marți, mai 05, 2015 Ora Locală 03:13

În zece ani, pe altă lume (II)

 

Statele care filtrează sau blochează accesul la Internet au înțeles, de pildă, că nu are sens să devină ele însele victime ale propriei ideologii și au adoptat entuziast internetul. China, Iran și Koreea de Nord, au pus rapid la lucru armate de hackeri și unități secrete de acțiune pe net atacă deseori cu mare succes rețele ale marilor instituții bancare și militare occidentale. Egipt și Iran stăpînesc tehnica de convocare și manipulare a mulțimilor pe twitter. O mare parte a protestelor cunoscute sub numele de „Primăvara arabă” au fost supravegheate și deturnate de rețele paralele de socializare controlate de unități secrete ale statului.

Mai simplu spus, Internetul nu e al cuiva anume și, prin urmare, poate fi pus la treabă de oricine: de oameni de treabă sau de servicii de opresiune care lucrează împotriva oamenilor de treabă, de copii sau de grupuri infernale care vînează copii. Din dilematica ambiguitate a internetului vin problemele create de extremism și de devianți. Marile rețele teroriste Al Qaida sau așa numitul Stat Islamic au demult pagini proprii și dezvoltă operațiuni complexe pe net. Schimbul de mesaje criptate și imaginile sinistre care caută să propage spaima și-au găsit mediul ideal pe net. La celălalt capăt, pornografia, pedofilia și violența de nișă înfloresc pe net. S-ar putea crede că administratorii de rețea pot bloca această piață oribilă dar contramăsurile sînt limitate tocmai de „adîncimea” internetului care permite o activitate obscură și incontrolabilă.

Într-un fel, tocmai această toleranță involuntară la delincvență explică mai bine prin ce e diferită lumea internetului de lumea tiparului. Paralela între cele două revoluții, net și tipar, e legitimă dar nu tocmai edificatoare. Tiparul e singurul exemplu de globalizare revoluționară cunoscut înainte de net. Însă tiparul a fost și este un mijloc de comunicare infinit mai lent și mai cenzurabil. Adevărat, cuvîntul tipărit nu a putut fi niciodată complet suprimat, dar internetul are o rapiditate și o plasticitate care pun mereu controlorii pe picior greșit sau îi surprind în întîrziere. Internetul e tiparul care își controlează autorii. Timpul dispare dintre obstacole, iar spațiul se reduce la o marcă de emisie.

Dincolo de ambiguitate, mediile de socializare și netul în general au luat cu ele lumea și o duc într-o zonă despre care știm puțin, dar suficient pentru a înțelege că presupune redefinirea identităților și, pînă la urmă, a vieții. Accesul a miliarde de oameni la net a provocat, într-o perioadă scurtă, ceva ce n-au reușit decît religiile: construcția unei realități alternative și credibile. Distanța între realitatea „obiectivă” și spațiul virtual s-a micșorat continuu și extrem de rapid. Comicăria care desemna și diferenția spațiul virtual desosebindu-l de realitate a dispărut aproape cu totul. Spațiul virutal e din ce în ce mai greu de deosebit de realitate și, neîndoios, va fi, curînd, o nouă realitate. Nu e vorba aici doar de lumea derutantă a jocurilor și reconstrucțiilor de imagine pe computer, ci de o viața degajată de noile uzanțe și convingeri ale utilizatorilor de medii de socializare.

