sâmbătă, ianuarie 31, 2015 Ora Locală 05:58

Auschwitz - o tragedie fără sfîrșit (II)

                    

E foarte tentant să conchidem că, în definitiv, am trecut de Holocaust. Ce a fost a fost teribil, dar a fost, nu mai e și nu mai poate fi. Cu aceste gînduri, sîntem în plină iluzie a prezentului radical diferit de trecut și net superior epocilor anterioare. Asta, însă, doar dacă uităm că măcelurile colective justificate etnic, religios și revoluționar nu s-au oprit niciodată. Una din cele mai recente și mediatizate reeditări a fost Bosnia 1992, cu oribilul lagăr de la Omarska. Musulmanii care scriu și vorbesc atît de slobod despre inexistența Holocaustului sau despre transformarea statului Israel în stat nazist-anti-arab ar trebui să știe mai bine ce s-a întîmplat în Bosnia.

Suita crimelor în masă e mult mai largă decît ne-ar plăcea și conveni să credem: Rwanda, Siria, Cambodgia lui Pol Pot. La fel cum, numai o eroare de optică istorică ne poate face să uităm că marele măcel maoist a eliminat milioane și milioane de oameni după 1945. Masacrele în masă executate cu o formidabilă întindere administrativă de Stalin au început înainte și au continuat după Holocaust. Unul din cele mai obscure capitole de istorie europeană e dispariția a cel puțin 1 milion de refugiați germani, expulzați din Est, imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial.

Nici una din aceste catastrofe nu poate relativiza Holocaustul, dar poate, în schimb, explica de ce anume comemorarea Holocaustului nu e o „industrie” fără sens. impulsul genocidal e viu. O ipoteză extremă poate ajuta întrucîtva la o înțelegere mai bună a memoriei ca obligație morală. Astfel, să presupunem că Auschwitz și Holocaustul nu au avut loc. Știm în același timp că ura față de evrei e în continuare cu noi. O găsim între criticii, contestatarii ai Holocaustului, dar și între cei ce spun cu năduf, uneori: „mai dă-i naibii de evrei (jidani) că s-au lăfăit destul” sau „lasă că și ei omoară palestinineni” sau „toată criza economică e din cauza lor”.

Invidia, ignoranța și frustrarea sînt la locul lor și îndeajuns de tari pentru a acuza  de succes evreii care au succes, pentru a face comparația absurdă între Auschwitz și Gaza sau pentru a reduce orice boacănă la o uneltire evreiască. Dar dacă e așa, dacă presupunem că Holocaustul n-a existat și, deci, sîntem liberi de amintirea lui, rezultă că, totuși, cineva va trebui să se răfuiască, odată și odată, cu evreii. Poate chiar noi sau cei de după noi, obligați de atîtea și atîtea nedreptăți nemeritate. Toate aceste supoziții par deplasate. Și sînt. Dar numai pentru că știm, astăzi, ce s-a întîmplat cu evreii europeni acum 70 de ani. Adică, pentru că Holocaustul a avut loc.

TaguriRadio Europa Liberă, Holocaust, Traian Ungureanu, Blog


Auschwitz - o tragedie fără sfîrșit (I)

                     

A 70-a aniversare a eliberării lagărului de la Auschwitz a trecut, cum era de așteptat, înconjurată de reculegere și respect oficial. Muzeificarea celei mai mari tragedii a lumii moderne pare, pînă la un punct, inevitabilă. Mersul istoriei împinge într-o arhivă splendidă tot ce a fost înaintea noastră. În definitiv, trecutul, orice trecut, devine, cu timpul, o amintire, o relicvă care se decuplează de prezent și vorbește tot mai puțin clar.

Îndrăznesc să cred că Holocaustul e o excepție. În primul rînd, pentru că tot ce se pierde sau relativizează în istorie e local sau parțial și devine de înțeles, într-un fel care repartizează teme și categorii: aici, conflicte naționale, aici războiae de cucerire, acolo ciocniri de civilizații sau de confesiune religioasă. Dar Holocaustul? Problema, dacă se poate spune așa, e că Holocaustul nu poate fi înțeles în termenii istoriei tradiționale. Și, s-ar putea spune, nu poate fi înțeles deloc. S-a spus mereu că Holocaustul e greu de înțeles și, într-adevăr, există destui oameni care știu mult despre Holocaust și alții care nu știu sau nu vor să creadă în realitatea Holocaustului. Însumînd, contrar unei percepții foarte răspîndite, multă lume vorbește de Holocaust, dar puțină lume înțelege ce a fost Holocaustul.

