vineri, septembrie 19, 2014 Ora Locală 00:44

Despre Anatol Coropceanu - cu pietate (V)

 

„...drama vieţii lui A.Coropceanu”, scriam în eseul amintit anterior, care însă nu a fost inclus în cartea de memorii (publicat în revista  BASARABIA, Nr. 7-8, 1996, pp. 22-26) îşi are sursa „în anii  tinereţii... în activitatea ilegală komsomolistă prosovietică - tânăr fiind, nu-şi dădea seama de voinţa cărui monstru îşi leagă destinul - care l-a mânat în 1941, la începutul războiului, cu ruşii spre răsărit.”

Şi, în continuare: „Odată inclus în maşinăria diabolicului sistem nu mai putea să hotărască nimic, dar absolut nimic, în numele său propriu, darmite al omului în genere, - toate faptele sale erau dinainte programate, şi anume: să slujească în modul cel mai docil Marele Sistem Komunist Criminal”.

Apoi: „El a crezut în sistem. A crezut în sistem din anii tinereţii şi l-a servit cu devotament. Sistemul l-a selectat şi l-a avansat pe scara ierarhiei sociale. L-a pus în funcţii înalte şi l-a ţinut în ele atâta timp cât a avut nevoie de el... Iată dar că în momentul în care în sufletul marelui demnitar de stat, tânărul romantic de altă dată, s-a redeşteptat sentimentul... marilor valori umane şi naţionale... sistemul imediat l-a şi expulzat din măruntaele sale ca pe un lucru strein, ca pe ceva netrebuincios.”

Astfel cugetam atunci când scriam aceste rânduri, fără să fi ţinut seama de mulţimea de fapte de mare valoare naţională şi istorică, la care a contribuit A. Coropceanu aflat în acele înalte funcţii de stat. Regretul meu profund venea din durerea pierderii sale, prematură, pierderea unui om de mare  suflet şi  cultură, de care avea atâta nevoie neamul nostru în orele lui de deşteptare naţională.

Şi formulam o concluzie: „Prea ne identificăm adeseori cu anumite interese, situaţii trecătoare, funcţii, elanuri, idealuri deşarte, convingeri iluzorii, şi uităm că cea mai mare valoare pe acest pământ este viaţa omului, care viaţă îţi este dăruită de Dumnezeu însuşi... A Coropceanu n-a fost în stare a depăşi criza... Ca om, ca exponent al vieţii nostre politice din perioada respectivă, el reprezintă o existenţă tragică... dacă ar fi supravieţuit catastrofei personale, acum s-ar afla alături de noi, cei care luptăm pentru renaşterea neamului, pentru a răzbi cu toţii spre o societate în care  OMUL SĂ FIE ÎNTR-ADEVĂR VALOAREA CEA MAI MARE, PRIORITARĂ ÎN RAPORT CU SISTEMUL SOCIAL. CU ORICE SISTEM...”

          17 septembrie  2014

P.S. La momentul apariţiei cărţii despre A. Coropceanu, constatând că textul prezentat de mine nu a fost inclus, am avut un sentiment oarecum de... supărare. Exemplarul pe care îl am mi-a fost oferit de chiar alcătuitorul culegerii, Leonid Ciomârtan... Nu i-am reproşat nimic, am considerat că... este libera lui voinţă, ca unul care cunoaşte cazul mult mai bine ca mine...

P.P.S. Ulterior, meditând asupra destinului tragic al celui care a fost şi a rămas în memoria noastră omul Anatol Coropceanu, în special recitind memoriile surorii sale Teofania, dar şi cele depistate de istorici în arhive, imaginea sa a devenit mult mai complexă şi mai clară, iar odată cu ea şi înţelegerea epocii pe care am trăit-o şi eu, personal. Iar opiniile exprimate în acel text aveau la bază experienţa mea de viaţă, şi anume: odiosul sistem totalitar mă expulzase din măruntaiele lui de trei ori:

!. De la Universitate pe când făceam doctorantura şi mă ocupam de creaţia lui Liviu Rebreanu;

 2. De la revista „Chipăruş”, după ce am publicat un pamflet privind falsurile istoriei şi criticii literare  sovietice moldoveneşti;

3. De la Academie unde fusesem angajat în pripă, dar curând obligat să scriu cerere de plecare benevolă din serviciu, ca unul care mă strecurasem acolo fiind un... naţionalist camuflat...

Or, avusesem bine de furcă cu... SISTEMUL!

Cunoşteam problema pe propria-mi piele.

P.P.P.S. A propos, după acea triplă experienţă amară, oriunde aş fi avut mai apoi un serviciu, nu zăboveam mai mult de un an, un an şi jumătate, plecam eu din proprie dorinţă, fără să mai aştept să fiu dat afară de...  SISTEM!