Comunicarea pe Facebook, meniul zilnic de relaționare și capacitatea de a pune în mișare oglindirea video a realității au creeat propriul lor spațiu și îngăduie credința după care cineva poate locui în acest spațiu menținînd doar legături secundare și tot mai firave cu lumea obiectivă. Cu alte cuvinte, publicul rețelelor de socializare pleacă tot mai mult, cu sau fără știința lui, într-o lume pe care o poate creea și folosi foarte ușor. E exact ce permite unui public enorm să evite frustrările și contradicțiile realitatății naturale. „Vechea realitate” e enervantă și dificilă. „Noua realitate” are propriile reguli și ierarhii, propria etichetă și propriile interdicții, dar toate duc, în mod fundamental, spre o lume mult mai ușor de trăit. E diferența între pîrtie și urcuș. Diferența între satisfacția garantată și randamentul scăzut al vieții din afara net-ului. Și tiparul pemitea detașarea de obiectiv, dar trimitea într-o lume care nu se rupea niciodată de real și cerea facultăți critice mereu active. Virtualul e, dimpotrivă, domeniul unei gratificații complete și instantanee. Totul e posibil și nimic nu e refuzabil. Oricine poate „stăpîni” lumea, o poate modifica sau conserva după dorință.

Oricine e demiurg și are putere de viață și de moarte asupra vieții virtuale. Critica și opoziția sînt posibile dar nu hotărîtoare. În caz de eșec sau în fața opoziției, te poți muta o nișă mai încolo. Nimeni nu poate contrazice în mod convingător și definitiv viața cuiva în sînul vieții virtuale pe net. Rezultatul e un ocean infinit de posibilități care încetează să mai aibă greutate proprie. Cuvîntul și ideea își pierd definiția, înconjurate de cuvinte și idei nenumărate și egale. Libetatea pe net e, astfel, totală și lipsită de merit. E, mai curînd, o formă de satisfacție fără obligații.

Concertul de implicații psiho-mentale dezlănțuit de supremația rețelelor de socializare e mult mai vast. Ce contează e prefacerea uluitoare și rapidă,  în zece ani, în primii zece ani de viață cu și pe net. În istoria universală, asta e echivalentul unei secunde. Umanitatea a clipit și, îndată, ce a redeschis ochii, s-a trezit pe altă lume.  

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


În zece ani, pe altă lume (I)

 

E greu de crezut că au trecut doar zece ani de cînd lumea trăiește cu sau pe Youtube și Facebook. Datele spun, totuși, limpede că Facebook a fost lansat în feruarie 2004, iar Youtube un an mai tîrziu, în februarie 2005. În zece ani, lumea a ajuns la practica și la impresia care spun că Facebook și Youtube există demult, din timpuri care nu merită nici măcar sondate. Exagerările au devenit norma în aproape orice discuție despre așa numitele „medii de socializare”.

Un singur lucru nu poate fi exagerat îndeajuns: supremația totală a acestor medii care controlează timpul, dictează comportamentul, formează gîndirea și au deschis libertăți neîngrădite pentru un public global. Mai exact: pentru toată lumea.

Cifrele sînt șocante dar, într-un fel banale, pentru o lume care,  educată zilnic de Facebook și Youtube, a pierdut aproape complet percepția limitelor și s-a obișnuit cu nelimitatul și instantaneul. Totuși cifrele spun o poveste uluitoare. Facebook  e folosit de aproape două miliarde de oameni. S-a mai întîmplat vreodată ca o rețea să lege atîția oameni? Youtube primește în fiecare minut 300 de ore de înregistrări video. S-a mai pomenit vreodată o arhivă în care există miliarde de ore de înregistrări?

Dimensiunile mediilor de socializare au atins în zece ani un nivel care depășește tot ce era cunoscut și au făcut primul pas într-o direcție care ne scapă încă. Altfel spus, sîntem, încă, nepregătiți pentru consecințele unei mutații care a venit repede și a schimbat tot ce știam sau ne imaginam. Probabil puțini din cei ce folosesc mediile de socializare - așa cum folosești pixul sau chibriturile - înțeleg ce se întîmplă și la ce sînt parte. Dacă, un timp, la început, se părea că Facebook și Youtube sînt două inovații, două jucării simpatice și utile, acum simțim sau bănuim că ne aflăm în fața unei realități care înlocuiește toate vechile realități. Nu trebuie să fi un „fan” sau un utilizator nevrotic al mediilor de socializare pentru a înțelege că lumea nu mai e aceeași.

