sâmbătă, iulie 26, 2014 Ora Locală 12:07

Eugen Lungu și „rudele sărace ale Europei” (2)

    E un titlu intrigant, nu e aşa? Despre care rude o fi oare vorba? te întrebi imediat ce-ţi apleci ochii peste el. De sărăcie să nu mai amintim, o găsim la tot pasul, dar să te ocupi dumneata de nişte sărăntoci ai… Europei, pardon e  curat provocare!

Ei bine, dar nu vă spuneam în primul „Eugen Lungu”, că Domnia Sa e şi poet şi prozator, şi… romancier, la care  adăugam că… practică toate genurile, existente şi… inexistente. Da, da, şi inexistente!

Care: genuri? Ce genuri o mai fi descoperit E.L.?

Nu ştiu nici eu cum să le numesc, dar caut pentru textele sale o denumire cât de cât potrivită şi nu sunt în stare să ghibăcesc vreuna.

Eseu? Medalion? Schiţă? Repoprtaj? Informaţie? Relatare? Că de… studiu sau exegeză sau cercetare sau investigaţie sau relatare sau… sau… sau …sau ce-o mai fi pe acolo nici vorbă nu poate fi, pentru că… Să vedeţi şi Dumneavoastră pentru ce… pentru că?

Adică: într-un text de nici patru păginuţe de carte să ataci o problemă, asupra căreia şi-au rupt dinţii atâţia filozofi, sociologi, cărturari, cronicari, poeţi şi mai ştiu eu cine, ca aceea  a specificului (năravurilor, apucăturilor, mofturilor, într-un cuvânt, a psihologiei) poporului român, e un act destul de… temerar, ca să nu zic  riscant.

„Ca totdeauna, forfotă mare la Cannes. Apar vedetele. Tigrii elitei cinematografice au mersul relaxat și nepăsător… „Aşa debutează textul… Da, pare a fi un reportaj de la faţa locului, da? Pare! Ba chiar foarte pare! Felul viu, dinamic, cu atâtea detalii de adevărat maestru al descrieri, punerii în scenă, al desfăşurării lucrurilor ne vădesc un ditamai prozator. Dacă nu v-a convins încă, vă mai aduc câteva pasaje: „Covorul roşu incită mulţimea, învolburează sângele în aorte, o face să se agite ca o stihie”. Şi în continuare: „Apar în grup compact şi membrii juriului. Steven Spieberg! O-o-o! Nikole Kidman! Uau!  Şi aşa de vreo şapte ori”…

Aşa e că v-aţi văzut transportaţi la… Cannes?

Aşa e că participaţi (fie şi imaginar) la celebrul festival de filme?

Autorul ne-a şi prins în gheare.

Suntem din clipa asta ai lui!

Ce urmează? Pentru ce ne-a aruncat pe ochi şi pe minte arcanul vrajei sale?

„La marginea micului grup, un tânăr cu priviri timide şi gesturi vizibil stângace. Se repliază grăbit odată cu grupul de granzi, trăgând cu coada ochiului la titraţii săi colegi… Astfel ni-l introduce în scenă pe cel care i-a prilejuit aceste reflecţii. Dar să continuăm citatul, chiar dacă e un pic mai lung de astă dată: „Măreţia şi solemnitatea momentului, aurele monştrilor sacri de lângă el îl strivesc autoritar, îl fac să ezite, să-şi calculeze fiecare mişcare, fiecare rotire a capului, atingere, privire. Frica de a greşi îl dezintegrează, îi paralizează uşor voinţa, dar îl face şi foarte nostim, foarte apropiat publicului. Deoarece zâmbetul său nu e încă unul  reflex, e natural ca atunci când te întreţii cu cineva drag, şi nu emană încă politeţea şcolită, cu irizări glaciale. El nu are superbia metalică a celor pentru care marele spectacol cannez e ceva obişnuit, aproape rutinar…”

Aici rup firul pentru un moment şi vreau să vă întreb, dar direct: aţi mai avut ocazia să citiţi în vreo carte de proză din ultimul timp o portretizare atât de inspirată, de o asemenea fineţe şi exactitate, de parcă autorul ar lucra cu un penel şi nu susţinut de tocitele-răstocitele bietele noastre cuvinte? Dacă da, atunci să-mi numiţi acea carte, pentru că eu nu o cunosc.

Dar cine este personajul pe care a ţinut să ni-l prezinte cu atâta drag E.L.?

„Tânărul simpatic, abia adoptat în banda marilor mahări ai ecranului şi (încă) vrăjit el însuşi de grandoarea SHOW-ului e Cristi Mungiu”…

Îl cruţ pe eventualul cititor al acestor rânduri de alte extrase din excelentul text al lui E.L. şi precizez doar că, aşa cum spune CV-ul lui Cristian Mungiu, talentatul regizor român s-a învrednicit  în 2007 de premiul PALM D’OR, pentru filmul „4 Luni, 3 Săptămâni şi 2 Zile”, fiind selectat în componenţa juriului Festivalului de filme de la Cannes.

Un român în acest mai mult ca prestigios juriu internaţional!

Ne întrebăm: dar de ce a fost atât de impresionat Eugen Lungu, de a decis să elaboreze cu atâta minuţiozitate şi dăruire acest… hai să-I zic: microportret al înzestratului cineast? Doar ca să ne arate cum se ţine un novice în marea  „bandă” a „mahărilor” cinematografiei?

Ba de loc!

Ideea a fost să ne demonstreze, dar nu prin speculaţii seci, abstracte, plicticoase, ci… pe viu, emoţionant, copleşitor, cum se comportă „rudele sărace ale Europei”, care suntem nu alţii decât noi, şi asta chiar şi atunci când avem toate datele de a fi la egal cu acei „mahări”, ba, uneori, chiar superiorI!

Pentru o idee ca aceasta făcea să-ţi pui harul la treabă şi să oferi cititorului un text de zile mari… 

           19 iulie 2014

P.S. În partea a doua, întru exemplificarea unui asemenea comportament  E.L. se referă  destul de detailat la discursul scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz cu ocazia înmânării premiului Nobel în 1905. Anume polonezul ar fi fost acela, care a denunţat ipostaza de „rudă săracă la un festin al nababilor”.

Să fie doar o paralelă?

Şi între cine: între două personaje? Sau: între două popoare: ROMÂNI ŞI POLONEZI?

                      V.B.