TaguriVladimir Beșleagă, Blog, anatol Corpceanu, Radio Europa Liberă


Despre Anatol Coropceanu, cu pietate (IV)

 

     În  1968 are loc la Bucureşti Congresul XII Internaţional  de Lingvistică şi Filologie Romanică, la care participă un impunător grup de savanţi de la Institutul  de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a R.S.S.Moldoveneşti, de la instituţiile de învăţământ  superior  din Chişinău, de la Ministerul Învăţământului public... Aşa cum se menţionează în Memoriul  Secţiei organe administrative a Comitetului Central al PCM din mai 1968 „Către  primul-secretar al Comitetului Central(al PCM) tov.I.I.Bodiul”, redactat de Şef-adjunctul secţiei ştiinţă şi cultură al CC al PCM  S.Antoniuc: ” ...pregătirea către acest congres, începută  în primăvara anului 1967 de către N.G. Corlăteanu, academician  al AŞ a RSSM, s-a efectuat  de un cerc  îngust de persoane”...

    Este o primă concluzie—acuză adusă lingviştilor basarabeni, care au avut o prezenţă impunătoare la acel for internaţional, fapt care a provocat o reacţie violentă din partea  oficialităţilor comuniste. Documentul din care am citat a fost depistat în arhiva CC-ului  şi se află încorporat în volumul masiv de documente : ”Mişcarea  naţională dintre Prut şi Nistru. Elena Negru, Gheorghe Negru” Cursul deosebit al României şi supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română şi campaniile propagandistice antiromâneşti din RSSM. Studiu şi documente.vol.1 (1965—1975), Chişinău, 2013, pp 255—259..

    Vom cita în continuare din acelaşi „Memoriu”: ”...în  programul participanţilor la congres au fost incluşi colaboratori ştiinţifici inferiori  de la Institutul  de Limbă şi Literatură  al AŞ a RSSM  G.M. Gojin, M.A.Gabinschi, V.P.Pavel, A.T.Cenuşa...”  „M.A. Gabinschi  se specializează  în domeniul limbii albaneze. Se comportă arogant, dispreţuitor faţă de colegii de serviciu. În locuri publice, nu  îşi controlează afirmaţiile, îşi permite expresii pripite, frizând adesea apolitismul”...

     „Este absolut   nejustificată  introducerea în lista  participanţilor  la congres  a tov. Evdoşenco, colaborator ştiinţific  superior la Institutul  de Limbă şi Literatură al Aşa RSSM, care, în 1967,  la Congresul Internaţional al Lingviştilor de la Bucureşti, se purta necuviincios, îşi permitea declaraţii dăunătoare  şi critici la adresa  culturii socialiste sovietice  moldoveneşti, afirma că e de acord să fie introduse în RSS Moldovenească caracterele latine”.

    Urmează  numele celor care au prezentat comunicări la congres: Pecec, Evdoşenco, Cincilei, Berejan, Mătcaş, A.Ciobanu ...

Dar iată şi o altă concluzie-acuzare: ”...la congres...au fost  prezentate referate ale savanţilor  români care negau categoric  împrumutul  cuvintelor slavone  în limba română(sic!). La congres  se simţea o orientare ANTISLAVĂ, ANTIRUSĂ”. ”Dispunând de un bogat  material faptic, savanţii din Moldova  sovietică nu s-au pronunţat  împotriva  concepţiei  pseudoştiinţifice antislave, antiruse a lingviştilor români.”

Acum vine  apogeul  acuzelor: ”Spre surprinderea noastră (a cui?), nu a făcut-o nici COMUNISTUL  N.G. CORLĂTEANU, considerat un MARE ROMANIST SOVIETIC, cunoscut prin lucrrările sale în străinătate, a cărui voce ar fi putut răsuna convingător şi aduce claritate  în înţelegerea acestei probleme. O atare posibilitate a avut-o  tov. N.G.Corlăteanu, la 17 aprilie 1968, la  secţia Contactele  dintre limbile  romanice şi alte limbi. Dânsul a prezentat un referat pe tema: ”Cu privire la chestiunea  privind (sic!) interacţiunea  lingvistică romano-slavă. Peste două zile, pe 19 aprilie a.c. , tov.N.G.Corlăteanu era conducătorul (preşedintele ) SECŢIEI DE LINGVISTICĂ ROMÂNĂ”.

 „...în materialele savanţilor sovietici prezentate la congres nici nu se amintea, într-un şir de cazuri, despre limba moldovenească”...

Cine avea să răspundă pentru atare crimă... lingvistică?

    „Răspunderea personală pentru neajunsurile mari  şi greşelile politice ... îi revine comunistului N.G. Corlăteanu, directorul Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti.” 

    Este cunoscut rezultatul acestui memoriu-delaţiune: Corlăteanu a fost destituit din funcţie.

    Dar  se putea oare ca măsurile punitive să se limiteze la doar aceste sancţiuni?

     Dat  fiind că Anatol Coropceanu se afla la acea vreme vice  prim ministru pe probleme de cultură, ştiinţă, învăţământ, medicină ... nu se putea ca să nu fi consimţit şi dânsul  la asemenea” diversiuni   ideologice”, astfel că i se întinse şi Domniei Sale o cursă.

Ce anume?

    „I Bodiul i-a cerut deschis  ca el, Anatol Coropceanu, să declare, să recunoască public că există două limbi: română şi moldovenească.

Anatol Coropceanu a refuzat”.

Am citat din volumul : ”UN DESTIN ÎN VÂLTOARE. Anatol Corobceanu în amintirile celor ce i-au stat în preajmă. Chişinău  1998. Prefaţă de Mircea Snegur, Preşedintele Republicii Moldova.” 