Facebook și Youtube, alături de nenumărate derivații similare, au sfîrșit prin a creea o nouă raportare la lume și un nou fel de a trăi aproape fiecare act uman, de la comunicare la sex și de la relații de grup la politică. Discuția despre noua realitate creată de mediile sociale abia a început și nu e de mirare că înaintează nesigur: bîjbîim încă și dezbaterea oscilează dramatic între elogiu febril și contestație neguroasă (asta, fără a spune un cuvînt despre 3D Printing - altă direcție care deschide un viitor insondabil).

Dintr-o parte, mediile de socializare par calea spre paradis. Din cealaltă, aceleași medii sociale sînt o formă ireversibilă de degradare a umanității. Însă, dincolo de partizani și inamici, problema are realitatea ei și asta nu mai poate fi contestat. Ne-am pomenit, cum s-ar spune, cu mediile de socializare la putere și ar fi o nebunie să credem că ne vom întoarce la vremea dinaintea „loviturii de stat”. Da, există zone de „libere de rețele sociale”, în care guvernele limitează sau interzic accesul la Facebook, Youtube și, în general, la Internet. Iranul, Koreea de Nord și China limitează mai mult sau mai puțin sever accesul la Internet și, în consecință, par să se sustragă  noii realități. E o iluzie. Mari persecutoare de Internet, aceste state au înțeles rapid că pot folosi ele însele foarte eficient internetul ca armă de propagandă și atac. Această împrejurare aparent curioasă ține de un capitol esențial și insuficient înțreles: ambiguitatea internetului. Politic vorbind, Internetul nu e, așa cum tinde să creadă, în naivitatea lui, un public inocent, nici de dreapta, nici de stînga, nici democratic, nici autoritar. Singura și proasta democrație a Internetului vine din permisivitatea absolută: oricine, orice, oricum.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


Mediterana - marea pierdută (II)

 

Politica de absorbție protejată pe care Europa o dezvoltă acum e justificată de ideea după care orice persoană amenințată în afara Europei are dreptul de a căuta adăpost în Europa. Orice sugestie contrară e automat scoasă din joc sub acuzația de rasism sau lipsă de umanism.

Generalizarea politicii de absorbție nelimitată conține presupunerea după care, în genere, toată populația unui stat, regiuni sau poate chiar continent poate migra în Europa, dacă e lovită de război sau alte orori umane sau naturale. Distincția între refugiații politici și refugiații economici a căzut demult și, în condițiile războaielor din Orientul Mijlociu, e, oricum, greu de aplicat. Ce a rămas e o atitudine general umanitară care vede în orice persoană care e prigonită sau trăiește prost un refugiat cu drept de locuire în Europa. Evident în Europa de Vest, pentru că nici un refugiat nu va alege mult mai săraca Europă de Est.

În fond marea majoritate a refugiaților care vin pe Mediterana sînt refugiați economici a căror sărăcie a fost adîncită de corupția guvernelor locale sau de brutalitatea războaielor. Așa cum arată acum, mijloacele de întîmpinare practicate de autoritățile italiene și ideile ce au impus acest soi de măsuri sînt echivalentul unei invitații la migrare ilegală. Traficanții au primit, fără îndoială, mesajul și vor ridica la nivel industrial livrările de migranți.

Lucrurile nu mai pot continua așa, deși vor fi exact așa. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, dacă dorește cumva să își păstreze echilibrele și să evite mari tulburări interne, Europa trebuie să pună capăt actualei politici de primire fără limite. Și mai înseamnă că e prea tîrziu. O dată deschisă calea spre Europa, nimic nu mai poate astupa fisura. Din acest motiv e de crezut că lucrurile vor continua așa, cu consecnțe inevitabile și imprevizibile.

Singurul răspuns adecvat și eficient ar fi blocarea la sursă a migrației. S-a vorbit de un sistem de patrulare european în largul coastelor nord-africane. Sistemul a fost încercat, a funcționat și a fost abandonat sub presiuni financiare și morale. Cu alte cuvinte, fibra a cedat din nou.

