Nu, soarta Moldovei nu stă în mîna politicienilor, aşa cum se spune adesea cu o formulă ruginită. Soarta Moldovei stă în apropierea de Uniunea Europeană. Căci, varianta în care Moldova întrerupe progresul spre o relaţie bună cu UE şi se întoarce spre Rusia nu se poate numi soartă, ci sinucidere.

Apropierea sau reapropierea de UE înseamnă revenirea la un guvern de linie occidentală iar asta depinde de politicienii pro-europeni şi numai de ei. Aşadar, nu e vorba de un asalt colectiv în care toţi politicienii moldoveni se fac sau se prefac în buni europeni. E vorba doar ca pro-europenii declaraţi să treacă peste orice şă să genereze un guvern. Imposibil? Atunci şi drumul către UE devine imposibil. Iar asta trebuie lămurit foarte repede.

Surse de la Bruxelles vorbesc de o şansă care poate dura doar cîteva zile sau o săptămînă. Dacă şansa e ratată, va fi, mai întîi, pusă în pericol sau redusă linia de finanţare europeană, după care va dispărea şi creditul politic. Cine vede în aceste reacţii un ultimatum n-are decît să vadă un ultimatum şi să ia premiul pentru clarviziune păgubaşă.

Ultimatumurile sînt de regulă pumnul care loveşte masa înainte de a lovi în figură. La fel de sigur, ultimatumurile nu sînt acele reacţii care încearcă să ţină partenerul în picioare. Aşadar, e suficient de limpede că politicienii moldoveni tentaţi să adopte mentalitatea de asediu în relaţia cu UE se adîncesc în demagogie.

Moldova poate reveni acolo de unde a căzut, cu condiţia ca pro-europenii să demonstreze că pot guverna. Restul e un amestec de anecdote trecătoare, ambiţii personale şi reţele mai puţin personale. Un guvern sau un acord de guvernare anunţat în următoarele zile poate da Moldovei direcţia fără de care nu mai are rost să vorbim de Moldova. Politicienii pro-europeni s-au angajat pe această direcţie tocmai pentru că erau sau pretindeau că erau conştienţi de răscrucea la care se află Moldova.

Aşadar, nici unul din politicienii şi nici unul din partidele europene nu pot susţine astăzi că se află într-o situaţie care suferă amînare sau că sînt fugăriţi pe nedrept de un ultimatum european. În limbajul general şi prăfuit al vieţii publice, politicienii moldoveni pro-europeni trebuie să dea dovadă de patriotism.

În limbaj politic, e vorba, pur şi simplu, de pragmatism în interes naţional. Însumînd, poziţia europeană care cere politicienilor europeni să revină la o formulă comună de guvernare poate fi explicată publicului larg şi ca soluţie pro-naţională şi ca pragmatism politic. Nu e nimic deficitar în ideea unei reveniri la guvernarea pro-europeană. Totul poate fi explicat şi argumentat.

În primul rînd că ofensiva anti-europeană rezolvă nevoia de alibi-uri, dar nu rezolvă păcatele naţionale capitale. Nu UE a făcut datoriile nebuneşti ale statului britanic sau italian sau grec. Adevărat, euro a provocat falimentarea sistemelor financiare naţionale, dar asta pentru că sistemele financiare naţionale erau deja în faliment nedeclarat. Euro n-a făcut decît să aducă la lumină o situaţie preexistentă.

Nu UE a făcut societăţile vest-europene să se adîncească în lipsă de ambiţie şi productivitate. Şi nici societăţile est-europene să se auto-distrugă în vacarmul toxic al politicii nihiliste şi al incompetenţei generalizate. Cazul Moldovei e tipic: un stat care face paşi spre Europa dar termină benzina şi se întoarce la adevăratul ei drum - la anarhia politică cu profitori locali şi beneficiari ruşi.