                 


Despre Anatol Coropceanu, cu pietate (III)

Moldova Blog Vladimir Besleaga Audio Program banner

 

 

      A avut o biografie foarte tumultuoasă, plină  de evenimente, aşa cum au fost timpurile în care a trăit şi activat, mare parte din care (evenimente) ne-au devenit cunoscute graţie celor relatate de sora sa Teofania, care  s-a refugiat în România şi pe care  Anatol  a  vizitat-o pe parcursul anilor. Mă voi opri doar asupra  unui fapt  ieşit din comun. Copii fiind, părinţii  i-au dus la Pan  Halippa, ca să-i binecuvânteze,  spunându-le că  acest mare om a făcut Unirea Basarabiei cu România...Iar în 1956, când  fu eliberat Pan Halippa din gulagul sovietic  şi trecea cu trenul prin Chişinău, oficialităţile comuniste l-au trimis la gară anume pe Anatol Coropceanu  ca să-l convingă pe  Halippa să rămână aici...

A refuzat... 

     Datorită  faptului că în timpul războiului a activat într-o formaţiune de partizani, dar şi pentru că era un autentic intelectual,  a deţinut  mai multe funcţii de conducere, dintre care cele mai importante şi mai fructuoase au fost   cea de ministru adjunct al culturii (1953—1960) şi cea de  viceministru pentru  probleme de cultură, ştiinţă, învăţământ etc.(1963—1970), după care a fost marginalizat... Dar tocmai în răstimpul acesta  în fosta RSSM s-a produs o adevărată renaştere spirituală, în cadrul căreia  în anii 1950 a fost inaugurată  Aleea Clasicilor literaturii române, au luat naştere publicaţii (d.e.”Cultura  Moldovei” ,”Chipăruş”ş.a.) ,teatrul  din Bălţi, Muzeul  de Literatură, şcoala de arte plastice ş.a., iar în anii 1960 a avut loc  istoricul Congres III al Scriitorilor, care a pus  problema revenirii scrisului la alfabetul latin...

    Aşa cum remarcam anterior, invesigaţiile de arhivă din ultimii ani au scos la lumină noi date  privind personalitatea şi  faptele de adevărat patriot român, care a fost  şi a rămas în memoria noastră Anatol Coropceanu.

    Istoricul Ion Constantin  în monografia  sa „Pantelimon Halippa, neînfricat  pentru Basarabia”(Editura Biblioteca Bucureştilor,Bucureşti,2009,p.p. 77-78) scrie următoarele:

    „Pantelimon Halippa şi ceilalţi basarabeni din ţară erau deosebit de  preocupaţi  în legătură cu  starea de spirit existentă  în rândul românilor de  dincolo de Prut, dar şi în privinţa   unor  eventuale încercări  ale autorităţilor locale  din R.S.S.Moldovenească , pentru obţinerea unei mai largi autonomii din partea Moscovei şi apropierea de ţara noastră. Nu era exclusă ipoteza  că o propunere de soluţionare a „ problemei româneşti”, în cadrul sistemului socialist ar putea să vină chiar de la Chişinău, punându-se chiar speranţa  că în acest caz ea să fie agreată de Moscova. Aşa cum rezultă  dintr-o notă a sursei „Avocatul”, în cadrul  unei discuţii purtate  pe 20 august 1974 , la Policlinica  nr.5 din Bucureşti, dr Ipolit Derevici ( Anatolie Coropceanu este nepot al dr. Ipolit Derevici, fiind fiul lui Vladimir Coropceanu—văr primar al acestuia,medic veterinar al oraşului Chişinău. Având  o soră la Timişoara, A.Coropceanu venise în anii precedenţi de mai multe ori în România—nota  autorului) i-a spus că, în urmă cu o săptămână a fost vizitat de Anatolie (Tolea) Coropceanu, vicepreşedinte al  Consiliului de miniştri al R.S.S. Moldoveneşti şi secretar al Comitetului Executiv al P.C. Moldovenesc. În disuţiile purtate , dr.I.Derevici a abordat  şi problema Basarabiei, spunându-i –între altele—lui Coropceanu, că ” atâta timp cât România era un stat capitalist, avea sens ca Basarabia să fie sub U.R.S.S. care, ca stat socialist, putea asigura  o viaţă mai bună poporului, dar acum  când şi România  este stat socialist, nu mai are niciun rost”. Legat de acest aspect, Anatole Coropceanu a afirmat că „acesta este  şi punctul de vedere  al conducerii R.S.S.Moldoveneşti, care ar fi „determinat de  tot mai desele  întrebări pe care cetăţenii ţării de naţionalitate română le adresează  conducerii (de la Chişinău), de ce Basarabia  nu se uneşte cu Romînia. Conducerea a discutat  această problemă şi a hotărât trimiterea  unei delegaţi la Brejnev (Arh.C.N.S.A.S.,dosar I 161960, vol.3, f159, bis.-nota autorului). Această delegaţie, din care a făcut parte şi Anatolie Coropceanu, ar fi informat conducerea centrală a U.R.S.S. cu dorinţa  românilor basarabeni ca R.S.S.Moldovenească să se unească cu  România. L.I. Brejnev ar fi răspuns: ”Aşteptaţi!” Din modul în care a fost primită această delegaţie  şi răspunsul dat, Coropceanu a tras concluzia ,potrivit căreia conducerea U.R.S.S,  nu a părut surprinsă  de problema ridicată şi nici nu a ripostat. Ca o consecinţă a trimiterii acestei delegaţii, s-a observat  o tendinţă de înlocuire a  a unor persoane  din conducerea R.S.S.Moldoveneşti ,aduse de dincolo de Nistru, cu băştinaşi moldoveni, astfel că în momentul discuţiei  ajunsese la circa 90%. După întoarcerea  delegaţiei de la Moscova ,la întrebările   adresate de moldoveni,unor persoane din  conducerea R.S.S, Moldoveneşti”de ce nu ne unim cu România?” s-a dat acelaşi răspuns: ”Aşteptaţi!”...

