sâmbătă, octombrie 25, 2014 Ora Locală 14:12

Dan Dungaciu: Politică și Geopolitică

 

„Avem o campanie cu războiul la uşă. NATO va fi temă electorală”. Acesta este titlul amplului interviu acordat de Dan Dungaciu reporterului revistei „Timpul” (vineri, 17 octombrie 2014).

Întrebări incitante, răspunsuri, ca totdeauna, sincere, fără ocolişuri, mergând direct la esenţă.

O analiză-prezentare a raportului de forţe politice în campania electorală de la sfârşit de noiembrie, obiectivă, reală, în deplină cunoştinţă de cauză: domnia sa este un profund cunoscător al stării de lucruri din Republica Moldova.

Alături de constatări şi judecăţi echilibrate şi argumentate, însă, apar şi unele (destule) care trezesc semne de întrebare, dacă nu chiar... nedumerire.

S-o luăm de la... coadă: „Parteneriatul Estic... declară intervievatul, a fost de la început neviabil ca mecanism de integrare europeană”. „De ce? se întreabă dânsul. Pentru că nu avea nicio dimensiune de securitate”. Adică, lipsea protecţia NATO.

Şi aici am ajuns la ceea ce s-ar numi sursa ÎNTREBĂRILOR ŞI NEDUMERIRILOR. De altfel, scoasă şi în titlul interviului: NATO-ul!

Cum poţi pune astfel problema atunci când o ţară are statut (nu: stat... cum apare în textul din Timpul!) de neutralitate, aşa cum este Republica Moldova? Or, Dan Dungaciu are perfectă dreptate când afirmă, că, dacă vrei să intri în UE, mai întâi să devii membră  NATO!

Dar dacă nu ai protecţia NATO, atunci...? Atunci zadarnice eforturile. Vezi bine, poţi să semnezi documente de asociere oricâte doreşti, tot de-a surda!... 

Ca să nu o lungim, vom trece peste alte semne de întrebare-nedumeriri şi vom insista asupra unui singur aspect, asupra căruia îşi concentrează  domnul Dungaciu atenţia.  

Rusia. Care este rolul Rusiei în toată această aşa-zisă ecuaţie politică, dar, mai ales, GEOPOLITICĂ?

„Acţiunile Rusiei în regiune vor depinde clar de evoluţiile din Ucraina”... „Moscova va face ceea ce a făcut după Revoluţia Oranj”... „O Rusie care are conştiinţa că pe termen lung nu va rezista, este o RUSIE PERICULOASĂ pe termen scurt, care nu mai RESPECTĂ NICIO REGULĂ”.

Acum apare întrebarea: dacă Rusia nu respectă nicio REGULĂ (adică nu se conformează dreptului şi convenţiilor internaţionale), atunci ce pronosticuri pot fi făcute în legătură cu campania electorală în plină desfăşurare, dar şi despre evoluţia lucrurilor în RM după alegeri?

Aş fi vrut să-l aud pe dl Dungaciu spunându-mi nu cum va fi şi ce va fi la şi după alegeri, ci CUM POATE FI PUSĂ ZĂBALA ÎN BOTUL RUSIEI, ca să nu deturneze voinţa liber exprimată a electoratului din republică. Factorul rusesc în viziunea şi interpretarea domniei sale este nu doar unul dominant, ci şi decisiv. Chiar dacă... dacă pasajul în care face sinistra profeţie începe tot cu un DACĂ:

  „DACĂ AIE NU VA OBŢINE 50%, CHIŞINĂUL VA CĂDEA DE PE HARTA EUROPEI POLITICE, DEZAMĂGIREA PUBLICĂ VA FI ENORMĂ, IAR CEEA CE RUSIA A REUŞIT PRIN RĂZBOI ÎN UCRAINA VA REUŞI PRIN ALEGERI LA CHIŞINĂU”.

De ce: „prin război în Ucraina”, dacă şi acolo au avut loc... ALEGERI? Şi în Crimeea, Şi în cele două republici-fantome...

De ce: „prin alegeri la Chişinău”, dacă avem aceste două enclave separatiste: Transnistria şi Autonomia Găgăuză, care şi ele sunt fructul unui război?

Marea mea nedumerire la lectura răspunsurilor date de dl Dungaciu este, repet: Europa, NATO-ul, Statele Unite ale Americii, comunitatea internaţională sunt în stare să stăvilească poftele nemăsurat de agresive ale lui Putin cu toată camarila lui abjectă? Sau vor sta şi în continuare şi vor contempla extinderea barbariei asiatice mai întâi în sud-estul Europei, apoi şi... mai departe?

    19 octombrie 2014

P. S. Vreau să  amintesc eventualilor cititori ai acestui text un adevăr care ne priveşte direct, ca un teritoriu mic ce suntem, dar din punct de vedere geopolitic de mare importanţă, formulat cu sute de ani în urmă de Miron Costin: „Moldova fiind o ţară mică, nice un lucru de samă nu au făcut decât numai cu amestecul vecinilor”. Vom fi noi în stare să ne realizăm în deplină libertate voinţa în istorie, dacă nu vom fi sprijiniţi-ajutaţi de puternicii vecinI? Or, dacă se confirmă negrele previziuni ale domnului Dungaciu, înfrângerea va fi nu atât a noastră, cât a lumii libere şi democratice.