Oricît ar fi fost de ezitantă şi indolentă Uniunea Europeană, nu ea e autoarea masacrului politic de la Chişinău. Porcăria e un produs local instrumentat de ambiţiile neîncetate ale Rusiei şi pus în scenă de mici împăraţi raionali, genii proaspete de periferie şi alte figuri patriotice locale.

Moldovenii nu sînt o trupă izolată. Societăţile sudului şi sudestului european nu sînt cu nimic mai prejos. România a procedat frăţeşte şi continuă un joc pervers în relaţia cu UE. După orgia anti-democratică de astă vară, cînd noul guvern socialist a luat păpuşa democratică de păr şi a tîrît-o prin toate noroaiele, a urmat specialitatea casei: ipocrizia pro-europeană. Vă iubim, sîntem europeni, vrem banii voştri, dar numai dacă îi putem fura. Iar dacă nu-i putem fura sau nu-i putem fura atît cît am dori, nu ne atingem de ei.

Absorbţia fondurilor europene continuă să fie respinsă de autorităţile româneşti, cu zîmbetul unui clan care nu are chef să renunţe la fraudă pentru a se apucă de muncă, fie şi pe un salariu bun. De ce ar prospera comunităţile locale, cînd asta ar însemna mai puţin control feudal asupra regiunilor supuse voievozilor politici? Nu există răspuns şi, în aceste condiţii, România continuă să joace rolul celui mai mare contestatar european al dezvoltării naţionale interne. În acest caz, secretul refuzului de aliniere europeană e beneficiul politic al subdezvoltării.

Doar subdezvoltarea garantează un control politic strict, în care alegerile democratice sînt, odată la patru ani, un joc de matematică reginonală cu rezulatul comandat. De toate astea, nu e vinovată Uniunea Europeană. Cum nu e vinovată nici de descalificarea profesională lentă dar implacabilă a societăţilor occidentale. Orgia anti-românească şi anti-bulgărească instrumentată de presa şi politicienii englezi stă pe un adevăr de care nu vrea să se atingă nimeni: degradarea gravă a educaţiei şi a muncii în Marea Britanie.

Educaţia nu mai e o dorinţă în rezervaţiile în care dospeşte fosta calsă muncitoare britanică, dar e un fetiş în rîndul claselor mai avute care îşi trimit copiii la şcoli în care nu se învaţă nimic în afară de arta de a emite pretenţii în baza unei diplome care atesă că deţinătorul nu se pricepe la nimic. Sistemul educaţional britanic e încă în viaţă. În schimb, sistemele educaţionale est-europene, perfect reprezentate de mascarada românească, s-au născut moarte şi defilează distribuind certificate de deces profesional unei  generaţii irecuperabile.

E Uniunea Europeană autoarea acestui regres în masă? E Uniunea Europeană interesată de ascensiunea acestei dorinţe de  subjugare, inferioritate pe scena mondială şi repaos subvenţionat? Asta are trebui să întrebe, în public, politicienii şi mediile de informare. Fie că sînt europeni entuziaşti, fie că sînt sceptici recenţi. Şi dacă tot am devenit naţiuni consumatoare de spectacol şi societăţi în care viaţa e înlocuită de mersul filmelor, celebrităţilor şi vedetelor, ar merita să repetăm întrebarea pusă, într-un film celebru, de un actor britanic: ce au făcut romanii pentru noi? Ce au făcut în afară de apeducte, şosele, poduri, legi, biblioteci, şcoli, monede, administraţie, case, ferme, porturi, comerţ, unelte, alfabet, ordine, oraşe, arte, încălzire municipală, hărţi, arhitectură, amfiteatre? Ce au făcut, în afară de toate astea? Nimic!

Uniunea Europeană are o presă tot mai proastă la popor. Cu alte cuvinte, lumea nu mai crede automat că UE e noul nume al raiului pe pămînt. Iar simţămintele populare contează, de fapt, mult mai mult decît editorialele comentatorilor profesionişti. Tocmai de această retragere populară trebuie să se teamă Uniunea şi tocmai de această retragere populară ar trebui să se teamă chiar popoarele statelor membre. Dar asta numai dacă societăţile ar fi un pic ajutate, cu explicaţii sincere, de politicieni şi comentatori responsabili.

