miercuri, septembrie 03, 2014 Ora Locală 05:11

Despre ANATOL COROPCEANU - Cu pietate (I)

 

Se cere, mai întâi, să fac o mică precizare-explicaţie: de ce am ortografiat astfel  numele  acestei remarcabile şi neuitate personalităţi şi nu aşa cum a apărut el pe parcursul întregii epoci a vechiului regim, care i-a preschimbat  litera „P” în „B”. Or, I s-a zis, dar şi s-a scris, mereu şi mereu Corobceanu, pe când, de adevăratelea, tot neamul său care se trăgea din zona Huşilor, stabilit pe legendarele meleaguri sorocene, aşa cum atestă sora sa Teofania în amintirile ei, se numea COROPCEANU. E şi asta o dovadă a politicii acaparatoare  şi asimilatoare a acelui regim de a-şi impune până şi schimbarea numelor, fie măcar şi printr-o singură literă!

Iar motivul sau, mai bine zis, motivele pentru care mi-a revenit de dincolo de decenii chipul acelui om au fost multiple, şi anume: faptul că am avut fericita ocazie să-l cunosc personal şi să port în mine imaginea lui cu adevărat cuceritoare prin deschidere umană şi nobleţe de spirit, dar şi prin alte stimuluri cum ar fi acea culegere de amintiri despre el, coordonată de regretatul academician Leonid Ciomârtan, ca şi recent scoasele la vedere  informaţii din arhivele de la Chişinău şi Bucureşti, care varsă o nouă şi întregitoare lumină asupra faptelor de mare valoare naţională dar şi de curaj civic românesc, atât de rar întâlnit în acele vremuri de tristă amintire.

Dar, poate că… adevăratele imbolduri de a readuce în actualitate destinul eroic, dar şi tragic a acestei ilustre personalităţi au fost următoarele două: unul având sursa în imediata actualitate, adică exact în zilele acestea când s-a produs la noi  Sărbătoarea Limbii Române, pentru adevărul căreia a pledat cu toată dăruirea  Anatol Coropceanu, lucru pentru care a fost atacat dur de satrapul Bodiul, care l-a şi  băgat cu zile în mormânt, dar şi pentru faptul, că atunci când dl Ciomârtan mi-a solicitat un text de amintiri pentru cartea respectivă, i-am prezentat unul cu titlul  „Omul şi sistemul”, prin care expuneam idea mea că anume sistemul, pentru care a militat Anatol Coropceanu toată viaţa lui, anume acel sistem l-a şi anihilat. Or, amintirile-reflecţiile mele nu au încăput în carte, alcătuitorii ei (L. Ciomârtan şi Gh. Cincilei) considerând, probabil, că nu se înscriu în acele pagini…

Desigur, m-a durut acest gest, dar, cu trecerea timpului, sentimentul s-a estompat, iar acum, cand ei tustrei sunt plecaţi în lumea celor drepţi, consider că e de datoria mea, ca unul căruia bunul Dumnezeu i-a hărăzit ceva mai multe zile şi o minte cât de cât senină… da, e de datoria mea sfântă să reînviu imaginea şi memoria lui Anatol Coropceanu, omul politic şi… omul pur şi simplu…  

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Anatol Coropceanu, Radio Europa Liberă


Constantin Tănase despre minciuna rusă

Moldova Blog Vladimir Besleaga Audio Program banner

 


Minciuna rusă” este  genericul eseului semnat de celebrul fondator şi director de publicaţii, scriitorul şi ziaristul Constantin Tănase (Timpul din 1 şi 8 august  curent), cu un titlu mai mult ca memorabil: SCRISOARE CĂTRE TINERII CARE S-AU NĂSCUT DUPĂ 1990: TOTUL NUMAI  DESPRE  MINCIUNĂ.

Textul debutează cu o spusă a lui Otto von Bismark despre proliferarea  minciunii, mai cu seamă „în timpul războiului, după vânătoare şi înainte de alegeri”. După care autorul intră în temă: „... ruşii mint cu şi fără prilej, cu şi fără scop, ei mint din obişnuinţă, pentru orice eventualitate”, adresându-se  direct junei generaţii: „Voi, cei care v-aţi născut după 1990 nu cunoaşteţi MINCIUNA rusă aşa cum am cunoscut-o noi, cei care ne-am născut în URSS şi care ne-am trăit jumătate de viaţă în acest Imperiu al Răului, dar care s-ar numi mai potrivit Imperiul Minciunii”.

Iată, succint, ideile de bază ale acestui studiu magistral (a propos, încă nefinisat) după subtitlurile din text: „Pe mine m-au minţit la şcoală”, „De ce azi facem pact cu minciuna?”, „Copii şi părinţi - niciun conflict între generaţii”, „Adevărul istoric şi minciuna rusească”, „Voi, tinerii, aveţi un mare noroc şi... nenoroc”, „Voi, tinerii, aveţi o oportunitate”, „Omul minţit nu e liber”, „Un om deştept e mai greu de minţit”, „Minciuna în politică e cea mai profitabilă  investiţie...”

E bine cunoscut curajul civic şi scrisul tăios, adesea caustic, al colegului Constantin Tănase, vizând cele mai fierbinţi şi dureroase probleme ale  chinuitei noastre tranziţii spre o lume şi o viaţă decentă. Mărturie stau cele patru volume de publicistică  apărute până în prezent: „Ochiul lui Esop” (20OO), „Patria vuindă” (2001), „Hoţii de mituri” (2004) şi „Groapa cu lei”, lansată de curând cu prilejul împlinirii unui prag de vârstă a autorului, 65 de ani.

Constantin Tănase a parcurs o viaţă extrem de activă, care în mare parte coincide cu ceea ce numim noi astăzi, în perspectivă  istorică, Mişcarea de Renaştere şi Eliberare Naţională, al cărei unul dintre cei mai marcanţi actori a fost, dar şi a deceniilor ce au urmat, având o singură şi imbatabilă armă: condeiul publicistic sau CUVÂNTUL ADEVĂRULUI spus cu voce tare şi fără nicun menajament, necruţând pe nimeni, de la un simplu popă şi până la preşedintele ţării...

