vineri, august 28, 2015 Ora Locală 09:41

Răul absolut și sensul crimei fără sens (I)

 

Templul de la Palmyra a fost fost distrus. Două mii de ani de istorie au sfîrșit în colb. Duminica trecută, cîteva figuri grăbite, purtînd un drapel negru cu înscrisuri islamice, au așezat în jurul coloanelor cilindrii mari cu explozibil. După cîteva secunde, explozia a făcut pulbere splendorile de marmură și bazalt lucrate de meșteri romani, greci și sirieni. Organizația teroristă Statul Islamic a eliminat una din minunile lăsate în urmă de civilizațiile reunite ale Romei, Greciei și Orientului. Operația a fost filmată și fotografiată cu o minuțiozitate entuziastă, plină de grijă și mîndrie. Apoi, imaginile au fost plasate pe net de unde au fost preluate de circuitul media global.

Cu doar cîteva zile mai înainte, aceiași nelegiuiți îl sacrificaseră ritual pe arheologul sirian care cerceta și proteja de o viață templul de la Palmyra. Bătrînul, în vîrstă de 82 de ani, a fost tîrît în piața publică și decapitat. De două ori în cîteva zile, organizația Statul Islamic a trimis, în felul ei insuportabil, mesaje către lumea din afară. Ce vor să spună și ce spun dincolo de intențiile declarate aceste mesaje? E infernal să comentezi așa ceva. Fiecare cuvînt așezat în preajma acestor orori înaintează pe un tărîm infernal și, în ciuda primei impresii, uman.

Lumea pe care cuvintele caută să o explice e o subterană profundă care cere din adîncuri tulburi instaurarea haosului și a morții. Oricît ar părea de incredibil și oricît de dureroasă concluzia, faptele acestor creaturi nu sînt înfiorătoare doar pentru că au făcut să dispară monumentul de la Palmyra sau pentru că lista ar putea continua cu Parthenon și Colosseum. Și nici pentru că au măcelărit bestial un om nevinovat. Dedesubtul faptelor colcăie ceva încă mai cumplit: libertatea de a creea neființa. O asemenea definiție pare complet lipsită de sens. Și, într-un fel, chiar e. Pentru oamenii și societățile normale orice alăturare a libertății, creației și neființei e imposibilă. Dimpotrivă, în cazul terorismului islamic, tocmai această alăturare aberantă dă punctul forte, plăcerea și, dacă se poate spune așa ceva, bucuria. Cu faptele fără comparație ale Statului Islamic ne întoarcem la rădăcina tuturor gîndurilor despre răul absolut. De unde vine această credință care pune capăt oricărei credințe? Și la ce bun, cu ce cîștig lucrează această formă de nebunie care își consumă deopotrivă călăii și victimele? Înainte de orice, trebuie spus că acest gen de întrebări plictisesc la nivel general. Opinia publică, așa cum numim azi, fără prea mare atenție, societățile, nu e pregătită pentru asemenea pariuri existențial-tenebroase și, în consecință, le ignoră sau le califică neglijent drept „aberații”.

Și totuși, asemenea orori nu pot fi o simplă banalitate sau un accident sîngeros provocat de un dezechilibrat. Spectacolul oribil al atrocităților teorismului islamic nu e o întîmplare, ci o suită de acte regizate cu grijă și repetate aproape zilnic, pe un front care cuprinde aproape toată întinderea lumii. Premeditarea e în afara oricărui dubiu. Dacă erupția răului absolut ne lasă muți și incapabili de concluzii, asta nu înseamnă că toată istoria timpurilor pe care le trăim e lipsită de explicații.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Radicalii - copiii democrației fără răspundere (II)

 

Primul lucru care trebuie atins cînd vorbim de cauzele noului radicalism euro-american e dispariția definiției tari a democrațeiei și răstălmăcirea ei în ideologie pro-democratică. Asta înseamnă, pur și simplu, că politicienii și administrațiile au încetat să mai practice ce vorbesc. Mult pomenita clasă politică, însoțită de așa numita elită mediatică, s-a relaxat și a început să trăiască, la vîrf, o viață complet separată de masa populară, de demos-ul, pe care ar fi trebuit să-l slujească. Răspunderea a dispărut dintre obligații. Limbajul echivoc și clișeele cuminți au înlocuit adevărul rostit clar și curajos. Promisiunile au fost lansate și uitate la fel de repede. Electoratul a fost plasat într-o sală de clasă și supus unor interminabile prelegeri despre bine și progres. Orice obiecție s-a soldat cu excluderea cîrcotașilor din rîndul „lumii civilizate”.

