sâmbătă, aprilie 30, 2016 Ora Locală 04:27

    Cernobîl ediția revăzută, adăugită și falsificată (I)

     

    Au trecut 30 de ani de la cel mai mare accident nuclear vreodată înregistrat. Pentru cine nu știe povestea, în dimineața zilei de 26 aprilile 1986, unul din reactoarele nucleare de la Cernobîl a explodat. Tehnic e greu de explicat ce s-a întîmplat, dar adevărul ultim e unul și același: explozia a provocat degajarea masivă de radiații. Sute de mii de oameni din zona imediat înconjurătoare au fost supuși unor doze de radiație mult peste nivelul admisibil. Mediul natural a fost infestat profund. Zona din jurul reactorului a fost abandonată și, după 30 de ani, e un spațiu halucinant care păstrează clădiri și așezări în ruină, lăsate în seama timpului și roase de vreme.

    Dar înțelesul marelui accident nuclear de la Cernobîl e, în primul rînd, uman și politic. Statul sovietic și-a arătat, încă o dată, adevărata față. Prima măsură a statului sovietic a fost să ascundă existența accidentului. Populația a fost evacuată din zonă abia după primele 24 de ore. Mii de oameni au purtat sau poartă încă semne de degenerare. Generația născută din ei are o rată oribilă de malformații. Echipele de intervenție trimise la reactor au fost, de fapt, sacrificate. Ca de atîtea ori, regimul sovietic a decis că metoda cea mai sigură e valul uman trecut prin tocător. Pompierii și specialiștii în intervenții nucleare au fost împinși la moarte sigură, în numele eroismului patriotic sovietic. Propaganda sovietică a intrat rapid în funcție și, ca de obicei, a hotărît cum trebuie să arate realiitatea. Mediile de informare și liderii sovietici au negat existența accidentului și au acuzat mediile de informare occidentale de dezinformare. În acest caz, propaganda sovietică s-a bătut cu date și probe științifice recoltate de stații de analiză nucleară și seismică din afara Uniunii Sovietice. În cele din urmă, statul sovietic a trebuit să recunoască, fie și cu jumătate de gură, că la Cernobîl s-a produs un accident. Regimul sovietic se afla, dealtfel, foarte aproape de sfîrșit dar, evident, nimeni nu avea cum să știe, pe atunci, așa ceva. La Cernobîl, regimul sovietic a dat ultima mare probă de atitudine și mentalitate în raport cu ființa umană. Rezultatul a fost, ca întotdeauna, un disprețul sau, mai bine zis, negația completă a ființei umane, în raport cu necesitatea supremă a cauzei comuniste și a liniei ideologice.

    Dacă, după 30 de ani, Cernobîl lasă ceva în urmă, în afara dezastrului uman, atunci e vorba de lecția repetată a crimei la care duce inevitabil ideologia înscăunată în fruntea statului. Așa ar spune bunul simț. Dar lucrurile nu stau chiar așa. După 30 de ani, Cernobîl tinde să devină o lecție perversă. Lecția care vorbește despre capacitatea uluitoare a minții umane de a uita sau, mai grav, despre capacitatea de a-și modifica, din interes, amintirile.

    TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


    Frica de propriul gînd (II)

     

    Așa cum dictează logica implacabilă a cedărilor, după primul pas înapoi făcut de Cancelarul Merkel au apărut presiunile care îl cer pe al doilea. Cancelarul german a acceptat, la cererea Turciei, să trimită în justiție un cetățean german care l-a insultat pe liderul Turciei.