Climatul moral care dă limitele chestiunii migrației e vizibil în Australia, unde guvernul a blocat intrarea migranților veniți pe mare. În consecință, Primul Ministru Abbot e ținta unei campanii feroce de defăimare. Există convingeri și acțiuni pe care Europa nu mai are curajul și puterea să le rostească sau înfăptuiască. Marea incapacitate defensivă europeană e mult mai mult decît o deficiență tehnică și mărturisește o dimensiune interioară.

Bugetele militare reduse sistematic, birocratizarea și sărăcirea forțelelor de poliție, pasivitatea în fața migrației organizate infracțional și supremația unei noi filozofii care exclude orice pericol și adună toate culpele, vorbesc despre o lume care nu mai vrea să se apere. O lume care nu mai ține la ea însăși pentru că nu mai are de ce să țină la ea însăși, după ce a eliminat sau declarat retrograde valorile clasice ale Europei. Umanitarismul și anti-rasismul sînt valori morale fundamentale. Transformarea lor în dogmă care preia locul politicii interne, externe și de apărare e o anomalie care poate slăbi decisiv lumea europeană.

Tagurieuropa, Radio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog, imigranți ilegali, Marea Mediterană


Mediterana - marea pierdută (I)

 

Mediterana nu mai e marea care unește o civilizație. Pînă acum mai puțin o sută de ani, ecourile fostei lumi mediterneene, așa cum era ea comentată și reconstituită de istorici, erau încă vii. Astăzi, istoria luminoasă a Mediteranei zace spartă în amintiri inutilizabile. Mediterana zilelor noastre e un spațiu degradat. Ceva între deversor de mase umane și groapă comună inundată.

Deoparte și de alta, pe țărmurile Europei de Sud și pe coasta Africii de Nord, stau față în față două lumi contrare. Între ele, Mediterana s-a înclinat și lasă să alunece mase uriașe de emigranți. Rezervoarele fără sfîrșit ale Africii și Orientului Mijlociu varsă o masă umană nefericită și mizeră în pîntecul moale și prosper al Europei de Sud. Atracția magnetică a lumii occidentale e speculată feroce de rețele de traficanți care trimit, după noroc, spre moarte sau azil muțimi extrase din societăți care au căzut sau nici măcar nu s-au născut. Unii mor înecați undeva între Libia - numele vidului care era pînă acum cîțiva ani stat - și Italia - numele statului vătămat cu care începe paradisul occidental.

Cei mai mulți ajung pe prima bucată de pămînt italian ( Insula Lampedusa, acum scoasă din circuit de lagărele de refugiați) și intră în Europa. Cinci mii de emigranți purtați în derivă pe ambarcațiuni obosite au atinds Italia în doar trei zile. Aproape o mie s-au înecat într-un singur naufragiu. Administrația italiană e la un pas colaps și e de crezut că se va prăbuși curînd. Valul de emigranți e, dimpotrivă, în creștere și va deveni, odată cu lunile de vară, un continuum, o  punte care mută crize de pe o parte pe cealaltă a Mediternaei. Toate nenorocirile combinate ale Africii sahariene, Maghrebului și Orientului Mijlociu stau la coadă pe malul Mediternaei și își trimit victimele, în Europa.

Pînă acum, Italia a absorbit și a trimis sau a lăsat să treacă mai departe sute de mii de oameni. Cu timpul traversările cu ilegali s-au transformat într-o bizară operațiune comună: traficanții trimit, italieni recepționează. Era firesc, pentru că anomaliile au devenit normă într-o lume europeană, care nu mai caută soluții, ci răspunsuri conforme. Sîntem azi în situația în care traficanții care fac averi instntanee și trimit la moarte mii de oameni sînt în legătură directă cu autorităile italiene și previn asupra următorului transport. Un telefon scurt anunță paza de coastă italiană că are în sarcină preluarea unui nou vas cu migranți care a plecat din Libia. În acest timp, instituțiile și guvernele europene adoptă o atitudine pre-comandată. Fiecare nouă tragedie în largul coastelor italiene e întîmpinată cu un nou apel care cere eforturi maxime pentru evitarea unor noi pierderi de vieți omenești.