Dificultatea cu care Holocaustul se lasă asimilat nu e deloc surprinzătoare. În fond, ce ar trebui să înțelegem? Ceva de neînțeles. Nimic evident sau logic, fie și în logica răsturnată a răului, nu poate explica, pînă la capăt, de ce națiunea germană a încercat să extermine populația evreiască a Europei. Cîteva mii de biblioteci scrise în mai puțin de 100 de ani au adunat explicații subtile sau grosiere, au amestecat economia, psihologia, politica și filozofia în căutarea argumentului decisiv. Dar ce și cine n-au fost convocați în căutarea unei teorii istorice asupra Holocaustului? Naționalismul de secol XIX și cimentarea lui în ideologie germană extremistă, darwinismul ca regină a teoriilor sociologice, ortodoxismul și înapoierea culturală a complicilor est-euroepeni, ba chiar magia, conspirația inițiaților și reprimarea sexuală  - toate au fost chemate la rampă și investite cu titlul de soluție definitivă a problemei. Enciclopedia explicatorie a Holocaustului a produs, simultan, rezultate revelatorii și fantezii turbate. În cele din urmă, bunul simț rămîne singura busolă.

O lucrare recentă are curajul să pornească de la premize elementare, să pună întrebările cele mai simple și să ajungă la un răspuns evident incomplet, dar credibil. Autorul lucrării dă la o parte rețeaua de explicații ideologice după care valorile naziste și o anume aplecare a germanilor explică Holocaustul și vorbește de cîteva lucruri foarte concrete: invidie, resentiment, gelozie și concretizarea lor în ură. Da, evreii sînt un grup aparte. Extrem de competitivi, pragmatici și „fanatici” ai bunei educații, evreii au avansat rapid spre succes economic și social. La sosirea în Germania secolului al XVIII-lea, evreii erau o prezență marginală. Reformele limitate ale statelor germane au creat un spațiu de minimă corectitudine în care calitățile evreilor au dat imediat rezultate. Pe scurt, succesul economic, intelectual și, mai tîrziu, politic al evreilor a fost remarcabil. Și rău primit. Purtători ai unei dinamici modernizatoare, evreii au fost detestați fără întîrziere de o societate bine fixată în tradiție. Aici, observația care constată cu surprindere contrastul între cultura înaltă a germanilor și bestialitatea sistematică a anilor '30-'40 își dovedește superficialitatea.

Marea cultură individuală și de mase a Germaniei e un fapt. La fel de certă e și calitatea canonică a acestui model cultural fixat în norme tradiționale și, adesea, ostil inovației. Detestați aproape de la bun început, evreii au devenit ulterior și explicația pentru insuccesul și inadaptarea de care Germania și germanii au suferit în fața valului de modernizare de după 1900. Restul a fost o progresie rapidă spre instrumentarea politică a urii și a crimei în masă. Sînt suficiente aceste explicații? Cu siguranță nu. Ceva profund uman și în același timp inuman scapă analizelor. Aici începe misterul tragediei evreilor. Interesant, acest miez neexplicat și inexplicabil atinge încă o dată culpa germană dar se întinde mult peste existența istorică a națiunilor. Cu alte cuvinte unicitatea Holocaustului nu exclude revenirea acelorași impulsuri. Iar dacă așa ceva se poate, avem răspunsul la întrebări iritante ca: de ce încă? la ce bun? și pînă cînd vom continua să comemorăm Holocaustul?

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


Criza adevărului occidental (II)

 

Păstrîndu-ne în limitele celor mai simple observații și refuzînd cețurile multiple ale speculației, ar trebui, mai întîi, să înțelegem ce vor cei doi adversari. Așadar: ce vrea rețeaua islamică infiltrată în Europa și dirijată din centrele de comandă arabe? S-a spus, în grabă sau, dimpotrivă, după cercetări îndelungate, că obiectivul violenței islamice egalitatea. Asta ar însemna, mai departe, dorința de a așeza sau reașeza civilizația de extracție arabo-islamică la locul ei, între marile realități-reper ale lumii.

Există însă și un răspuns ceva mai puțin prestigios care pleacă de la fapte și spune că terorismul islamic urmărește să clatine lumea occidentală, să o intimideze și să o supună forțat normelor de viață islamice. Argumentele în sprijinul acestui răspuns vin din modul de acțiune (violență sistematică și terminală) și din declarațiile oficiale ale grurpurilor teroriste (respectul față de Islam, singura cale dreaptă).