    La cîteva zile de la această decizie mai mult decît discutabilă, Recep Erdogan, Președintele Turciei a mărit miza. Perfect lămurit asupra capacității de rezistență a celeilalte părți, Erdogan a trimis un nou ultimatum: dacă pînă în iunie turcii nu vor primi dreptul de a călători fără viză în UE, Turcia va suspenda acordul pentru controlul valului de migranți. Cu alte cuvinte: dacă nu ne lăsați imediat să intrăm fără viză în UE, vă umplem de migranți. Oricît de brutală, comparația reflectă fidel poziția turcă. Nu e nimic de adăugat aici. Erdogan știe că are în față un partener cu spatele la zid și nu ezită să extragă avantaje. E greu de văzut ce poate face Germania în fața acestei amenințări abia voalate. Sigur, e mult mai ușor de spus ce ar fi putut face și n-a făcut Germania pentru a evita această situație umilitoare. Slăbiciunea inițială, răsărită din infernul bunelor intenții, a transformat Germania în țară țintă. Criza declanșată rapid de instalarea a peste un milion de migranți a schimbat situația. Germania a trebuit să ceară un armistițiu și Erdogan a ajuns, astfel, în poziția de a dicta termenii.

    E imposibil de văzut cum mai poate ieși Germania din acest joc fără șanse. Căci, în ciuda situației jenante impusă de Erdogan, Germania nu poate abandona poziția de principiu favorabilă migrației. Așa arată contradicția irezolvabilă creeată de incoerența liberalismului doctrinar, care e îngrozit simultan de valorile anti-liberale ale Islamului, dar și de ideea că ar putea ofensa Islamul. În plus,  societățile vest-europene sînt dominate, secret, de frica de violență. Amenințarea de bază plecată din Orientul Mijlociu e violența pură, nediscriminată și continuă. Europa n-a mai trăit o asmenea angoasă din vremurile războaielor religioase ale secolului al XVII-lea și e nepregătită pentru viața în acest regim. Consecința e un pact nesemnat, care recomandă acomodarea și refuză protestul sau riposta.

    Pînă acum, reacțiile societății au vizat, abstract, principiul libertății de expresie. De aici marile demonstrații de după atentatele de la Paris sau Bruxelles. De notat că în toate aceste cazuri, protestele au evitat sistematic orice referință la autori și la originea crimelor. La Bruxelles, protestatarii adunați acum două săptămîni au manifestat împotriva terorismului și a urii. Poziția e schizoidă. Protestul s-a scindat pînă la a-și pierde sensul. Cineva care iese în stradă pentru a protesta împotriva răului și a celor ce ar putea incrimina răul are o problemă serioasă: știu ce e rău, dar mi-e frică de propriul gînd și nu-mi dau voie s-o spun. Anomaliile noii psihologii și reflectarea ei în politica de stat sînt un capitol vast și în plină evoluție. Vom mai vedea și ne vom mai mira de multe. Tulburarea și confuzia sufletului occidental vor schimba istoria într-un fel pe care încă nu-l putem bănui.

    TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


    Frica de propriul gînd (I)

     

    Un actor sau, mai curînd, un actoraș german de televiziune, pe numele lui Jan Böhmermann, a făcut un șuvoi de glume îndoielnice într-un program difuzat de ZDF, un post de televiziune respectat și influent. Chiar dacă nu și-a propus așa ceva, actorul german a declanșat un scandal uriaș. Mai mult, cazul Böhmermann a devenit rapid un test pentru valorile publice germane și europene, de fapt pentru limitele lor. Pe scurt, actorul german a mitraliat în gura mare insulte și comparații grotești cu ținta Recep Erdogan, fostul Prim Ministru, actualul Președinte și lider necontestat al Turciei. Erdogan a reacționat imediat dar nu oricum. Erdogan s-a declarat ofensat, așa cum ar fi făcut oricine. Apoi, lucuruile s-au complicat. Cazul Böhmermann/Erdogan a devenit cazul Erdigan/Germania. Președintele Turciei a decis să ceară punerea sub acuzare a actorului, în Germania, pe baza unei legi germane. Erdogan putea cere, dar nu putea dispune. Deschiderea acțiunii judiciare nu putea veni decît u acordul autorităților germane. Iar autoritățile germane au încuvințat cererea lui Erdogan. Nimeni altcineva decît Cancelarul Angela Merkel a anunțat că actorul german poate fi anchetat, în baza unei legi germane care incriminează jignirile aduse șefilor de stat. E vorba de o lege obscură care supraviețuiește de o sută și ceva de ani și care proteja onoarea capetelor încoronate, într-un sistem care folosea noțiunea de lèse-majesté, pentru a pedepsi aproape orice critică sau glumă pe seama unui suveran. Vremurile s-au schimbat, legea a rămas și a fost pusă la treabă. Cu toate astea, cazul e în foarte mică măsură o chestiune de legalitate.