A Uniunii Europene.

A SUA.

A comunităţii internaţionale...

                            V.B.

 

            A    D    D    E    N   D   A

O inexactitate-confuzie enunţată de dl Dan Dungaciu este următoarea: „Fără semnalul lui Vladimir Voronin din 2005 după care „avem voie să fim cu UE, nu mai depăşea 50% în sondaje opţiunea europeană niciodată”.  De unde ar rezulta că orientarea  proeuropeană s-a făcut graţie PCRM. Eroare, regretabilă eroare... Acest partid, care e doar cu numele komunist, dar este unul al intereselor personale, la acel an 2005, vrând să câştige şi un al doilea mandat, a acceptat (în mod formal) condiţia ce i-a fost pusă de PPCD-ul care domina o bună parte de electorat şi a enunţat acest vector de orientare externă. Dar nu a fost sincer, cum nu este nici acum când, chipurile, nu se pronunţă contra asocierii la UE. O face doar pentru a accede la guvernare...

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă


Ion Vătămanu: câteva momente memorabile

 

    Trec anii. Mulţi dintre colegi s-au călătorit în Lumea Umbrelor. Se aşterne peste numele lor Tăcerea. Adeseori şi - Uitarea...

 

    Dar nu ştiu cum se face, că în nopţile când fuge somnul şi vin orele clare ale amintirilor, brusc se smulg din negura vremii, vin la noi, ca şi cum ar fi vii, ba chiar mai vii decât erau în viaţă... Şi iar suntem împreună, noi, cei de altădată...

Ion Vatamanu, poetul.

Ion Vatamanu, doctorul în chimie.

Ion Vatamanu, deputat în primul Parlament de după 1990...

Când zicem poetul, imediat ne răsună în auz viersul: „Tu o frunză, eu o frunză, Ştii ce fac? Un copac. Un copac şi un copac, Împreună ştii ce fac? Un meleag!” Sau: „Ce vor scriitorii?”

Ion Vatamanu a fost printre cei care au imprimat o nouă faţă poeziei române din Basarabia. Coborâtor din Costicenii Cernăuţilor a adus sonorităţi proaspete, la fel ca alţi confraţi bucovineni. Deşi ei se considerau basarabeni, hotarul cu Bucovina fiind plasat mai sus, pe râuleţul de la Noua-Suliţa... Dar rămaşi pe teritoriul Ucrainei, aşa le ziceam: sunteţi bucovineni şi nu se supărau...

Da, tocmai mi-am amintit o vorbă a lui Bogdan Istru, care îl includea  în grupul celor patru: VIERU, VODĂ, VASILACHE, VATAMANU. Şi ştiţi ce formulă găsise scriitorul nostru mai în vârstă? Ca un ales om de cultură, cunoscător de limbi europene, cel care singurul din generaţia lui a semnat Scrisoarea celor 66 pentru revenirea la grafia latină, zicea în germană: VIER V. (se citeşte: fier fau). Adică grupul celor patru de: V!

Am început intenţionat cu aceste detalii mai grave, dar, de fapt, scopul notiţelor de mai jos este complet altul.

Ne aflăm în dârdora campaniei electorale. Poate tocmai de aceea am şi avut vizita (nocturnă) frumoasă  a fratelui Ion.

Hai să le iau pe rând. Cu momente şi întâmplări nostime, la unele din care am fost martor şi eu.

Mergem noi, un grup de scriitori de la Chişinău, la întâlniri cu elevii din şcolile din Bucovina. Îl avem de lider-moderator pe un coleg ucrainean, pe numele lui Folvarocinâi. Dânsul ne oferă cuvântul în faţa publicului. Iată că zice, pe ucraineşte desigur:

- A taperea vâstupit moldavschii pismennic Hrihorii BOstan. (Acum are cuvântul scriitorul moldovean Grigorie BOstan, cu accentul pe O).

Vatamanu de colo:

- Nu: BOstan, ci BostAn!

Folvarocinâi reia:

- A taperea vâstupit moldavschii pismennic Hrihorii BOstan...

Vatamanu iar:

- Ne BOstan, a BostAn !

- A taperea vâstupit, zice iar Folvarocinâi, şi-i dă tot cu BOstan, BOstan, iar Vatamanu îl corectează, dar nu are pe... cine...

Vatamanu a fost un bon vivant, îi plăceau şuietele, chefurile, uneori lungindu-le peste noapte. Se întorcea o dată pe la orele 3-4 dimineaţă spre casă. Pe jos, că transportul nu circula, împreună cu alţi câţiva amici... Era pe strada Puşkin, ceva mai la vale de magazinul GEMENII. Se opresc să mai tragă o ţigară şi, iată, văd venind spre ei, la deal, pe un bărbat cu... o vacă de funie.

- Moşule! Încotro duci mila casei la astă oră matinală?...

- La piaţă... S-o vând...

Iar piaţa de vite se făcea pe atunci undeva în partea de sus a oraşului.

- Cum? Se înduioşează poetul Vatamanu. S-o vinzi? Sărmana... Da-i aşa de drăguţă... Şi s-o vinzi?...

Omul ca omul, cu nevoile lui, se uită la aceşti strigoi noptatici şi vrea să-şi vadă de drum, că mai are de mers... Atunci Ion  i se pune în cale:

- Moşule, dă-mi voie s-o sărut!