Rezultatul acumulat de-a lungul acestei perioade prelungi în care democrația a devenit tot mai mult o profesie avantajoasă la vîrf sînt neîncrederea și apoi refuzul de a mai colabora cu elitele. Treptat, societățile au fost reduse la o majoritate plină de defecte și probabil irecuperabilă. Prăpastia între elite și oamenii de rînd a devenit o realitate fixă. Criza economică declanșată în 2008 a transformat-o în revoltă. Cu fiecare rînd de alegeri, electoratul a învățat că nu poate obține nimic nou de la elite. Cu fiecare nouă criză, de la valul de delincvență din orașele mari ale Europei la actuala migrație de masă care presează dinspre Mediterana, oamenii de rînd au înțeles că nu se pot bizui pe administrație și au mai adăugat ceva la resentimente vechi. Exact în aceeași măsură, establishment-ul politic a răspuns adoptînd o mentalitate de asediu și secretînd încă mai vîrtos dogme.

Democrația a devenit, în gura personajelor oficiale, ideologie, adică o prescripție inatacabilă și nu o practică verificabilă. În același timp, individualismul care a fost una din trăsăturile clasice ale democrației a fost înlocuit cu o imitație care exclude tocmai manifestarea autonomă a persoanei. Așa a apărut faimoasa „politica a identității”, în care nimeni nu mai e definit în funcție de palmaresul propriu iar egalitatea de principiu în fața legii nu mai e suficientă.

„Politica identității” lucrează cu grupuri care au o identitate distinctă: rase, practici sexuale și statut social. În acest cadru, culoarea pielii și tradițiile unor culturi străine, homosexualitatea și sărăcia devin clienții prioritari ai politicii. Persoana individuală se pierde și e înlocuită de grupuri și subgrupuri care fac agenda. Nu e deloc surpinzător că, în replică, mișcările radicale care contestă noul aranjament sînt invariabil legate de numele unei persoane extrem de vizibile și active. Trump și Le Pen aduc adesea cu actori dezlănțuiți care agită o sală. E aici o reacție profundă la conformismul prevalent care a suprimat persoana, talentul și expresia individuală înlocuindu-le cu docilitatea și conformismul de grup.

Sigur, revolta care a împins în scenă mișcări radicale e caricaturală. Tonul e gros și vulgar. Gîndirea nu bate dincolo de mitingul sau de apariția tv din această seară. E prea puțin pentru politica propriu-zisă, dar ar trebui să fie de ajuns pentru a înțelege că pericolul e real și că nu va fi oprit decît de revenirea la o democrație onestă condusă de politicieni responsabili. Sună a clișeu. Dar alternativa nu e deloc un clișeu și duce la degradarea profundă a democrației. Și de acolo la aventuri în necunoscut.

TaguriBlog Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Radicalii - copiii democrației fără răspundere (I)

 

Cine e Donald Trump? Simplu: un Jeremy Corbyn de dreapta. Care e un Alexis Tsipras ajuns la senectute, unde Tispras e un Marine Le Pen de stînga iar Marine Le Pen un Pablo Iglesias de dreapta. Cu asta ne-am lămurit.

Deși pare o confuzie veselă, lumea politică euro-americană a ultimilor ani e o confuzie indiscutabil serioasă. Unul și același sentiment de revoltă e prins de oglinzi care îl întorc înapoi, după nevoi, sub forma radicalismului de dreapta sau de stînga, întotdeauna agitat de un lider înfocat. Apariția radicalilor care sparg sondaje și promit să devină noii lideri aleși, de la Washingon la Atena, nu mai e o ipoteză. Grupul nervos al redicalilor a înaintat pînă în pragul puterii. Alegerile ce vin îi vor aduce sau nu la cîrmă, dar proeminența lor publică e deja un fapt. Nimeni nu mai poate expedia fără grijă figuri ca Trump, pretendent la investitura Republicanilor pentru candidatura la președinția Statelor Unite, sau Tsipras, deja Prim Ministru al Greciei.