E simplu să constaţi că UE nu livrează şi că are problemele pe care le are, la un moment dat, orice organism politico-economic. Da, UE e birocratică şi auto-centrată. Da, funcţionarii UE sînt, într-o proporţie sufocantă, maşini de tors retorică şi oportunism. Da, aroganţa politică a Uniunii a iritat societăţi obişnuite să se supună doar autorităţilor naţionale alese (deşi aceleaşi societăţi se supun şi încolonează, fără să crîcnească, duse de idei ambalate şi impuse de o presă mult mai puţin aleasă). Tot sau aproape tot ce se spune, deodată, despre rugina UE e adevărat.

Lentoarea instituţiilor europene devine, adesea, paralizie consimţită şi sistematizată. Discursurile liderilor europeni nu au ecou pentru că, de cele mai multe ori, nu conţin nimic inteligibil.  Ambiţiile Uniunii au crescut pînă la limita megalomaniei şi au produs, în consecinţă, o suită de şantiere faraonice în care singura urmă de viaţă e o eternă organizare de şantier. Aşa zisa politică Externă Europeană e, de pildă, o ficţiune perfect organizată şi ignorată de toată lumea, de la marile puteri la proprii susţinători.

Scepticismul a fost agravat de criza financiară, care a dat de pămînt cu zona euro şi a lăsat să se ridice dintre dărîmături ideea după care, în lipsa euro, state ca Italia, Grecia, Spania şi Portugalia, ar fi suferit de o răceală uşoară, nu de cancer generalizat. Şi, într-adevăr, actul de acuzare e întemeiat. Economii mult mai puţin active şi productive decît motorul german au fost absorbite, prin alinierea la moneda euro, într-o competiţie fără şanse cu motorul german. Aproape totul pare să vorbească, după 2009-2010, despre criza europeană a Uniunii Europene. Pînă şi Franţa, geamănul secund al cuplului fondator al UE, nu mai poate trăi relaţia siameză cu Germania fără să critice excesul de austeritate şi europenitate al guvernului Merkel.

Presiunea sceptică e generalizată: de la extremele vestice şi estice, vin scepticismul agresiv britanic, respectiv temerile săracilor foşti comunişti care se codesc, acum, în faţa euro şi a austeritatăţii permanente.

Ceva mai la est, statele niciodată evadate din orbita rusă se îndepărtează de vest. Moldova pierde terenul cucerit. Georgia, Armenia şi, mai ales, Ucraina pierd şi terenul necucerit. Din sud, urcă un val de furie provocat de accidentele sinistre ale crizei financiare care au nimicit decenii de prosperitate nepăsătoare în Spania, Italia şi Grecia, plantînd pe terenul pîrjolit şomaj şi, în special, şomaj juvenil.

Uniunea Europeană e copleşită de reproşuri, iar replicile palide care invocă idealurile comunitare nu conving şi nu au cum să convingă societăţi care se întorc la cea mai brutală realitate. Tocmai aici, între adevărurile finale şi brutale, ar trebui să fie rostite, însă, cîteva adevăruri care spun cu totul altceva. E în primul rînd sarcina politicienilor şi a presei naţionale să o facă. Adevărat, pentru asta e nevoie de un curaj vecin cu nechibzuinţa dar, măcar după definiţia ideală, politicienii şi presa sînt datori să fie sinceri în momentele cele mai critice. Altfel, contestaţia în bloc sau îndepărtarea de UE rămîn singure şi duc tot acolo: spre dezastru. Ce ar fi, deci, de spus?