- Ce!? CUM!?

- Îţi dau trei ruble, numai lasă-mă s-o sărut...

Îi bagă gospodarului hârtia şi... pupă vaca...

Ăsta era Vatamanu!

Dar pomeneam de campania electorală, astăzi în plină şi convulsivă desfăşurare la  Moldova. Voi aduce o pătăranie vatamaniană care, eventual, îi va inspira pe concurenţii electorali la a obţine victoria nu doar asupra electoratului, ci şi asupra oponenţilor.

S-a întămplat într-o circumscripţie din vecinătatea capitalei. Concurau pentru demnitatea de deputat doi scriitori şi un baron local. Desigur, baronul ar fi avut ascendente asupra celor doi conţopişti, dar vorba e că pe atunci, la sfârşitul anilor optzeci, scriitorii prezentau floarea naţiunii şi erau votaţi, ca să zic aşa, cu ochii închişi şi cu mare entuziasm.

Vatamanu pleda pentru Mihai Cimpoi. Erau alegeri pentru Congresul popoarelor de la Moscova. Pe timpul lui Gorbaciov.

Pe cine avea de opozant Cimpoi?

Pe o colegă de a noastră, care, în naivitatea ei, decise să fie şi ea... deputată.

- Nina, dragă, o luă cu binişorul Ion Vatamanu: ţie-ţi trebuie să te faci deputată? Tu ştii cum îi acuma, în democraţie? Acuma fiecare are dreptul să strige orice-i trece prin cap. Şi or să strige şi pentru tine: SUS JOSU! Ori: JOS JOSU! Pardon: JOS SUSU! Şi ai să te faci de râs, draga mea...

Colega noastră s-a retras din cursă...

Da, dar mai rămânea baronul local. Lasă că şi pentru acesta fantastic de inventivul   Vatamanu a găsit ac de cojoc. Acela, fiind un preşedinte de ceva în raionul lui, deci, om mare, dar spre nenorocul lui purta un nume de-a dreptul bizar. Ba chiar fatal!

Se numea: CIMPOACĂ.

Pe acesta Vatamanu îl ia din altă parte. Nu cutează să-i spună că nu merită să fie deputat - n-are decât!

- Domnule Cimpoacă, porneşte să-l prelucreze Ion: ai să devii dta deputat. Ai să vii cu toţi deputaţii de Moldova la aeroport pentru a pleca la Moscova. Desigur, vor sosi şi reporterii radio şi televiziune acolo, ca să mediatizeze evenimentul. Vor relata în auzul întregii republici, dar ce zic eu? În auzul întregii lumi: „Astăzi, de la aeroportul Chişinău, a plecat delegaţia de deputaţi pentru a participa la lucrările Congresului Popoarelor Uniunii Sovietice... Şi vor urma numele deputaţilor noştri: CIMPOI... altul careva... Şi  deodată va răsuna numele matale: CIMPOACĂ...

Acel baron simţi că i se lungesc urechile: ce vrea să spună scriitorul acesta?

- Şi ştii ce-o să înţeleagă toată Moldova, ba chiar întreaga lume?

- ???

- Că dta, domnule Cimpoacă, nu eşti altcineva decât soţia dlui... Cimpoi!!!

S-a retras, imediat, şi acest a...

Şi ultimul moment. În acel prim Parlament de la Chişinău, am avut şi eu onoarea să mă prenumăr. Eram mai mulţi scriitori. Cei mai activi, însă, au fost regretaţii  Ion Vatamanu şi Lidia Istrati. Când vorbeau ei, toată lumea era ca şi... paralizată. Da, venise vorba despre câte femei ajunseseră în acel legislativ. Vreo şase, atât. Lucru pe care l-a remarcat într-un discurs fulminant Ion Vatamanu:

- Noi avem în Parlament femei PUŢINE, DAR DESTULE!

O avea în vedere, desigur, pe colega noastră LIDIA ISTRATI, aceea care atunci când avea microfonul, săltau din fotolii toţi agrarienii, interfrontiştii şi alţii eiusdem farinae...

                                                                              12 octombrie 2014.

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, amintiri despre Ion Vătămanu, Radio Europa Liberă


Profesorul Lucian Boia: Despre români, istorie și... noroc

Este  bine cunoscută atitudinea lui Lucian Boia faţă de miturile naţionale: demitizarea. Iată că în interviul „Românii sunt o naţie frustrată, complexată din cauza istoriei” (Jurnal de Chişinău, 26 .09.2014) Domnia Sa spune: „Eu nu mi-am propus să distrug miturile. Mi-am propus, ca istoric, să le analizez critic..., sunt mituri care prin forţa lor extraordinară contează foarte mult în viaţa unei naţiuni..., mituri precum cel al descendenţei nobile romane sau daco-romane, mitul Daciei antice, mitul lui Mihai Viteazul, toate au jucat un rol foarte important. Fără acestea, probabil că nici nu ar fi existat o naţiune română...”

În continuare, după ce face o comparaţie între rolul jucat în istorie de ţări vecine precum Polonia, Ungaria şi Bulgaria, referindu-se la istoria românilor, domnul profesor conchide: „Este o istorie care începe mai târziu, este o istorie mică.” Şi: „Până la 1859 (Principatele Române - V.B.) au fost nişte ţărişoare, aflate în voia soartei”.