Dincolo de unele imprecizii ( în 1974 A.Coropceanu  era deja trecut pe linie moartă,fiind ministru adjunct al justiţiei ) informaţia de mai sus apare ca una deosebit de valoroasă .Or,  nu e doar  o dovadă că şi marii demnitari se simţeau datori a exprima doleanţele maselor largi, dar mai cuseamă ne vorbeşte de atmosfera ce domina la acele vremuri în societate. Este absolut adevărat  că problema revenirii la Patria Mamă era una care anima spiritele marii majorităţi  din Basarabia—o dovedesc şi alte documente...      

 


Despre Anatol Coropceanu, cu pietate (II)

 

  

    Ziceam  că l-am  cunoscut personal. Dar ce fel de cunoştinţă să fi fost aceea, dacă  ne-am întâlnit, faţă-n  faţă, doar de vreo două ori, în rest  îl vedeam de la distanţă—sus, în prezidiu,  ca mare demnitar ce era. Şi, totuşi, au fost destule acele puţine clipe de apropiere, simple contacte umane, ca să simt şi să descopăr  un om deosebit, cu un suflet cald, deschis, cu o rostire ce te  încânta...

    Venit student la Universitate, aveam în anii mai mari  câţiva consăteni, printre care  Grigore Pancenco, fiul unui mare activist  din satul meu, membru în celebra troică, cea care trimisese în anii deportărilor staliniste pe atâţia oameni la chinuri şi moarte, iar printre aceştia şi pe bunelul meu Andrei Ciocârlan şi fiul lui Saşca, de nu s-au mai întors niciodată...Acel   Grişa  Pancenco, în 1941 a plecat cu frontul spre răsărit, iar în 1943  a fost paraşutat  în spatele  frontului german  pentru activităţi  de spionaj şi gherilă.Pe scurt, partizani. Anume el, ţin minte, a venit după război la noi în şcoală, ca să reînfiinţeze organizaţia comsomolistă, să facă agitaţie pentru Universitate... Ei bine, ca unii ce activaseră ca partizani  se întâlneau   cu anumite ocazii şi, iată, la una din acele  petreceri ale lor Grişa m-a invitat şi pe... mine. Acolo, stând într-un colţ,  i-am auzit  amintindu-şi despre  faptele lor de luptă şi vitejie...

    (Dar să vedeţi care a fost  motivul acelei  bizare  invitaţii...De fiecare dată, cum numai luam bursa, cei doi consăteni ai mei  mai vâstnici, mi-o şi luau mai toată(cu împrumut,desigur) pentru că ei demult o bătuseră la tălpi pe a lor, iar aici le sfârâia gîtlejul, ca unii  care , ca toţi soldaţii ruşi, întreg războiul l-au purtat cu şi numai cu băutură!)

Printre cei adunaţi  în acea locuinţă, că era la o casă  privată—la o femeie, fostă şi ea în  acel  grup de partizani -- era, la sigur, şi Anatol Coropceanu, numai că eu ,pe atuncea, nici nu auzisem de el.

    Iar întâlnirea adevărată, faţă-n faţă, precum ziceam, s-a produs mult mai târziu, pe când activam la redacţia revistei literare NISTRU, iar Domnia Sa era în funcţia de ministru adjunct al culturii. Ce mai! Ministru şi gata. Mă aflam în deplasare într-un raion, cu un coleg de la redacţie, în interes de serviciu, cazaţi la un hotel  ca vai de el, când acel coleg  îmi spune: ”Dar ştii că e aici, la hotel, şi Anatol Coropceanu?” Am fost foarte surprins  de o atare veste. Era un nume! Era pe buzele tuturor. Mare  şef! Şi nici nu ştiu cum s-a întâmplat, că înainte să-mi revin din acea stare, l-am şi văzut aşezându-se pe un scaun, alături de noi, la masa noastră de afară, pe terasă, şi pornind o discuţie despre scriitori, cărţi, literatură, ca şi cum ne-am fi cunoscut  de când lumea, ca şi cum am fi reluat o veche dispută despre problemele  intelectualităţii de creaţie, care erau multe şi încâlcite... Atunci, aş putea să afirm, a intrat în viaţa  şi memoria mea, care l-a păstrat cu sfinţenie până astăzi... Anume aşa, aproape, pe un scaun, la acea masă de la un hotel provincial...