Prezentul text, asupra căruia ţin să atrag atenţia eventualilor vizitatori de blog, e unul ieşit din comun nu doar în cadrul ziaristicii de la noi, fie ea presa tipărită sau on line, ci şi în ceea ce priveşte politica promovată de structurile de conducere ale Republicii Moldova. Or, nimeni, dar nimeni până astăzi, nu a cutezat să spună, direct, cu voce tare, în auzul întregii lumi, ce a însemnat şi ce mai înseamnă pentru noi, cei trăitori în această rezervaţie postcolonială-postsovietică, reziduurile fatale ale secularului monstru, care este Rusia, eternul IMPERIU AL MINCIUNII.

      Citiţi şi recitiţi doar compartimentul
                „ADEVĂRUL ISTORIC ŞI MINCIUNA RUSEASCĂ”:
„Adevărul istoric spune:

Poporul Ucrainei poartă un război sfânt de eliberare împotriva agresorilor ruşi (în timpul lui Putin).

Minciuna rusească zice:

Armata rusă nu e implicată în lupta patrioţilor ucraineni împotriva  huntei fasciste a naţionaliştilor ucraineni.

Adevărul istoric spune:

Poporul Finlandei poartă un război sfânt de eliberare împotriva agresorilor ruşi (în timpul lui Stalin).

Minciuna rusească zice:

Armata Roşie luptă împotriva agresorilor finlandezi care au atacat mişeleşte URSS.

Adevărul istoric spune:

Poporul Afganistanului poartă un război sfânt de eliberare împotriva  agresorilor ruşi (în timpul lui Brejnev).

Minciuna rusească zice:

Armata sovietică îşi face datoria internaţionalistă pentru a apăra independenţa Afganistanului.

Adevărul istoric spune:

Armata rusă a ocupat Transnistria (în timpul lui Elţin).

Minciuna rusească zice:

Populaţia paşnică din Transnistria îşi apără dreptul de a vorbi în limba maternă.

Adevărul istoric spune:

Rusia ţaristă a ocupat partea din stânga Prutului a Ţării Moldovei.

Minciuna rusească zice:

Armata rusă a eliberat Basarabia de sub jugul turcesc.

Adevărul istoric spune:

Pe 28 iunie 1940, ruşii au ocupat partea de est a României (Moldova din stânga Prutului).

Minciuna rusească zice:

Armata Roşie a eliberat Basarabia de sub jugul boierilor şi capitaliştilor români...”
         No comment!

                                                                        11   august    2014

P.S. Acest  mesaj al lui Constantin Tănase, reprezentant al unei venerabile generaţii, adresat tinerilor de după 1990 se poate considera şi ca un adevărat TESTAMENT.

                                                          ADDENDA

Vin să amintesc două momente din relaţiile mele cu publicaţiile redactate de mult admiratul meu coleg: cu ani în urmă, graţie bunăvoinţei Domniei Sale, am avut posibilitatea să susţin câteva rubrici de real interes fie la FLUX, fie la Timpul. Mi-am amintit de un text care purta un titlu ce a părut la acea vreme de-a dreptul scandalos. Se numea, nici mai dur, dar nici mai blând decât  „RAPĂNUL RUSESC”. Ziceam  aşa, scurt pe doi: De ce oare noi, moldovenii, nu ne grăbim să ne spălăm de RAPĂNUL RUSESC? Şi tot eu răspundeam: Pentru că ne  temem că vom da de propriul rapăn - RAPĂNUL NAŢIONAL!... Şi mai ziceam: atunci va trebui să ne curăţăm şi de rapănul... nostru. Apoi, încheiam: taaare grea treaba asta, să scapi de propriul rapăn! Mai lesne-i să  laşi aşa precum este, căci, oricum... două rapănuri... ţin mai... cald!...

                                                  V.B.

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă


Eugen Lungu (4) și minciuna... artei

 

Acesta este titlul eseului: „Minciuna… artei”! Anume aşa cum l-am ortografiat eu, deşi autorul (auctorul?) o face fără cele trei puncte. De ce mi-am permis  să intervin în textul Domniei Sale? Recunosc: stimulat de chiar primele rânduri care sună astfel: „Ar trebui să-i spun mai elegant, mai manierat, adică în stilul general acceptat: FICŢIUNE”. 

Dar nu i-a spus! De ce?

Pentru că Eugen Lungu e un „… auctor, adică acela  care măreşte, sporeşte,adaugă… sau fictor, creator de ficţiuni, deoarece pe cele false le arată drept veridice”. E tot din textul Domniei Sale, doar că e luat dintr-un filozof polonez care s-a ocupat de problema artei şi adevărului: Wladyslaw Tatarkiewicz(1886-1980).

Arta şi adevărul. Sau: adevărul în artă. E o problemă veche de când lumea, iar părerile sunt împărţite: unii spun aşa, alţii altfel… Iată că Eugen Lungu vine să se pronunţe în acest sens.

Dânsul susţine că arta e o… MINCIUNĂ. Adică nu conţine în ea ADEVĂR.

Pe baza a mai multor autori, exemple din viaţă, referiri la cărţi şi diverse dovezi caută să ne demonstreze şi chiar are impresia că… ne-a convins. De ce zic asta? Pentru că în finală ne pune în faţa ochilor o afirmaţie din Quintilian: „CEI CULTIVAŢI  SESIZEAZĂ ÎN ARTĂ  RAŢIUNEA, CEI FĂRĂ CULTURĂ PLĂCEREA”.

Să reţinem cele două abordări-percepţii diametral opuse: RAŢIUNE ŞI PLĂCERE, pentru că o să facem un ocol ceva mai pe departe, ca să ne dumirim şi noi ce e cu aseastă încâlceală de... nediscâlcit?

Aşa s-a întîmplat că tocmai în zilele acestea când schiţam respectivele note  inspirate de incitanta carte a lui Eugen Lungu „PANTA LUI SISIF”, mi-au sunat în auz nişte vocabule, care s-au aranjat ele singure de la sine, ca şi cum ar fi venit să mă supună unei adevărate ispite... filozofice.

Iată-le:                                         MINTE

                                                    LUARE AMINTE

                                                    CUMINŢENIE

                                                    AMINTIRE

                                                    MINTIOŞENIE

                                                    MINŢIRE

                                                    MINCIUNĂ!