Radicalismul de dreapta sau de stînga e o realitate solidă care atrage mase uriașe de vot și sfidează opinia impusă de comentatori docți, care ne-au asigurat mereu că societățile vor respinge cu siguranță figurile excesive. Acest refren care a exclus superior orice surpiză s-a auzit fără rival mai bine de zece ani. Siguranța s-a stins și radicalismul a pătruns pe poarta mare a politicii, în inima societăților democratice. Argumentul după care o democrație e imună la febrele radicalismului a fost compromis de suficiența celor ce l-au folosit.

Ce aflăm astăzi e că democrația nu poate fi apărată prin repetarea necontenită a dogmei despre democrație, adică prin argumentul care vorbește despre superioritatea democrației și despre rușinea de a te plasa în afara sau împotriva ei. Știm, acum, mai bine ce ar fi trebuit să știm de la început: democrația nu poate fi apărată decît prin practica responsabilă a democrației. Oricine se relaxează mizînd pe seducția intelectuală a democrației face cîteva erori grave. Mai întîi, nesocotește puterea demagogiei în momente de cumpănă. Apoi, rămîne la convingeri formale și nerealiste care spun că organizarea repetată de alegeri relativ corecte e suficientă. În fine, iluzia democrației autosuficiente trădează o necunoaștere temeinică a istoriei și a naturii umane.

Mulți din cei ce sînt acum șocați de valul radical anti-democratic al anilor din urmă au decis demult că istoria în forma ei clasică s-a încheiat și că natura umană a fost tămăduită sau poate fi schimbată. Eroarea e veche. Ea a fost făcută în genere de apostolii marilor mișcări totalitare care au fost pe punctul de a distruge civilizația europeană. În varianta ei nouă, această formă de orbire nu e violentă, ci mai degrabă neglijentă. Ea vine din centrul vieții politice și se hrănește din pretențiile intelectuale ale celor ce cred că știu mai mult și mai bine decît prostimea. Cazul statelor est-europene e, din acest punct de vedere, mai simplu: politicienii lucrează penal la vedere. În democrațiile tradiționale ale Occidentului situația e net diferită. Problema e creată de o aroganță intelectuală foarte sigură pe sănătatea ei ideologică. Cu asta ne apropiem de răspunsul concret la întrebarea: cum de am ajuns la renașterea radicalismului, în plin triumf al democrației?

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Europa Germană fără de Est (II)

 

Cineva a pus cu o formulă incendiară: istoria Germaninei e istoria Europei și istoria Europei e istoria Germaniei. E o exagerare, bineînțeles, dar o exagerare care stă pe un adevăr solid. Imediat după 1450, istoria germană devine cea mai importantă și mai persistentă problemă a istoriei europene. Germania, adică viermuiala de state, orașe și domenii de limbă germană, nu reușeșește să găsească o formulă de coexistență, cooperare sau federalizare. Tot concertul de state din jur, din Anglia pînă în Europa Centrală, trebuie să facă față acestei probleme și încearcă să rezolve defensiv sau ofensiv. Simplificînd, rezultatul e o suită de războaie, Tratate, împărțiri, reîmpărțiri și preschimbări statale care devin, pur și simplu, istoria Europei pînă în 1945 și, nici o surpriză! mai departe. În treacăt fie spus, apariția și evoluția Uniunii Europene e cel mai nou capitol al istoriei germane neîncheiate a Europei.

Tot acest proces în care istoria s-a concentrat asupra așa numitei chestiuni germane a fost însoțit de un proces paralel de joasă intensitate care a avut ca rezultat transformarea istoriei est-europene într-o realitate periferică. Europa de Est a fost practic ascunsă și obscurizată de proeminența neîncetată a convulsiilor provocate, în zona centrală, de chestiunea germană. De altfel, Europa de Est e mereu prinsă sub roți, în cursul acestor convulsii uriașe. Împărțirea repetată a Poloniei, apocalipsul din triunghiul Ucraina-Belarus-Rusia în timpul războiului sovieto-german și, în cele din urmă, alipirea statelor estice la imperiul sovietic sînt efecte tragice ale istoriei euro-germane, care distruge din mers periferia estică.