Dat fiind că acest interviu este prilejuit de apariţia cărţii „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări”, la respectiva întrebare Lucian Boia răspunde: „...la 1859, dacă nu ar fi fost războiul Crimeei... nu ştiu dacă România s-ar fi făcut... În Primul Război Mondial, România iarăşi a avut NOROC (subl. mea - V.B.) ... a obţinut şi Transilvania, şi Bucovina, şi Basarabia”. În continuare, se tot succed... NOROACELE României: „Şi mai recent a fost o doză de NOROC decât mediul incontestabil al României, precum integrarea în UE şi NATO”.

Aici vom face o pauză de respiro şi-l vom întreba pe domnul profesor: dar cum se corelează ISTORIA şi... NOROCUL? Are oare ISTORIA legile ei şi, dacă le are, care ar fi acelea? Dar şi NOROCUL ÎN ISTORIE, ce este acesta şi cum se manifestă el  pentru popoare întârziate şi nişte... ţărişoare mici?

Ceea ce m-a determinat să insist asupra acestui subiect a fost anume aducerea în discuţie de către domnul profesor a factorului NOROC în PROCESUL EVOLUŢIEI ISTORICE. Or, dacă Istoria are LEGILE ei, dar NOROCUL nu înseamnă decât HAZARD, ÎNTÂMPLARE, atunci ar reieşi că marile evenimente din ISTORIA  ROMÂNILOR, UNIREA MICĂ DIN 1859, dar şi UNIREA MARE DIN 1918 nu au fost decât OPERA HAZARDULUI, A ÎNTÂMPLĂRII ?

Ceea ce e cel puţin... absurd .

Sau poate eu nu am prins subtilităţile expunerii textului? Sau aşa a fost fixat, confuz, răspunsul domnului profesor?

               3 octombrie  2014

P.S. Convingerea mea fermă este că în ISTORIE nu se întâmplă nimic prin HAZARD. Chiar şi ceea ce pare a fi ÎNTÂMPLARE, tot are legile ei.

P.P.S. Şi Unirea sub Mihai Viteazul, care este dezavuată de istoricii deconstructivişti, are la bază temeiuri şi argumente irefutabile. Nemaivorbind de  Marea Unire de la 1918. Explic: nicio unire nu s-ar fi făcut dacă nu existau premise, iar acestea au existat dintotdeauna, aşteptând doar momentul favorabil şi propice...

P.P.P.S. Teza mea este: pe parcursul secolelor şi mileniilor neamul nostru a servit ca MATERIE PRIMĂ pentru ISTORIA ALTORA, abia în timpurile  moderne au apărut  condiţii de manifestare a ceea ce s-ar numi VOINŢĂ ISTORICĂ şi acestea s-au realizat... cu brio.

P.P.P.P.S. IDEEA REÎNTREGIRII NEAMULUI, A  UNIRII ÎNTR-UN SINGUR STAT, ORICÂT A PĂRUT, PARE ŞI VA MAI PĂREA DE HIMERICĂ, SE VA REALIZA LA MOMENTUL EI... Şi  acel moment nu va fi unul de HAZARD, ci de LEGITATE...

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă


Despre Anatol Coropceanu - cu pietate (V)

 

„...drama vieţii lui A.Coropceanu”, scriam în eseul amintit anterior, care însă nu a fost inclus în cartea de memorii (publicat în revista  BASARABIA, Nr. 7-8, 1996, pp. 22-26) îşi are sursa „în anii  tinereţii... în activitatea ilegală komsomolistă prosovietică - tânăr fiind, nu-şi dădea seama de voinţa cărui monstru îşi leagă destinul - care l-a mânat în 1941, la începutul războiului, cu ruşii spre răsărit.”

Şi, în continuare: „Odată inclus în maşinăria diabolicului sistem nu mai putea să hotărască nimic, dar absolut nimic, în numele său propriu, darmite al omului în genere, - toate faptele sale erau dinainte programate, şi anume: să slujească în modul cel mai docil Marele Sistem Komunist Criminal”.

Apoi: „El a crezut în sistem. A crezut în sistem din anii tinereţii şi l-a servit cu devotament. Sistemul l-a selectat şi l-a avansat pe scara ierarhiei sociale. L-a pus în funcţii înalte şi l-a ţinut în ele atâta timp cât a avut nevoie de el... Iată dar că în momentul în care în sufletul marelui demnitar de stat, tânărul romantic de altă dată, s-a redeşteptat sentimentul... marilor valori umane şi naţionale... sistemul imediat l-a şi expulzat din măruntaele sale ca pe un lucru strein, ca pe ceva netrebuincios.”

Astfel cugetam atunci când scriam aceste rânduri, fără să fi ţinut seama de mulţimea de fapte de mare valoare naţională şi istorică, la care a contribuit A. Coropceanu aflat în acele înalte funcţii de stat. Regretul meu profund venea din durerea pierderii sale, prematură, pierderea unui om de mare  suflet şi  cultură, de care avea atâta nevoie neamul nostru în orele lui de deşteptare naţională.