Ho-pa! Aici m-am oprit ca şi trăsnit cu măciuca în scăfârlie: cum, bre, de la minte să ajungi tu la... MINCIUNĂ? Să vă spun sincer: m-am frământat zile la rând întorcând pe o parte şi pe alta vocabulele, scotocind prin cele dicţionare, că le am atâtea, dar nu a fost chip să mă  clarifice niciunul.

Am găsit eu singur răspunsul, prin ceea ce se chiamă INTUIŢIE, iar de la o vreme îi zic: REVELAŢIE.

Ce anume?

Cuvinţelul MINCIUNĂ, ca să-i zic aşa să nu supăr urechile prea delicate, este el însuşi o MINCIUNICĂ, pentru că aşa mi s-a fofilat - camuflat, că mai nici nu poţi să-ţi dai seama de unde se trage. Dar de unde anume provine pramatia? De la    

                MIN-TE-CIU-NĂ!

Adică şi-a ascuns pe acel TE, ca să nu i se poată da legătura lui directă cu... MINTEA,care-i este bunică ori chiar... mamă!

Acu amintiţi-vă de enunţul lui Quintilian şi veţi pricepe ce căutăm, noi, însetaţii de adevăr în operele de artă şi pe ce cale - din care parte le dezgiocăm: din cea a RAŢIUNII ORI A PLĂCERII? Dacă e din cea a RAŢIUNII, căutăm ADEVĂR, iar dacă e din cea a PLĂCERII - DISTRACŢIE, AMUZAMENT.

Iată, dar că, aşa cum afirmă Quintilian, iar după el şi Eugen Lungu, consumatorii de artă s-ar împărţi în cei  CULTIVAŢI şi cei  FĂRĂ CULTURĂ.

Eu zic că e o divizare artificială şi arbitrară. O Operă de real talent este acesibilă tuturor: şi celor cultivaţi şi celor cu puţină cultură, căci indivizi absolut necultivaţi nu cred că există, nici chiar în junglele Amazonei!

Problema o văd din alt punct de vedere: câtă artă conţine cutare operă? Ori nu este decât o imitaţie, o pastişă, un fals? Apoi: de ce suntem atât de însetaţi de... FICŢIUNE, ca să nu zic: de ARTĂ? Lucru pe care îl remarcă şi autorul nostru: „Rafinatul polonez nu a luat în calcul şi plăcerea noastră a privitorilor-cititorilor de a ne lăsa  înşelaţi (înşelaţi? - V.B.) Indiferent de evoluţia  gusturilor (iată că a intervenit şi factorul: GUST! - V.B.), A EXISTAT ÎNTOTDEAUNA NESECATA ŞI PĂTIMAŞA NOASTRĂ  PREDISPOZIŢIE DE A ACCEPTA SĂ FIM SUBJUGAŢI DE FICŢIUNE .”

Deci, FICŢIUNE, şi nu: MINCIUNĂ!?

Cu această precizare, lucrurile se încâlcesc şi mai abitir, în loc să se limpezească. Ei bine, să lăsăm la o parte vocabula scandaloasă din titlu şi să încercăm a ne dumiri, de ce, totuşi, omul este însetat, dar irezistibil însetat de FICŢIUNE? Adică: de ARTĂ? Sau, cum  zice E.L.: de MINCIUNĂ?

Nu cumva s-o manifesta aici latura DIAVOLEASCĂ A OMULUI?

Şi apoi: de ce am căuta, noi oamenii, ADEVĂRUL ÎN ARTĂ, DACĂ NI-L  OFERĂ FILOZOFIA? Care ADEVĂR, a propos, NE VINE PRIN... MINTE ! Nu cumva  simţim, fără să o conştientizăm, că MINTEA  NE... CAM MINTE? Sau, dacă ne spune ADEVĂRUL, ni-l dezvăluie doar pe JUMĂTATE, iar, noi, oamenii îl VREM ÎNTREG şi atunci îl căutăm în operele de ARTĂ? Nu doar la Socrate, ci şi la Homer. Nu doar la sfinţii părinţi, ci şi la Dante, nu doar la marii gânditori, ci la Shakeaspeare, Dostoievski, Kafka, Eminescu...

Or, ADEVĂRUL CEL MARE, ADEVĂRUL INTEGRAL, ca să zic aşa, vine prin INIMĂ.

Iar INIMA NU MINTE, precum  MINTE... MINTEA!

            8 august 2014

P.S.: Am încercat aceste vagi reflecţii pe marginea ideilor expuse de Eugen Lungu referitor la adevărul în artă, printre altele amintindu-mi de o carte pe care o aveam în copilărie „Dichtung und Warcheit” (POEZIE ŞI ADEVĂR) de Goethe, pe care mă străduiam s-o pătrund în original, astfel că acest poem-eseu mi-a trezit plăcute amintiri.

P.P.S.: Referindu-se  la literatură E.L. spune: „Literatura de azi deja presupune probleme de receptare. Scriitura tradiţională era sinceră... Plăsmuitorul de ficţiuni de azi... îţi dă ghes cu altceva... o sofisticărie...” Şi ajunge la sintagma, care vine să-l caracterizeze: „La ce să ne mai aşteptăm  oare în mileniul trei de la această SUPERBĂ HIMERĂ?”

P.P.P.S.: Eugen Lungu, supranumit şi HIMEROLOGUL, este consecvent cu sine însuşi: Domnia Sa tratează literatura, dar şi arta în ansamblu ca pe o adevărată HIMERĂ, numai că în scrisul şi argumentările sale, de-a dreptul fascinante, ca mare cititor şi erudit ce este, recurge atât de frecvent, dar şi cu neasemuit har la uneltele pe care le aplică poeţii, prozatorii, dramaturgii,adică exact aceia care produc nu altceva decât celebrele... HIMERE ALE LUMII!

Or, prin cele ce scrie, acum adunate în patru volume de mare valoare, E.L. ni se vădeşte în ipostaza de mare scornitor de HIMERE  EUGENLUNGIENE...                     

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă, Eugen Lungu


Eugen Lungu (3) și Veneția

 

Am văzut Roma.

Am fost la Milano.

Am vizitat Pisa.

Am ajuns la Genova.

Şi pe la San-Remo am... alicit.

Dar nu am avut norocul să  admir Veneţia.

 O, VE—NE—ŢI—A!