    Implicațiile reale sînt morale și politice. Asta, pentru că, de fapt, toată lumea știe de ce s-a grăbit Cancelarul Merkel să facă loc solicitării lui Erdogan. Turcia și Erdogan dețin, de-a dreptul, puteri de control asupra Germaniei și Europei în ansamblu. Din clipa în care Uniunea Europeană a semnat, la presiuni germane, un acord cu Turcia pentru blocarea migranților care vin din toate părțile Africii și Asiei, relațiile reciproce au încetat să mai fie raționale și egale. Erdogan a devenit, practic, mîna de pe robinetul care poate poate opri sau deschide robinetul. Dacă Erdogan e mulțumit, valul de migranți e blocat. Dacă Erdogan e nemulțumit, robinetul se deschide și Europa, mai precis Germania, trebuie să înghită încă un val de sute de mii de migranți. Așa a apărut ca politică de stat germană acomodarea sau, ar spune alții, supunerea consimțită în fața lui Erdogan și a intereselor lui. Oricît de exactă ar fi justificarea în legislația germană, cedarea guvernului rămîne și creează un precedent formidabil. Breșa a fost făcută. Europa începe să învețe de la exemplul german cum anume se poate plia politica de stat pe dorințele altor state, altor lideri și, în cele din urmă, altor culturi.

    TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


    Pe bani, pe muncă și pe idei (II)

     

    Zilele în care filozofia BRICS făcea furori par departe. Astăzi, vedetele economiei de model ne-occdental sînt în pană sau mai rău. Foștii adepți ai insurecției economice BRICS nu mai au chef de vorbă. Există, practic, o singură excepție: India continuă ascensiunea economică, dar asta e mai degrabă un argument împotriva modelului BRICS. Inclusă în statele acoperite de aceste odinioară faimoase cinci inițiale, India a fost și e singurul exemplu de democrație constantă și capitalism clasic. Mai exact, India a părăsit treptat modelul cvasi-socialist care a dat regula pînă acum 25 de ani și a încurajat o formă de capitalism primar, mult mai competitiv și mai agresiv decît varianta occidentală. Politic, India a consolidat instituții democratice și a evitat concentrarea la vîrf sau dominația statului în economie. Aici e, probabil, de găsit motivul pentru care India a supraviețuit ecuației BRICS. În rest, numai povești fără happy end.

    Înainte de toate e vorba de regina sistemului: China. Situația Chinei e extraordinar de complicată, dar poate fi rezumată destul de exact. Anii creșterii economice incendiare s-au încheiat. China a întîlnit, inevitabil, contradicția care opune libertatea economică lipsei de libertate politică. Succesul economic a creat probleme pe care Partidul Comunist Chinez a încercat să le rezolve așa cum știe și poate un partid unic: administrativ. Partidul contra piețe a însemnat o victorie a Partidului cu prețul unui eșec economic masiv. Investitorii de profesie, dar și oamenii de rînd, încurajați să își plaseze economiile în circuitul liber, s-au izbit de limitele sistemului. În același timp, Partidul Comunist a fost pus în fața consecințelor tipice ale unei economii supraturate: nevoia continuă de resurse importate, deplasări sociale uriașe de la sat la oraș și cheltuieli de asistență sociale în creștere continuă. Ecuația de succes a Chinei pare blocată de cîțiva ani buni și are șanse mari să rămînă așa.

    Africa de Sud e un caz derizoriu. Inclusă între viitoarele puteri economice doar din simpatie politică pentru administrațiile politice de culoare, Africa de Sud a căzut rapid în fața economiei reale. Populația de culoare săracă a fost fraudată a doua oară. Mișcările de protest au fost suprimate violent de guvern. Veniturile din exporturi de materii prime s-au rispit în tainițele unei birocrații de sat fără leac și măsură. Președintele a încercat să preia frîiele economiei și e, acum, compromis.