Oficial, Europa a adoptat o poziție care e echivalentă cu acceptarea tacită a uriașului flux de migranți care vine pe Mediterana. Italienii funcționează ca serviciu de salvare, iar poziția politicienilor europeni împinge spre cooperarea implicită cu traficanții care trimit în Europa emigranți. Pare absurd, dar aici am ajuns pe firul unei politici care cunoaște doar considerente umanitare și refuză orice altă abordare.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog, imigranți ilegali, Marea Mediterană


Hillary Clinton - candidatura declinului (II)

 

Hillary Clinton a plasat un mesaj cheie încă din primul ei anunț de campanie. Nimic suprinzător, pentru că mesajul e de mult timp o temă, de fapt, unica temă de campanie a stîngii americane și europene. Voi lupta pentru cei deposedați și voi lupta împotriva celor ce au tot pentru că i-au deposedat pe ceilalți promite Hilarry Clinton. Mai clar spus, Hillary Clinton va defila în viitorii doi ani de campanie agățată de ideologie. De noua ideologie care ține loc de politică pentru stînga.

Noul tipar împarte fără încetare lumea în bogați și săraci. Săracii sînt toți cei ce nu au mulți bani. Bogații sînt toți cei ce au mulți bani. Bogații trebuie, după o formulă de rară stupiditate, să „contribuie corect”, adică să plătească taxe atît cît decide stînga. Obsesia ideologică a stîngii nu e, de fapt, nouă. Ea reciclează în termeni umanitari vechea teorie marxist-leninistă a luptei de clase, încercînd să creeze o societate (și un electorat) al obidiților, o lume de victime după modelul proletariatului marxist. Evident, rațiunea nu are ce căuta în asemenea teorii și, dealtfel, aici e atuul acestui tip de propagandă care e sentimental invincibilă, greu de contracarat și ușor de folosit pentru a șanataja moral orice obiecție.

Cum să te opui cuiva care vrea binele săracilor? Și cum să iei partea celor ce crapă de bine? Da, săracii și nedreptățiții - cei adevărați, nu cei închipuiți de ideologia stîngii - sînt cea mai serioasă problemă a politicii care conduce economia. Dar tocmai din acest motiv, tema trebuie tratată cu seriozitate și nu trebuie lăsată pe mîna demagogilor stîngiști. Căci demagogii stîngii umblă cu picioarele în suferința și resentimentele nevoiașilor pentru a provoca furii și voturi în baza unui mecanism primitiv în care lumea e strîmbă și va fi mai dreaptă doar dacă un guvern de stînga ia banii dintr-o parte și îi multă în alta.

Demagogia stîngii le interzice celor pe care îi vizează să înțeleagă că fără marele succes al oamenilor de afaceri n-ar exista locuri de muncă și că fără banii lor încasările la buget ar fi mult mai mici. Hillary Clinton nu le va spune celor celor ce îi dau voturi că pedepsirea fiscală a celor ce produc va descuraja inițiativa, va defăima libertatea și va îngrășa un stat care va transforma săracii „oprimați” în turmă dresată. Linia derizorie pe care Hillary Clinton a plecat deja nu e eroare izolată. Întreg sistemul politic occidental e marcat de apariția clișeelor, a tabuurilor, și a ideologiei colectiviste. Nici stînga, nici dreapta nu mai fac politică de convingeri și viziune. Și stînga și dreapta au îmbrățișat, în feluri diferite, politica ofertelor de supermarket: ieftinim, reducem, răsplătim fidelitatea, vindem două la preț de unu. Dezbaterea între candidații stîngii și ai dreptei la alegerile de peste trei săptămîni din Marea Britanie se putea duce la poarta supermarket-ului.