P.P.S. Am mai citit o dată aceste reflecţii ale lui Eugen Lungu, dar şi searbedele mele gânduri pe marginea lor, m-am oprit asupra întrebării pe care am formulat-o ceva mai sus  şi mi-am zis pe un ton f. critic: De ce ar fi să te - să îl întrebi pe autor, dacă ai clar enunţat răspunsul, în chiar ultimul alineat?

Iată-l: „Se pare (observaţi cu câtă precauţie o face? - V.B.) că SMERITA NOASTRĂ ÎNCLINARE DE A NE IDENTIFICA ÎN PERMANENŢĂ CU RUDA SĂRACĂ se clonează odată cu noi şi nu ne părăseşte nici în rarele clipe de graţie când performanţa noastră o egalează sau chiar o întrece pe cea a performerilor din oficiu. De aceea spatele ni se gârboveşte chiar şi pe treapta de sus a podiumului, căci ceea ce  pentru ei e o legitate, o rutină chiar, pentru noi e o minune dumnezeiască. Căci A RĂZBI  DE LA MARGINE (LA CENTRU - V.B.) E ÎNTR-ADEVĂR UN MIRACOL pe care cei care se înfruptă din mijlocul lui nu-l vor înţelege  NICIODATĂ”.

Asta-i marea IDEE.

Ăsta-i marele ADEVĂR, pe care ni-l deschide, o dată în plus, Eugen Lungu - artistul şi gânditorul  de  mare talent şi profunzime.

                         20 iulie  2014   

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Vladimir Beșleagă, Eugen Lungu, Festivalul Internațional de la Cannes, Cristi Mungiu


Eugen Lungu și Cârja lui Dali

                                                    

       Recent, la Librăria din Centru, patronată de poetul Emilian Galaicu-Păun, redactorul şef al editurii Cartier, unde, de ani buni, în fiecare joi, au loc lansări de carte, cu participarea unui impunător public, (ţin să menţionez, că, între timp, acest local a devenit un adevărat centru de promovare a lecturii şi cărţilor bune, apărute la editura-mamă, dar şi la altele, fie din Republica Moldova, din România sau dintr-o altă ţară), a avut loc un  eveniment, zic eu, ieşit din comun.

O dublă lansare.

Două cărţi semnate de acelaşi autor.

Care se numeşte EUGEN LUNGU.

- Două cărţi? De Eugen Lungu? Se va întreba vreun curios care nu a auzit de acest nume. E vreun poet? Prozator? Scrie cumva... romane? Şi tocmai două cărţi... deodată?

     Îmi asum eu îndrăzneala să-l dumiresc pe acel eventual, hai să-i zic cititor curios, deşi nu aş pune mâna în foc că deţine această calitate, odată ce a formulat o atare întrebare:

- Da. Eugen Lungu e şi poet, Eugen Lungu e şi prozator, Eugen Lungu scrie  romane, Eugen Lungu practică toate genurile care există şi care nu există, pentru că dânsul se pricepe să scrie despre cărţi aşa cum puţini ştiu să o facă, cu  dragoste, cunoaştere, cu inspiraţie, şi nu doar despre carte ca atare, ci şi despre autorul ei, despre viaţa lui. Despre epoca în care a trăit. Scotoceşte în tainiţele procesului de creaţie. Ajunge să descopere lucruri şi detali pe care nici cei mai îndărătnici cercetători de profesie nu reuşesc să le dezgroape. El le aduce şi ni le pune în faţă şi atunci cartea despre care ne vorbeşte capătă o strălucire nemaipomenită. Adică ne deschide tainele ei. Dar şi despre autor să vezi ce de-a detalii şi momente noi ştie să pescuiască...

Dar, mai întâi, să le numesc: un volum de studii, exegeze şi analize ample asupra unor subiecte şi apariţii editoriale cu titlul „Poetul care a îmbrăţişat Luna”, scos de editura PRUT în seria SCRIITORI CONTEMPORANI (vom aminti doar recenzia, de fapt, o disecare amănunţită, cum nu s-a făcut în altă parte a volumului de memorii postum „VIAŢA UNUI OM SINGUR” de Adrian Marino şi cel de al doilea ,o culegere de medalioane, impresii de lectură, reflecţii asupra actului creator vizând opere şi personalităţi din alte domenii: muzică, arte plasice etc., apărut la CARTIER.

Anume asupra acestei din urmă mă voi opri în rândurile ce urmează, mai exact asupra a două texte de la finele cărţii.

  Cităm din „CÂRJA LUI DALI”: „Era încă foarte tânăr când a găsit-o în podul casei. Împreună cu ea a coborât o coroană veche, ambele înscriindu-se perfect în  neobosita lui paranoia. Coroana îi va „împodobi adeseoari semnătura „cârja  va face figuraţie, aproape ca un element viu, în multe din tablourile sale: NĂLUCA SEX-APPEAL-ului, ÎNGERUL DOMNULUI ARHITECTONIC AL LUI MILLET, CLIPA SUBLIMĂ Ş.A.” Urmează alte detalii legate de acea CÂRJĂ, care devin chiar două, după care autorul face o comparaţie între cârje şi faimoasele mustăţi ale lui Salvador Dali: „Uneori noduroase, cârjele sale, cu o bifurcare exagerată spre vârf, amintind uşor de „U”-ul zburlit al propriilor mustăţi par mai primitive decât cele de la subsuoara schilozilor lui Breugel”...

Desigur, nu toată lumea cunoaşte opera lui Salvador Dali la fel ca autorul nostru, or domnia sa se refere la detalii şi particularităţi ce caracterizează persoana pictorului, adică nu ne prezintă creaţia acestuia, iar eseul ne este oferit ca un microportret, desigur, unul aparte, bizar ...

Ei bine, Eugen Lungu îl are în vedere pe un cititor versat, iniţiat, şi îşi poate  permite să schiţeze acest micromedalion. O lume întreagă ştie că Salvador Dali a fost un excentric, dar iată că autorul îl califică drept un... paranoic.

Tocmai acest fapt m-a determinat să mă opresc asupra acestui detaliu şi să înccrc a-mi expune propria opinie.

Să mai aduc un extras din alt eseu, care îl vizează pe inconfundabilul artist al secolului XX.

Se intitulează „Salvador Dali  şi coautorul său”. Citez: „Salvador Dali era... înrâurit de un ...sfânt. Puţini ştiu acest amănunt, chiar dacă pictorul nu l-a ascuns niciodată. Dimpotrivă, punea în evidenţă această succesiune de idei prin chiar titlul tabloului, devenit celebru: HRISTOSUL SFÂNTULUI JUAN DE LA CRUZ”... Urmează, la mică distanţă sintagma: „Inopinata conexiune între sfânt şi pictor exploatează faima de SALTIMBANC nu numai a omului Dali, ci şi a pictorului Dali”...