Un sondaj realizat de Eurobarometru, Agenția de Statistică a Comisiei Europene, constată o scădere substanțială a încrederii în Uniunea Europeană. Nimic nou pentru un stat membru UE ca Marea Britanie, unde scepticismul față de tot ce e UE rămîne o tradiție constantă. Elementul surpriză vine din procentajele constatate în state membre sudice, în primul rînd Spania, Italia și Portugalia. Încă mai surprinzătoare pare creșterea pesimismului într-un stat membru ca Polonia, unde criza economică a fost relativ ponderată. Datele sondajului au fost preluate de numeroși comentatori care au ajuns rapid la concluzii grave: UE e în declin, iar cetățenii din statele membre regretă prezența în Uniune.

Curba descendentă a procentelor nu poate fi contestată. Aproape peste tot, într-un fel sau altul, pe o temă sau alta, ideea europeană e în dificultate. Dar ce anume ne spun, mai precis, sondajele? Concluzia nediferențiată după care europenii s-au supărat pe Europa e suspect de asemănătoare cu dorințele, editorialele și platformele grupurilor, presei și partidelor care nu iubesc, din principiu, UE. Evident, dreptul la opinie rămîne în picioare și, din acest punct de vedere, ideea după care orice ziar, partid sau cetățean care nu crede în UE e un înapoiat e o prostie. Asta nu înseamnă, însă, că datele care vorbesc despre scăderea încrederii în UE duc invariabil spre o singură concluzie.

Iritarea statelor membre sudice e, evident, explicabilă. Italia, Spania, Grecia, Cipru au fost lovite dur de criză și au văzut în programele de austeritate o năpastă impusă de adoptarea monedei euro. Argumentul e serios dar el nu e totuna cu respingerea integrală a UE. Sondajul nu spune nimic despre ce opinie au cetățenii statelor sudice față de cîștigurile aduse de UE.

Dezvoltarea spectaculoasă a infrastructurii în statele membre sudice (de la autostrăzi la viaducte și rețele de internet) e rezultatul covîrșitor al fondurilor europene. E greu de crezut că italienii sau portughezii nu știu acest lucru. Cînd dau vina pe euro, sudicii protestează de fapt împotriva unei decizii politice. E, în primul rînd, cazul ciprioților care au văzut cu ochii lor cum decizii explicite ale instituțiilor europene au strivit sistemul bancar intern și au adus într-o situație disperată depunătorii privați. E foarte posibil ca nemulțumirea sudicilor față de UE să fie, de fapt, nemulțumirea față de efectul uniunii monetare asupra economiilor naționale și nu o contestație generală a tot ce e UE.

Creșterea scepticismului polonez pare inexplicabilă pentru o țară care a traversat bine criza și a folosit în mod remarcabil fondurile europene. E de crezut că intensificarea procentelor sceptice nu e altceva decît expresia unei temeri față de proiectul aderării la moneda euro. Evident și polonezii au fost martorii șocurilor succesive prin care au trecut statele membre ale zonei euro și au, deci, motivse să fie prudenți. Indiferent de cauze, criza din zona euro a făcut din euro o variantă discutabilă. Distanța între entuziasmul automat de acum cîțiva ani și ezitările aduse de accidentele monedei euro e măsurată tocmai de creșterea procentajelor sceptice.

Datele din ultimul sondaj de amploare Eurobarometru nu pot fi simplificate de concluzia pesimistă sub care sînt prezentate de o presă grăbită sau de partide populiste. Însă, sondajul trebuie înțeles și la Bruxelles. Societățile europene au ieșit, într-un fel sau altul, din faza optimismului automat și arată că sînt instanțe critice. Replica lor trebuie respectată. Ea spune că nici Uniunea Europeană nu are dreptul să se considere o construcție mult peste gîndirea cetățenilor ei.

Un refren bîntuie Europa politică: austeritatea și-a trăit traiul! După aproape cinci ani de tortură economică și scrîșnet social, lideri politici și papi economici s-au așezat la coadă și declară, rînd pe rînd, că vremea austerității s-a dus. Nimic nu pare mai binevenit. În fond, aproape toate statele occidentale așteptau și sperau că această știre bună va veni, într-o zi, nu prea tîrziu. Știrea a venit, în sfîrșit, dar e însoțită de mari semne de întrebare.