Dincolo de violența războaielor, efectele asupra percepției vestice sînt profunde. Confiscat de propria istorie, Vestul pierde aproape complet din vedere Estul. Asta nu înseamnă că estul iese în afara Europei, căci baza comună e de nedemolat. Însă istoria europeană a Estului continuă, dacă nu clandestin, atunci  secundar și neomologat. Apoape tot ce se știe în Vest despre Est începe să vină pe filieră rusă. Ca forță imperială aliată sau inamică Vestului, Rusia e, după 1700, cea mai importantă sursă pentru formarea  imaginii Estului în Vest. După 1945, odată cu ocupația sovietică, Estul dispare aproape complet din percepția Occidentului. În locul lui, apare o pată goală pe care Occidentul o asimilează cu Rusia. Prin urmare, în 1989, în momentul în care barierele cad, Estul e o mare noutate. Lumea Europei de Vest abia începe să își formeze o imagine asupra Estului, dar e prost servită de un trecut ignorant în materie. De aici, frustrarea atîtor est-europeni care se simt desconsiderați sau chiar insultați de necunoașterea pe care o întîlnesc în Vest.

Procesul e reciproc. Est-europenii înșiși uită, uneori, că sînt la rîndul lor, în situația de a descoperi Vestul la capătul unei ignoranțe bine așezate. Situația ajunge la extrem într-o țară ca Marea Britanie, pentru care Vestul însuși e un teritoriu vecin și nu neapărat analog, iar Estul un tărîm de-a dreptul extraterestru. Britanicii au fost așezați într-o poziție geografică distinctă și s-au raportat la Europa mereu din afară. Rolul de arbitru nu putea întîrzia și britanicii au așezat în centrul filozofiei lor politice prevenirea oricărei acumulări de putere pe Continent, mai precis în zona de Vest a Continentului. Se spune mereu că britanicii n-au fost invadați niciodată de forțe plecate de pe continent în ultima mie de ani. Se uită, însă, că britanicii au invadat de două ori Continentul pentru a pune capăt, în 1815 și 1945, absolutismului european. Experienșța britanică e extremă, dar ajută la înțelegerea situației în care se găsește Europa de Est.

În mod paradoxal, Estul e marea noutate neasmilată a istoriei europene. Pentru destule state europene marcate de experiența colonială, Estul e mai departe decît părți ale Asiei și Africii. Mai important, acest deficit de percepție, dublat de o lungă despărțire istorică, provoacă astăzi o enormă neînțelegere. Est-europenii nu sînt încă acasă în Europa Unită și, mai mult, Vestul e dispus, în continuare, să trateze problemele Estului raportîndu-se la Rusia și acceptînd pretențiile Rusiei. Estul e în continuare conceput ca o consecință și nu ca o realitate autonomă. Intervenția Vestului nu va schimba situația structural, atîta vreme cît se va limita la fonduri europene și programe de reformă. Și unele și altele au ajutat enorm, dar Europa nu se va reîntregi și nu va deveni o realitate coerentă decît după ce Vestul și Estul vor reunifica istoria Europei. Mai întîi, acordînd statutul startegic necesar Europei de Est.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Europa Germană fără de Est (I)

 

Chiar așa: cum de au ajuns est-europenii străini și marfă istorică de mîna a doua în noua Europă Unită? Cum de nu se recunosc vest- și est-europenii de frați buni? De ce facem figură exotică în Vest și unde s-au dus lucrurile care ar fi trebuit să ne lege? Ideea unității europene nu e, totuși, o vorbă în vînt. Pînă la urmă, de la Vest la Est și invers, europenii au făcut comerț, au crezut în același Dumnezeu, s-au războit între ei, și-au împrumutat culturile și au circulat, cu opreliști mereu doborîte, de la un cap la altul al Continentului. Și totuși, după 1989, cînd totul părea, în sfîrșit, pregătit pentru o regăsire îndelung amînată, est-europenii s-au trezit într-o situație neașteptată. Prezența lor în Vest a stîrnit curiozitatea rezervată unui neam necunoscut. Problemele lor au trecut imediat în sertar și au fost mereu surclasate de chestiuni mai importante. În mod evident, reapariția Estului în istoria Europei e un eveniment secundar, echivalent cu reunoașterea inevitabilă, dar nu tocmai fericită a unei rude de sînge uitate.