Odată ajuns aici (bineînţeles, mă voi referitoare doar la eseurile despre Dali), voi încerca a expune unele reflecţii pe care mi le-a prilejuit cartea colegului meu, exprimându-i totodată gratitudinea că mi-a reînviat anumite amintiri.

Dar amintiri frumoase!

În toamna lui 1980, după ce făcusem, în anul precedent, prima ieşire din ţarcul sovietic (la aproape 50 de ani!), a apărut posibilitatea unei călătorii turistice în America, pe linia sindicatelor, dar... Ce-o fi intervenit, că acel voiaj a fost substituit cu o croazieră pe Mediterarna, în decursul căreia am vizitat o serie de ţări riverane.

Între care şi Spania.

Debarcând de pe motonavă, am mers cu autocarul la o localitate, unde am vizitat un muzeu DALI. Nu spun: SALVADOR DALI, pentru că nu sunt sigur că aşa se numea, dat fiind că în Wikipedia figuează şi un MUZEU GALA DALI. Anume acela să fi fost?

De ce zic asta? Pentru că....

Era un edificiu neobişnuit, undeva la margine de orăşel, pe aproape de o mănăstire, nu departe de un golf... Avea acel edificiu o construcţie bizară. Înalt, ca o carcasă. Dar ceea ce am văzut la intrare, pe din părţile aşa zisei porţi, te da gata!

Din dreapta şi din stânga intrării, se înălţa câte o coloană înaltă. Poate chiar surclasând clădirea. Iar acele două coloane ce reprezentau? Din ce erau clădite?

Nu o să ghiciţi niciodată (dacă nu cumva aţi văzut minunea) !

Una, din dreapta, ba poate, din stânga, (nu contează!) era sclipuită toată din anvelope vechi de automobil, puse una peste alta! una peste alta! una peste alta! Zeci, sute ! o cogeamite coloană de anvelope uzate! Iar cea din stânga, poate din dreapta, (nu contează!) era din ce... credeţi? Din cutii de televizoare vechi, descărnate, fră tuburile lor electronice, numai şi numai cutiile, puse una peste alta! una peste alta! Una peste alta! pââân hăăăt suus, mai nalt ca acea carcasă de clădire care nici edificiu nu poate fi numit, ia, o... bizarerie!

Ei, bine, noi, care veneam dintr-o lume semi-sălbatecă, acolo, unde televizorul abia începea să pătrundă, unde automobilismul abia se infiltra, timid de tot, să vedem asemenea munţi de roţi şi televizoare, era ceva absolut fantastic.

Intrăm în incinta MUZEULUI, Largă incinta. Nu-mi amintesc ce-o mai fi fost expus acolo, dar imaginea unei estrade, un podium de vreo 5 pe 5 metri, nu prea înaltă, pe care erau aranjate mulajele în mărime naturală, cu expresii dintre cele mai groteşti, a unei echipe de jazz band, iarăşi ne-a dat gata! Cu atât mai abitir, că în centrul acele i echipe se înălţa o solistă interpretă, îmbrăcată absolut sumar, care îşi zicea cântarea cu picioarele, de altfel, apetisante, puse pe umerii orchestranţilor-viorişti, trompetişti, saxofonişti, baterişti, toţi în fracuri negre, cu mustăţi, cu braţuri arcuite şi cu obrajii umflaţi la limită..

Am urcat sus, la galerie.

Aici am văzut minuni peste posibilităţile mele expresive spre a fi prinse în cuvinte.

Mă voi limita la un singur moment, care m-a impresionat atât de profund, că aş putea zice că m-a marcat pe viaţă, astfel că, ori de câte ori se întâmplă să văd un tablou (o reproducere, desigur!), o imagine a celebrului pictor, să citesc un text de  sau despre Salvador Dali, niciodată nu-mi vin în minte ceva legat de firea şi comportamentul său straniu până la patologic, ci acea imagine de o frumuseţe, de un realism, de o perfecţiune genială, pe care am avut nesperata ocazie s-o văd, să stau îndelung în faţa ei, s-o contemplu şi s-o iau cu mine pentru toate zilele mele...

 Ca pe un ideal de frumuseţe feminină.

Ca pe o imagine divină.

Ca pe o adevărată Zeiţă.

Cine era?

GALA ERA.

Era prezentată În tuşe  de creion.

Simplu.

Negru.

Dar atât de fin, cu atâta exactitate, încât mi-a făcut impresia că o văd vie pe Gala.

Goală.

Respirând.

 Privindu-mă şi ea pe mine.

Da, de dincolo de sticla, care o proteja de privirile noastre profane.

GALA LUI DALI!

           15 iulie 2014-

P.S. Nu acept calificativele de: paranoic. Şi nici de: saltimbanc. Cu referire la Salvador Dali. Accept doar: bizar, excentric.

P.S. Scriind într-unul din eseurile sale (excelente!) despre opera regretatului  maestru al cuvântului artistic, adevărat juvaergiu, regretatul Vasile Vasilache, Eugen Lungu a intuit şi formulat un adevăr fundamental: VASILE VASILACHE SCRIE AŞA CUM VORBEŞTE ŞI VORBEŞTE AŞA PRECUM SCRIE.

A putut să spună numai unul Eugen Lungu   

P.P.S. Salvador Dali este reprezentantul emblematic al suprarealismului. Şi ca operă. Şi ca personalitate. Şi în ce priveşte conduita şi comportament. Dânsul s-a identificat totalmente şi plenar cu principiul metodei pe care o reprezintă...

P.P.P.S. „Pentru cine arta înseamnă (se identifică cu) viaţa, Viaţa aceluia este o artă!” E un epigraf la o carte despre  titanul muzicii ( ZEUL MUZICII!), Johann  Sebastian Bach.

                   V.B.

 

 

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Vladimir Beșleagă


Iulian Ciocan tabletistul vs. lătratul nocturn al cățeilor

 

- Dumneavoastră, când ascultaţi celebra rubrică a lui Iulian Ciocan, difuzată în fiecare dimineaţă la ora şapte la Europa liberă, „Realitatea cu amănuntul”, ce vedeţi?

 

- Ce să văd? Ceea ce-mi spune Domnia Sa.

- De exemplu?

- D.e., un cerşetor cu... borsetă.

- Şi-l vezi pe acel CERŞETOR CU... BORSETĂ?