Mai întîi, o asemenea noutate trebuie însoțită de cifre. Au apărut datele de creștere care fac inutile măsurile de austeritate? Ce spun balanțele comerciale care dau raportul între exporturi și importuri? Ce spun datele de pe piețele bancare care dau dobînda la care se poate împrumuta un guvern? Din păcate, nici una din declarațiile care declară austeritatea depășită nu pornește de la cifre. În lipsa argumentelor economice, problema acestui curent de opinie e în principal morală. Nu e puțin lucru, căci temperatura morală are efecte formidabile asupra societății și vieții politice.

Mai clar, declarînd astăzi, fără dovezi, decesul austerității, liderii europeni imprimă impresia că austeritatea dureroasă a ultimilor cinci ani a fost o modă, un capriciu sau un experiment gratuit. În fond, nu poți pune înapoi în dulap decît o haină care nu mai e la modă. Dacă austeritatea a fost doar o soluție la modă aplicată fără necesitate, societățile și electoratele au tot dreptul să se simtă torturate în joacă și umilite de disprețul liderilor. În al doilea rînd, austeritatea care a ajuns un cuvînt blestemat de la un cap la altul al lumii occidentale rămîne cel mai puțin explicat instrument economic al zilelor noastre.

Toată lumea știe că austeritatea înseamnă restrîngerea sau curmarea cheltuielilor guvernamentale dar puțină lume înțelege că austeritatea e, rareori, o decizie voluntară. Austeritatea nu se impune și nu se ridică atunci cînd o vor guvernele. Austeritatea e un regim de urgență impus de dificultățile  economice ale unui stat. În situația în care un stat e îndatorat, iar economia n-are spor (nu e competitivă), austeritatea vine de la sine iar guvernele nu au de ales. La fel, atîta vreme cît un stat continuă să facă datorii și nu se poate susține printr-o economie competitivă, oricine poate declara că austeritatea a luat sfîrșit dar nimeni n-o poate aboli.

Tot ce pot face politicienii care prezidează asupra unor economii în suferință e să vîndă publicului impresia că greul a trecut. Cu alte cuvinte, să facă un exercițiu de PR și să îndulcească pilula. Acest gen de operații caută să obțină un sentiment de ușurare: gata, am scăpat! De cele mai multe ori, manevra are succes dar rezultatul e o iluzie pe termen scurt. Ea poate fi folosită cu succes, mai ales înaintea alegerilor, dar se întoarce, de regulă, împotriva celor ce s-au crezut scăpați. Noul refren anti-austeritate e un joc lipsit de onestitate. Austeritatea nu e o binecuvîntare și nu aduce nimănui bucurii. Dar leacul nu stă în avîntul declarațiilor ipocrite.

De ce însă în Anglia? Sînt spaniolii și italienii mai mulțumiți de presa și polticienii locali? Evident, nu. Lumea politică italiană e demult discreditată la ea acasă, iar politicienii spanioli nu au nici un motiv să se bazeze pe simpatie publică. Reacția engleză vine și din alte surse. Frica de români și bulgari e mult mai ușor de trezit în Anglia, dacă atinge nervul anti-european sau anti-continental al lumii britanice.

Reglementarea care permite accesul româno-bulgar pe piața britanică e o reglementare a Uniunii Europene, iar reținerea britanică motivată sau nemotivată față de UE e binecunoscută. În plus, românii și bulgarii vin din acea parte a Europei pe care britanicii au considerat-o, în mod tradițional, o periferie îndepărtată, primitivă și imprevizibilă. Distanța izolată a Marii Britanii exclude estul european pe care îl transformă într-o lume ostilă. Aceste trăsături psiho-istorice dau nota specială a reacției britanice.