    Rusia a căzut fără complicații din formula BRICS. Tirania exporturilor de materii prime a dat efectul clasic. Prețurile mari de pe piață au susținut creșterea. Căderea prețurilor a asigurat căderea economiei. Rusia continuă să se bazeze pe un asalt extractiv care trebuie să-i acopere toate nevoile.

    Brazilia e exemplul cel mai spectaculos. Aproape 20 de ani de miraj și presă bună se încheie derizoriu cu o economie în contracție masivă, cu o criză politică totală și cu o vînătoare sîngeroasă de lideri politici. Cei doi apostoli ai noii economii braziliene au fost doborîți de pe soclu. Fostul președinte Lula da Silva e anchetat, iar președinta în exercițiu, Rousseff, e pe punctul de a fi suspendată. Brazilia a căzut rapid tocmai pentru că a crezut în propria reclamă. Lecția spune că popularitatea e o poziție politică periculoasă. După două mandate succesive, președintele da Silva avea o cotă de susținere de 80%. Liderii brazilieni au înțeles de aici că își pot permite orice. Și că indiferent de propriile decizii succesul e garantat. Corupția patronată de stat a crescut și a creeat o rețea fabuloasă de angajați-protejați. Investițiile au fost sacrificate. exportul de materii prime a devenit singura ramură aducătoare de venit. Logodna cu populismul cel mai deșănțat a creeat un gol tot mai adînc în buget. Economia a refuzat să asculte de reputația BRICS și a căzut.

    Lecția finală nu e chiar nouă și spune un lucru mereu uitat: nu există economie docilă și datoare să asculte ideologia sau dorințele presei.Economia e pe bani, pe muncă și pe idei. Productivitatea și capacitatea de a pune pe piață produse dorite, sînt, pînă la urmă, criteriul decisiv. 

    TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


    Pe bani, pe muncă și pe idei (I)

     

    Cine își mai aduce aminte de BRICS? Acum mai puțin de 10 ani, aceste inițiale erau privite cu un amestec de admirație și invidie. O sumă considerabilă de comentatori, experți și politicieni de vîrf din toată lumea își considerau competența pe deplin confirmată. Pentru ei, BRICS demonstra că lumea e un pic rămasă în urmă în raport cu prognozele lor înnoitoare.

    BRICS, adică eticheta sub care sînt așezate Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud, era, pînă de curînd, semnul unei schimbări fatale pentru economia și politica tradițională. Altfel spus, numeroși economiști și politicieni au avut certitudinea că au descoperit un nou model de dezvoltare întruchipat de succesul acestor cinci state. Popularitatea formulei venea din subtext. Implicit, succesul BRIC însemna că economii mari, din afara lumii occidentale reușeau să facă performanță pe baza unui scenariu inovator în care democrația politică era facultativă. Mulți admiratori ai BRICS erau, totodată, susținători ai așa numitei lumi a treia și se vedeau, în sfîrșit, răzbunați: cumva, munca societăților defavorizate dădea rod și sugera că vremea economiilor reglate de reguli clasice a trecut. Ziare mari și jurnale de specialitate au sărbătorit fără reținere noua forță economică a lumii: sistemul BRICS.

    Adevărat, detaliile nu au fost niciodată partea tare a sistemului. Succesul era măsurat în rate de creștere dar nimeni nu s-a grăbit să explice doritorilor care era formula care asigura creșterea. Cele cinci state aveau, acum 10-15 ani, rate de creștere solide, uneori debordante, și asta era de ajuns. Mai mult, noile staruri s-au luat în serios reciproc și au început să organizeze întruniri de coordonare. Pentru un timp, a plutit chiar iluzia că statele acoperite de formula BRICS ar putea deveni o realitate politică. În paralel, economiile occidentale păreau să confirme, prin stagnare, soluția BRICS. În consecință, voga BRICS a devenit rapid un mod de a contesta bazele economice ale lumii occidentale. Dacă India, China, Brazilia, Africa de Sud și pînă și Rusia cresc în vreme ce economiile occidentale n-au spor, înseamnă că asta e calea, nu-i așa?

