sâmbătă, februarie 06, 2016 Ora Locală 04:33

    Viitorul fără nume (II)

     

    Alegătorii americani care s-au decis să îi susțină pe Trump și Sanders sînt prea puțin interesați de istoria, coloratura și programele partidelor din care vin cei doi candidați. Evident, nimeni nu ignoră că Trump e Republican și că Sanders e Democrat. Însă lucrul care contează pentru susținătorii celor doi e că au, acum, în sfîrșit, prilejul să se răfuiască pe față cu sistemul. Prin sistem se înțelege, în acest caz, suma pozițiilor oficiale care au fost repetate pînă au devenit dogmă și suma instituțiilor care par că au de cîștigat, indiferent de cine devine Președinte. Povestea în care acești oameni cred spune că politicienii joacă teatru după un scenariu comun și că alegerile produc doar cîștigătorii aprobați și susținuți de marile corporații și de bănci.

    Idei de acest gen au mai circulat. Ele nu sînt un reproș nou. Numai că reproșul nu mai e, acum, o teorie de grup subteran, ci o explicație îmbrățișată de grupuri mari. Mai precis, de așa numita clasă de mijloc americană albă. Ea simte că pierde teren, că e sacrificată sau nesocotită de politicieni care aleargă de mînă cu minoritățile, caută recruți între străinii intrați în Statele Unire sau se ocupă doar de succesul capitaliștilor de care sînt plătiți. Și Trump și Sanders au atins - cum se zice - un nerv activ sau, mai simplu spus, au dibuit o bombă gata de explozie. Căci nemulțumirea acestei părți de societate nu e nemotivată. Ca în orice epocă de schimbare, un grup sau altul al societății se trezește neglijat sau observă că rămîne în urmă față de cei pe care îi privea de sus. În acest caz, sectorul problemă e acea parte a societății care a dus greul, dar a și controlat mersul lucrurilor în Statele Unite. Pe de o parte, e vorba de americanii de succes economic moderat, dar îndestulător, care asigurau puterea sectorului economic privat mediu. Ei sînt azi surclasați de o clasă mult mai tînără, foarte mobilă, expertă în tehnologie, mobilă, și neatașată valorilor tradiționale. Altfel spus, Google și Microsoft domină piața împărțită pînă nu de mult de mici companii locale și tradiționale sau de companii mari, dar tipice și previzibile. Fermieri, mici antrepenori locali și lucrători cu meserii practice se simt înlăturați și uitați de o clasă nouă care mărșăluiește din succes în succes fără să se uite înapoi. Culmea, lor li se alătură un grup aparent opus, alăctuit din americani foarte tineri care descoperă în socialism, în stat și în colectivism alternativa la o realitate nedreaptă cu toată lumea. Pentru acești tineri studenți, boemi și - cum le place să își spună - militanți, nu e nimic de păstrat din actualul sistem politic și de valori. Viitorul trebuie să fie radical și, prin urmare, socialismul n-ar fi deloc rău.

    Confluența grupurilor neliniștite ale fostei Americi de mijloc și a tinerilor rebeli poate părea nefirească. Într-adevăr, vorbim de generații diferite, de valori cotidiene diferite și de medii sociale diferite. Dar vorbim de aceeași nervozitate și de aceeași aversiune față de centru. Trump și Sanders se ciocnesc politic, dar se revendică din același izvor: ostilitatea față de stăpînii clasici ai sistemului politic. De aici și problemele.

    Nici Trump, nici Sanders nu au resursele pentru a merge dincolo de propria contestație. Amîndoi fac explozie în aplauzele unui public însetat de explozii și atît. Pe cît de evident e că sistemul clasic are probleme serioase, pe atît de clar e că noii contestatari știu doar să le denunțe, nu să le rezolve. Acest tip de situație se numește criză reală de sistem. În termeni foarte puțin diferiți, aceeași situație scutură sistemul și în Europa de Vest, unde rolul lui Trump și Sanders e jucat de forțe ca Frontul Național francez, mișcarea spaniolă Podemos, partidul grec Syriza sau Laburiștii britanici în cea mai recentă formulă. Ce se poate spune și presupune e că, mai departe, sistemul va reuși să cîștige partida fără să calmeze situația. Lupta sistem-anti-sistem va continua și, de aici înainte, pericolul e despărțirea tot mai dramatică între o mare parte a societății și sistemul care conduce. Evenimente grave ca valul migraționist, terorismul și falimentul sistemelor de asistență socială vor hrăni coflictul și vor lărgi prăpastia. Imprevizibilul devine tot mai posibil. S-ar putea să asistăm la ultimul rînd de alegeri așa-zis normale și s-ar putea la fel de bine să începem curînd o epocă politică derutantă, agitată și fără nume.

    TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog, alegeri prezidențiale americane 2016


    Viitorul fără nume (I)

     

    Pînă la alegerea noului Președinte al Statelor Unite mai sînt zece luni, cîteva mii de mitinguri, zeci de confruntări electorale de parcurs, cine știe cîte campanii de presă, și dreptul la surprize de care restul lumii nu va ezita să se folosească. Cu toate astea, cîteva lucruri sînt deja așezate și, din această poziție, vorbesc despre lucruri noi.

    E vorba despre ceva ce s-a întîmplat în lumea așa numitei clase de mijloc albe din Statele Unite. Există semne că această categorie socială, altădată stabilă și stăpînă pe situație, e, acum, cuprinsă de neliniște. Primul și cel mai important semn al problemelor clasei de mijloc albe e vizibil din felul în care acești oameni s-au angajat în desemnarea candidaților la Președinția Statelor Unite.

    Două figuri au confiscat atenția generală. Amîndouă au lovit, de la stînga și de la dreapta, sistemul politic tradițional. Amîndouă au adus în dezbatere un discurs furios, împins pînă la insultă și încărcat cu propuneri revoluționare, dacă nu chiar nechibzuite. Donald Trump, care încearcă să devină candidatul Republicanilor, și Bernie Sanders, care încearcă să devină candidatul Democraților, au apărut, cum s-ar zice de nicăieri și au adunat în jurul lor o energie populară formidabilă.

    Trump e o figură cunoscută, dar reputația lui vine din afara politicii și a crescut dintr-un amestec de apariții publice bizare și, în orice caz, de foarte puțin bun gust. Trump e un miliardar al lumii antreprenorilor de construcții, un obișnuit al televiziunilor, și un mare amator de celebritate. O gură mare și, deseori, spurcată, Trump a intrat în politică, fără să fi deținut vreodată un post de partid. Trump a explodat într-o jerbă de declarații scandaloase, propuneri radicale și injurii rostite fără reținere. Mediile de informare au primit șocul în plin. În ultimele 2-3 luni, spectacolul incendiar promovat de Trump a ocupat ecranele și netul. Un public frenetic l-a urmat și a început să simtă că și-a găsit, în sfîrșit reprezentantul. Trump a călcat în picioare public și sistematic toate tabuurile și toate clișeele care asigurau eticheta vieții politice americane.

    De celalată parte, Bernie Sanders, un senator puțin cunoscaut în vîrstă de 73 de ani, a generat un alt cutremur. Sanders a avut curajul să se prezinte ca socialist pur și adversar al capitalismului în țara capitalismului. Odată cu Sanders au reapărut teme și cuvinte demult uitate sau evitate în dezbaterile politice americane: viitorul socialist, economia de stat, impozitele anti-corporație, sancționarea fiscală a bogaților și retragerea americană din politica externă activă în teatrele de conflict. Sanders a adunat în jur un public la fel de pornit și militant ca susținătorii lui Trump. Politica americană a fost surprinsă nu de o figură marginală ci de două voci bubuitoare. Apariția acestor două tubulențe și susținerea pe care au găsit-o nu pot fi un accident. În fond, și Trump și Sanders fac același lucru: zgîlțîie sistemul în aplauzele frenetice ale susținătorilor pe care îi desparte coloratura ideologică și îi unește frustrarea. Cursa pentru Președinția americană nu mai e, în acest moment, doar competiția obișnuită între dreapta Republicană și stînga Democrată ci și o ciocnire frontală între susținătorii sistemului și adversarii lui. Iar susținătorii sistemului au de ce să fie surprinși, pentru că s-au trezit asediați de americani care se simt excluși, umiliți și sătui.

    TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog, alegeri przidențiale americane


    Moldova? Nimic mai simplu, nimic mai complicat (II)

     

    La o privire grăbită, s-ar putea crede că problemele care au măcinat de atîta timp din interior Moldova și-au găsit nașul și leacul. În fond, trăim vremuri noi, moderne și libere. Fiind născute de o istorie plină de violență și întuneric, bolile arhaice ale Moldovei nu vor supraviețui în noul climat. Deși lucrează de 25 de ani, această ipoteză optimistă a produs prea multe dezamăgiri: Cursul dezordonat al vieții din Republica Moldova continuă, încă mai înverșunat. Cine e de vină?

    Răspunsurile clasice sînt binecunoscute: Rusia, Uniunea Europeană, România și, bineînțeles, Moldova însăși, reprezentată de hulita ei clasă politică. Singura problemă a acestor răspunsuri automate e că sînt corecte. Suprapunerea lor nu face decît să ascundă mai bine problema de bază. Altfel spus, problema nu e atît absența îngerilor. Problema e că toate părțile, începînd cu Moldova, văd în Moldova ceva ce ar putea exista sau ar trebui să existe în viitor, fără să mai lase loc de viață Moldovei prezente și propriu-zise. Cele două campioane în materie sînt Rusia și Uniunea Europeană. Amîndouă lucrează la fel de departe de realitate și refuză să accepte realitatea locală, cu deosebirea că una trage spre viitorul de anticipație iar cealaltă spre viitorul trecut.

    Mult pomenita racordare a Republicii Moldova la valorile europene are toate bunele intenții și pare soluția de aur. Însă nepotrivirea e prea mare. Uniunea Europeană visează la un stat ideal și s-a obișnuit să creadă că tot ce e neregulat, contradictoriu și confuz în Moldova își va da duhul cu bucurie, odată acoperit de pătura cuprinzătoare a valorilor, legilor și instituțiilor europene. Oricît ar fi de greu de recunoscut, această idee e greșită. Știm asta din nenumărate ocazii trecute în care exportul de democrație și civilizație n-a reușit tocmai pentru că a presupus că valorile se pot importa după un plan, cu termene și obiective atent stabilite. Ajutorul european e foarte important, dar poate schimba decisiv lucrurile doar dacă pune mijloace la dispoziția unei societăți cît de cît coerente. Moldova nu e așa ceva și, în consecință, intervenția UE produce, în ciuda bunelor intenții, efecte problematice. O pătură urbană și educată se identifică total cu Europa și trăiește frustrarea crescîndă a unui proiect nerealizat. În același timp, o pătură rurală și needucată își confirmă prejudecățile.

    Rusia lucrează cu obiectivul unei Moldove recapturate. Formula dominației ruse duce în trecut. Rusia nu a dezvoltat și nu va dezvolta nici la ea acasă un sistem deschis, ci va masca în patriotism și demagogie regula veche a regimului de comandă. Efectul nu poate face decît rău Moldovei, pentru că ar muta o țară în alt timp, fără să se ocupe de ralitatea ei prezentă, altfel decît suprimînd-o. 

    România e în situația cea mai încurcată. Deși e, evident, sora mai mare, mai bogată și mai puternică, România nu are o politică propriu zisă față de Moldova, pentru că a uitat sau nu știe ce înseamnă Moldova ca parte a națiunii române. Evident, românii fac automat referința la limba și sîngele fraților moldoveni, dar asta e tot. Timpul a transformat toate aceste referințe într-o îndatorire de bun simț. Evident, rămîne adevărat că sîngele apă nu se face, dar asta nu înseamnă că grupa de sînge nu mai contează. Destinul Moldovei nu poate fi despărțit de România, dar lipsa abordării pragmatice știe să producă întîrzieri și distanțe. Astfel, mult discutata problemă a Unirii e concepută și la București și la Chișinău în termeni aproape iraționali. Totul e bine și frumos sub raport literar, artirtic și pășunist, dar toate aceste amăgiri nu sînt decît un fel de a ignora reguli neiertătoare în materie. Unirea a două state care aparțin aceleași națiuni e posibilă doar atunci cînd unul din state e un mare succes. Asta permite statului cu poziție tare să accepte grefa fără probleme majore. Nu e cazul României.

    În sfîrșit, Moldova însăși ratează propria realitate pentru că nu are puterea să se considere ce e cu adevărat: un stat cu culturi, populații și interese interne diferite. Din acest motiv, românismul unora nu poate fi gîndit decît ca antirusism și invers. Ideea după care, de pildă, buni patrioți români pot gusta și respecta cultura rusă sau se pot alia cu rusofonii emancipați nu e luată în seamă.