În al doilea rînd, românii și bulgarii sînt victimele unei situații create de noua morală publică engleză și, în genere, occidentală. Cîmpul contestației, criticii și respingerii s-a îngustat foarte mult. Nimeni și nimic nu mai poate fi certat, refuzat sau descris în culori tari. Orice ieșire de acest gen e amendată rapid sub acuzația de rasism, anti-ageism, anti-feminism, șovinism sau orice altă nouă etichetă-gardian a corectitudinii politice. Românii și bulgarii nu au noroc. Spre ghinionul lor, românii și bulgarii sînt europeni, albi și trăiesc în țari, măcar teoretic, democratice. Celelalte variante și culoare fiind blocate, românii și bulgarii devin ținte perfecte. Despre ei se poate spune și îndrăzni aproape orice, fără riscul vreunei sancțiuni. Adevărul trist e că despre români și bulgari s-a spus aproape orice, dar nimeni nu s-a ales cu eticheta de rasist care însoțește automat orice cuvințel în neregulă adresat africanilor sau asiaticilor.

În defavoarea comentariilor de mai sus, se plasează un număr destul de mare de incidente relatate în presă. E vorba de relatări despre grupuri organizate de cerșetori, hoți de buzunare și traficanți de persoane sosiți în special din România. De regulă, majoritatea e dată de țigani din România. Situația nu e monopol englez. Aceleași incidente au loc și aceleași rețele acționează în Germania, Franța sau Belgia. Dar asta e o problemă complet diferită de valul de sute de mii de români și bulgari care ar urma să fure locuri de muncă și ajutoare sociale în Anglia.

Conform relatărilor de presă engleze, autoritățile britanice au asistat fără replică la situații în care tabere de țigani au distrus spații publice sau au dat peste cap cartiere întregi. Răspunsul oficial e că legislația europeană leagă de mîini autoritățile brianice. Poate. Dar e cert că autoritățile franceze nu s-au considerat legate de mîini și au expulzat sistematic cetățenii români de origine romă care s-au făcut vinovați de asemenea fapte în Franța. Legislația europeană poate fi un pretext convenabil dar nu o piedică.

Atîta vreme cît spun că țiganii pot provoca probleme în Anglia, englezii au un argument. Numai că nimeni nu îndrăznește să spună așa ceva în Anglia, pentru că, în acest caz, eticheta de rasism pîndește și e obligatorie. Dar și această temă a fost deformată de ipocrizia media și politică. Atît presa cît și parlamentari sau consilieri locali englezi au creat impresia că numărul incidentelor de acest fel crește în trombă. Nu poate fi așa. Nu există nici un motiv pentru care românii aflați deja în Anglia să se fi pus pe delincvență dintr-o dată. Încearcă ei să sărbătorească, astfel, deschidera pieței muncii britanice? Sau, poate, să sară în ajutorul camapniei anti-românești din Anglia? E absurd. Mult mai credibil, numărul incidenteler provocate de români în Anglia e neschimbat. Deosebirea e că, pînă acum, nimeni nu s-a gîndit să le dea promeninență, în centrul unei campanii mediatice și politice.

Zeci de mii de români și bulgari trăiesc și muncesc, deja, în Marea Britanie. Din acest punct de vedere, distanța care separă Marea Britanie de estul exotic s-a redus. Mulți englezi de rînd știu că românii și bulgarii sînt, în majoritatea lor, veniți la muncă și că fac treabă bună. Tot ei știu că românii care umplu șantierele și dau persoanalul restaurantelor lucrează în slujbe la care englezii nu se înghesuie. Medile profesionale (în Anglia, „professionals” înseamnă persoane cu calificare înaltă) știu, la rîndul lor, că românii și bulgarii vin bine pregătiți și se integrează fără probleme.