    Iar  cealaltă întâlnire, faţă-n faţă, a avut loc  în ultimii lui ani de viaţă, atunci când  a fost destituit   din funcţia de vice preşedinte al Consiliului de miniştri responsabil pentru cultură, trecut la ministerul de justiţie, ajuns într-o stare sufletească foarte deprimată, văzând cum  satrapul Bodiul  distruge metodic  tot ceea ce a fost edificat, cu atâta trudă şi dragoste de el, în domeniul culturii naţionale...

    Era pe înseratele, mergeam pe  stradela Fântânilor, apropo, aceea care avea să-i poarte ulterior numele, (probabil acolo îşi avea locuinţa), dânsul împreună cu soţia ieşise la o plimbare, ne-am întâlnit , ne-am salutat şi, îmi amintesc clar, ne-a adresat întrebarea: „Ce mai fac scriitorii?” Era după celebrul Congres trei, categorisit de CC-ul lui Bodiul ca unul naţionalist. De altfel, Anatol Coropceanu a fost printre cei ce au modelat acel eveniment istoric, care a ridicat în auzul întregii republici, dar pentru  străinătate, problema limbii şi a alfabetului latin...

Când a venit vestea sfârşitului său tragic, absolut neaşteptat pentru cei care l-au cunoscut, apreciat şi chiar îndrăgit, dar programat în mod perfid de întreg sistemul opresiv de ocupaţie, acea veste a fost ca un cutremur, ca un fulger: „A murit Coropceanu!.. A murit Coropceanu!” –„Unde? Cum!?”se întreba lumea cu mare nedumerire...”Nu se poate...Nu e adevărat!” Dar aşa era... Şi să vedeţi ce funeralii i-au organizat marii mahări. L-au trimis la Academie, a fost expus acolo, în hol... Dar şi mai straniu, şi mai bizar  era faptul că lumea se temea să vină să-şi ia rămas bun de la el... De la el, cel care ajunsese  un fel de nomina odiosa...

Nu  mai eram  funcţionar la Uniune..Nici Uniunea Scriitorilor nu a binevoit, ca organizaţie, să-şi exprime condoleanţele în mod oficial... Am mers eu, unul singur, ca persoană particulară, ca să-mi iau rămas bun de la omul rar, eroul şi martirul care a fost  Anatol Coropceanu... 

                         


Despre ANATOL COROPCEANU - Cu pietate (I)

 

Se cere, mai întâi, să fac o mică precizare-explicaţie: de ce am ortografiat astfel  numele  acestei remarcabile şi neuitate personalităţi şi nu aşa cum a apărut el pe parcursul întregii epoci a vechiului regim, care i-a preschimbat  litera „P” în „B”. Or, I s-a zis, dar şi s-a scris, mereu şi mereu Corobceanu, pe când, de adevăratelea, tot neamul său care se trăgea din zona Huşilor, stabilit pe legendarele meleaguri sorocene, aşa cum atestă sora sa Teofania în amintirile ei, se numea COROPCEANU. E şi asta o dovadă a politicii acaparatoare  şi asimilatoare a acelui regim de a-şi impune până şi schimbarea numelor, fie măcar şi printr-o singură literă!

Iar motivul sau, mai bine zis, motivele pentru care mi-a revenit de dincolo de decenii chipul acelui om au fost multiple, şi anume: faptul că am avut fericita ocazie să-l cunosc personal şi să port în mine imaginea lui cu adevărat cuceritoare prin deschidere umană şi nobleţe de spirit, dar şi prin alte stimuluri cum ar fi acea culegere de amintiri despre el, coordonată de regretatul academician Leonid Ciomârtan, ca şi recent scoasele la vedere  informaţii din arhivele de la Chişinău şi Bucureşti, care varsă o nouă şi întregitoare lumină asupra faptelor de mare valoare naţională dar şi de curaj civic românesc, atât de rar întâlnit în acele vremuri de tristă amintire.

Dar, poate că… adevăratele imbolduri de a readuce în actualitate destinul eroic, dar şi tragic a acestei ilustre personalităţi au fost următoarele două: unul având sursa în imediata actualitate, adică exact în zilele acestea când s-a produs la noi  Sărbătoarea Limbii Române, pentru adevărul căreia a pledat cu toată dăruirea  Anatol Coropceanu, lucru pentru care a fost atacat dur de satrapul Bodiul, care l-a şi  băgat cu zile în mormânt, dar şi pentru faptul, că atunci când dl Ciomârtan mi-a solicitat un text de amintiri pentru cartea respectivă, i-am prezentat unul cu titlul  „Omul şi sistemul”, prin care expuneam idea mea că anume sistemul, pentru care a militat Anatol Coropceanu toată viaţa lui, anume acel sistem l-a şi anihilat. Or, amintirile-reflecţiile mele nu au încăput în carte, alcătuitorii ei (L. Ciomârtan şi Gh. Cincilei) considerând, probabil, că nu se înscriu în acele pagini…

Desigur, m-a durut acest gest, dar, cu trecerea timpului, sentimentul s-a estompat, iar acum, cand ei tustrei sunt plecaţi în lumea celor drepţi, consider că e de datoria mea, ca unul căruia bunul Dumnezeu i-a hărăzit ceva mai multe zile şi o minte cât de cât senină… da, e de datoria mea sfântă să reînviu imaginea şi memoria lui Anatol Coropceanu, omul politic şi… omul pur şi simplu…  

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Anatol Coropceanu, Radio Europa Liberă


Constantin Tănase despre minciuna rusă

Moldova Blog Vladimir Besleaga Audio Program banner

 


Minciuna rusă” este  genericul eseului semnat de celebrul fondator şi director de publicaţii, scriitorul şi ziaristul Constantin Tănase (Timpul din 1 şi 8 august  curent), cu un titlu mai mult ca memorabil: SCRISOARE CĂTRE TINERII CARE S-AU NĂSCUT DUPĂ 1990: TOTUL NUMAI  DESPRE  MINCIUNĂ.