- Da... Dar de ce mă întrebi?

- Pentru că eu... uneori... ba  chiar deseori... văd altceva..

- Ce altceva ai putea să vezi?

- Îl văd pe domnul scriitor în persoană (autor de romane foarte interesant scrise), dar... cam întristat, înnegurat, ba chiar supărat  de-a binelea (ca şi cum legat cu un şorţ dinainte şi ţinând în mâini un cântar cu două talgere, pe care drămăluieşte  păcatele lumii),  prezentându-ne în mici-minuscule texte, dar foarte concentrate, aspecte din viaţa noastră cam anapoda, cu interminabila ei tranziţie (asta până mai deunăzi, căci pe 27 curent am făcut un pas enorm spre Europa!), căror texte le zice TABLETE, pe  care  tablete le produce de mai mulţi ani, şi asta zilnic (Doamne, cum de reuşeşte, sărmanul de el?) şi  care se cheamă, cu un nume generic, REALITATEA CU AMĂNUNTUL”

- Da, REALITATEA CU A...

- Stop! Acum e taman momentul să-ţi spun ce simt când ascult, cu gura căscată, aceste bijuterii, perle ...

- Hai, lasă, nu fi rău. Chiar sunt perle, bijuterii....

- Da?

- Da! Ia încearcă dta să surprinzi  în doar o păginuţă o cogeamite problemă: socială, politică, culturală, o întâmplare din cotidianul cel mai banal, ca, bunăoară...

- Ca  bunăoară, cea din tableta de pe 23 iunie curent, despre câinii care nu-l lasă pe bietul scriitor-tabletistul să doarmă, pentru că latră ca nişte isterici, latră, latră, latră noptiliţa întreagă...

- Da, domnule! Latră ca nişte smintiţi! Am citit şi eu, adică, mai întâi am  ascultat-o, tableta, apoi am şi citit-o, căci tare milă mi s-a făcut de bietul autor.!

- Recunosc, şi mie mi-a fost milă, dar, după ce a mai trecut o habă de vreme, am  mestecat impresia ce mi-a lăsat-o textul, de altfel,  dinamic, expresiv, concentrat la maximum, (de, o adevărată perlă, o bijuterie sadea!), zic, după ce am digerat bine acea impresie, (ca să vezi! am analizat, volens-nolens, în subconştient, desigur, fără gând rău), ca să vezi, m-a apucat un râs... zgâlţâit...

- Un râs? Zgâl-ţâ-it? Ce spui? Ai râs de nenorocirea bietului scriitor - tabletist? Hai că-i bună! Să-ţi baţi joc de sărmanul de el, carele se sacrifică, îşi pune în pericol sănătatea, ba chiar şi... viaţa, oferindu-ne mai zilnic (afară de sâmbăta şi duminica, trebuie oricum să se odihnească şi Domnia Sa, măcar de week-end). Eşti rău, ori, cum se exprimă, eufemistic, autorul nostru: UN RĂULEAN! Da, eşti UN  RĂULEAN!

- Ba bine că nu sunt! Şi ca să-ţi demonstez, voi proceda la o scurtă analiză a textului cu pricina.

- Sunt numai ochi şi... URECHI!

- Zice Iulian Ciocan tabletistul (nu romancierul, ţin să subliniez în mod expres!): locuiesc într-un bloc construit pe locul unde a existat un sătuc, aşa că au rămas case la sol, curţile cărora sunt pline de câini... ş.a.m.d. Ce reiese de aici?

- Ce să reiasă? Să te aud, domnule critic-analist?

- Reiese că dl tabletist nu locuieşte, strictamente spus, în oraş, ci... într-un mediu... qvasi-rural! Acolo, unde câinii sunt în stihia lor. Este?

- Parcă...este.

- Acum fii atent: ţin câini nu doar cei cu casele la sol, ci şi foarte multă lume care stă la bloc. Este?

- Este. Şi cei din asta?

- De ce acei câini, care stau la bloc, în chiar apartamentele oamenilor, de ce aceia nu-l deranjează pe dl tabletist, ci doar aceia din curţile de la sol?

- Probabil, de aceea că... aceia nu... latră... nopţile!

- Aha! Te-am prins? Dar să-mi spui, de ce unii latră şi nu-l lasă pe dl autor să doarmă, iar alţii nu?

- Vrei să zici că acei câţei din apartamente sunt mai civilizaţi, iar dulăii  din curţile oamenilor sunt nişte needucaţi, nişte bădărani, nişte barbari?

- Nu ştiu ce să zic. Dar, cu bună seamă, nu pricep; de ce unii latră noaptea, iar alţiii nu...

- Să-ţi spun eu! Mai întâi, însă, am să te dumiresc ce înseamnă: A LĂTRA. Ştii?

- A hămăi.

- Ascultă, în latină a lătra vine  de la: LATRO, LATRONIS. Care înseamnă: HOŢ! TÂLHAR!

- Chiar aşa?

- Da. A lătra  înseamnă pre limba latină, dar şi pre cea câinească: a da de ştire că vin sau au şi venit HOŢII!

- Aaşa să fie? Dar ei latră toată noaptea! Ce: hoţii umblă  toată noaptea? Ei, dacă au avenit, fură ce au de furat  şi... se duc. Câinii de ce ar lătra şi după ce hoţii s-au cărăbănit?

- Să-ţi spun eu: pentru că un câine BUN  este un câine care este... RĂU!

- Cum adică: şi bun şi rău?

- Este un paradox câinesc: un câine bun este acela care este un câine rău. Adică cel care latră, latră, latră mereu, şi când sunt  hoţi, şi când nu mai sunt...

-- Dar de unde atâta energie,dle? Să nu ai tu răgaz câtu-i picul?

- Asta-i datoria câinilor...

- Vrei cumva să zici că şi a... presei?

- Nu... dar...  cam... ar...

- Ce aluzii faci, domnul meu?

- Hai, lasă, nu fi rău, adică....RĂULEAN, cum îi place tabletistului nostru să se exprime...

- Deh, m-am câinoşit şi eu, dar scopul nici pe departe nu mi- a fost să-l iau în băşcălie pe mult stimatul  coleg şi amic Iulian Ciocan. Dar nici să-i parodiez textul...

- Dar care, atunci ,a fost rostul ăstor rânduri...deocheate?

- Să-i dau un sfat. ..

- Sfat?