Aceiași englezi de rînd vor primi, totuși, pe sub ușă, un pliant UKIP (United Kingdom Independence Party - partid radical de dreapta și anti-european) din care află următoarele: „Pericol grav pentru serviciile locale. De anul viitor, 29 de milioane de români și bulgari vor avea dreptul să trăiască, să muncească și să primească asistență socială la noi”. Sau, altfel spus, 60 de milioane de britanici au primit dreptul de a fi agitați și prostiți de medii de informare decăzute și de politicieni în criză. Pericolul româno-bulgar e o fantomă britanică.

Amenințarea cu români și bulgari a devenit obsesivă, obositoare și ridicolă. De aproape un an, mai toată lumea care e cineva în politica și presa britanică face coadă la îngrijorări. Miniștri, șefi de partide și parlamentari, ziare și comentatori, site-uri de net și candidați la apropiatele alegeri locale țipă pe tema: Anglia în pericol! Mai precis, sistemul de asistență social și locurile de muncă din Anglia în pericol! Și mai exact, pericolul e invazia româno-bulgară pe care contează corul politic și mediatic englez, începînd cu ziua de 1 ianuarie 2014.

La această dată, vor fi ridicate restricțiile care opreau accesul cetățenilor români și bulgari pe piața muncii în cîteva state UE, printre care și Marea Britanie. Conform surselor amintite, 1 ianuarie 2014 va fi ultima zi de libertate socială a Marii Britanii și prima zi de ocupație, în aproape 1000 de ani de libertate engleză. E ridicol. Însă ridicolul nu ia puterea întîmplător într-o țară atît de serioasă ca Marea Britnaie. Împrejurările care au provocat această răsturnare a bunelor moravuri publice engleze merită o privire atentă.

Prima întrebare e: de ce atît zgomot? Explicația de rutină spune că economia britanică e lovită de criză și, prin urmare, lupta pentru locuri de muncă e aspră, iar banii pentru ajutoare sociale sînt drămuiți. Logica acestui argument e șubredă. Spania și Italia sînt într-o situație economică incomparabil mai gravă decît Marea Britanie. În plus, peste trei milioane de români și bulgari trăiesc, deja, în Spania și Italia. Cu toate astea, spaima de români și bulgari nu e cunoscută în Spania și Italia dar a apărut în Marea Britanie, înainte de sosirea românilor și bulgarilor. Experiența spaniolă și italiană spune că nu există motive de teamă dar acest argument a fost, pur și simplu, ignorat de britanici.

Sondaje sociologice efectuate de firme britanice în România și Bulgaria au semnalat clar că numărul cetățenilor români și bulgari care se pregătesc să plece în Marea Britanie e foarte mic, în orice caz mult mai mic decît sutele de mii sugerate în presă și în rapoartele mai multor organizații britanice. Și aceste date au fost complet ignorate în dezbaterea publică. Cu alte cuvinte, scandalul româno-bulgar nu are legătură cu faptele legate de români și bulgari. În schimb, are legătură cu alte fapte. Cu faptele legate de situația internă din Marea Britanie. Și nu atît cu situația economică internă cît cu situația politică și morală internă a societății engleze.

Insistența cu care pericolul româno-bulgar e întreținut în presă și în mediile politice spune, în primul rînd, că un asemenea subiect are impact public. Iar asta spune, mai departe, că alte subiecte nu mai au impact public sau au un impact public redus. Într-o traducere foarte neconvenabilă pentru presa și politicienii britanici, asta înseamnă că omul de rînd nu mai e atent la subiectele clasice și nu mai e atent pentru că nu mai crede în cei ce poartă mesajul: în presă și politicieni.

În aceste condiții, presa și politicienii au ajuns rapid la concluzia că o amenințare reține atenția mult mai bine decît o dezbatere pe buget iar o amenințare exterenă e mult mai luată în seamă decît încă un program economic fără ecou. Pericolul româno-bulgar rezolvă nevoia de notorietate și voturi a presei și politicienilor, într-un moment în care societatea e sceptică sau resemantă iar voturile pleacă greu spre candidați.