Şi formulam o concluzie: „Prea ne identificăm adeseori cu anumite interese, situaţii trecătoare, funcţii, elanuri, idealuri deşarte, convingeri iluzorii, şi uităm că cea mai mare valoare pe acest pământ este viaţa omului, care viaţă îţi este dăruită de Dumnezeu însuşi... A Coropceanu n-a fost în stare a depăşi criza... Ca om, ca exponent al vieţii nostre politice din perioada respectivă, el reprezintă o existenţă tragică... dacă ar fi supravieţuit catastrofei personale, acum s-ar afla alături de noi, cei care luptăm pentru renaşterea neamului, pentru a răzbi cu toţii spre o societate în care  OMUL SĂ FIE ÎNTR-ADEVĂR VALOAREA CEA MAI MARE, PRIORITARĂ ÎN RAPORT CU SISTEMUL SOCIAL. CU ORICE SISTEM...”

          17 septembrie  2014

P.S. La momentul apariţiei cărţii despre A. Coropceanu, constatând că textul prezentat de mine nu a fost inclus, am avut un sentiment oarecum de... supărare. Exemplarul pe care îl am mi-a fost oferit de chiar alcătuitorul culegerii, Leonid Ciomârtan... Nu i-am reproşat nimic, am considerat că... este libera lui voinţă, ca unul care cunoaşte cazul mult mai bine ca mine...

P.P.S. Ulterior, meditând asupra destinului tragic al celui care a fost şi a rămas în memoria noastră omul Anatol Coropceanu, în special recitind memoriile surorii sale Teofania, dar şi cele depistate de istorici în arhive, imaginea sa a devenit mult mai complexă şi mai clară, iar odată cu ea şi înţelegerea epocii pe care am trăit-o şi eu, personal. Iar opiniile exprimate în acel text aveau la bază experienţa mea de viaţă, şi anume: odiosul sistem totalitar mă expulzase din măruntaiele lui de trei ori:

!. De la Universitate pe când făceam doctorantura şi mă ocupam de creaţia lui Liviu Rebreanu;

 2. De la revista „Chipăruş”, după ce am publicat un pamflet privind falsurile istoriei şi criticii literare  sovietice moldoveneşti;

3. De la Academie unde fusesem angajat în pripă, dar curând obligat să scriu cerere de plecare benevolă din serviciu, ca unul care mă strecurasem acolo fiind un... naţionalist camuflat...

Or, avusesem bine de furcă cu... SISTEMUL!

Cunoşteam problema pe propria-mi piele.

P.P.P.S. A propos, după acea triplă experienţă amară, oriunde aş fi avut mai apoi un serviciu, nu zăboveam mai mult de un an, un an şi jumătate, plecam eu din proprie dorinţă, fără să mai aştept să fiu dat afară de...  SISTEM!

TaguriVladimir Beșleagă, Blog, anatol Corpceanu, Radio Europa Liberă


Despre Anatol Coropceanu, cu pietate (IV)

 

     În  1968 are loc la Bucureşti Congresul XII Internaţional  de Lingvistică şi Filologie Romanică, la care participă un impunător grup de savanţi de la Institutul  de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a R.S.S.Moldoveneşti, de la instituţiile de învăţământ  superior  din Chişinău, de la Ministerul Învăţământului public... Aşa cum se menţionează în Memoriul  Secţiei organe administrative a Comitetului Central al PCM din mai 1968 „Către  primul-secretar al Comitetului Central(al PCM) tov.I.I.Bodiul”, redactat de Şef-adjunctul secţiei ştiinţă şi cultură al CC al PCM  S.Antoniuc: ” ...pregătirea către acest congres, începută  în primăvara anului 1967 de către N.G. Corlăteanu, academician  al AŞ a RSSM, s-a efectuat  de un cerc  îngust de persoane”...

    Este o primă concluzie—acuză adusă lingviştilor basarabeni, care au avut o prezenţă impunătoare la acel for internaţional, fapt care a provocat o reacţie violentă din partea  oficialităţilor comuniste. Documentul din care am citat a fost depistat în arhiva CC-ului  şi se află încorporat în volumul masiv de documente : ”Mişcarea  naţională dintre Prut şi Nistru. Elena Negru, Gheorghe Negru” Cursul deosebit al României şi supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română şi campaniile propagandistice antiromâneşti din RSSM. Studiu şi documente.vol.1 (1965—1975), Chişinău, 2013, pp 255—259..

    Vom cita în continuare din acelaşi „Memoriu”: ”...în  programul participanţilor la congres au fost incluşi colaboratori ştiinţifici inferiori  de la Institutul  de Limbă şi Literatură  al AŞ a RSSM  G.M. Gojin, M.A.Gabinschi, V.P.Pavel, A.T.Cenuşa...”  „M.A. Gabinschi  se specializează  în domeniul limbii albaneze. Se comportă arogant, dispreţuitor faţă de colegii de serviciu. În locuri publice, nu  îşi controlează afirmaţiile, îşi permite expresii pripite, frizând adesea apolitismul”...

     „Este absolut   nejustificată  introducerea în lista  participanţilor  la congres  a tov. Evdoşenco, colaborator ştiinţific  superior la Institutul  de Limbă şi Literatură al Aşa RSSM, care, în 1967,  la Congresul Internaţional al Lingviştilor de la Bucureşti, se purta necuviincios, îşi permitea declaraţii dăunătoare  şi critici la adresa  culturii socialiste sovietice  moldoveneşti, afirma că e de acord să fie introduse în RSS Moldovenească caracterele latine”.