Discuția poate începe cu o observație nu tocmai la modă, dar nu mai puțin adevărată. Ceea ce numim astăzi Europa nu e o noutate. Pînă în pragul secolului al XIX-lea, europenii se știau și se deosebeau de restul lumii prin credință și prin valorile generate de credință. Lumea europeană era cunoscută sub numele de Creștinătate. Astăzi, acest generic e ignorat sau inutilizabil. Creștinătatea nu mai spune ceva pe înțelesul tuturor europenilor. Această dispariție a slăbit sau a mutat în alt plan simțămîntul de unitate al europenilor.

Există, însă, o altă realitate care ne scapă în mult mai mare măsură și care explică în termeni brutali înstrăinarea relativă a celor două jumătăți europene. E vorba de istorie. Nu de istorie în general ci de sciziunea istorică, pe scurt, de istoria separată a Vestului și a Estului. Această despărțire a început mult mai devreme decît ne închipuim și a continuat tragic în plină epocă modernă. E cazul să dăm la o parte de la început vechile interpretări care despart Vestul de Est folosind imaginea unui Est ortodox salvator al adevăratei credințe și, prin urmare, detestat, sabotat și trădat de Vestul Catolic și Protestant. Sînt multe de spus în jurul acestei rupturi istorice, dar numai dacă discuția e curățată de resentiment, superiorități inventate și gelozii ascunse. Mult mai important, lăsînd istoria să coopereze cu bunul simț, e de observat că, pur și simplu, începînd cu secolul al XV-lea, istoria Europei nu mai face față unei singure realități și se separă în două cîmpuri distincte. Vestul și Estul devin laboratoare separate, nu neapărat ostile sau lipsite de comunicare dar, evident, adîncite în experiențe distincte. Dispariția experienței comune explică problemele de cunoaștere și recunoaștere de care ne lovim astăzi.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Europa de Est - Marele Străin (II)

 

După atîtea și atîtea tatonări, programări și reprogramări, relația Europa de Vest-Europa de Est s-a așezat într-un profil mai degrabă economic. Un profil, neconvenabil în Est, care a pierdut cea mai dinamică parte a forței de muncă și a adoptat funcția de primitor-consumator al producției revărsate de Europa de Vest. Situația promite o degradare masivă a societăților est-europene condamnate la devitalizare și, mai departe, la retragere într-o zonă fără importanță pentru Europa. Dar acest diagnostic era cît de cît previzibil.

Subdezvoltarea profundă garantată de 50 de ani de absență de pe scena mare și tot atîția ani de succes comunist, a pus Estul într-o situație fără speranță din clipa în care a revenit la matca europeană. Dar problemele de mare adîncime abia aveau să înceapă și cea mai mare din ele rămîne viziunea: și-a asumat Europa de Vest o viziune strategică în care Europa de Est are un loc bine definit? Un timp această întrebare a lăsat impresia unei chestiuni care nu cere răspuns urgent. În fond, de bine de rău, lucrurile, mai precis latura economică a noii realități europene, mergeau de la sine. Răspunsul nu presa. Apoi, în ultimii 2-3 ani, răspunsul a fost grăbit de noi împrejurări politice în Europa de Est. Așa a apărut primul șoc, în 2013-14, cînd Rusia, fosta stăpînă a locului, a decis să pună la încercare noul a aranjament. A devenit limpede că Europa de Est nu are nici angajamentul, nici viziunea necesare.