La ce rezultate duc aceleași criterii aplicate, de data asta, crizei rusești? Multă lume rămîne la impresia că Rusia lui Vladimir Putin dorește o reglare de conturi locală, în Estul Europei. Asta, însă, doar pentru cei ce fac uitate ambițiile globale ale Putin care promovează o Uniune Euro-Asiatică și tînjește după măreția pierdută a Imperiului sovietic. Și agresiunea rusă din Est se înscrie în cortegiul mișcărilor cu rădăcini resentimentare care țintesc abolirea ordinii curente și relativizarea sau chiar anularea primatului occidental. Putin și ideologia putinistă nu încearcă o simplă reajustare locală ci o nouă ordine în care Rusia, reașezată la locul ei de drept, poate dicta și controla.

Așadar, doi adversari, aceeași motivație: recuperarea echilibrului stricat de imperialismul cultural occidental în dauna Islamului și a Rusiei, izgonite dintre marii diriguitori de drept ai lumii. Doi, adversari, același obiectiv: controlul prin violență. Doi adversari, același diagnostic: Europa nu ne poate răspunde, Europa e slabă și va ceda. Dealtfel, un detaliu recent face legătura între aceste două forțe resentimentare: mitingul mamut de la Grozny, impotriva caricaturiștilor francezi care l-ar fi insultat pe Profet. Curios, Președintele Kadirov știa dinainte cam cîtă lume va participa (500000 persoane). Demonstrația a depășit planul și așteptările lui Kadirov. În jur de 800000 de oameni au participat la miting. Ar trebui să credem că 60% din populația cecenă a demonstrat spontan. Nu credem.

Credem altceva: că demonstrația a fost organizată pe tipar sovietic, aprobată de Moscova și pusă în scenă de Kadirov, omul de încredere al lui Putin. Peste această operațiune grosieră, convergența celor două atacuri asupra Europei și a valorilor europene spune că numai o abordare unificată poate da un răspuns eficient.

Nevoia de solidaritate reclamată periodic de liderii europeni trebuie înțeleasă, înainte de toate, ca reafirmare a valorilor pe care se sprijină civilizația Occidentului și pe care le atacă acum, din direcții diferite terorismul islamic și imperialismul putinist. De îndată ce vor fi înțeleasă ca un atac asupra civilizației Occidentului, criza rusă și criza islamică vor înceta să mai fie o dublă nenorocire simultană și inexplicabilă. Adversarul va avea un nume și riposta se va putea organiza cu claritate. Dar, pentru asta, cineva trebuie să aibă curajul de a rosti adevărul pînă la cap.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


Criza adevărului occidental (I)

 

E foarte ușor de observat că Europa are probleme. Nu orice fel de probleme ci serii persistente de probleme care s-au stabilizat sub forma a trei crize majore.  Într-un fel știm sau credem că știm totul despre: criza economică, criza islamică și criza rusă. Dacă lăsăm la o parte criza economică, cea mai comentată și familiară criză de sistem a Europei, am putea conchide că atît criza rusă cît și criza islamică sînt noutăți neașteptate. derutante și divergente. Cu alte cuvinte: marile probleme din relațiile cu lumea islamică și Rusia ar fi două necazuri simultane apărute în cel mai nepotrivit moment.

Sub presiunea acestor două crize, Uniunea Europeană a dat în mod repetat impresia că suferă de iluzia frontului unic și a alergat, mai mult sau mai puțin retoric, de la o avarie la alta, de la o criză la alta, pentru a repara ce mai e de reaparat. Dar e, cu adevărat, pusă Europa în situația de a face față unor crize distincte? În aparență, lucrurile stau exact așa. Ieri, criza din Ucraina ia fața actualității și întreg cortegiul politico-mediatic european dă fuga spre a stinge incendiul. Azi, criza islamică aduce un nou atentat sîngeros și întreg cortegiul politico-mediatic european se repede asupra noii urgențe pe care o plasează imediat în centru, uitînd de problema rusească.

Reflexul a fost și mai e, încă, vizibil după masacrul de la Paris. Deodată, drama de pe flancul de Est al Uniunii Europene s-a micșorat și aproape a dispărut, ca și cum Vladimir Putin s-ar fi răzgîndit sau retras. Cine a mai avut timp de știrile venite din Ucraina a înțeles că iluzia frontului unic e o mare eroare.  Nu. Vladimir Putin nu e lipit de televizor pentru a afla ce știri mai vin de la Paris și nici n-a uitat de Ucraina. E chiar foarte probabil ca, nu peste mult timp, o nouă baie de sînge ucrainean să trimită atenția Europei la granița de Est, sub presiunea reînoită a crizei ruse.