„Nicăieri în altă parte vechimea şi bătrâneţea... nu sunt  admirate atât de mult ca în Veneţia. „Aşa  începe  microeseul  dedicat celebrului Oraş al Lagunelor. De la chiar primele rânduri eşti asaltat de o sumedenie de asociaţii, analogii, dar şi întrebări, mai mult sau mai puţin motivate. Ce e acest text? O reflecţie pe tema atât de cunoscută a poemului eminescian: ”S-a stins lumina falnicei Veneţii?” Curiozitatea ne stimulează lectura  şi, pe măsură ce înaintăm, uităm de ceea ce a enunţat autorul din chiar primele rânduri: vechime, bătrâneţe... şi ne pomenim captaţi  de discursul impetuos şi pitoresc al  al acestui... poem estetico-filozofic, pentru că asta este textul lui Eugen Lungu.

Un  poem estetico-filozofic.

Dar nu e încă răspunsul la întrebarea de bază: care  este, totuşi, motivaţia apariţiei acestei bijuterii?

Înainte de a proceda la expunerea supoziţiilor mele, ca un cititor atent şi iscoditor ce sunt, ţin să mai reproduc câteva pasaje în care se vădeşte cu brio harul de artist al cuvântului care este Eugen Lungu. ”Serenissima, cum i se mai spune irepetabilei urbe, are aerul unei distinse şi nobile doamne atinse deja de marasmul senilităţii şi intrată într-o ireversibilă fază a decrepitudinii. ”E dur, f. dur spus. Dar să vedeţi ce urmează! Cu ce forţă de descriere ne reprezintă autorul tabloul acestei decrepitudini. ”Fardurile şi dresurile nu mai pot camufla ruina. Pereţii coşcovi, cu tencuiala căzută, descoperind dizgraţios piatra brută, îmbătrânită parcă şi ea, igrasia, un cancer al materiei şi istoriei, muşcând din mortarul vechi, marmura obosită şi opacă a palatelor, aurul ros şi peticit de pe Ca d”Oro nu mai lasă  mare lucru privirii...” 

„...igrasia, un cancer al materiei şi istoriei”...

„...marmura obosită şi opacă a palatelor...”

„...aurul  ros şi peticit de pe Ca d”Oro”...

Aţi mai citit la mulţi din poeţii noştri asemenea  rânduri de înaltă inspiraţie ?

Ei, bine, dar autorul nu rămâne la aceste  detalii . Scopul Domniei Sale  e unul mult superior decât a cânta sau a deplânge măreţia decăzută a acestei stranii urbe.

„Veneţia se încăpăţinează însă să nu moară. Ea doar întreţine, de cel puţin două secole, spectacolul sfârşirii, la care se grăbesc toţi să asiste. Paloarea ei mortuară nu e însă decât una din multele măşti ale oraşului carnavalurilor.” Urmează o referire la un text de Andrei Pleşu, care pare să aducă ceva lumină în ceea ce priveşte una din sursele care l-au incitat pe autor la zămislirea  acestul splendid şi insolit text.

Şi de data aceasta, Eugen Lungu, care este un autor obsedat de asociaţii şi analogii ce ţin de opere ale unor creatori de talie universală (în finală, se referă la un poem din Goethe, cel care a vizitat, la vremea lui, Veneţia şi şi-a exprimat regretul că imaginea acesteia, aşa cum o văzuse în visele sale, nu s-a adeverit), nu se limitează la doar atât.

Ceea ce vrut să ne spună se înalţă mult peste cele două pagini .

Da, Eugen Lungu nu înşiră cuvinte, fie ele şi foarte frumoase şi bine sunătoare, nici nu face metafore cât mai originale.

El are a ne spune, a ne cominica ceva fundamental. Adevăruri pe care noi ori le-am ignorat, ori le-am uitat, ori nici nu le-am ştiut vreodată.

Ascultaţi:

„Dincolo de spectacol, la mijloc mai e şi altceva. (Se au în vedere tradiţionalele carnavaluri. - V.B.) Poate chiar mai mult acel altceva e de vină decât spectacolul. E VORBA DE OBIŞNUITA, PERVERSA, NICIODATĂ TRECĂTOAREA INDOLENŢĂ A GINŢII LATINE. ACEEAŞI PE APELE LAGUNELOR, CA ŞI PE DÂMBOVIŢA SAU BÂC”.

Aţi prins sensul?                       

              1 august 2014

P.S. Ţin să fac o mică, dar esenţială completare: am numit textele lui Eugen Lungu ca fiind poeme  estetico-filozofice sui generis. Ziceam la lansarea celor două volume la librăria din Centru: Eugen Lungu şi-a creat propriul gen de exprimare, care  îi aparţine doar dumnealui. Dar reflectând în continuare asupra scrisului Domniei Sale, ajung să zic că nu or fi ele  doar estetico-filozofice, pentru că au şi o ţintă  socială. Comportă, deci, şi o încărcătură... critic  politică.

P.P.S. Revin la spusele de la început. Ziceam că am vizitat o serie de localităţi celebre  din Italia. Îmi exprimam regretul că nu am ajuns la Veneţia.

Întrebarea este:

-- Spune, rogu-te, dragă Eugen, s-au  plimbat oare ochii tăi vreodată (aievea) prin miraculosul Oraş de pe ape? Ai avut acest noroc? Or, eu,după ce te-am citit, ca şi cum aş  fost prin el, atât de exact, viu şi simţit mi l-ai arătat!

P.P.P.S. Apropo, în ceea ce mă priveşte, am vizitat destule locuri, oraşe, ţări din lume, dar până astăzi nu am scris niciun rând despre impresiile mele de călătorie. De ce? Aici e un secret, un maaare secret. Poţi să hoinăreşti pe atâtea meridiane şi să nu vezi mai nimic, dar poţi să stai acasă, cu cartea deschisă pe genunchi, şi să cunoşti atâtea şi atâte frumuseţi şi minuni!

                       A    D    D    E   N    D    A

Mare miracol sunt analogiile, paralelele, dar şi mai frapante capriciile, ca să nu zic: mofturile  memoriei.

Se părea că am pus punct acestor prizărite reflecţii pe marginea „VENEŢIEI” lui Eugen Lungu, dar ,brusc şi inopinat, mi-au răsunat în auz primele cuvinte din „Imnul gintei latine” compus de Vasile Alecsandri, pentru care a fost distins cu marele premiu la Montpellier:

                    „ L A T I N A   G I N T Ă   E   R E G I N  Ă”...