Rusia a blocat militar opțiunile Ucrainei și a dezlănțuit un război civil pe care amenință să îl extindă în fostele ei posesiuni est-europene. Pus în fața noii pretenții rusești de control asupra statelor Estului, blocul statelor vestice a reacționat echivoc. Retorica și sancțiunile economice s-au dovedit insuficiente. Rusia nu a renunțat la planurile de expansiune și control. Au apărut, chiar, speculații notabile, care sugerează că statele vest-europene au intrat într-un rețea de negocieri indirecte în care Rusia condiționează sprijinul în dosarul iranian și în criza din Grecia, de un compromis în chestiunea statelor est-europene.

În orice caz, un lucru e clar: nucleul vestic al Uniunii Europene nu are o viziune pentru Europa comună, cu Vest și Est solidare și integrate. Chestiunea Estului rămîne în suspensie  și, din acest motiv, pe lîngă precaritatea social-economică, statele Estului sînt, acum, confruntate cu un statut contradictoriu: state europene, dar nu tocmai europene din punct de vedere strategic. Un anume grad de imixtiune rusă pare de la sine înțeles pentru liderii occidentali și nimeni nu știe, în absența unor semnale clare, la ce valoare poate ajunge acest grad.

A doua mare decepție a venit ca urmare a crizei furibunde din Grecia. Aventurile comune ale Germaniei și Franței, ca superstate ale zonei euro, și Greciei, ca eșec euro, amplificat de o guvernare comunistă, au generat un spectacol dezordonat și foarte neeuropean. Acordul smuls Greciei de presiunile germane e, deja, irelevant. Nimeni nu crede că acordul va repara ceva și, în plus, e destul de clar că, după brambureala ateniană, Germania și Franța au înțeles să treacă la alt nivel de planificare. Mai întîi, Președintele Hollande, tumefiat de insucese economice interne, setos de procentaje pozitive și neliniștit de demonstrația de forță a Germaniei, a lansat ideea unei zone euro fortificate și autonome. Statele membre ale zonei euro ar urma să fie conduse de un guvern propriu, cu un ministru de finanțe și un buget unic. Planuri similare au răzbătut și de la Berlin, unde ideea nu e tocmai o noutate și a fost deja evocată de Wolfgang Schauble, ministrul de finanțe german și Imperatorul nedeclarat al monedei euro.

Evident, o asmenea restructurare ar lăsa statele Estului într-o zonă încă mai incertă și mai depărtată de Europa de Vest. Simplul fapt că zona euro a început să gîndească în termeni porpii conduce la apariția unei noi Europe. Politicoșii îi spun „Europa cu doua viteze”. Realiștii, mai ales realiștii est-europeni, i-ar putea spune Europa „din nou divizată”. Căci o guvernare proprie a zonei euro n-ar fi o simplă formulă de reajustare economic-financiară ci o decizie cu consecințe politice imediate. Statele Estului, cel mai numeros grup din afara zonei euro, ar deveni, dintr-o dată, un apendice al Uniunii Europene, o entitate asociată, dar nu identică.

E posibil ca planurile enunțate sau evocate de Franța și Germania să nu fie formalizate. Dar e la fel de posibil ca statele membre ale zonei eruo să se desprindă într-un bloc separat de facto, fără o decizie formală. Chestiunea e, deja, înconjurată de confuzie. Mai întîi, pentru că apetența esticilor pentru moneda euro a scăzut după harababura din Grecia. Guvernatorul Băncii Centrale a Poloniei, fostul Prim Ministru Marek Belka, s-a declarat neintersat de admiterea într-o zonă a cărei monedă e „în flăcări”. Observația e logică. Mai puțin logică e poziția promotorilor monedei euro care au avut nevoie de 20 de ani pentru a înțelege că proiectul pe care l-au susținut dincolo de orice obiecție nu e compatibil cu o Uniune Europeană integrală. Oricum, evoluțiile dramatice ale ultimilor cîțiva ani, găsesc Europa de Est prinsă într-o situație incertă. Handicapului inițial i s-au adăugat o viziune vest-europeană absentă sau, în cel mai bun caz, neglijentă, și reapariția spectrului rus. Într-un fel surprinzător și amar, Europa de Est e, în acest moment, marele străin în plină Uniune Europeană. Cum s-a ajuns aici nu e tocmai greu de înțeles, dar discuția cere curaj. Și spațiu, într-o postare viitoare.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Europa de Est, Radio Europa Liberă


Europa de Est - Marele Străin (I)

 

Surprizele istorice sînt tîrzii și îndelungate. Nimeni nu e mai în măsură să constate această constantă dificilă decît Europa de Est. La 25 de ani de la căderea dictaturilor comunsite, Europa de Est are neplăcerea crescîndă de a înțelege că nu e tocmai clar așezată pe hartă.