Într-adevăr, presiunea dublă cu care se confruntă Uniunea Europeană e derutantă și va rămîne așa, în lipsa unei analize duse pînă la capăt. Întrebarea de bază e brutală: ce are lumea cu Europa? Cine nu și va pune această întrebare aparent primitivă va tatona răspunsuri docte și inutile. Răspunsul și calea spre o soluție care exclude alergatul de la o criză la alta pot veni numai dacă pornim de la elementele comune ale celor două mari probleme care agită și amenință Europa. Oricît ar părea de improbabilă, rădăcina comună a celor două amenințări trebuie căutată. Așadar: au oare ceva în comun presiunea islamică și presiunea rusă?

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


Toleranţă şi migraţie (II)

 

Migraţia colosală care mişcă mase din ce în ce mai mari de oameni dinspre Asia şi Africa spre Vest a atins apogeul în ultimi 10-15 ani. Fluxul a pornit imediat după decolonizarea anilor '60. Fostele colonii legate de metropola occidentală  au trimis primul val de emigranţi în direcţia vest şi transferul a dat una sau două generaţii fără probleme, cu grad de integrare ridicat.

De la începutul anilor '80, fluxul s-a transformat într-o maree care a adus în Franţa dar şi în Germania, Anglia sau ţările nordice o populaţie motivată religios şi cultural, uneori ostilă alteori cooperantă, dar încurajată, la faţa locului, de noua doctrină oficială, să  nu să se integreze, să facă figură separată în numele diversităţii şi să pretindă resentimentar drepturi şi asistenţă din postura de victimă oprimată. Ultimii ani de războaie şi presiuni sociale în Africa şi Asia au dat peste cap linia de primire.

Statele occidentale absorb sute de mii de refugiaţi anual şi nu pot face faţă administrativ acestui val. Acum, aceleaşi state au aflat şi că au pierdut controlul cultural asupra ghetourilor care s-au născut şi cimentat în marile centre urbane ale Occidentului. Migraţia spre platoul de civilizaţie occidental nu e o noutate. Începînd cu secolul V d.Chr, Roma imperială şi civilizaţia de cultură latină din jurul Mediteranei au fost ţinta unui val gigantic pornit din Orient.

Eliberat de prejudecăţi şi apărat de senectute (83 de ani) celebrul scriitor italian  Umberto Eco a revenit la acest paralelism. Paralela are limite. Astfel, marea migraţie a secolelor V-IX n-a adus cu ea o ideologie adversă şi dominantă. Valuri succesive de populaţii plecate din Est s-au adaptat şi integrat în cultura romană pe care au modificat-o, dar nu au contestat-o niciodată. Paralela realativizează evenimentele recente şi le plasează într-o spirală istorică mai uşor de înţeles.

Marea mişcare care a adus milioane de migranţi în Europa de Vest nu e o  premieră istorică, dar ridică o problemă nouă. Diferenţa de valori între statele gazdă şi noii veniţi a fost dramatic intensificată de doi fatori. Mai întîi apariţia unei ideologii militante, extrasă din religia islamică şi politizată agresiv. Apoi, o toleranţă care a trecut în pasivitate, sub îndrumarea doctrinei multiculturale. În acest punct, toleranţa care defineşte noul tip de societate francez riscă să capaciteze inamicii toleranţei. Aroganţa elitelor politice suplimentează efectul, instaurînd un regim de cvasi-cenzură şi stîrpind din faşă orice discuţie onestă pe tema culturii şi identităţii în societăţile occidentale.

Într-un fel, şi asta ştim tot din istorie, am intrat pe un parcurs ireversibil. E greu de crezut că valul migraţionist mai poate fi oprit. La fel de greu de crezut e că milioanele de „extracomunitari” ,cum li se spune în Vest, pot fi reconvertiţi cultural. Desigur, o parte au devenit sau vor deveni buni cetăţeni germani, francezi sau englezi. Însă o parte din ei vor cotinua să creadă în valori diferite şi să recurgă la violenţă pentru a le impune în Vest.