După care, la fel de brusc şi inopinat, s-au  asociat şi mucalitele, dacă nu chiar acidele vorbe ale lui nenea Iancu referitor la respectiva GINTĂ :

                        „   G   E   A   N   T   A    L   A   T   I   N  Ă  ”...

P.S. După  toate astea  ce face să mai credem?

                 3 august  2014

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă


Eminescu, anul Matcovschi și embargoul rusesc

 

     Proiectasem, iniţial, o serie de texte despre cartea lui Eugen Lungu „PANTA LUI SISIF”, dar a intervenit, inopinat, ideea enunţată în titlu şi, de teamă să nu-mi scape cumva, m-am decis s-o fixez ex equo, după care să revin la E.L.

 

    Apropo, despre titlu.

   Cuiva poate să i se pară unul straniu, dacă nu cumva cu totul bizar.

    Eminescu şi... embargoul?

    Că de ANUL MATCOVSCHI nu se va găsi nimeni să se mire!

   (Doar poate cineva dintre cei care, zice-se, când veni momentul să voteze pentru a fi declarat ca atare, se întrebau: dar cine o mai fi şi acest... Matcovschi?)

    Iată, dar, să începem cu... embargoul.

    Dar nici nu e nevoie de a mai aminti - clocoteşte toată presa, şi cea scrisă, şi cea electronică, dar şi... cea nescrisă şi nici... electronică.

     Embargou! Embargou! Ruşii au declarat embargou la... fructele noastre, la legumele noastre, la... la... la... Nu le mai sunt pe plac!

    Cum zicea un mucalit: ei le vor, dar cu tot cu... noi! Ha-ha!

    Bun. S-o pornesc de la... Eminescu.

    Ştiţi oare Domniile Voastre, că înainte, cu mulţi ani înainte de e proceda la interdicţia privind produsele noastre pe piaţa rusească, Federaţia Rusă l-a declarat persona non grata pe poetul naţional al românilor?

    Da, da!

    Iată cum a fost povestea, ca să nu zic: tărăşenia.

    Într-una din zile, aşteptând eu un amic în faţa Casei Presei şi acel amic cam reţinându-se, zic: hai să intru în librăria de la parter să-mi plimb ochii pe cele rafturi de cărţi expuse spre vânzare.

  Uite memorii ale foştilor demnitari, volume masive, preţuri usturătoare!

   Le las să mai zacă, poate ajung la preţ redus, atunci voi cuteza a mă apropia de ele.

  Trec la alt raft. Aici văd un cogeamite cărţoi: Dicţionarul Enciclopedic RUS. (În rusă, desigur!)

  Stai, nene, zic, că eu îl am pe cel sovietic, să vedem ce prezintă acesta ?

   Şi, ca un literat ce sunt, mă apuc să văd cine dintre scriitorii români a fost inclus (ediţia din 2001).

     Sadoveanu - este!

     Alecsandri - este!

     Caragiale - este!

     Caut pe EMINESCU - nu-l găsesc.

     Măi să fie! cum ar exclama bunul meu prieten Iulian Ciocan.

Dar cum se poate? Să le fi scăpat din vedere Eminescu? Cel care în Dicţionarul sovietic trecea de două ori: ca poet ROMÂN şi ca poet... MOLDOVEAN!

Auzi? Dar poate e la E şi nu la Ă (rusesc)?

Nu se află nici la E şi nici la Ă!

E imposibil aşa ceva!

Poate că am eu... orbul găinii, bre?

Ies în stradă, dau peste un coleg mai tânăr şi-i spun: ia du-te mătăluţă la raftul de colo, ia DER şi caută pe Eminescu, poate-l găseşti tu, că eu nu l-am putut oblici.

Se duce.

Caută.

 Vine :

- NU-I!

Hopa! Dar poate e un exemplar cu defect?

Merg la Biblioteca Naţională.

- Aveţi DER?

- Iată-l, pe masă.

- Căutaţi pe Eminescu în acest DER, că de mine se... ascunde.

Caută:
- NU-I!

Asta-i bună: Sadoveanu este. Alecsandri este. Caragiale este...

EMINESCU - IOC!

DE CE  !?

Şi acum despre Matcovschi.

Nu Anul Matcovschi, ci poetul Matcovschi.

Dar nici măcar numai poetul Matcovschi, ci redactorul-şef al revistei BASARABIA, Dumitru Matcovschi.

Ştiţi ce avea Domnia Sa poetul şi redactorul şef al revistei Basarabia, Dumitru Matcovschi pus spre generală cunoştinţă a celor ce binevoiau să calce pragul  biroului său?

Portretul lui Eminescu şi sub el, cu litere ca fulgere peste ani şi veacuri, adevărul:

     „ A  R O S T I    N U M E L E   B A S A R A B I A   E   U N A   C  U   A  

P R O T E S T A   C O N T R A    D O M I N A Ţ I U N I I    R U S E Ş T I.”

   Acum v-aţi dumerit ce e cu embargourile ruseşti şi cam de pe când şi cu cine au început?

                                      28 iulie 2014.

   P.S. Poate să li-l oferim  pe Puşkin, carele stă atât de falnic şi sfidător în chiar inima Aleei Clasicilor români?

Ce zice Academia RM? Cea a României?

 Ce zic ambasadorii: al RM şi cel al României la Moscova?

   P.P.S. A plecat din viaţă poetul şi renumitul eminescolog Iuri Kojevnikov şi a  dispărut poetul naţional al românilor din atenţia oamenilor de cultură  din Rusia.

   P.P.P.S. Ăsta da, EMBARGOU!

                                  Mălăieşti.

                                                    A D D E N D A

Citatul eminescian de mai sus e din celebrul eseu „BASARABIA”, din care mai aduc un fragment referitor la Mitropolia Proilaviei:

„...III Toate satele  şi oraşele  dintre Nistru şi Bug, adică Podolia şi Cherson. Citat anume e oraşul Dubăsari, dincolo de  Nistru, care ţine de episcopia Huşilor. Dar la sud de Dubăsari sunt M Ă L Ă I E Ş T I...” (ibidem, pag.64)

            29 iulie  2014, Chişinău.                          