- Hai să-i zic: o recomandare. O sugestie, dacă vrei... Anume: nimic mai simplu ca să te poţi proteja de lătratul câinilor, fie ei din curţile vecine sau din apartamentele la  bloc... E  destul  să-ţi astupi...urechile. Da, URECHILE! Cu nişte DOPURI DE CEARĂ. Ori din miez moale de pâine... Şi dooormi  în pace şi... onooor, liniştiiit, nu auzi nici tu lătraaaat, nici hămăiiit, şi te scoli dimineaţa odihniiit şi apt de o zi de muuuncă, plin de nooi forţeeee...

             29 iunie 2014

P.S. Apropo, mi-am amintit de eseul „Apă rece” al lui Dumitru Crudu, în care era vorba că dânsul nu avea apă caldă ca să spele troacele, (urma să-i fie furnizată de  către vecini, ceea ce era o enigmă: de ce de vecini şi nu de la Termocom?), soţia lui sosea din clipă în clipă şi el, Dudu,  era cu bocnele murdare... Ziceam: soluţia era una  elementară: să pui un castron cu apă rece  pe aragaz, scaperi un chibrit şi ai apă... caldă!

P.P.S. Da, dar atunci nu ar fi existat  o situaţie tensionată! Da, dar atunci nu ar fi existat un motiv de a sclipui respectivul text!

P.P.P.S. Aici apare eterna problemă a creaţiei: relaţia filozofico-estetică  între ficţiune  şi realitate; text-lucruri reale; semnificaţie-semnificant....Mai pe scurt: adevăr şi iluzie... Sau invers: ILUZIE ŞI ADEVĂR...

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Vladimir Beșleagă


Vasile Gârneț, poetul analist politic

 

Rândurile ce urmează mi-au fost inspirate de lectura  textului semnat de colegul  Vasile Gârneţ, apărut la rubrica editoriale în numărul de vineri , 20 iunie curent, al ZIARULUI NAŢIONAL, ediţia de Chişinău.

Se întitulează concis şi expresiv: ”UCRAINA—RUSIA. Dialog peste  zid”.

Citez : ”...la est de noi, în Ucraina, se prăbuşeşte  un întreg sistem de relaţii seculare şi de reprezentări simbolice, care păreau de nezdruncinat.  „Rusia  kieveană” , ”Lavra Pecersca”, ”Bogdan Hmelniţki”, ”Victoria de la Poltava a lui Petru cel Mare”, „Dneprogăs”, ” Marele Război pentru apărarea Patriei”, ” Dinamo Kiev”... ş.a.— toate aceste mituri ale frăţiei  ruso-ucrainene, neapărat glorioase, construite cu migală de propaganda sovietică... se năruiesc sub ochii noştri, în aceste zile, ca un castel de cărţi de joc”...

Am fost foarte intrigat să aflu cum va proceda în continuare autorul, cunoscut ca un poet de o prestanţă rară în peisajul literelor române, acum şi aici, la expunerea-analiza acestui subiect atât de fierbinte şi, totodată, complex, cu  multiple semnificaţii, dar şi cu aspecte  de-a dreptul obscure, dacă nu chiar oculte. Am avut  deplina satisfacţie să mă conving, dar şi  plăcerea  de a urmări  desfăşurarea  argumentării  în problema ce şi-a propus s-o abordeze.

Am aflat lucruri, detalii, date noi, pe lângă cele ce le cunoşteam din alte surse de informare, dar şi din textele altor autori.

Or, ca un literat  care se respectă pe sine, dar şi mai mult pe cititor, Vasile Gârneţ vine să ne comunice ceva, ceea ce mulţi dintre noi nu ştiu sau încă nu au auzit.

D.e. Citez: ”...se vorbeşte despre  ridicarea unui zid  de apărare de-a lungul frontierei  ucraineano-ruse...” „O altă formă de descurajare a invaziei  ruse  ar fi săparea  unui şanţ adânc... Sau, zic ucrainenii, mai bine ambele soluţii”.    

  Desigur, evenimentele  legate de criza din Ucraina  evoluează cu o viteză nebună: s-a declarat ,unilateral, un armistiţiu de către conducerea Ucrainei, care fiind acceptat de către insurgenţi, a fost curând  încălcat de aceştia, prin doborârea unui elicopter  al forţelor armate ucrainene... Şi altele  vin şi vor  veni la rând... Dar ceea ce ţin să menţionez aici  este pasajul, în care editorialistul se referă la rolul şi figura lui Putin,direct. 

Citez: ”...poporul vrea noi victorii, cere alte „Crimei”... încât o mică repliere , o sincopă în marşul  triumfal  declanşat de comandantul  suprem ar  însemna o slăbiciune, chiar o înfrângere a regimului Putin”.

Aici am intenţionat să ajung şi să zic următoarele: la ora când a fost redactat acest text , autorul nu avea cum să ştie, că doar la câteva zile, Putin, cel care a  cerut Dumei pe 1 Martie  curent să voteze o lege ce permite  introducerea  de forţe  armate ale Rusiei în alte state spre” a apăra „pe etnicii ruşi trăitori acolo,`tot dânsul va trimite un ordin  către Dumă să revoce această lege.

A făcut-o sub presiunea opiniei publice mondiale care dezaprobă vehement  politica agresivă a lui Putin?

Şi-a schimbat  politica externă  Putin?

Ba bine că nu!

Opinia mea este următoarea, şi cred că e  una  întemeiată.

Experienţa invaziei hoţeşti în Crimeea şi anexarea acesteia printr-un aşa zis act de plebiscit popular i-a dezvăluit ţarului de la Kremlin, că poate să-şi satisfacă poftele de acaparare a unor  teritorii străine nu  prin forţa armelor, ci prin provocări de  revolte ale unor insurgenţi din interiorul acelor teritorii, prin stimularea şi aprovizionarea lor cu cadre, muniţii şi armament...

Or, cred eu, acea lege votată de Dumă privind introducerea de armată în teritorii străine, venea din partea generalilor, s-a văzut ,însă, că serviciile screte pot lucra la fel de eficient, dar cu mănuşi, aşa cum s-a întâmplat în cazul Crimeei.

Este ştiut, că în sistemul sovietic ( iar regimul Putin este moştenitorul fidel al acelui sistem) a existat  o permanentă concurenţă între cele două  structuri  de forţă: armată şi serviciile secrete. Zi-i cocurenţă, rivalitate,  competitivitate...

De data aceasta, revocând  legea promovată  de generalii de armată, Putin revine la ceea ce a fost şi a rămas dintotdeauna: un KAGEBIST  inveterat şi convins.