În această situaţie, guvernele occidentale mai au doar varianta de a lovi cu precizie în nucleele militante camuflate de ghetoruri. Tehnic e posibil. Moral, e mai mult decît dificil, într-o societate care nu admite măsuri de represiune şi e dedicată idealului occidental al toleranţei nediferenţiate. Lumea occidentală a pierdut sensul pericolului pe măsură ce a pierdut capacitatea de a numi pericolul. Cu o morală publică în care toată lumea şi toate religiile sînt egale şi cu un inamic adînc implatat în sînul societăţii, soluţiile vor fi, cel mult, paţiale şi, sigur, tardive. Rămîne, însă, speranţa că, în timp, fanatsimul se va stinge şi între adepţii toleranţei şi între adepţii inteoleranţei, iar Europa va dezvolta o nouă sinteză culturală, aşa cum a făcut-o după precedenta mare migraţie.    

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


Toleranţă şi migraţie (I)

 

Milioanele de oameni care au ieşit în stradă după masacrul de la Paris au demonstrat o mulţime de lucruri. Unele uşor de înţeles, altele mai greu de pătruns. Astfel, e evident că primul lucru pe care mulţimile l-au adus în stradă e acordul asupra unui anume fel de viaţă, care presupune libertatea totală de expresie şi eliminarea violenţei. Cifra uriaşă de prezenţă (aproape 4 milioane de oameni) spune că am avut de-a face cu cea mai mare manifestare publică din 1945 încoace. Comparaţia nu are doar valoare statistică.

Recordul de participare din ianuarie 2015 e semnul unei noi realităţi. Societatea franceză a trecut într-un regim nou, cunoscut de mult, dar atestat popular abia acum. Franţa trăieşte, adică, alături de alte state occidentale, într-o lume care nu mai poate fi întoarsă înapoi şi se sprijină, mai degrabă, pe expresie individuală decît pe rigori colective, dacă nu cumva norma colectivă n-a ajuns să fie tocmai absenţa normei colective. Tehnologia „mediilor sociale” e motorul de comunicare iar simpatia pentru cauze globale şi aplecarea către critica autorităţii sînt temele permanente ale acestei lumi.

În 1945, mulţimile adunate pentru a sărbători eliberarea Franţei marcau revenirea la democraţie naţională. În 2015, mulţimile adunate în memoria celor ucişi de fanatici  anunţă  o etapă istorică nouă în care Franţa e mai mult decît etnia şi încă mai mult decît statul administrativ. Republica franceză a anului 2015 e o Republică a vieţii private pe care statul administrativ trebuie să o garanteze prin lege şi să o apere de propriile slăbiciuni. Acest amestec dificil de ideal şi exigenţă nu e tocmai lesne de pus în practică.

Pe tot întinsul Europei de vest, contradicţia între pretenţii şi realitatea istorică a creat o problemă uriaşă. Pe de o parte, apariţia acestui nou tip de societate, dominat fără discuţie de toleranţă, expresie şi filozofia drepturilor e o realitate clară, trăită ca ideologie dominantă, în primul rînd de clasele educate şi de elita politico-mediatică. În acelaşi timp, efectul noii ideologii la cîrmă a produs o realitate nu mai puţin palpabilă: implantarea valorilor, a tuturor valorilor în una şi aceaşi societate. Mai clar spus, Franţa şi Europa de vest trăiesc pentru prima oară în istoria lor o contradicţie internă masivă creată de coexistenţa culturilor diferite în aceaşi societate.

Franţa, cu milioane de musulmani neintegraţi şi, uneori, ostili, e un exemplu clasic. Multiculturalismul atît de admirabil în dezbateri tv şi seminarii universitare e cu totul altceva în stradă, unde garanteză de fapt fragmentarea societăţii. Pe scurt, problema acestui tip de societate e măsura în care îşi poate menţine normele în condiţiile în care aplicarea normelor atacă normele de bază.

Cum poţi continua să fi tolerant, tolerînd inamicii toleranţei? Cum anume pot coexista iluminismul republican francez dus la pînă la limita de sus, cu dogmatismul militant islamic dus pînă la limita de jos? Problema e cu atît mai complicată cu cît a produs o ruptură netratată între elite şi o parte substanţială a societăţii, acea parte a societăţii pe care presa nu conteneşte să o numească lumea conservatoare sau tradiţională a societăţilor occidentale.

