA VREMURILE ACELEA CÂND a luat naştere proverbul? Adică era vizat nătângul ce ţi se uita la DEGET, în timp ce tu îi arătai LUNA?

- Aşa este.

- Şi atunci? De ce îţi apare straniu gestul? Întorsătura...

- Nu GESTUL, ci SENSUL ASCUNS al proverbului... Ai prins?

- Parcă, parcă... Dar nu sunt sigur... Dumereşte-mă, rogu-te...

- La mintea cocoşului: Ce MI-E LUNA? O ŞTIU DE CÂND LUMEA! MĂ UIT LA DEGET, CA SĂ VĂD CINE E CEL CE MI-O ARATĂ ...

- Adică: CU CINE AM DE-A FACE?

- Exact... Dar văd că eşti... isteţ!

- Dacă mă tot îndopi cu... PROVERBE!

3. Rapănul rusesc și noi

- De ce: RUSESC, dacă vocabula e de origine... săsească? Adică, are o etimologie germană, precum atestă Dicţionarul...

- Vocabula da, dar vorbim de FENOMEN!

- Cere: FE-NO-MEN, nene?

- De RAPĂN, RÂIE, JEG, LIP, SLIN...

- Ce de-a sinonime, bre!

- Şi încă nu-s toate.

- ?

- Mai este unul: PARŞIVENIE.

- Dar ăsta de un’ se trage?

- Tot de la ruşi,de unde ne vine şi FE-NO-ME-NUL.

- Iar: FE-NO-MEN? M-ai năucit, zău... Şi ce-i cu acest: FE-NO-MEN?

- Scurt. Problema se pune în felul următor. Dar direct şi categoric!

- Aha: CATEGORIC?

- DE CE NEAMUL NOSTRU NU SE PREA GRĂBEŞTE SĂ SE SPELE DE RAPĂNUL RUSESC?

- De ce?

- Pentru că, dacă rade de pe el RAPĂNUL RUSESC, atunci numaidecât ajunge la PROPRIUL RAPĂN şi...

- Şi?

- Si atunci va trebui să-l... ciorsăiască şi pe al lui, RAPĂNUL NAŢIONAL...

- Măi, aşa?

- Dar treaba asta-i aşa de anevoioasă şi...neplăcută!

- Da, da! Cum să rămâi tu fără ceea ce ţi-i mai aproape de trup şi suflet? Propriul JEG, LIP, SLIN, propria RÂIE...

- Mai bine laşi în pace RAPĂNUL STREIN, ca să nu dai de RAPĂNUL TĂU...

- Exact cum zici...

- Şi apoi, vezi dumneata: DOUĂ RAPĂNURI, UNUL PESTE ALTUL, AL TĂU ŞI CEL STREIN, ŢIN ...

- ...MAI CALD! 

07.03 2015

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă


Petru Cărare - octogenar (6)

 

      Despre acel  număr  BOMBĂ al revistei „CHIPĂRUŞ” din august  1959: ce conţinea  şi ce anume a înfuriat pe potentaţii vremii, de--au hotărât să se răfuiască  cu ea, iar  pe odioşii  autori răzvrătiţi să-i... mazilească ?

    Mai întâi, o precizare, care ne va introduce în contextul şi atmosfera tensionată a epocii. În numărul doi  din acel an al oficiosului „Komunistul Moldovei” apărea un articol-rechizitoriu îndreptat împotriva aşa-zişilor  idealizatori ai moştenirii clasice moldoveneşti, semnat de un filozof şi doi istorici medievişti. Cei vizaţi erau Coroban, Russev, Romanenco, savanţi care contribuiseră efectiv la repunerea în valoare a unor opere clasice... S-a întâmplat, însă, ceva de neimaginat în practica jurnalismului  sovietic: revista literară „Nistrul” vine cu o replică semnată  de redactorul-şef adjunct N. Romanenco! 

Scandal. Mare scandal! Dar oficialităţile nu au reacţionat imediat, fiind  ocupate în acele luni cu masiva campanie de închidere a sfintelor lăcaşe: biserici şi mănăstiri... Au lăsat pe mai târziu, deocamdată  acumulând capete de acuzare contra  intelectualilor contaminaţi de microbul naţionalist...

x

Iată, dar, că tocmai atunci le pică... pară mălăiaţă şi „CHIPĂRUŞUL”!

Câteva pasaje din „editorialul”  cu titlul: „Unele consideraţii asupra unor consideraţii de  critică şi istorie literară”: ”Se ştie că literatura este o parte componentă a culturii noastre şi că noi, în vremea noastră, dăm o mare însemnătate (importanţă) culturii. Prin urmare, noi dăm, de asemenea, o mare importanţă  literaturii, pentru că literatura, după cum ştim, este o parte componentă (alcătuitoare) a culturii şi noi, după cum am spus mai sus, dăm o mare importanţă ACESTEEA  DIN URMĂ  ÎN MIŞCAREA NOASTRĂ ÎNAINTE”.