TaguriBlog, Eminescu, Dicționar Enciclopedic Rus, Anul Matcovschi, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă


Eugen Lungu și „rudele sărace ale Europei” (2)

    E un titlu intrigant, nu e aşa? Despre care rude o fi oare vorba? te întrebi imediat ce-ţi apleci ochii peste el. De sărăcie să nu mai amintim, o găsim la tot pasul, dar să te ocupi dumneata de nişte sărăntoci ai… Europei, pardon e  curat provocare!

Ei bine, dar nu vă spuneam în primul „Eugen Lungu”, că Domnia Sa e şi poet şi prozator, şi… romancier, la care  adăugam că… practică toate genurile, existente şi… inexistente. Da, da, şi inexistente!

Care: genuri? Ce genuri o mai fi descoperit E.L.?

Nu ştiu nici eu cum să le numesc, dar caut pentru textele sale o denumire cât de cât potrivită şi nu sunt în stare să ghibăcesc vreuna.

Eseu? Medalion? Schiţă? Repoprtaj? Informaţie? Relatare? Că de… studiu sau exegeză sau cercetare sau investigaţie sau relatare sau… sau… sau …sau ce-o mai fi pe acolo nici vorbă nu poate fi, pentru că… Să vedeţi şi Dumneavoastră pentru ce… pentru că?

Adică: într-un text de nici patru păginuţe de carte să ataci o problemă, asupra căreia şi-au rupt dinţii atâţia filozofi, sociologi, cărturari, cronicari, poeţi şi mai ştiu eu cine, ca aceea  a specificului (năravurilor, apucăturilor, mofturilor, într-un cuvânt, a psihologiei) poporului român, e un act destul de… temerar, ca să nu zic  riscant.

„Ca totdeauna, forfotă mare la Cannes. Apar vedetele. Tigrii elitei cinematografice au mersul relaxat și nepăsător… „Aşa debutează textul… Da, pare a fi un reportaj de la faţa locului, da? Pare! Ba chiar foarte pare! Felul viu, dinamic, cu atâtea detalii de adevărat maestru al descrieri, punerii în scenă, al desfăşurării lucrurilor ne vădesc un ditamai prozator. Dacă nu v-a convins încă, vă mai aduc câteva pasaje: „Covorul roşu incită mulţimea, învolburează sângele în aorte, o face să se agite ca o stihie”. Şi în continuare: „Apar în grup compact şi membrii juriului. Steven Spieberg! O-o-o! Nikole Kidman! Uau!  Şi aşa de vreo şapte ori”…

Aşa e că v-aţi văzut transportaţi la… Cannes?

Aşa e că participaţi (fie şi imaginar) la celebrul festival de filme?

Autorul ne-a şi prins în gheare.

Suntem din clipa asta ai lui!

Ce urmează? Pentru ce ne-a aruncat pe ochi şi pe minte arcanul vrajei sale?

„La marginea micului grup, un tânăr cu priviri timide şi gesturi vizibil stângace. Se repliază grăbit odată cu grupul de granzi, trăgând cu coada ochiului la titraţii săi colegi… Astfel ni-l introduce în scenă pe cel care i-a prilejuit aceste reflecţii. Dar să continuăm citatul, chiar dacă e un pic mai lung de astă dată: „Măreţia şi solemnitatea momentului, aurele monştrilor sacri de lângă el îl strivesc autoritar, îl fac să ezite, să-şi calculeze fiecare mişcare, fiecare rotire a capului, atingere, privire. Frica de a greşi îl dezintegrează, îi paralizează uşor voinţa, dar îl face şi foarte nostim, foarte apropiat publicului. Deoarece zâmbetul său nu e încă unul  reflex, e natural ca atunci când te întreţii cu cineva drag, şi nu emană încă politeţea şcolită, cu irizări glaciale. El nu are superbia metalică a celor pentru care marele spectacol cannez e ceva obişnuit, aproape rutinar…”

Aici rup firul pentru un moment şi vreau să vă întreb, dar direct: aţi mai avut ocazia să citiţi în vreo carte de proză din ultimul timp o portretizare atât de inspirată, de o asemenea fineţe şi exactitate, de parcă autorul ar lucra cu un penel şi nu susţinut de tocitele-răstocitele bietele noastre cuvinte? Dacă da, atunci să-mi numiţi acea carte, pentru că eu nu o cunosc.

Dar cine este personajul pe care a ţinut să ni-l prezinte cu atâta drag E.L.?

„Tânărul simpatic, abia adoptat în banda marilor mahări ai ecranului şi (încă) vrăjit el însuşi de grandoarea SHOW-ului e Cristi Mungiu”…

Îl cruţ pe eventualul cititor al acestor rânduri de alte extrase din excelentul text al lui E.L. şi precizez doar că, aşa cum spune CV-ul lui Cristian Mungiu, talentatul regizor român s-a învrednicit  în 2007 de premiul PALM D’OR, pentru filmul „4 Luni, 3 Săptămâni şi 2 Zile”, fiind selectat în componenţa juriului Festivalului de filme de la Cannes.

Un român în acest mai mult ca prestigios juriu internaţional!

Ne întrebăm: dar de ce a fost atât de impresionat Eugen Lungu, de a decis să elaboreze cu atâta minuţiozitate şi dăruire acest… hai să-I zic: microportret al înzestratului cineast? Doar ca să ne arate cum se ţine un novice în marea  „bandă” a „mahărilor” cinematografiei?

Ba de loc!

Ideea a fost să ne demonstreze, dar nu prin speculaţii seci, abstracte, plicticoase, ci… pe viu, emoţionant, copleşitor, cum se comportă „rudele sărace ale Europei”, care suntem nu alţii decât noi, şi asta chiar şi atunci când avem toate datele de a fi la egal cu acei „mahări”, ba, uneori, chiar superiorI!

Pentru o idee ca aceasta făcea să-ţi pui harul la treabă şi să oferi cititorului un text de zile mari… 

           19 iulie 2014

P.S. În partea a doua, întru exemplificarea unui asemenea comportament  E.L. se referă  destul de detailat la discursul scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz cu ocazia înmânării premiului Nobel în 1905. Anume polonezul ar fi fost acela, care a denunţat ipostaza de „rudă săracă la un festin al nababilor”.

Să fie doar o paralelă?

Şi între cine: între două personaje? Sau: între două popoare: ROMÂNI ŞI POLONEZI?

                      V.B.