    Treptat, o idee a început să își facă loc și să cîștige credibilitate: o economie de succes nu cere libertate politică, ba ar putea fi chiar stînjenită de exigențele democrației. China a devenit un reper de vază și mulți teoreticieni au început să vadă în modelul chinezesc o presupune limitarea libertății dar dă, la schimb, un nivel de viață mai mult decît decent pentru o societate enormă. Gînditori, politologi și sociologi au migrat spre concluzia după care, în fond, un regim care asigură bunăstare populară e regimul care și-a făcut datoria iar restul contează nai puțin.

    TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


    Panama - un dosar minor (II)

     

    Pentru mulți est-europeni, pledoariile care pariază că poporul se va revolta împotriva hoțiilor dezvăluite de Dosarul Panama sună ridicol. Nu pentru că delapidările n-ar fi reale ci tocmai pentru că delapidările sînt reale, de înțeles și de continuat. O vorbă care umblă slobodă prin România la capătul cîtorva secole de abuzuri din fonduri publice zice așa: Să fure, domnule, dar să ne dea și nouă! În traducere de specialitate, această vorbă venită de la oameni de rînd spune cîteva lucruri care scapă comentatorilor din afară. Mai întîi, că problema sancțiunii nu se pune și nu se pune pentru că oamenii știu, resemnați sau nu, că delincvența stăpînirii nu e un accident, nu e un jaf de bancă neașteptat ci un dat, o formă de viață și guvernare cu vechime și rosturi adînci. Apoi, aceeași cugetare mai spune că omul de rînd, așezat măcar 10 minute în fruntea bucatelor, va face exact același lucru, cu promisiunea că va fi ceva mai generos cu prostimea. Majoritatea socială din Rusia sau Moldova sau România nu e propriu zis revoltată. E, în secret, nemulțumită de lipsa de acces la cutia cu bani publici. Și asta pentru că societățile de care vorbim trăiesc înăuntrul și nu în afara unei orînduiri pe care nu are cine să o clatine dinăuntru și s-o cumințească din afară. Monopolul revoltei aparține unor elite civice minuscule din interiorul țării și unor elite mult mai numeroase din afara țării. Atîta doar că revolta din afară merge înainte neștiind sau prefăcîndu-se că nu știe de unde vine și din ce crește necazul. Contestația politică propriu zisă a regimurilor delincvente din est nu există decît în discursuri. Situația e convenabilă. Ea dă aripi presei și militanților civici care își justifică astfel rostul, cîștigă credit public și, în mod paradoxal, cultivă resentimente spumoase. Destui vest și est-europeni ajung să vadă în orice capitalist un criminal și să spere că ziua răfuielii nu e departe. În acest timp, lumea oficială continuă să lucreze politic și economic bine merci cu regimul Putin. Rezultatul e simplu: regimul Putin are presă proastă, dar se simte foarte bine pentru că nimeni nu discută ce contează cu adevărat. Aceeași situație se aplică și altor nume din Dosarului Panama. În cazul liderilor asiatici și africani, de pildă, problema nu e suma ci eșecul unor sistemelor politice naționale care au continuat să fie subvenționate, de Occident, cu ajutoare financiare uriașe, în ciuda oricărei evidențe. Deturnarea sistematică a unor sume enorme sosite pe rețele de finanțare nu putea fi o supriză.

    Dosarul Panama va creea vîlvă și nu va schimba practicile pe care le denunță. Liderii de regimuri autoritare vor fura nu pentru a scandaliza militanții civici ci pentru că regimurile autoritare presupun furtul. Demnitarii occidentali vor căuta să își trimită banii în paradisuri fiscale, cu impozite zero sau infime, pentru că e legal și, deși nu e foarte moral, oricine încearcă să plătească impozite mai mici.

    Dacă Dosarul Panama va avea un rezultat, atunci e vorba de adîncirea rupturii între elite și omul de rînd. Alt efect va fi, poate, consolidarea conspiraționismului de mase. Cu alte cuvinte, credința după care lumea e condusă de un cerc ascuns de inițiați.În sfîrșit, autoritățile fiscale vor avea prilejul de a înăspri și complica o legislație și așa acerbă și ultrabirocratică. Dosarul Panama e enorm. Consecințele sînt mult mai modeste. 

    TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


    Panama - un dosar minor (I)

     

    Surpriză-surpriză! Un ocean de documente livrate sau interceptate de un personaj misterios spun că mulți din stăpînii lumii și-au trimis banii la păstrare în Panama. Doriți încă o revelație șocantă? În hîrtii, apar apropiați ai lui Vladimir Putin care au învîrtit cel puțin 2 miliarde de dolari. Din clipa în care a fost făcut public, așa numitul Dosar Panama (Panama Papers) a trimis presa mondială într-un leșin foarte activ. Nenumărați ziariști, lideri de ONG-uri și specialiști în finanțe apar, suspină și se revoltă detaliat împotriva liderilor corupți din Vest și din Est.

    Ținta numărul unu sînt Vladimir Putin și, mai larg, oligarhia rusească. Dosarul Panama e tratat ca o revoluție în mișcare. Trebuie, totuși, spus, chiar dacă așa ceva pare să semaneleze un cinism gros, că Dosarul Panama e o descoperire minoră în raport cu zgomotul generat. În primul rînd, pentru că nu aduce la lumină ceva chiar atît de neverosimil, de pildă revelația după care viața a apărut pe pămînt după o vizită, la vremea aceea, neoficială, a unei delegații de marțieni. Mai mult chiar, se poate argumenta că marile revelații din Dosarul Panama îi pot uimi doar pe comentatori. În genere, oamenii de rînd știau demult și mult mai mult decît încape în milioanele de documente al Dosarului. Realitatea era la vedere.

    Nimeni nu se îndoia în mod serios că Vladimir Putin și prietenii fac kilometri de bani murdari în fiecare zi. Două miliarde? Glumiți! Poate la micul dejun! Nu era nici un secret. Cine poate fură tot ce poate. Asta e regula în multe locuri din lume, dar mai cu seamă și mai aplicat în Rusia și în Estul Europei, cu Moldova în rol de vedetă. Nu e clar dacă autorii comentariilor care umplu de stupefacție paginile presei mondiale au notat cîteva lucruri care strigă demult, în speranța că vor fi băgate în seamă. O vizită pe Coasta de Azur e de ajuns pentru a oberva că luxul, palatele și cazinourile sînt fie rusești, fie în serviciul unui mare număr de ruși din care unii sînt iar alții nu sînt conectați la circuitul Putin. Aceeași poveste pe piața imobiliară de la Londra, unde case de milioane de lire bucata sînt cumpărate de ruși, cu bani gheață. Nemaivorbind de Universități de elită britanice pline de odrasle rusești care prăpădesc liniștit mia de lire sterline într-o zi. Sau Cipru, fosta insulă greco-turcă unde se refac ruși foarte neatenți la sărăcia concetățenilor rămași acasă, singuri cu votca în șanț. Ar mai fi de notat ziariști estici, între care mulți români, care vin la treabă în BMW sau se duc acasă unde îi așteaptă un jacuzzi într-o vilișoară nu tocmai de lepădat. Mai rămîne să aflăm cutremurați că există carteluri mexicane care nu își declară veniturile la fisc. Așadar, după o regulă destul de veche, realitatea a continuat să facă ce știe cel mai bine. Adică să existe. Ea spune ceva diferit de Dosarul Panama. Mesajul e: nu suma contează ci orînduirea. E exact ce nu înțeleg mulți din mirații care promovează dezvăluirile Dosarului. Dacă surpriza acestor oameni e autentică, atunci ea trebuie pusă în fața întrebării: și cînd aveți de gînd să îi luați înapoi banii lui Putin? Asta nu înseamnă că lucrurile nu trebuie spuse și că dovezile nu merită făcute publice. Înseamnă, în schimb, că prea mulți activiști și comentatori din afara lumii politice estice sau vestice numără boabe de mătrăgună și cer aceluiași tufiș să dea rod în portocale. Mai tristă e convingerea că dezvăluirile vor clinti o orînduire și că norodul își va răsturna stăpînii.

    TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog

    În exclusivitate