    Urmează  numele celor care au prezentat comunicări la congres: Pecec, Evdoşenco, Cincilei, Berejan, Mătcaş, A.Ciobanu ...

Dar iată şi o altă concluzie-acuzare: ”...la congres...au fost  prezentate referate ale savanţilor  români care negau categoric  împrumutul  cuvintelor slavone  în limba română(sic!). La congres  se simţea o orientare ANTISLAVĂ, ANTIRUSĂ”. ”Dispunând de un bogat  material faptic, savanţii din Moldova  sovietică nu s-au pronunţat  împotriva  concepţiei  pseudoştiinţifice antislave, antiruse a lingviştilor români.”

Acum vine  apogeul  acuzelor: ”Spre surprinderea noastră (a cui?), nu a făcut-o nici COMUNISTUL  N.G. CORLĂTEANU, considerat un MARE ROMANIST SOVIETIC, cunoscut prin lucrrările sale în străinătate, a cărui voce ar fi putut răsuna convingător şi aduce claritate  în înţelegerea acestei probleme. O atare posibilitate a avut-o  tov. N.G.Corlăteanu, la 17 aprilie 1968, la  secţia Contactele  dintre limbile  romanice şi alte limbi. Dânsul a prezentat un referat pe tema: ”Cu privire la chestiunea  privind (sic!) interacţiunea  lingvistică romano-slavă. Peste două zile, pe 19 aprilie a.c. , tov.N.G.Corlăteanu era conducătorul (preşedintele ) SECŢIEI DE LINGVISTICĂ ROMÂNĂ”.

 „...în materialele savanţilor sovietici prezentate la congres nici nu se amintea, într-un şir de cazuri, despre limba moldovenească”...

Cine avea să răspundă pentru atare crimă... lingvistică?

    „Răspunderea personală pentru neajunsurile mari  şi greşelile politice ... îi revine comunistului N.G. Corlăteanu, directorul Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti.” 

    Este cunoscut rezultatul acestui memoriu-delaţiune: Corlăteanu a fost destituit din funcţie.

    Dar  se putea oare ca măsurile punitive să se limiteze la doar aceste sancţiuni?

     Dat  fiind că Anatol Coropceanu se afla la acea vreme vice  prim ministru pe probleme de cultură, ştiinţă, învăţământ, medicină ... nu se putea ca să nu fi consimţit şi dânsul  la asemenea” diversiuni   ideologice”, astfel că i se întinse şi Domniei Sale o cursă.

Ce anume?

    „I Bodiul i-a cerut deschis  ca el, Anatol Coropceanu, să declare, să recunoască public că există două limbi: română şi moldovenească.

Anatol Coropceanu a refuzat”.

Am citat din volumul : ”UN DESTIN ÎN VÂLTOARE. Anatol Corobceanu în amintirile celor ce i-au stat în preajmă. Chişinău  1998. Prefaţă de Mircea Snegur, Preşedintele Republicii Moldova.” 

                 


Despre Anatol Coropceanu, cu pietate (III)

Moldova Blog Vladimir Besleaga Audio Program banner

 

 

      A avut o biografie foarte tumultuoasă, plină  de evenimente, aşa cum au fost timpurile în care a trăit şi activat, mare parte din care (evenimente) ne-au devenit cunoscute graţie celor relatate de sora sa Teofania, care  s-a refugiat în România şi pe care  Anatol  a  vizitat-o pe parcursul anilor. Mă voi opri doar asupra  unui fapt  ieşit din comun. Copii fiind, părinţii  i-au dus la Pan  Halippa, ca să-i binecuvânteze,  spunându-le că  acest mare om a făcut Unirea Basarabiei cu România...Iar în 1956, când  fu eliberat Pan Halippa din gulagul sovietic  şi trecea cu trenul prin Chişinău, oficialităţile comuniste l-au trimis la gară anume pe Anatol Coropceanu  ca să-l convingă pe  Halippa să rămână aici...

A refuzat... 

     Datorită  faptului că în timpul războiului a activat într-o formaţiune de partizani, dar şi pentru că era un autentic intelectual,  a deţinut  mai multe funcţii de conducere, dintre care cele mai importante şi mai fructuoase au fost   cea de ministru adjunct al culturii (1953—1960) şi cea de  viceministru pentru  probleme de cultură, ştiinţă, învăţământ etc.(1963—1970), după care a fost marginalizat... Dar tocmai în răstimpul acesta  în fosta RSSM s-a produs o adevărată renaştere spirituală, în cadrul căreia  în anii 1950 a fost inaugurată  Aleea Clasicilor literaturii române, au luat naştere publicaţii (d.e.”Cultura  Moldovei” ,”Chipăruş”ş.a.) ,teatrul  din Bălţi, Muzeul  de Literatură, şcoala de arte plastice ş.a., iar în anii 1960 a avut loc  istoricul Congres III al Scriitorilor, care a pus  problema revenirii scrisului la alfabetul latin...

    Aşa cum remarcam anterior, invesigaţiile de arhivă din ultimii ani au scos la lumină noi date  privind personalitatea şi  faptele de adevărat patriot român, care a fost  şi a rămas în memoria noastră Anatol Coropceanu.