Deocamdată, soluţia practicată pe toată linia e critica de sus în jos. Autorităţile publice nu au timp de analiza tradiţiei şi decretează în bloc existenţa unui rasism difuz de care se face vinovată orice persoană, grup sau acţiune care nu se încadrează în linia oficială. Dialogul surzilor a devenit regulă, cu observaţia că autorităţile au decis că surzenia lor e nobilă, iar surzenia celor ce nu acceptă dogma multiculturală e reacţionară. Ce scapă acestei pseudo-dezbateri e cotitura istorică pe care Europa o trăieşte de la începutul anilor '70.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog, atentat Charlie Hebdo, toleranță și migrație


2015 - în așteptarea Europei Unite (II)

 

După modelul crizei refugiaților, agresiunea generală a Rusiei pe flancul de Est al Uniunii a pus în evidență lipsa de soluții și contradicțiile sistemului european. Vladimir Putin are, în continuare, inițiativa. Singurii adversari ai lui Putin sînt sancțiunile economice, dar asta abia după căderea catastrofală a prețului țițeiului. Cu prețuri de sub 50 de dolari pe baril, era țițeiului pare să se apropie de sfîtșit. Exploatarea gazelor de șist, scăderea consumului chinez și stagnarea economică europeană au creat un surplus uriaș pe piață și cota țițeiului s-a prăbușit. Prima victimă a fost, logic, Rusia, dependentă de veniturile din exportul de țiței și gaze, într-o măsură anormală pentru un stat cu pretenții de mare putere. Efectul e imprevizibil, dar se va face cunoscut în acest an. Exporturi rusești mai ieftine vor tenta consumatorii europeni și ar putea antrena o politică de acceptare implicită a agresiunii rusești în Ucraina. Sau, dimpotrivă, ar putea da Europei atuul necesar pentru a impune Rusiei un comportament cît de cît rațional.

Alegerile parlamentare din Estonia și alegerile prezidențiale din Polonia și Belarus au o importanță sporită de presiunile dure ale Rusiei. Poate nesocotite, alegerile din Est și, de asemenea, stabilitatea guvernamentală a Moldovei, vor conta mult într-o zonă care joacă cu independența pe masă. Două mici secvențe de cezarism își fac de cap în Ungaria și Turcia, unde Viktor Orban și Recep Erdogan au conchis că pot juca singuri împotriva tuturor și au construit sisteme de mare autoritate vecine cu tentația anti-democratică. În cazul lui Viktor Orban, marea cădere economică a Rusiei și abolirea gazoductului South Stream au temperat întrucîtva proiectele de cooperare cu regimul Putin. În schimb, Recep Erdogan e din ce în ce mai convins că poate face politică de putere regională la marginea Europei și în Orientul Mijlociu. În ambele cazuri, modelul autoritar rămîne o alternativă. Deficiențele economice și politice ale Europei nu pot decît să dea acestei variante un plus de credibilitate.

Din afara Europei, vin cîteva provocări și termene fixe care vor produce efecte în interirorul Europei. Alegerile generale din Israel vor stabili dacă politica ferm-anti-Hamas a Primului Ministru Netanyahu va continua cu sprijin popular. Reconfirmarea lui Netanyahu ar putea tempera elanul pro-palestinian al multor guverne vest-europene.

Pînă și monolitul comunist chinez trimite semnale relevante pentru Europa. Neverosimil pentru un partid leninist, facțiunile interne au fost pentru prima oară recunoscute oficial de presa de partid chineză care a dezvăluit existența a trei grupuri de putere distincte la vîrf. Comunismul chinez se apropie lent de o fază nouă în care monopolul politic intră în discuție, pornind de la tensiuni interne. E greu de crezut că tensiunile interne ale Partidului Comunist Chinez se vor derula pînă la capăt în 2015, dar primul pas a fost făcut și, de aici, pot rezulta poziții de negociere mult mai complexe în relația cu restul lumii, inclusiv cu Europa.

E greu de crezut că  2015 va fi anul finalizării marelui Acord Comerical negociat de Statele Unite și Uniunea Europeană. Însă 2015 poate fi un pas înainte sau un pas pe loc. Statele Unite se vor apropia în 2015 de alegerile prezidențiale și e de așteptat ca desemnarea candidaților Democrat și Republican să confiște anul politic. Apropierea prezidențialelor americane nu promite multă inițiativă externă în 2015. În plus, agenda internă este marcată de o dispută virulentă asupra rasismului și de contestarea militantă a autorității de stat și domină categoric percepția alegătorilor. 2015 va fi un an încărcat pentru lumea europeană. Presiuni politice și economice, interne și externe, cer un răspuns plin de curaj și viziune. Așteptarea continuă.

În exclusivitate