După o introducere, ce viza limbajul de lemn, bâlbâit, al prolificelor studii docte  ale savanţilor semidocţi, urma un şir de nume de autori, care au fost editaţi recent (Costin, Milescu Spătarul, Cantemir, Asachi, Negruzzi, Russo, Donici, Haşdeu...), ajungând la alţi câţiva, despre care se specifica precum urmează: „...Zamfir Arbore (Ralli), care a fost mare  norodnic  şi a fugit din Rusia în România (apropo, a fugit şi Bogdan Petrovici Haşdeu şi Gherea-Dobrogeanu-Katz, de atâta că ohranka  ţaristă a vrut să-i împuşte cu puşca şi să-i pună la închisoare)... S-a editat chiar şi Caragiale, care cu toate că nu a fost în Basarabia, dar a fost în Moldova şi care se citeşte la noi şi este binevenit; s-a editat şi Coşbuc, care a fost ardelean, cu părere de rău, dar a scris, din păcate, tare moldoveneşte şi se aude cântându-se la noi pe la ţară şi chiar la radio!... Dar, tocmai din cauza asta, nu s-a editat Vlahuţă, care, deşi a fost şi el poet, n-a călcat niciodată prin Basarabia, (cum a putut el să scrie „România pitorească”?), dar în schimb s-a editat Mateevici, care, ştiind ce avea să se întâmple mai pe urmă, după cum s-a întâmplat  şi mai înainte, A STRIGAT: „LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ!”..

   Dar nu numai probleme de  limbă şi literatură erau luate în vizor, ci  şi chestuini mai grave, precum ar fi: CENZURA: ”... nu putem să-i enumerăm pe toţi, căci suntem foarte mărginiţi (limitaţi adică)... din cauză că suntem, în anumit sens, limitaţi (mărginiţi).”  

Iar semnătura acestui  editorial era : „Candidat în ştiinţe filologice  O. HODOROGENCO”.

Într-un alt text era satirizată tendinţa  spurcată a regimului totalitar de rusificare până şi a numelor populaţiei româneşti. Atfel, citim în acel număr:  „Supsămnatu IVAN CODESCURTOV”. Mai jos: directorul  şcoalei Velichi - bârzoieni (S.FRIPTUL); Zavuciu şcoalei (H. SCÂRŢÂENCO); Conducătorul clasei  şi înveţetor de limbă şi literatură (E.M. KÂRPALIN).”

Autorul primului op satiric eram chiar eu, cel care, după expulzarea de la doctorantura universităţii, am aflat prilej de a-mi vărsa năduful într-un pamflet; al doilea nu era altul decât colegul Alexei Marinat, cel care pentru nişte note critice la adresa regimului sovietic (el, care avea din război înalte decoraţii militare!), a făcut ani grei de gulag stalinist ...

x

Şi, în finală, Cărare. Se putea oare să lipsească din această daravelă marele satiric şi disident literar? Iată poemul lui din acest număr de scandal:

                

 

 

B Ă I L E      D I N       P O M P E I

Blând şi chel precum e luna,

Profesorul, dus pe gânduri,

Povestea de la tribuna,

Meşterită din trei scânduri,

„Dragi studenţi! Din vremea ceea

Ani prea mulţi s-au perindat,

Dar o baie din Pompeia

Până  astăzi s-a păstrat.

Daţi-mi voie a vă spune,

Că pe-atunci-şi-mi pare rău -

Băile erau mai bune,

Decât azi la Chşinău.

Să le vezi - să le duci dorul,

Clasa-ntâi, nu ca acuma!”

Dar observă profesorul

Că s-a întrecut cu gluma.

Şi grăbit revine iarăşi,

Zornăind cuvinte grele:

„Dar să nu uităm, tovarăşi,

Cine

       Se-mbăia în ele!..”  

                                                                              24  februarie  2015

     P S. Dar cum a plecat Petru Cărare de la redacţie? Aşa ceva nu i-ar fi venit în cap nici lui Dante când s-a văzut nevoit s-o şteargă din părţile lui, nici lui Mahomet s-o ia la sănătoasa, dar nici mai aproape de noi, lui Ianukovici... Ce-a făcut? O spun, pentru că am văzut cu ochii mei, eram colegi de suferinţă...

A pescuit dintr-un număr de revistă umoristică „Krokodil” o caricatură, care tocmai se potrivea situaţiei, a tăiat-o frumuşel, a venit  la birou şi, cu nişte piuneze, a fixat-o pe perete, de asupra fostei lui mese lucru. Şi-a luat cele hârtii, catrafuse şi... dus a fost.

Ce se vedeaacolo ?

O margine de pădure (pardon! O lizieră). Pe acel fundal, o bancă lungă... Pe acea bancă lungă, şade, picior peste picior, întristat, bătut de gânduri, un urecheat (un cogeamite iepuroi!). Şade el cum şade, picior peste picior şi amarnic de trist, dar... Să vedeţi că nu tocmai disperat, cum ar crede cineva ... Nu, de loc! De ce zic asta? Pentru că încă nu v-am spus ce scria sub acea imagine-poză-caricatură de DESPĂRŢIRE DE REDACŢIE.

Scria aşa, cum numai unul Cărare putea s-o facă - dreagă:

   „ELIBERAT DIN SERVICIU LA PROPRIA DORINŢĂ DIN CAUZA FAPTULUI CĂ AM  PRIVIT CRUCIŞ-PONCIŞ LA NACEALSTFĂ (MARII ŞEFI)”.

        P.P.S. Un ultim detaliu. Tot atunci s-a zvonit, precum că, imediat ce a apărut respectivul număr de „CHIPĂRUŞ”, cineva din răuvoitorii (citeşte: duşmanii) puterii sovietice de la Chişinău, ar fi expediat acea  revistă, cu sublinierile de rigoare, duşmanilor puterii sovietice din Occident (cui? Lui Carlo Tagliavini în Italia şi Klaus Heitmann în Germania) ca dovadă că... Dar  ochii vigilenţi ai KGB-ului  erau mereu la datorie şi hârţoaga fu la timp interceptată şi... arestată...    

                                                                FINIS.

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă

În exclusivitate