P.P.S. Am mai citit o dată aceste reflecţii ale lui Eugen Lungu, dar şi searbedele mele gânduri pe marginea lor, m-am oprit asupra întrebării pe care am formulat-o ceva mai sus  şi mi-am zis pe un ton f. critic: De ce ar fi să te - să îl întrebi pe autor, dacă ai clar enunţat răspunsul, în chiar ultimul alineat?

Iată-l: „Se pare (observaţi cu câtă precauţie o face? - V.B.) că SMERITA NOASTRĂ ÎNCLINARE DE A NE IDENTIFICA ÎN PERMANENŢĂ CU RUDA SĂRACĂ se clonează odată cu noi şi nu ne părăseşte nici în rarele clipe de graţie când performanţa noastră o egalează sau chiar o întrece pe cea a performerilor din oficiu. De aceea spatele ni se gârboveşte chiar şi pe treapta de sus a podiumului, căci ceea ce  pentru ei e o legitate, o rutină chiar, pentru noi e o minune dumnezeiască. Căci A RĂZBI  DE LA MARGINE (LA CENTRU - V.B.) E ÎNTR-ADEVĂR UN MIRACOL pe care cei care se înfruptă din mijlocul lui nu-l vor înţelege  NICIODATĂ”.

Asta-i marea IDEE.

Ăsta-i marele ADEVĂR, pe care ni-l deschide, o dată în plus, Eugen Lungu - artistul şi gânditorul  de  mare talent şi profunzime.

                         20 iulie  2014   

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Festivalul Internațional de la Cannes, Eugen Lungu, Cristi Mungiu, Radio Europa Liberă


Eugen Lungu și Cârja lui Dali

                                                    

       Recent, la Librăria din Centru, patronată de poetul Emilian Galaicu-Păun, redactorul şef al editurii Cartier, unde, de ani buni, în fiecare joi, au loc lansări de carte, cu participarea unui impunător public, (ţin să menţionez, că, între timp, acest local a devenit un adevărat centru de promovare a lecturii şi cărţilor bune, apărute la editura-mamă, dar şi la altele, fie din Republica Moldova, din România sau dintr-o altă ţară), a avut loc un  eveniment, zic eu, ieşit din comun.

O dublă lansare.

Două cărţi semnate de acelaşi autor.

Care se numeşte EUGEN LUNGU.

- Două cărţi? De Eugen Lungu? Se va întreba vreun curios care nu a auzit de acest nume. E vreun poet? Prozator? Scrie cumva... romane? Şi tocmai două cărţi... deodată?

     Îmi asum eu îndrăzneala să-l dumiresc pe acel eventual, hai să-i zic cititor curios, deşi nu aş pune mâna în foc că deţine această calitate, odată ce a formulat o atare întrebare:

- Da. Eugen Lungu e şi poet, Eugen Lungu e şi prozator, Eugen Lungu scrie  romane, Eugen Lungu practică toate genurile care există şi care nu există, pentru că dânsul se pricepe să scrie despre cărţi aşa cum puţini ştiu să o facă, cu  dragoste, cunoaştere, cu inspiraţie, şi nu doar despre carte ca atare, ci şi despre autorul ei, despre viaţa lui. Despre epoca în care a trăit. Scotoceşte în tainiţele procesului de creaţie. Ajunge să descopere lucruri şi detali pe care nici cei mai îndărătnici cercetători de profesie nu reuşesc să le dezgroape. El le aduce şi ni le pune în faţă şi atunci cartea despre care ne vorbeşte capătă o strălucire nemaipomenită. Adică ne deschide tainele ei. Dar şi despre autor să vezi ce de-a detalii şi momente noi ştie să pescuiască...

Dar, mai întâi, să le numesc: un volum de studii, exegeze şi analize ample asupra unor subiecte şi apariţii editoriale cu titlul „Poetul care a îmbrăţişat Luna”, scos de editura PRUT în seria SCRIITORI CONTEMPORANI (vom aminti doar recenzia, de fapt, o disecare amănunţită, cum nu s-a făcut în altă parte a volumului de memorii postum „VIAŢA UNUI OM SINGUR” de Adrian Marino şi cel de al doilea ,o culegere de medalioane, impresii de lectură, reflecţii asupra actului creator vizând opere şi personalităţi din alte domenii: muzică, arte plasice etc., apărut la CARTIER.

Anume asupra acestei din urmă mă voi opri în rândurile ce urmează, mai exact asupra a două texte de la finele cărţii.

  Cităm din „CÂRJA LUI DALI”: „Era încă foarte tânăr când a găsit-o în podul casei. Împreună cu ea a coborât o coroană veche, ambele înscriindu-se perfect în  neobosita lui paranoia. Coroana îi va „împodobi adeseoari semnătura „cârja  va face figuraţie, aproape ca un element viu, în multe din tablourile sale: NĂLUCA SEX-APPEAL-ului, ÎNGERUL DOMNULUI ARHITECTONIC AL LUI MILLET, CLIPA SUBLIMĂ Ş.A.” Urmează alte detalii legate de acea CÂRJĂ, care devin chiar două, după care autorul face o comparaţie între cârje şi faimoasele mustăţi ale lui Salvador Dali: „Uneori noduroase, cârjele sale, cu o bifurcare exagerată spre vârf, amintind uşor de „U”-ul zburlit al propriilor mustăţi par mai primitive decât cele de la subsuoara schilozilor lui Breugel”...

Desigur, nu toată lumea cunoaşte opera lui Salvador Dali la fel ca autorul nostru, or domnia sa se refere la detalii şi particularităţi ce caracterizează persoana pictorului, adică nu ne prezintă creaţia acestuia, iar eseul ne este oferit ca un microportret, desigur, unul aparte, bizar ...

Ei bine, Eugen Lungu îl are în vedere pe un cititor versat, iniţiat, şi îşi poate  permite să schiţeze acest micromedalion. O lume întreagă ştie că Salvador Dali a fost un excentric, dar iată că autorul îl califică drept un... paranoic.

Tocmai acest fapt m-a determinat să mă opresc asupra acestui detaliu şi să înccrc a-mi expune propria opinie.

Să mai aduc un extras din alt eseu, care îl vizează pe inconfundabilul artist al secolului XX.