    În al doilea rînd, Moldova are handicapul unei involuții culturale și al unei degradări sociale masive. Oamenii nu sînt bine pregătiți sau sînt legați de un nivel de înțelegere limitat la deșeurile lăsate în urmă de URSS. Nu e vina lor și nu sînt singuri în această situație. România e, la rîndul ei, prost pregătită cultural, politic și social în raporturile cu lumea modernă. Însă cazul Moldovei e flagrant și prea puțin clar moldovenilor înșiși. Înapoierea nu e o rușine. E doar un handicap care poate fi depășit. Adevărat, naivitatea nu ajută și cine crede că lozincile sentimentale sau refugiul în tradiții de carton scutesc de efort se înșală.

    Din miile de pagini care se pot scrie mai departe despre enorma complicație care e Moldova, ar merita reținut doar finalul. Pentru că e foarete simplu: soluționarea cazului moldovenesc nu va fi dată de Moldova ci de un viitor mare viraj al istoriei care va preschimba, iar, înfățișarea Europei de Est.

    TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


    Moldova? Nimic mai simplu, nimic mai complicat (I)

     

    Și dacă cineva sătul de răcnete, blesteme, vorbe fără șir și alte produse de balamuc strigă exasperat: pentru Dumnezeu, poate cineva să îmi spună ce se întîmplă în Republica Moldova? Răspunsul cel mai cuminte ar fi: nu! Și atît.

    E suficient pentru că, în spatele acestui cuvînt, se află adevărul. Nimeni nu știe ce se întîmplă cu adevărat în această țară mică, săracă și vînturată de toate relele. Aparent se întîmplă multe și de toate în Republica Moldova: cad guverne, dispar miliarde, se revoltă oameni ceea ce îi revoltă pe alți oameni, se fac averi, se moare de foame, se pregătesc invazii, unirea cu România e la un pas sau nicăieri, rușii, găgăuzii, ucrainienii sînt persecutați azi și stăpîni mîine, Europa e cu ochii în patru, dar are nevoie de ochelari, iar limba de stat e a altui stat tocmai pentru că asta întărește statul moldovenesc.

    Concluzia corectă în fața acestui șuvoi bezmetic e că, de fapt, în Republica Moldova nu se întîmplă nimic. Ca să fie mai clar și ca să înțelegem că nu avem ce înțelege, trebuie spus imediat că în Republica Moldova trăiesc, într-adevăr, oameni în carne și oase  ca toți oamenii, dar asta nu e suficient. Oricine ar fi și oriunde ar trăi, oamenii fac o istorie clară măcar pentru ei înșiși numai și numai dacă știu că au în comun ceva ce e al lor, dar e peste ei și vine dinaintea lor. De obicei, acest ceva care leagă fără să-și arate cusătura e limba, sîngele sau, mai rar, experiența comună încurajată de separația geografică.

    Foarte simplu spus, limba și sîngele dau un gtrup etnic. Ceea ce nu e neapărat decisiv, pentru că un grup  etnic nu e nici bătut în cuie, nici victorios peste timp. Grupurile etnice pot trăi fără să înflorească, se pot schimba sau pot dispărea - fie că sînt înghițite de alt grup, fie că se sting în izolare. În alte cazuri, grupuri etnice diferite pot fi unificate de traiul îndelungat în același spațiu, mai ales dacă acest spațiu e, cum s-ar zice, mai la margine, izolat sau rupt de alte spații care l-ar putea influența.