    Istoricul Ion Constantin  în monografia  sa „Pantelimon Halippa, neînfricat  pentru Basarabia”(Editura Biblioteca Bucureştilor,Bucureşti,2009,p.p. 77-78) scrie următoarele:

    „Pantelimon Halippa şi ceilalţi basarabeni din ţară erau deosebit de  preocupaţi  în legătură cu  starea de spirit existentă  în rândul românilor de  dincolo de Prut, dar şi în privinţa   unor  eventuale încercări  ale autorităţilor locale  din R.S.S.Moldovenească , pentru obţinerea unei mai largi autonomii din partea Moscovei şi apropierea de ţara noastră. Nu era exclusă ipoteza  că o propunere de soluţionare a „ problemei româneşti”, în cadrul sistemului socialist ar putea să vină chiar de la Chişinău, punându-se chiar speranţa  că în acest caz ea să fie agreată de Moscova. Aşa cum rezultă  dintr-o notă a sursei „Avocatul”, în cadrul  unei discuţii purtate  pe 20 august 1974 , la Policlinica  nr.5 din Bucureşti, dr Ipolit Derevici ( Anatolie Coropceanu este nepot al dr. Ipolit Derevici, fiind fiul lui Vladimir Coropceanu—văr primar al acestuia,medic veterinar al oraşului Chişinău. Având  o soră la Timişoara, A.Coropceanu venise în anii precedenţi de mai multe ori în România—nota  autorului) i-a spus că, în urmă cu o săptămână a fost vizitat de Anatolie (Tolea) Coropceanu, vicepreşedinte al  Consiliului de miniştri al R.S.S. Moldoveneşti şi secretar al Comitetului Executiv al P.C. Moldovenesc. În disuţiile purtate , dr.I.Derevici a abordat  şi problema Basarabiei, spunându-i –între altele—lui Coropceanu, că ” atâta timp cât România era un stat capitalist, avea sens ca Basarabia să fie sub U.R.S.S. care, ca stat socialist, putea asigura  o viaţă mai bună poporului, dar acum  când şi România  este stat socialist, nu mai are niciun rost”. Legat de acest aspect, Anatole Coropceanu a afirmat că „acesta este  şi punctul de vedere  al conducerii R.S.S.Moldoveneşti, care ar fi „determinat de  tot mai desele  întrebări pe care cetăţenii ţării de naţionalitate română le adresează  conducerii (de la Chişinău), de ce Basarabia  nu se uneşte cu Romînia. Conducerea a discutat  această problemă şi a hotărât trimiterea  unei delegaţi la Brejnev (Arh.C.N.S.A.S.,dosar I 161960, vol.3, f159, bis.-nota autorului). Această delegaţie, din care a făcut parte şi Anatolie Coropceanu, ar fi informat conducerea centrală a U.R.S.S. cu dorinţa  românilor basarabeni ca R.S.S.Moldovenească să se unească cu  România. L.I. Brejnev ar fi răspuns: ”Aşteptaţi!” Din modul în care a fost primită această delegaţie  şi răspunsul dat, Coropceanu a tras concluzia ,potrivit căreia conducerea U.R.S.S,  nu a părut surprinsă  de problema ridicată şi nici nu a ripostat. Ca o consecinţă a trimiterii acestei delegaţii, s-a observat  o tendinţă de înlocuire a  a unor persoane  din conducerea R.S.S.Moldoveneşti ,aduse de dincolo de Nistru, cu băştinaşi moldoveni, astfel că în momentul discuţiei  ajunsese la circa 90%. După întoarcerea  delegaţiei de la Moscova ,la întrebările   adresate de moldoveni,unor persoane din  conducerea R.S.S, Moldoveneşti”de ce nu ne unim cu România?” s-a dat acelaşi răspuns: ”Aşteptaţi!”...

Dincolo de unele imprecizii ( în 1974 A.Coropceanu  era deja trecut pe linie moartă,fiind ministru adjunct al justiţiei ) informaţia de mai sus apare ca una deosebit de valoroasă .Or,  nu e doar  o dovadă că şi marii demnitari se simţeau datori a exprima doleanţele maselor largi, dar mai cuseamă ne vorbeşte de atmosfera ce domina la acele vremuri în societate. Este absolut adevărat  că problema revenirii la Patria Mamă era una care anima spiritele marii majorităţi  din Basarabia—o dovedesc şi alte documente...      

 


Despre Anatol Coropceanu, cu pietate (II)

 

  

    Ziceam  că l-am  cunoscut personal. Dar ce fel de cunoştinţă să fi fost aceea, dacă  ne-am întâlnit, faţă-n  faţă, doar de vreo două ori, în rest  îl vedeam de la distanţă—sus, în prezidiu,  ca mare demnitar ce era. Şi, totuşi, au fost destule acele puţine clipe de apropiere, simple contacte umane, ca să simt şi să descopăr  un om deosebit, cu un suflet cald, deschis, cu o rostire ce te  încânta...