Est-europenii au presupus automat, dar și îndemnați de o insistentă retorică pro-democratică și prooccidentală, că partea lor de lume e în mod natural o continuare a celeilalte jumătăți europene. După toate așteptările, Europa de Est urma să facă lin joncțiunea cu Europa de Vest, după modelul a două stații orbitale care se întîlnesc în spațiu și cuplează perfect. Nu a fost, și, la 25 de ani de la presupusa declanșare a îngemănării, nu e așa. Europa de Est nu mai e ce-a fost, dar nici nu a devenit parte a lumii cu care trebuia să se regăsească. 11 state est-europene sînt, astăzi, membre ale Uniunii Europene, dar această formă de adopție nu e nici încheiată, nici previzibilă. Începînd cu liniile mari ale raporturilor între statele Estului și blocul occidental, totul e de discutat, din ce în ce mai mult de discutat.

Primele semne au apărut îndată după euforia reunificării europene. Societățile Estului au fost alocate unor programe de reformare și reeducare care urmau să alinieze standardele juridice, economice și politice sau, cu alte cuvinte, să pună Europa de Est și Europa de Vest în aceeași matcă. Reușita acestui proces e notabilă, dar e în continuare greu de spus cît din acest succes e formal și cît e deja integrat în felul de viață al est-europenilor. Mult mai evidente au fost alte cîteva rezultate. Mai întîi, un transfer masiv de populație și forță de muncă din Est în Vest. Combinată cu transformarea piețelor est-europene în piețe de desfacere pentru economia vest-europeană, această situație a întărit rolul de asociat secundar al statelor est-europene. Acest aranjament a produs deja o tulburare internă masivă în statele Estului.

România, părăsită de cel puțin trei milioane de oameni, e un caz tipic. O forță de muncă în descreștere și un minus masiv în vitalitatea socială, însoțite de degradarea fizică a populației și de o economie retrogradată la situația de consumator-prestator de servicii minore, riscă să pună sub semnul întrebării viitorul. România trăiește din ce în ce mai mult în afara propriului proiect și s-ar putea afla destul de curînd în situația unui stat de categoria a doua. Nu atît un stat eșuat, cît un stat precar, cu valoare muzeală. Viitorul pare să indice o națiune care a pierdut forța de invoație și trăiește, la limită, din improvizațiile și rebuturile care dau tonul în toate sectoarele, de la învățămînt, administrație și sănătate pînă la guvernarea politică. Dar toate astea erau, orarecum previzibile. În fond, România și multe alte state europene nu puteau evita acest scenariu și nu aveau cum să ridice pretenții, după îndelungata descalificare generală impusă de regimul comunist.

Transformarea existențială forțată de comnunism s-ar putea dovedi irecuperabilă sau, în cel mai bun caz, va fi depășită într-o etapă istorică depărtată și, deocamdată, inimaginabilă. Pînă aici se poate vorbi de practica inevitabilă a faptelor și datelor istorice. Oricît și-a imaginat și dorit așa ceva, Estul nu avea cum să sară peste propria istorie. Intervenția Europei de Vest și rețeta de integrare europeană au aterizat într-o complicație profundă pentru care nu erau echipate. Dacă asta e parțial de înțeles, lucrurile se schimbă radical atunci cînd trecem de la practica istorică la viziunea politică. Altfel spus, de la calitatea primei operații la planul de perspectivă, de la deciziile din mers la viziunea europeană pentru Esuropa de Est. Întrebarea „cum ne descurcăm cu Europa de Est?” a fost înlocuită brutal de întrebarea „ce avem de gînd cu Europa de Est?”. Răspunsul e, din păcate, ininteligibil.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Europa de Est, Radio Europa Liberă

În exclusivitate