Hillary Clinton ar putea fi aleasă Președinte al Statelor Unite și nu e imposibil ca victoria să se repete aducîndu-i un al doilea mandat. Asta ar însemna rotunjirea unei etape de 16 ani în care Barak Obama și, apoi, Hillary Clinton ar putea aduce Statele Unite într-o poziție nouă și riscantă. Palmaresul administrației Obama, cu Hillary Clinton Secretar de Stat, adică șef al politicii externe, între 2009 și 2013, e șocant. Statele Unite au pierdut enorm în autoritate. Administrația Obama a încheiat penibil negocierile cu Iranul și, în consecință, Iranul are toate șansele de a deveni o putere nucleară. Administrația Obama a pierdut orice coerență în politica din Orientul Mijlociu și, în consecință, Orientul Mijlociu e o colecție de războaie civile și religioase imprevizibile. În fața unei Rusii agresive, administrația Obama joacă la limita formalismului și, în consecință, statele est-europene se simt tot mai amenințate. Încă patru sau opt ani de cedări și confuzie sub administrația Hillary Clinton ar face declinul de astăzi, probabil, ireversibil. 

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog, candidatura Hillay Clinton


Hillary Clinton - candidatura declinului (I)

 

Hillary Clinton vrea să fie candidatul Partidului Democrat la alegerile prezidențiale din 2016. Anunțul a fost precedat și va fi, sigur, urmat de o lungă listă de argumente pro, emise în special din tabăra stîngii politice și a mediilor de informare (mărturisit-obiective, nemărturisit-stîngiste).

Există, însă, o serie la fel de importantă de argumente care spun că, dincolo de partizanatul politic, Hillary Clinton nu va fi Președintele de care Statele Unite și lumea democratică au nevoie. Problema acestor argumente nu e claritatea, ci dificultatea rostirii. Zonele tabu în discuția publică au devenit insuportabil de largi și asigură o muțenie foarte avantajoasă pentru militanții politici și mediatici ai stîngii. Însă timiditatea nu trebuie prelungită. Fără o discuție directă și deschisă, imaginea va învinge substanța și conformismul va înlocui politica reală.

Așadar, ce vorbește împotriva candidaturii pe care Hillary Clinton a anunțat-o? În primul rînd, supoziția de bază care susține candidatura: trebuie să avem o femeie, prima femeie, Președinte american. Evident, o femeie e îndreptățită la candidatură exact în aceași măsută în care e îndreptățit orice cetățean american. Adică, în măsura în care Hillary Clinton îndeplinește condițiile cerute de lege. Dar nu pentru că e femeie. Un asemenea criteriu nu există în legislația americană și nu ar trebui să joace vreun rol în dezbaterea politică. Un candidat nu trebuie ales pentru că e femeie, tot așa cum nu trebuie ales pentru că e bărbat.

Singurul criteriu valid, pe lîngă îndeplinirea condițiilor legale, e capacitatea politică. Hillary Clinton candidează, însă, mizînd pe ideea după care a venit timpul ca o femeie să fie Președintele Statelor Unite. Acest tip de argument face din politică o formă de justiție socială și poate avea două efecte dezastruoase: o politică degradată și un bigotism generalizat. Politica pierde pentru că victoria argumentului de grup (femie-bărbat-minoritar) poate da Statelor Unite un Președinte foarte slab sau foarte bun dar, în orice caz, netestat. Președinția devine o loterie. Ultimul exemplu în materie a fost un eșec. Americanii au ales deja, în Barack Obama, un politician definit prin rasă și au obținut un om de stat slab, cu un bilanț slab - atît de slab încît destui din foștii lui susținători sînt, acum, alarmați. În plus, argumentul de grup poate duce la întărireea prejudecăților pe care caută, aparent, să le stîrpească. A spune sau a sugera că o persoană trebuie aleasă pentru că e femeie sau e de culoare e aproape totuna cu a spune că o persoană nu trebuie aleasă pentru că e femeie sau e de culoare. Odată instalată în fruntea argumentelor, preferința pentru un grup sau altul naște o discriminare inversă, un bigotism nou care s-a născut din victoria asupra vechiului bigotism. Însă problema candidaturii anunțate de Hillary Clinton nu ține doar de probleme de principiu electiv.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