Textul debutează cu o spusă a lui Otto von Bismark despre proliferarea  minciunii, mai cu seamă „în timpul războiului, după vânătoare şi înainte de alegeri”. După care autorul intră în temă: „... ruşii mint cu şi fără prilej, cu şi fără scop, ei mint din obişnuinţă, pentru orice eventualitate”, adresându-se  direct junei generaţii: „Voi, cei care v-aţi născut după 1990 nu cunoaşteţi MINCIUNA rusă aşa cum am cunoscut-o noi, cei care ne-am născut în URSS şi care ne-am trăit jumătate de viaţă în acest Imperiu al Răului, dar care s-ar numi mai potrivit Imperiul Minciunii”.

Iată, succint, ideile de bază ale acestui studiu magistral (a propos, încă nefinisat) după subtitlurile din text: „Pe mine m-au minţit la şcoală”, „De ce azi facem pact cu minciuna?”, „Copii şi părinţi - niciun conflict între generaţii”, „Adevărul istoric şi minciuna rusească”, „Voi, tinerii, aveţi un mare noroc şi... nenoroc”, „Voi, tinerii, aveţi o oportunitate”, „Omul minţit nu e liber”, „Un om deştept e mai greu de minţit”, „Minciuna în politică e cea mai profitabilă  investiţie...”

E bine cunoscut curajul civic şi scrisul tăios, adesea caustic, al colegului Constantin Tănase, vizând cele mai fierbinţi şi dureroase probleme ale  chinuitei noastre tranziţii spre o lume şi o viaţă decentă. Mărturie stau cele patru volume de publicistică  apărute până în prezent: „Ochiul lui Esop” (20OO), „Patria vuindă” (2001), „Hoţii de mituri” (2004) şi „Groapa cu lei”, lansată de curând cu prilejul împlinirii unui prag de vârstă a autorului, 65 de ani.

Constantin Tănase a parcurs o viaţă extrem de activă, care în mare parte coincide cu ceea ce numim noi astăzi, în perspectivă  istorică, Mişcarea de Renaştere şi Eliberare Naţională, al cărei unul dintre cei mai marcanţi actori a fost, dar şi a deceniilor ce au urmat, având o singură şi imbatabilă armă: condeiul publicistic sau CUVÂNTUL ADEVĂRULUI spus cu voce tare şi fără nicun menajament, necruţând pe nimeni, de la un simplu popă şi până la preşedintele ţării...

Prezentul text, asupra căruia ţin să atrag atenţia eventualilor vizitatori de blog, e unul ieşit din comun nu doar în cadrul ziaristicii de la noi, fie ea presa tipărită sau on line, ci şi în ceea ce priveşte politica promovată de structurile de conducere ale Republicii Moldova. Or, nimeni, dar nimeni până astăzi, nu a cutezat să spună, direct, cu voce tare, în auzul întregii lumi, ce a însemnat şi ce mai înseamnă pentru noi, cei trăitori în această rezervaţie postcolonială-postsovietică, reziduurile fatale ale secularului monstru, care este Rusia, eternul IMPERIU AL MINCIUNII.

      Citiţi şi recitiţi doar compartimentul
                „ADEVĂRUL ISTORIC ŞI MINCIUNA RUSEASCĂ”:
„Adevărul istoric spune:

Poporul Ucrainei poartă un război sfânt de eliberare împotriva agresorilor ruşi (în timpul lui Putin).

Minciuna rusească zice:

Armata rusă nu e implicată în lupta patrioţilor ucraineni împotriva  huntei fasciste a naţionaliştilor ucraineni.

Adevărul istoric spune:

Poporul Finlandei poartă un război sfânt de eliberare împotriva agresorilor ruşi (în timpul lui Stalin).

Minciuna rusească zice:

Armata Roşie luptă împotriva agresorilor finlandezi care au atacat mişeleşte URSS.

Adevărul istoric spune:

Poporul Afganistanului poartă un război sfânt de eliberare împotriva  agresorilor ruşi (în timpul lui Brejnev).

Minciuna rusească zice:

Armata sovietică îşi face datoria internaţionalistă pentru a apăra independenţa Afganistanului.

Adevărul istoric spune:

Armata rusă a ocupat Transnistria (în timpul lui Elţin).

Minciuna rusească zice:

Populaţia paşnică din Transnistria îşi apără dreptul de a vorbi în limba maternă.

Adevărul istoric spune:

Rusia ţaristă a ocupat partea din stânga Prutului a Ţării Moldovei.