    Unicitatea blestemată a Moldovei e că a trecut prin toate aceste formule, fără să se oprească îndeajuns la una din ele. Istoria Moldovei s-a schimbat în mod repetat și la intervale scurte. În consecință, oricare ar fi formula de identitate - lingvistică, de sînge sau multietnică - cineva se va găsi să o susțină și altcineva să o respingă cu argumente care ocolesc adevărul, dar și cu argumente care se bizuie pe fapte. În mod derutant și inevitabil. Moldova e un spațiu care devine altceva cu fiecare voce și privire chemate să se pronunțe. Așa poate fi același teritoriu, simultan, spațiu național pentru unii iar pentru alții vatră etnică sau chiar  străinătate. Puse la un loc, toate aceste dorințe și credințe nu dau și nu au cum să dea ceva clar și acceptabil pentru toată lumea. Moldova e o sumă de conținuturi fără albie. S-ar putea spune, așadar, că dezordinea care stăpînește Republica Moldova nu e rezultatul direct al anarhiei politice, așa cum susțin destui comentatori și cred destui moldoveni înfuriați de calitatea celor ce se învîrt la conducerea statului. Dezordinea politică e incontestabilă, dar nu explică prea mult. Ea însăși e efectul unei dezordini mai adînci care s-a întărit în timp și a devenit totuna sau aproape totuna cu istoria Moldovei. Această stare neobișnuită în care platoul stă pe piloni mereu în schimbare explică de ce anume Moldova nu are cum să fie stabilă și coerentă. Lăsînd la o parte teoriile despre trecut, întrebarea cu adevărat importantă e dacă această așezare confuză poate fi în vreun fel pusă în ordine. Cu alte cuvinte: se poate sau nu limpezi viața Moldovei? După datele pe care le avem în față, răspunsul nu e încurajator.

    TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


    Publicabil/nepublicabil (II)

    Moldova Blog Traian Ungureanu Square Banner

     

    Discuția despre reapariția cărții lui Hitler pe piața germană, trebuie precedată de cîteva specificații tehnice. Mai întîi, așa numita carte nu e chiar o carte care respectă definiția clasică. Hitler nu a scris, ci a dictat cartea în 1924, pe cînd avea timp destul în închisoarea în care ispășea, în regim foarte relaxat, o condamnare pentru rebeliune. Cartea retipărită acum e rezultatul unui exercițiu de cercetare vast al Institutului pentru Istorie Contemporană din München, un corp academic bine cunoscut, cu o reputație excepțională în lumea studiilor istorice contemporane. Cartea nu e o simplă reproducere a textului original. Ediția publicată recent se întinde pe trei volume și atinge 2000 de pagini, din care 1200 conțin aparatul explicativ, cu aproximativ 3500 de note care lămuresc cititorul în detaliu asupra contextului social, politic, istoric și filozofic al epocii. În ediția publicată de Institutul din München, o carte sinistră devine o excelentă introducere în istoria epocii și un îndreptar neprețuit pentru generațiile care nu o cunosc.

    Apariția Mein Kampf într-o nouă ediție germană a fost întîmpinată de poziții contradictorii. Pe de o parte, un curent de opinie a socotit publicarea utilă, argumentînd că, în acest fel, societatea germană depășește un punct dificil și elimină un element vicios de atracție, generat tocmai de interdicția de șapte decenii a cărții. Fructul oprit a dispărut și, odată cu el, cred aderenții acestui punct de vedere, se stinge și mistica unui Hitler interzis și martirizat de așa zisa cenzură democratică. De notat, ceremonia de lansare a cărții a fost deschisă de Ian Kershaw, unul din cei mai mari istorici contemporani ai nazismului și autorul celei mai solide biografii a lui Hitler. Kershaw a argumentat în favoarea cunoașterii prin confruntarea critică a textelor trecutului, indiferent de originea și calitatea lor.

    De cealaltă parte, s-au așezat argumente ale asociațiilor civile și ale unora din organizațiile evreiești care au avertizat asupra pericolului pe care îl conține accesul la textul lui Hitler și au sugerat că ediția critică publicată în Germania poate duce la normalizarea nazismului și a figurii lui Hitler. Incontestabil, acest tip de argumente semnalează un pericol real. Oricît de neconvenabil ar suna, adevărul e că readucerea unei teme sau a unei figuri istorice sinistre între temele și figurile așa zicînd normale ale istoriei poate conduce la clasicizare. Cum? Pur și simplu, așezîndu-l pe Hitler în rafturi de bibliotecă alături de autori fără vină și pată.

    Unde e adevărul? În tendința de a reda, critic, istoriei toate faptele și figurile sau în presiunea care insistă asupra limitelor și se împotrivește normalizării lui Hitler? Răspunsul e că ambele serii de argumente sînt corecte. La fel cum e de bănuit că fiecare va lua ce crede dintr-o asemenea carte. Publicul general va găsi o introducere excepțională în cauzele și metodele ororii naziste. În același timp și folosind aceeași ediție, resentimentarii vor culege otrăvuri tari și vor lăsa neatins aparatul explicativ. În plus, e de amintit că textul cărții lui Hitler era demult accesibil, și în Germania, pe net.