Se intitulează „Salvador Dali  şi coautorul său”. Citez: „Salvador Dali era... înrâurit de un ...sfânt. Puţini ştiu acest amănunt, chiar dacă pictorul nu l-a ascuns niciodată. Dimpotrivă, punea în evidenţă această succesiune de idei prin chiar titlul tabloului, devenit celebru: HRISTOSUL SFÂNTULUI JUAN DE LA CRUZ”... Urmează, la mică distanţă sintagma: „Inopinata conexiune între sfânt şi pictor exploatează faima de SALTIMBANC nu numai a omului Dali, ci şi a pictorului Dali”...

Odată ajuns aici (bineînţeles, mă voi referitoare doar la eseurile despre Dali), voi încerca a expune unele reflecţii pe care mi le-a prilejuit cartea colegului meu, exprimându-i totodată gratitudinea că mi-a reînviat anumite amintiri.

Dar amintiri frumoase!

În toamna lui 1980, după ce făcusem, în anul precedent, prima ieşire din ţarcul sovietic (la aproape 50 de ani!), a apărut posibilitatea unei călătorii turistice în America, pe linia sindicatelor, dar... Ce-o fi intervenit, că acel voiaj a fost substituit cu o croazieră pe Mediterarna, în decursul căreia am vizitat o serie de ţări riverane.

Între care şi Spania.

Debarcând de pe motonavă, am mers cu autocarul la o localitate, unde am vizitat un muzeu DALI. Nu spun: SALVADOR DALI, pentru că nu sunt sigur că aşa se numea, dat fiind că în Wikipedia figuează şi un MUZEU GALA DALI. Anume acela să fi fost?

De ce zic asta? Pentru că....

Era un edificiu neobişnuit, undeva la margine de orăşel, pe aproape de o mănăstire, nu departe de un golf... Avea acel edificiu o construcţie bizară. Înalt, ca o carcasă. Dar ceea ce am văzut la intrare, pe din părţile aşa zisei porţi, te da gata!

Din dreapta şi din stânga intrării, se înălţa câte o coloană înaltă. Poate chiar surclasând clădirea. Iar acele două coloane ce reprezentau? Din ce erau clădite?

Nu o să ghiciţi niciodată (dacă nu cumva aţi văzut minunea) !

Una, din dreapta, ba poate, din stânga, (nu contează!) era sclipuită toată din anvelope vechi de automobil, puse una peste alta! una peste alta! una peste alta! Zeci, sute ! o cogeamite coloană de anvelope uzate! Iar cea din stânga, poate din dreapta, (nu contează!) era din ce... credeţi? Din cutii de televizoare vechi, descărnate, fră tuburile lor electronice, numai şi numai cutiile, puse una peste alta! una peste alta! Una peste alta! pââân hăăăt suus, mai nalt ca acea carcasă de clădire care nici edificiu nu poate fi numit, ia, o... bizarerie!

Ei, bine, noi, care veneam dintr-o lume semi-sălbatecă, acolo, unde televizorul abia începea să pătrundă, unde automobilismul abia se infiltra, timid de tot, să vedem asemenea munţi de roţi şi televizoare, era ceva absolut fantastic.

Intrăm în incinta MUZEULUI, Largă incinta. Nu-mi amintesc ce-o mai fi fost expus acolo, dar imaginea unei estrade, un podium de vreo 5 pe 5 metri, nu prea înaltă, pe care erau aranjate mulajele în mărime naturală, cu expresii dintre cele mai groteşti, a unei echipe de jazz band, iarăşi ne-a dat gata! Cu atât mai abitir, că în centrul acele i echipe se înălţa o solistă interpretă, îmbrăcată absolut sumar, care îşi zicea cântarea cu picioarele, de altfel, apetisante, puse pe umerii orchestranţilor-viorişti, trompetişti, saxofonişti, baterişti, toţi în fracuri negre, cu mustăţi, cu braţuri arcuite şi cu obrajii umflaţi la limită..

Am urcat sus, la galerie.

Aici am văzut minuni peste posibilităţile mele expresive spre a fi prinse în cuvinte.

Mă voi limita la un singur moment, care m-a impresionat atât de profund, că aş putea zice că m-a marcat pe viaţă, astfel că, ori de câte ori se întâmplă să văd un tablou (o reproducere, desigur!), o imagine a celebrului pictor, să citesc un text de  sau despre Salvador Dali, niciodată nu-mi vin în minte ceva legat de firea şi comportamentul său straniu până la patologic, ci acea imagine de o frumuseţe, de un realism, de o perfecţiune genială, pe care am avut nesperata ocazie s-o văd, să stau îndelung în faţa ei, s-o contemplu şi s-o iau cu mine pentru toate zilele mele...

 Ca pe un ideal de frumuseţe feminină.

Ca pe o imagine divină.

Ca pe o adevărată Zeiţă.

Cine era?

GALA ERA.

Era prezentată În tuşe  de creion.

Simplu.

Negru.

Dar atât de fin, cu atâta exactitate, încât mi-a făcut impresia că o văd vie pe Gala.

Goală.

Respirând.

 Privindu-mă şi ea pe mine.

Da, de dincolo de sticla, care o proteja de privirile noastre profane.

GALA LUI DALI!

           15 iulie 2014-

P.S. Nu acept calificativele de: paranoic. Şi nici de: saltimbanc. Cu referire la Salvador Dali. Accept doar: bizar, excentric.

P.S. Scriind într-unul din eseurile sale (excelente!) despre opera regretatului  maestru al cuvântului artistic, adevărat juvaergiu, regretatul Vasile Vasilache, Eugen Lungu a intuit şi formulat un adevăr fundamental: VASILE VASILACHE SCRIE AŞA CUM VORBEŞTE ŞI VORBEŞTE AŞA PRECUM SCRIE.

A putut să spună numai unul Eugen Lungu   

P.P.S. Salvador Dali este reprezentantul emblematic al suprarealismului. Şi ca operă. Şi ca personalitate. Şi în ce priveşte conduita şi comportament. Dânsul s-a identificat totalmente şi plenar cu principiul metodei pe care o reprezintă...

P.P.P.S. „Pentru cine arta înseamnă (se identifică cu) viaţa, Viaţa aceluia este o artă!” E un epigraf la o carte despre  titanul muzicii ( ZEUL MUZICII!), Johann  Sebastian Bach.

                   V.B.

 

 

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă

În exclusivitate