Minciuna rusească zice:

Armata rusă a eliberat Basarabia de sub jugul turcesc.

Adevărul istoric spune:

Pe 28 iunie 1940, ruşii au ocupat partea de est a României (Moldova din stânga Prutului).

Minciuna rusească zice:

Armata Roşie a eliberat Basarabia de sub jugul boierilor şi capitaliştilor români...”
         No comment!

                                                                        11   august    2014

P.S. Acest  mesaj al lui Constantin Tănase, reprezentant al unei venerabile generaţii, adresat tinerilor de după 1990 se poate considera şi ca un adevărat TESTAMENT.

                                                          ADDENDA

Vin să amintesc două momente din relaţiile mele cu publicaţiile redactate de mult admiratul meu coleg: cu ani în urmă, graţie bunăvoinţei Domniei Sale, am avut posibilitatea să susţin câteva rubrici de real interes fie la FLUX, fie la Timpul. Mi-am amintit de un text care purta un titlu ce a părut la acea vreme de-a dreptul scandalos. Se numea, nici mai dur, dar nici mai blând decât  „RAPĂNUL RUSESC”. Ziceam  aşa, scurt pe doi: De ce oare noi, moldovenii, nu ne grăbim să ne spălăm de RAPĂNUL RUSESC? Şi tot eu răspundeam: Pentru că ne  temem că vom da de propriul rapăn - RAPĂNUL NAŢIONAL!... Şi mai ziceam: atunci va trebui să ne curăţăm şi de rapănul... nostru. Apoi, încheiam: taaare grea treaba asta, să scapi de propriul rapăn! Mai lesne-i să  laşi aşa precum este, căci, oricum... două rapănuri... ţin mai... cald!...

                                                  V.B.

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă


Eugen Lungu (4) și minciuna... artei

 

Acesta este titlul eseului: „Minciuna… artei”! Anume aşa cum l-am ortografiat eu, deşi autorul (auctorul?) o face fără cele trei puncte. De ce mi-am permis  să intervin în textul Domniei Sale? Recunosc: stimulat de chiar primele rânduri care sună astfel: „Ar trebui să-i spun mai elegant, mai manierat, adică în stilul general acceptat: FICŢIUNE”. 

Dar nu i-a spus! De ce?

Pentru că Eugen Lungu e un „… auctor, adică acela  care măreşte, sporeşte,adaugă… sau fictor, creator de ficţiuni, deoarece pe cele false le arată drept veridice”. E tot din textul Domniei Sale, doar că e luat dintr-un filozof polonez care s-a ocupat de problema artei şi adevărului: Wladyslaw Tatarkiewicz(1886-1980).

Arta şi adevărul. Sau: adevărul în artă. E o problemă veche de când lumea, iar părerile sunt împărţite: unii spun aşa, alţii altfel… Iată că Eugen Lungu vine să se pronunţe în acest sens.

Dânsul susţine că arta e o… MINCIUNĂ. Adică nu conţine în ea ADEVĂR.

Pe baza a mai multor autori, exemple din viaţă, referiri la cărţi şi diverse dovezi caută să ne demonstreze şi chiar are impresia că… ne-a convins. De ce zic asta? Pentru că în finală ne pune în faţa ochilor o afirmaţie din Quintilian: „CEI CULTIVAŢI  SESIZEAZĂ ÎN ARTĂ  RAŢIUNEA, CEI FĂRĂ CULTURĂ PLĂCEREA”.

Să reţinem cele două abordări-percepţii diametral opuse: RAŢIUNE ŞI PLĂCERE, pentru că o să facem un ocol ceva mai pe departe, ca să ne dumirim şi noi ce e cu aseastă încâlceală de... nediscâlcit?

Aşa s-a întîmplat că tocmai în zilele acestea când schiţam respectivele note  inspirate de incitanta carte a lui Eugen Lungu „PANTA LUI SISIF”, mi-au sunat în auz nişte vocabule, care s-au aranjat ele singure de la sine, ca şi cum ar fi venit să mă supună unei adevărate ispite... filozofice.

Iată-le:                                         MINTE

                                                    LUARE AMINTE

                                                    CUMINŢENIE

                                                    AMINTIRE

                                                    MINTIOŞENIE

                                                    MINŢIRE

                                                    MINCIUNĂ!

Ho-pa! Aici m-am oprit ca şi trăsnit cu măciuca în scăfârlie: cum, bre, de la minte să ajungi tu la... MINCIUNĂ? Să vă spun sincer: m-am frământat zile la rând întorcând pe o parte şi pe alta vocabulele, scotocind prin cele dicţionare, că le am atâtea, dar nu a fost chip să mă  clarifice niciunul.

Am găsit eu singur răspunsul, prin ceea ce se chiamă INTUIŢIE, iar de la o vreme îi zic: REVELAŢIE.

Ce anume?

Cuvinţelul MINCIUNĂ, ca să-i zic aşa să nu supăr urechile prea delicate, este el însuşi o MINCIUNICĂ, pentru că aşa mi s-a fofilat - camuflat, că mai nici nu poţi să-ţi dai seama de unde se trage. Dar de unde anume provine pramatia? De la    

                MIN-TE-CIU-NĂ!