    Ediția publicată la München a fost tipărită într-un tiraj mic, epuizat imediat (4000 de exemplare), dar e de crezut că, în curînd, vor fi publicate tiraje suplimentare. O ediție franceză e, deja, în pregătire și, fără îndoială, vor urma ediții în alte limbi. Pînă la urmă, republicarea acestei cărți de infamie totală era inevitabilă. E de sperat că tot ea va fundamenta oroarea de nazism pentru generațiile care vin.

    TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


    Publicabil/nepublicabil (I)

    Moldova Blog Traian Ungureanu Square Banner

     

    Pe la începutul lui 1990, într-o perioadă în care fiecare zi dobora altă interdicție comunistă, tarabele cu cărți și ziare dădeau Bucureștiului echivalentul unei răcnet neîntrerupt. Pe tabla murdară a tarabelor apăreau și dispăreau fără întrerupere cărți și ziare tipărite repede, pe hîrtie proastă și abia atribuite vreunei edituri. Singurul lucru clar erau titlurile care zbierau de pe prima pagină a ziarului sau de pe coperta cărții tot felul de lucruri nemaivăzute. Într-adevăr nemaivăzute. În special, cărțile recuperau titluri și autori uitați sau interziși vreme de 50 de ani de cenzura regimului comunist. Orice autor și orice lucrare puteau apărea oricum, peste noapte în volume strînse în grabă, fără cea mai mică îngrijire, sau copiate cu mijloace foto rudimentare după ediții originale. Șocul nu înceta să atragă cumpărători pestriți și emoționați care adunau de-a valma, la prețuri neglijabile, vrafuri de tipărituri, cărți și broșuri, de la scrierile politice ale lui Eminescu, la reviste pornografice mizere. În acest șuvoi de cerneală tipografică groasă, literatura și autorii legionari era, la aproape fiecare tarabă, vedeta și atracția prinicpală. Setea de întîlnire cu marfa literară legionară putea fi explicată, în mare măsură, de suprimarea prelungită sub comuniști. Al doilea motiv era - paradoxal! - antireclama propagandei oficiale care înfierase atît de insistent extremismul legionar încît îl înzestrase cu aromele fructului oprit.

    Febra a trecut relativ repede. După un sau cel mult doi, cererea a dispărut aproape cu totul și broșurile legionare sau istoriile pro-legionare au început să se adune în vrafuri nevîndute pe tarabe. Tentația și fascinația accesului la texte interzise s-au stins mai repede decît era de bănuit. De atunci încoace, interesul public s-a schimbat cu totul. Apatia provocată de o ofertă nesfârșită, distracțiile de alt gen și chiar o oarecare blazare în fața elementelor de senzațional au cumințit publicul. La mare căutare sînt acum exotismele și escapismul. Tensiunile textelor de agitație și extremism nu mai interesează. Sînt obositoare. Evoluții de acest tip sînt de găsit peste tot în istoria primilor ani fără comunism ai statelor est-europene. Chiar și state vest-europene au depășit pudorile sau restricțiile editoriale și, în limitele largi permise de lege, au reprodus autori și lucrări cu o reputație și un palmares sinistru. Rămîne, desigur, cazul german. Ca de obicei și din motive întemeiate, trecutul german și recuperarea lui în conștiința publică sînt o problemă aparte.

    Recent, tema a reapărut spectaculos. După o absență de exact 70 de ani, publicul german are la dispoziție un volum dinamită - întruparea interdicției supreme. Nici mai mult nici mai puțin decît Mein Kampf, cartea în care Adolf Hitler și-a adunat ideile, amintirile și proiectele. În ultimii 70 de ani, cartea n-a mai fost publicată. Deținătorul drepturilor legale, landul Bavaria, a refuzat să o facă, firește sub presiunea implicațiilor morale pe care o astfel de decizie le implică. După 70 de ani, drepturile legale deținute de Bavaria au încetat și publicarea cărții nu mai poate fi blocată. Deloc surprinzător, imediat după dispariția obstacolelor legale, cartea a fost retipărită și trimisă pe piață. Nu chiar în orice condiții, după cum vom vedea. Însă dispariția interdicției nu a pus capăt dezbaterii: e sau nu e acceptabilă republicarea unei cărți născute de mintea care a provocat cea mai mare catastrofă umană cunoscută de Europa de Vest?

    TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


    A fost, dar nu s-a întîmplat (ll)

     

              Între oamenii, altfel informați, ai societăților occidentale nimeni sau aproape nimeni nu poate spune că e la curent cu ce fac rușii în Siria și cu atît mai puțin că are o părerere, că e indignat sau mulțumit. Singurul lucru pe care opinia publică occidentală îl are la dispoziție cu adevărat e ignoranța. Pare imposibil de înțeles cum anume s-a ajuns într-o asemenea situație, după ce viața civililor în zone de război a ajuns o temă de mare interes, dacă nu cumva o obsesie, a opiniei publice occidentale. În ultimii 15 ani și poate mai mult, fiecare incursiune militară americană sau israeliană a fost însoțită de un cortegiu de date, rapoarte și proteste - toate condamnînd crime presupuse sau reale împotriva populației civile. Nici o explicație a militarilor și nici o circumstanță locală nu au putut slăbi sau elimina acuzațiile și nu au putut repara imaginea forțelor americane și israeliene.

              Diferența care începe să explice ignoranța publică atunci cînd e vorba de acțiunile Rusiei în Siria vine, înainte de toate, de la paralizia subită a grupurilor de presiune și protest. Avioanele rusești au bombardat în voie cartiere din Aleppo și au ucis acolo zeci de civili fără ca grupurile de specialitatate să miște un deget. Nici o demnostrație de protest nu a izbucnit la Washington, Londra, Berlin sau Paris. Poliția nu a trebuit să apere magazinele, iar pompierii nu au avut de stins mașinile incendiate de oameni - se vede treaba - înebuniți de furie la vederea crimelor  comise de militari ruși în Siria. Nici o campnaie de presă și nici o petiție pe net, nici un documentar anchetă tv pe canale ca BBC sau CNN, nici o fundiță sau insignă pe rever și nici un protestatar infiltrat într-o conferință de presă cu oficiali ruși nu au tulburat liniștea și nu au alarmat conștiințele. Oare de ce?  

                 Militanții cuprinși brusc de tăcere n-ar trebui să se mire sau să se supere dacă vor afla că acțiunile lor spun unul și același lucru: mînia lor nu privește crima și abuzul în genere, ci Statele Unite, Israelul și, mai larg,  un Occident care nu e pe placul lor. Mai departe, același comportament ipocrit ne spune că așa numitul civism care găsește culpe cîte-n stele cînd e vorba de Occident, nu e decît o prelungire directă sau indirectă a propagandei rusești. Că unii din actorii acestei farse habar n-au cui cîntă în strună în vreme ce alții o știu prea bine, nu mai contează. Efectul e asigurat. Curentul general de opinie, adică adevărul redus la o formulă simplă, spune că Statele Unite și Israelul, ca reprezentanți ai lumii occidentale, sînt, prin tradiție și prin definiție, un opresor sistematic și criminal, gata oricînd să ucidă civili nevinovați pentru a se impune peste tot în lume.

               Acest tipar s-a impregnat atît de bine în opinia curentă încît nimic, nici un efort și nici un tip de precauție, nu îl mai poate clătina. Americanii au ajuns să interzică loviturile asupra convoaielor cu care Statul Islamic transportă petrol spre punctele de vînzare, pentru a evita asasinarea șoferilor. Nu ajută la nimic. Armata israeliană își anunță cu manifeste și mesaje vocale atacurile pentru a permite cvililor să se adăpostească. Nu contează. În același timp, palmaresul atroce al Rusiei e atestat, dar nu există în conștiința publică occidentală. Palmaresul istoric rusesc e sinistru și ar fi trebuit să elimine orice urmă de îndoială. În fond, armata rusă a distrus așezări și a masacrat civili fără reținere peste tot acolo unde a călcat: nu numai în Siria, dar și în Cecenia și Afganistan. Dar toate s-au întîmplat fără să existe. Sau, cu titlul inspirat al unei cărți despre misterele memoriei și propagandei sovietice: a fost demult și, oricum, nu s-a întîmplat.

    TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog

    În exclusivitate