Chiar dacă Duma aboleşte legea din 1 martie, nu se schimbă nimic. 

Se schimbă doar tactica, scopul strategic, ocuparea de teritorii străine  rămâne în picioare! 

     25 iunie 2014.

P.S.  Atunci când a apărut cartea  de poeme  a lui Vasile Gârneţ „Câmpia Borges”, carte  de o rezonanţă aparte în  contextul poeziei  româneşti contemporane, am  trăit un  timp  sub impresia universului  pe care mi l-a deschis. Mi-amintesc şi acum că ajungând la viersul  „MAI MULTĂ METANOIA! MAI MULTĂ METANOIA!”,m-am întrebat eu,  cel care am citit munţi de cărţi în viaţa mea: DAR CE E ACEEA METANOIA? DE CE  METANOIA? Şi, pe parcursul căutărilor răspunsului, am ajuns la  Leo Tolstoi  cu „SPOVEDANIA” lui...

Îndemnul poetului Vasile Gîrneţ  m-a debarasat de clişee osificate.

Iată adevărata poezie!

Acum Domnia Sa se produce în postura de analist poiltic.

O face cu aceeaşi  competenţă, dăruire, talent.


Dan Puric: suflet românesc

După cele două cărţi semnate de celebrul actor și regizor român: CINE SUNTEM și OMUL FRUMOS, poate că mai are și altele, dar care, deocamdată, nu au ajuns la mine, care cuprindeau conferinţe, interviuri, dialoguri televizate și  pe care le-am citit cu mult  interes, recent, aflat  la Iași, am  procurat  la librăria JUNIMEA  un nou volum   al  acestui autor, despre care auzisem  că l-a prezentat și  la Chișinău  în cadrul unei vizite.

Spre deosebire de cele două numite mai sus, această ultimă lucrare cuprinde, preponderent, texte care ar ține, mai degrabă, de genul prozei confesiv-autobiografice, deși  nervul publicistic, uneori pronunțat  polemic, se manifestă  la fel ca în cărțile precedente.

    Cu regret, nu cunosc activitatea de actor și regizor a domnului Dan Puric, dar ceea ce am putut să aflu din cărțile semnate de el mi-au descoperit un om de o cultură și erudiție neordinară, dar, în primul rând, un autor care este  preocupat cu toată ființa lui de problemele acute ale timpului nostru, mai exact, de dezastrul moral în care  am ajuns să ne bălăcim.

Cine suntem? Și oare mai suntem sau, poate că demult nu mai suntem  ?

Ce/cine este astăzi, în balamucul acestei lumi, omul frumos?

Sunt întrebări fundamentale ale existenței noastre, care îl preocupă tot mai puțin pe individul de azi, ahtiat de carieră și profit și care atât de acut, până la durere, sunt abordate și dezbătuite în cărțile domnului Dan Puric

Da, până la DURERE!

Acea DURERE pe care o simți citind rândurile scrise ca și cum cu propriul sânge.

Pe linia marilor oameni de cultură, filozofi, istorici și sociologi, Nicolae Drăghicescu, Vasile Pârvan, Mircea Vulcănescu, Constantin Rădulescu-Motru, Constantin Noica, dar și poetul-filozof Lucian Blaga, care au procedat la profunde investigații ale psihologiei și destinului românilor în istorie, Dan Puric în opera sa scrisă se cocentrează asupra ceea ce numim  în mod curent SUFLET, acest termen pe cât de complex, pe atât de enigmatic și misterios.

Or, dacă autorii enumerați mai sus veneau să abordeze subiectul ce și-l propuneau cu ajutorul unor procedee și mijloace științifice, autorul nostru o face ca un om de creație, ca un artist.

Vreau să zic: în postura  de actor și regizor, cu mijloace scenice, iar în cea de autor de texte, prin mijlocirea cuvântului scris, dar și rostit.

Dacă ar fi să  aplicăm metoda așa zisă matematic-structuralistă în analiza textelor  incluse în prezenta carte, am constata că cele mai frecvente sintagme-vocabule sunt: POPORUL ROMÂN, SUFLET și TRISTEȚE.  

Ca să fim sinceri, dar sinceri până la capăt, vom spune că impresia ce ți-o lasă lectura celor mai multe din eseuri este de-a dreptul... sumbră. Sufletul românesc ne apare ca unul mutilat, atât de regimul comunist, care s-ar părea că a devenit deja istorie, dar și de epoca așa-zisă a democrației ce i-a succedat. Este o constatare ce ne-o  propune autorul, care survine atât de des, încât ajunge a fi ca și cum o obsesie. Cât adevăr conține această afirmație rămâne să decidă fiecare dintre noi, cititorii, fapt cert este că ne incită să reflectăm asupra acestei... probleme, ca să zic așa. Da, și subiect de discuție, dar și o mare problemă!

 Da, ce e cu sufletul  românesc?

Astăzi, aici, acum?

Numai întuneric?

Numai rătăcire?

O, sufletul  omului! O sufletul nostru!

Se cuvine să-i fim recunoscători lui Dan Puric pentru faptul că a avut curajul,  cu adevărat rar, demn de salutat, dar și de laudă că ne-a amintit și ne amintește prin scrisul său de ceea ce mult prea mulți am uitat: de  SUFLET!

 „La suprafața vieții sociale poporul român încă mai rătăcește dar în adâncul lui sufletesc s-a deșteptat”, ne mărturisește  autorul  în vibrantul eseu, un adevărat poem cu nuanță profetică: „MARȘUL TĂCUT AL POPORULUI  ROMÂN”.

    15 iunie 2014.

 P.S. M-a emoționat profund moto-ul pus la deschiderea acestui eseu-poem: „Voi, românii, aveți icoanele îndreptate spre Răsărit. Noi, basarabenii  și transnistrenii, le avem îndreptate spre Apus, pentru că știm că acolo se află România.” E din ”„Nichita P. Smochină, n. 14/27  martie 1894, satul Mahala, orașul Dubăsari - d. 14 decembrie 1980, București; a fost jurist, istoric ,etnograf, folclorist și om politic român, membru de onoare 1942 al Academiei Române.

P.P.S. S-au strecurat  în carte și câteva inexactități, cum ar fi d.e. cea cu baciul vrancean în loc de cel moldovean, dar acestea nu scad nicidecum din valoarea cărții...