Adică şi-a ascuns pe acel TE, ca să nu i se poată da legătura lui directă cu... MINTEA,care-i este bunică ori chiar... mamă!

Acu amintiţi-vă de enunţul lui Quintilian şi veţi pricepe ce căutăm, noi, însetaţii de adevăr în operele de artă şi pe ce cale - din care parte le dezgiocăm: din cea a RAŢIUNII ORI A PLĂCERII? Dacă e din cea a RAŢIUNII, căutăm ADEVĂR, iar dacă e din cea a PLĂCERII - DISTRACŢIE, AMUZAMENT.

Iată, dar că, aşa cum afirmă Quintilian, iar după el şi Eugen Lungu, consumatorii de artă s-ar împărţi în cei  CULTIVAŢI şi cei  FĂRĂ CULTURĂ.

Eu zic că e o divizare artificială şi arbitrară. O Operă de real talent este acesibilă tuturor: şi celor cultivaţi şi celor cu puţină cultură, căci indivizi absolut necultivaţi nu cred că există, nici chiar în junglele Amazonei!

Problema o văd din alt punct de vedere: câtă artă conţine cutare operă? Ori nu este decât o imitaţie, o pastişă, un fals? Apoi: de ce suntem atât de însetaţi de... FICŢIUNE, ca să nu zic: de ARTĂ? Lucru pe care îl remarcă şi autorul nostru: „Rafinatul polonez nu a luat în calcul şi plăcerea noastră a privitorilor-cititorilor de a ne lăsa  înşelaţi (înşelaţi? - V.B.) Indiferent de evoluţia  gusturilor (iată că a intervenit şi factorul: GUST! - V.B.), A EXISTAT ÎNTOTDEAUNA NESECATA ŞI PĂTIMAŞA NOASTRĂ  PREDISPOZIŢIE DE A ACCEPTA SĂ FIM SUBJUGAŢI DE FICŢIUNE .”

Deci, FICŢIUNE, şi nu: MINCIUNĂ!?

Cu această precizare, lucrurile se încâlcesc şi mai abitir, în loc să se limpezească. Ei bine, să lăsăm la o parte vocabula scandaloasă din titlu şi să încercăm a ne dumiri, de ce, totuşi, omul este însetat, dar irezistibil însetat de FICŢIUNE? Adică: de ARTĂ? Sau, cum  zice E.L.: de MINCIUNĂ?

Nu cumva s-o manifesta aici latura DIAVOLEASCĂ A OMULUI?

Şi apoi: de ce am căuta, noi oamenii, ADEVĂRUL ÎN ARTĂ, DACĂ NI-L  OFERĂ FILOZOFIA? Care ADEVĂR, a propos, NE VINE PRIN... MINTE ! Nu cumva  simţim, fără să o conştientizăm, că MINTEA  NE... CAM MINTE? Sau, dacă ne spune ADEVĂRUL, ni-l dezvăluie doar pe JUMĂTATE, iar, noi, oamenii îl VREM ÎNTREG şi atunci îl căutăm în operele de ARTĂ? Nu doar la Socrate, ci şi la Homer. Nu doar la sfinţii părinţi, ci şi la Dante, nu doar la marii gânditori, ci la Shakeaspeare, Dostoievski, Kafka, Eminescu...

Or, ADEVĂRUL CEL MARE, ADEVĂRUL INTEGRAL, ca să zic aşa, vine prin INIMĂ.

Iar INIMA NU MINTE, precum  MINTE... MINTEA!

            8 august 2014

P.S.: Am încercat aceste vagi reflecţii pe marginea ideilor expuse de Eugen Lungu referitor la adevărul în artă, printre altele amintindu-mi de o carte pe care o aveam în copilărie „Dichtung und Warcheit” (POEZIE ŞI ADEVĂR) de Goethe, pe care mă străduiam s-o pătrund în original, astfel că acest poem-eseu mi-a trezit plăcute amintiri.

P.P.S.: Referindu-se  la literatură E.L. spune: „Literatura de azi deja presupune probleme de receptare. Scriitura tradiţională era sinceră... Plăsmuitorul de ficţiuni de azi... îţi dă ghes cu altceva... o sofisticărie...” Şi ajunge la sintagma, care vine să-l caracterizeze: „La ce să ne mai aşteptăm  oare în mileniul trei de la această SUPERBĂ HIMERĂ?”

P.P.P.S.: Eugen Lungu, supranumit şi HIMEROLOGUL, este consecvent cu sine însuşi: Domnia Sa tratează literatura, dar şi arta în ansamblu ca pe o adevărată HIMERĂ, numai că în scrisul şi argumentările sale, de-a dreptul fascinante, ca mare cititor şi erudit ce este, recurge atât de frecvent, dar şi cu neasemuit har la uneltele pe care le aplică poeţii, prozatorii, dramaturgii,adică exact aceia care produc nu altceva decât celebrele... HIMERE ALE LUMII!

Or, prin cele ce scrie, acum adunate în patru volume de mare valoare, E.L. ni se vădeşte în ipostaza de mare scornitor de HIMERE  EUGENLUNGIENE...                     

TaguriBlog, Vladimir Beșleagă, Radio Europa Liberă, Eugen Lungu

În exclusivitate