    Venit student la Universitate, aveam în anii mai mari  câţiva consăteni, printre care  Grigore Pancenco, fiul unui mare activist  din satul meu, membru în celebra troică, cea care trimisese în anii deportărilor staliniste pe atâţia oameni la chinuri şi moarte, iar printre aceştia şi pe bunelul meu Andrei Ciocârlan şi fiul lui Saşca, de nu s-au mai întors niciodată...Acel   Grişa  Pancenco, în 1941 a plecat cu frontul spre răsărit, iar în 1943  a fost paraşutat  în spatele  frontului german  pentru activităţi  de spionaj şi gherilă.Pe scurt, partizani. Anume el, ţin minte, a venit după război la noi în şcoală, ca să reînfiinţeze organizaţia comsomolistă, să facă agitaţie pentru Universitate... Ei bine, ca unii ce activaseră ca partizani  se întâlneau   cu anumite ocazii şi, iată, la una din acele  petreceri ale lor Grişa m-a invitat şi pe... mine. Acolo, stând într-un colţ,  i-am auzit  amintindu-şi despre  faptele lor de luptă şi vitejie...

    (Dar să vedeţi care a fost  motivul acelei  bizare  invitaţii...De fiecare dată, cum numai luam bursa, cei doi consăteni ai mei  mai vâstnici, mi-o şi luau mai toată(cu împrumut,desigur) pentru că ei demult o bătuseră la tălpi pe a lor, iar aici le sfârâia gîtlejul, ca unii  care , ca toţi soldaţii ruşi, întreg războiul l-au purtat cu şi numai cu băutură!)

Printre cei adunaţi  în acea locuinţă, că era la o casă  privată—la o femeie, fostă şi ea în  acel  grup de partizani -- era, la sigur, şi Anatol Coropceanu, numai că eu ,pe atuncea, nici nu auzisem de el.

    Iar întâlnirea adevărată, faţă-n faţă, precum ziceam, s-a produs mult mai târziu, pe când activam la redacţia revistei literare NISTRU, iar Domnia Sa era în funcţia de ministru adjunct al culturii. Ce mai! Ministru şi gata. Mă aflam în deplasare într-un raion, cu un coleg de la redacţie, în interes de serviciu, cazaţi la un hotel  ca vai de el, când acel coleg  îmi spune: ”Dar ştii că e aici, la hotel, şi Anatol Coropceanu?” Am fost foarte surprins  de o atare veste. Era un nume! Era pe buzele tuturor. Mare  şef! Şi nici nu ştiu cum s-a întâmplat, că înainte să-mi revin din acea stare, l-am şi văzut aşezându-se pe un scaun, alături de noi, la masa noastră de afară, pe terasă, şi pornind o discuţie despre scriitori, cărţi, literatură, ca şi cum ne-am fi cunoscut  de când lumea, ca şi cum am fi reluat o veche dispută despre problemele  intelectualităţii de creaţie, care erau multe şi încâlcite... Atunci, aş putea să afirm, a intrat în viaţa  şi memoria mea, care l-a păstrat cu sfinţenie până astăzi... Anume aşa, aproape, pe un scaun, la acea masă de la un hotel provincial...

    Iar  cealaltă întâlnire, faţă-n faţă, a avut loc  în ultimii lui ani de viaţă, atunci când  a fost destituit   din funcţia de vice preşedinte al Consiliului de miniştri responsabil pentru cultură, trecut la ministerul de justiţie, ajuns într-o stare sufletească foarte deprimată, văzând cum  satrapul Bodiul  distruge metodic  tot ceea ce a fost edificat, cu atâta trudă şi dragoste de el, în domeniul culturii naţionale...

    Era pe înseratele, mergeam pe  stradela Fântânilor, apropo, aceea care avea să-i poarte ulterior numele, (probabil acolo îşi avea locuinţa), dânsul împreună cu soţia ieşise la o plimbare, ne-am întâlnit , ne-am salutat şi, îmi amintesc clar, ne-a adresat întrebarea: „Ce mai fac scriitorii?” Era după celebrul Congres trei, categorisit de CC-ul lui Bodiul ca unul naţionalist. De altfel, Anatol Coropceanu a fost printre cei ce au modelat acel eveniment istoric, care a ridicat în auzul întregii republici, dar pentru  străinătate, problema limbii şi a alfabetului latin...

Când a venit vestea sfârşitului său tragic, absolut neaşteptat pentru cei care l-au cunoscut, apreciat şi chiar îndrăgit, dar programat în mod perfid de întreg sistemul opresiv de ocupaţie, acea veste a fost ca un cutremur, ca un fulger: „A murit Coropceanu!.. A murit Coropceanu!” –„Unde? Cum!?”se întreba lumea cu mare nedumerire...”Nu se poate...Nu e adevărat!” Dar aşa era... Şi să vedeţi ce funeralii i-au organizat marii mahări. L-au trimis la Academie, a fost expus acolo, în hol... Dar şi mai straniu, şi mai bizar  era faptul că lumea se temea să vină să-şi ia rămas bun de la el... De la el, cel care ajunsese  un fel de nomina odiosa...

Nu  mai eram  funcţionar la Uniune..Nici Uniunea Scriitorilor nu a binevoit, ca organizaţie, să-şi exprime condoleanţele în mod oficial... Am mers eu, unul singur, ca persoană particulară, ca să-mi iau rămas bun de la omul rar, eroul şi martirul care a fost  Anatol Coropceanu... 

                         

În exclusivitate