A  P  E  N  D  I  X

 

     Primul  cititor al textelor mele pe blog, pe care îl apreciez mult ca autor şi de opiniile căruia ţin cont, colegul Iu. C., m-a atenţionat  referitor la prezentul subiect, că „Dan Puric este un autor controversat” şi că „m-am cam prea lăsat impresionat  de scrisul lui”, că  ar fi bine să mai adaog „o  remarcă, prin care să-mi mai temperez  un pic entuziasmul ...” Adevărat, sunt dintre cei care receptez cu multă implicare  şi chiar trăire cele ce citesc, mai ales cărţile bune, sincere şi scrise cu talent, ceea ce mi s-a întămplat şi în cazul de faţă... Desigur, am avut şi momente, în care nu am fost de acord, dar net categoric în dezacord, cu  atitudinea pronunţat, cum să-i zic... fundamentalist ortodoxă  a Domniei Sale (Wikipedia îl prezintă drept un „Cristian  Orthodox apologist ), dar asta e de la sine înţeles, dat fiind caracterul profund  creştin al viziunii şi conceptului de viaţă a domnului Puric, acest mare militant pentru renaşterea sufletului neamului românesc... Apropo, pledoaria Domniei  Sale este una poetică, aş zice... mistică, ceea ce o subliniam  şi eu în textul meu, cât despre abordarea  problemei  SUFLETULUI  ÎN CONDIŢIILE GLOBALIZĂRII, aici ar fi atâtea şi atâtea de investigat şi de clarificat!. Or, în acest proces de măcinare şi unificare a fiinţei individuale, dar şi a popoarelor în ansamblu, în special a popoarelor mai puţin numeroase, ca să nu le zicem MICI, imperativul de bază este (e o chestiune de supravieţuire!), de a-şi salva sufletul, ceea ce au ele mai de preţ, altfel dispar în potopul, care ne cuprinde tot mai mult şi mai nemilos... Şi atunci de ce să te agăţi, dacă nu de tradiţie, de ceea ce ai mai al tău, moştenit din veacuri?  Chiar cu riscul de a fi categorisit ca păşunist, semănătorist, apărător exacerbat al ortdoxiei...

                    V.B.                                                           

     23   iunie  2014         .


Festivalul BITEI 2014: Magnific!

 

 

 

      La acest  sfârşit de mai-început de iunie, la Chşinău se desfăşoară tradiţionalul Festival internaţional BITEI.

      Pentru  cine nu ştie ce e asta, explic: BITEI, adică  BIENALA TEATRULUI EUGEN IONESCO.

     Parcă aş auzi un fel de voce, cu nuanţe cavernoase şi reci, venind dintr-un pustiu  intelectual:

      - Eugen... Io... Cine-i ăsta?

     Mă înarmez cu răbdare  şi explic, în continuare: de peste 20 de ani funcţionează TEATRUL EUGEN IONESCO, purtând numele marelui dramaturg  al secolului XX, dar şi al tuturor timpurilor.

     - Daaa? se insinuează aceeaşi voce... cavernoasă: aici, la Chişinău?

     - Da! îi răspund: aici, la Chişinău... De altfel, este singurul teatru de pe mapamond, care poartă acest celebru nume  şi care...

     Să-i lăsăm, însă, pe ignoranţi să se bălăceasă în grota lor şi să zicem câteva vorbe despre Festivalul BITEI din acest an.

    Este magnific!

    Participă  trupe din  zece ţări cu 23 producţii teatrale, respectiv: Japonia  (Cele cinci bandite), România (Gaiţele şi Titanic Vals), Marea Britanie (Hamlet), Moldova (Iosif şi amanta sa, Caruselul erotic, Oscar şi tanti Roz, O lecţie de istorie) ş.a.

     Aşa cum menţionează presa, marea surpriză a festivalului din acest an a fost  premiera piesei  „Oscar şi tanti Roz”, după romanul lui Erik Emmanuel Schmitt în regia lui Petru Vutcărău. Citez: „Deschiderea  Festivalului internaţional BITEI s-a lăsat cu lacrimi. Publicul a ieşit extrem de emoţionat de la  premiera  Teatrului „Eugen Ionescu” OSCAR ŞI TANTI ROZ , în regia lui Petru Vutcărău, semn că spectacolul a fost o reuşită.” (Jurnal de Chişinău, 23 mai 2014).

     Nu am prins începutul, iar duminică am mers şi am văzut „Cele cinci bandite”, splendidul spectacol al companiei  de Teatru Hachimaru din Japonia. Piesa aparţine lui Kawataki Mokuami (1816-1893), iar premiera absolută a avut loc în 1865. Intrată de atunci în repertoriul de aur al teatrului nipon ,,prin complexitatea ei  compoziţională, prin intriga ingenioasă, tensiune dramatică şi tragism piesa este considerată, pe bună dreptate, printre  creaţiile de vârf ale dramaturgiei mondiale, iar autorul plasat alături de Shakespeare. 

     Vizionarea acestui spectacol prezentat în formula teatrulu tradiţional japonez Kabuki a fost una de excepţie. Jucat de actori niponi, în limba originalului, nu simţi nicio barieră în receptarea mesajului de idei, dar şi a nuanţelor de expresivitate. De la primele minute te vezi cuprins de atmosfera acelui univers, care s-ar părea unul exotic, dar devine atât de familiar... Construit  ca şi cum pe câteva istorii, care aparent nu au nimic comun între ele, în finală intriga se rezolvă şi întreg spectacolul capătă o rotunjime ideală...

    Crime, omoruri, hoţii, asasinate, -toate scot în evidenţă marile mârşăvii ale fiinţei umane -, dar meritul autorului este că a văzut în această colcăială a instinctelor dezlănţuite acte sublime de sacrificiu uman, de dăruire în numele dreptăţii şi omeniei...

     Cel de al doile spectacol vizionat a fost  cu adevărat  cutremurător.

     „HAMLET” de Shakespeare în interpretarea  celebrului teatru Shakespeare's Globe din Londra, o premieră absolută pentru Moldova. (A propos, ţin să menţionez că în viaţa mea am fost profund mişcat şi am reţinut în memoria-mi  de spectator de teatru doar două reprezentaţii: 1) Romulus cel Mare cu George Vraca la Naţionalul din Bucureşti, în 1979, şi 2) Henric al IV-lea, regizat de Tovstonogov la Chişinău). Cu greu am obţinut bilete, dar şi mai greu mi-am găsit locul, în sala plină până la refuz, chiar cu scaune laterale puse în plus...

     Aici m-am conectat ceva mai încet la text, deşi jocul actorilor m-a fascinat din primele minute.

      Revelaţia serii a fost prinţul Hamlet, geniala creaţie dramatică a marelui Will.