Anonimat și tragedie în masă (II)

 

O trăsătură mai puțin remarcată a tragediei din Alpi e caracterul ei exclusiv occidental. Complet în afara scenariilor obișnuite în care asasinatele în masă presupun prezența terorismului islamic, detaliile cazului Germanwings sînt strident occidentale: o cursă între Barcelona și Düsseldorf, cu echipaj german și cu pasageri în majoritate spanioli și germani. Identitatea copilotului care a provocat prăbușirea a fost rapid dezvăluită și descrie o existență cuminte, tipic germană, în medii urbane extrem de europene, așezate și civilizate.

O nevroză abia simțită pîndește în acest decor care și-a pierdut inocența uneori plicticoasă din vremuri nu tocmai depărtate. Copilotul sinucigaș și asasin în masă repetă o prezență neașteptată, dar comună în Occidentul ultimilor ani. Nu neapărat foarte comentate și lipsite de panașul ideologic sau teatrul apocaliptic al terorismului islamic, aparițiile criminale ale unor anonimi „locali”, care împrăștie moarte în jur se repetă fără încetare. Întotdeauna încărcate de o frustrare și de o furie care pedepsesc definitiv și la întîmplare, aceste personaje au un profil pe cît de banal pe atît de inconfundabil. De fiecare dată e vorba de persoane extrase aproape exclusiv din marele platou al lumii germano-anglo-saxone-americane.

De fiecare dată e vorba de singurateci sau anonimi, care schițează mecanic punctele fixe ale vieții de familie și ale legăturilor personale. În orice caz, o liniște exemplară domină persoana și comportamentul acestor oameni care trec, fără excepție, drept indivizi exemplari. Acest pluton social larg e binecunoscut  în lumea occidentală și nu a fost pînă de curînd remarcat sau remarcabil în vreun fel anume. Resentimentul care injectează astăzi acest tip social are, poate, legătură cu generalizarea și intensificarea presiunilor conformiste și cu instalarea vidului în comunitățile disciplinate, productive și „normale” ale Occidentului.

Anonimizarea vieții și alinierea la normele tot mai strînse și restrictive ale unei vieți dirijate de clișee nu pot lăsa indiferente aceste personalități aparent indiferente. Pe măsură ce regulamentele vizibile și invizibile care trasează liniile vieții personale și de grup se înmulțesc, resentimentul începe să devină o alternativă de plauzibilă. Prosperitatea vieții cotidiene occidentale nu mai poate înșela. Trăim o epocă de standardizare și rigorism moral în care interdicțiile se înmulțesc, vocabularul limbii de fiecare zi trebuie aprobat de instanțe care pot sau nu decreta, în nenumărate feluri, culpa de erezie.

Viața interioară nu mai e liberă. Ea răspunde, uneori, tot mai des, refugiindu-se în răzbunări gigantice menite să contrazică lipsa de însemnătate a autorului. Tot ce e în jur poate și trebuie să fie pedepsit pentru că suferința celui ce e gata să explodeze nu mai vine dintr-o sursă precisă ci de peste tot. Aplatizarea vieții produce aplatizarea crimei care nu lovește, de fapt, la întîmplare, ci exact acolo de unde îi vin rădăcinile. În anonimat, în necunoscuții din jur. Patologia socială a făcut un pas mare înainte și nu e deloc sigur că sîntem pregătiți să o ajungem din urmă pentru a o înlătura.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog, catastrofa avitaică A320

În exclusivitate