      Nu voi proceda la o analiză a spectacolului, nu îmi voi expune impresiile, ar fi inoportun şi... inutil. Voi face doar o mică mărturisire, care mi-a venit chiar acum, la moment, în minte. De când am avut rara fericire să intru şi să cunosc lumea teatrului lui Shakespeare, am fost  răvăşit de forţa, adevărul şi frumuseţea personajelor sale. Mi-am zis, atunci, demult, eu cel născut şi format într-o lume opresivă: dar de unde această grandoare? Şi ştiţi la ce răspuns am ajuns? Libertatea, libertatea omului este singura condiţie prin care el îşi poate manifesta toată profunzimea şi măreţia sufletului. De ce libertate beneficiem noi, cei de rând? Personajele lui Shakespeare, în marea lor majoritate, sunt regi, prinţi, baroni, comandanţi de oşti... Ei au acces la libera acţiune, libera exprimare a esenţei lor... Dar şi acolo, sus, funcţionează aceleaşi legi dure, crude...

Atâta  cruzime în teatrul Shakespearian!

Dar şi atîta înţelepciune.

Şi multă  poezie, adevărată  POEZIE!

     28 mai 2014

     P.S. Sincere, cordiale mulţumiri dlor Val Butnaru şi Petru Vutcărău pentru rara şi fericita ocazie de a vedea aceste capodopere ale teatrului  universal.

P.P.S. La fel şi Ministerului culturii pentru sprijinirea unei acţiuni culturale de o asemenea anvergură.

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Vladimir Beșleagă, Festival Bitei 2014


Gheorghe Vodă: Cărbuna


 
     Recent la Uniunea Scriitorilor, în cadrul Festivalului PRIMĂVARA EUROPEANĂ A POEŢILOR, a avut loc un medalion comemorativ  GHEORGHE VODĂ, cu  această ocazie fiind lansat un volum din poemele sale apărut la editura  ARC.

     Noi, colegii  care l-am cunoscut şi l-am iubit, ne-am amintit cu drag de poetul şi omul de spirit care a fost şi a rămas pentru noi Gicu Vodă.

     De celebrele lui versuri: „La sud e patria mea!” De legendarul Moş Pasăre, cu care poetul a împărţit un salon de spital.

     De minunata lui carte „POMII DULCI”, care i-au salvat copilăria de la foamete...

     Am venit şi eu cu frumoase amintiri, din care voi reproduce doar două.

     S-a întâmplat, cu ani şi ani în urmă, să merg cu câţiva amici, de felul lor pescari înveteraţi, la Prutul de jos, eu în calitate de cărăuş, adică la volan. Şi tocmai la Văleni, satul natal al lui Vodă. Pescarii cu ale lor, eu, însă, am vrut să văd casa poetului, care, din nefericire, nu se afla cu noi... Am găsit-o pe sora  lui... Şi cum îmi era obiceiul, am vrut să văd şi casele din vecinătate, mahalaua unde a copilărit poetul... Ieşind în uliţă, numai ce aud glasul unei mame care îşi strigă plodul de la joacă, zicând acestea:

- Măi Ionele, măi! Să vii fuguţa acasă şi să înveţi poezeaua!
Auzi vorbă? POEZEAUA SĂ ÎNVEŢI! M-am simţit ca şi cum transportat în tărâmul mirific al poeziei, care aici avea o sonoritate absolut insolită: POEZEA!

     Al doilea moment e şi mai ieşit din comun. La fel, fiind la volan, acum de unul singur, urcam dintr-un sat situat chiar pe malul Prutului (iar în acele timpuri, când ne vedeam la acea apă, dincolo de care se deschideau zările visatei şi inaccesibilei pentru noi Mamei România, eram cuprinşi de o stare de spirit ca de basm!), iar în margine o femee ridică mâna s-o iau până sus, pe deal, la şosea. Am oprit, a urcat, s-a aşezat pe bancheta de alături... Avea  ceva ca un coş în mână, dar nu am fost prea atent  la detalii... Cum eram de unul singur, curios să ştiu cine e pasagera mea, mi-am rupt privirea, pentru o clipă, de la drum şi m-am uitat spre ea...

Ce am văzut? Ceva nici să-ţi imaginezi! Alături de mine şedea o femeie de... ciocolată. Da! Tenul feţei ei, mâinile pe care le ţinea pe genunchi – toate erau de ciocolată. Mi s-a părut că aiurez. M-am mai uitat o dată: da, aşa era de culoarea... ciocolatei!

     Nu am mai putut articula niciun cuvânt. Mai cu seamă că ajunsesem sus, la şosea. Am oprit. Minunea mea de pasageră a coborât. Abia dacă  am reuşit să întreb:

- Dar dumneata de unde eşti?
- Din CANIA... CANIA...

     Nu mai auzisem de un asemenea  nume, nici de o aşa localitate. Acest cuvânt bizar m-a impresionat şi mai mult... La acel moment, desigur, pentru că acum, dacă-l asociez cu POEZEAUA, capătă sonorităşi şi mai fascinante...

    De ce mi-am amintit  de acest caz? Pentru că, în ultimul timp, obişnuiesc să recitesc şi să memorizez din poemele colegilor mei călătoriţi în lumea celor drepţi cele mai frumoase versuri: din Liviu Damian, din Anatol Codru, din Vieru...

    Iar  din Gheorghe Vodă, absolut accidental, fără să fi întrezărit, la moment, vreo relaţie între întâmplările relatate mai sus, m-am oprit la... am îndrăgit  şi port mereu cu mine, recit acest POEM-MONUMENT care se numeşte 
 
                 C        Ă       R       B       U       N       A 
 
                  Cărbuna, de când o ştiu
                   îşi are casa pe vale,
                   scundă, ca un strop de grâu,
                   albastră pe  la poale.

                   Fără de poartă şi gard
                   şi drum adânc de maşină,
                   un braţ de cumpănă-nalt
                   şi-un cer albastru-n fântână.

                   Mereu în acelaşi port
                   de in, ghilit la izvoare.
                    Luminată  întru tot -
                    la suflet şi la cătare.
                                                                    
                    Astfel o ştiu şi o conosc,
                    ca  o icoană, blajină,
                    şi nu e casă  de om,
                    la care ea să nu vină.
                   
                    Să cânte un cântec uitat,
                    să facă la nuntă sarmale
                    şi celui căzut la pat
                     o frecţie pe şale.
 
     17 mai 2014

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Gheorghe Vodă, Vladimir Beșleagă, poezie

În exclusivitate