sâmbătă, mai 23, 2015 Ora Locală 13:19

Palmyra - Anul Zero (II)

 

Ce îi face pe acești apucați să se bată cu istoria și să distrugă orbește orice înfățișare a trecutului? Pare greu de înțeles, dar boala nu e o noutate. E maladia unei idei care crede că trebuie să omoare orice altă idee pentru că e singura idee cu drept de viață. Fanaticii suniți ai Statului Islamic au ajuns la nevroza totală a febrei religioase care vrea să impuină adevărul suprem și să facă, apoi, ultimul pas, spre neant. Fanatici de acest fel au mai vizitat lumea. Culturi desprinse din creștinism, în frunte cu așa numita mișcare iconoclastă, au mai încercat să distrugă orice însemne ale istoriei și întruchipări ale sacrului. Dar mișcările lor au fost locale și scurte.

Distrugătorii de icoane și statui creștine au dispărut după ce au lăsat o urmă abia vizibilă în istorie. Ororile promovate, azi, de Statul Islamic au rădăcini mult mai adînci și țintesc scopuri vaste. Logica bolnavă a acestor credincioși se alimentează de la primele fapte ale Profetului și din anul 629, cînd Mecca a fost cucerită și patrimoniul premusulman distrus sistematic. Această filieră n-a murit niciodată. În secolul al XVIII-lea o nouă febră religioasă, generată de învățătura predicatorului Wahhab, a fost urmată de distrugerea în masă a monumetelor islmice din peninsula Arabă. Mult mai aproape de noi, aceeași pretenție demiurgică a izbucnit în actele de distrugere culturală îndrumate de Stalin și Mao. Apogeul a venit odată cu domnia khmer rouge și a lui Pol Pot în Cambodjia, unde un regim dictatorial fanatic a încercat pentru pirma oară să creeze fizic Anul Zero, adică o lume curățată de orice trecut, de orice cultură și de orice formă de memorie. Statul Islamic revine la această idee și caută întoarcerea prin violență totală spre anul de început, spre Anul Zero, spre timpurile Profetului. Pentru fanaticii Statului Islamic, istoria ce a urmat fondării Islamului e falsă, nulă și trebuie distrusă. Mai mult, violența care pulverizează vestigii sacre ale altor civilizații și actele căutate de violență oribilă împotriva necredincioșilor sînt menite să mărească tensiunea, să atragă într-un conflict total restul lumii și să se soldeze, după o bătălie fără seamăn, conform învățăturii Profetului, cu Apocalipsa. Ororile Statului Ilamic sînt parte a unei tradiții nihiliste islamice și, în genere, simptom al unei vechi pulsații umane spre absolut prin excludere și exterminare a alternativelor. Însă Satul Islamic nu e, pur și simplu, o bandă de fanatici care seamănă, gratuit, moarte și vid. Statul Islamic întreține, în același timp, propria parodie și caută să o comercializeze. E mai puțin știut, dar călăii civilizațiilor sînt destul de lucizi pentru a cruța, din interes, o parte din comorile care le cad sub mînă. Statui, obiecte străvechi de cult, basoreliefuri și icoane sînt sustrase și puse la vînzare pe piața neagră. Circuitul clandestin al obiectelor de artă furate a fost inundat de obiecte puse la vînzare, deobicei prin Turcia, de Statul Islamic. Vînzările aduc munți de bani care finanțează apoi organizația. Siniștrii adepți ai Anului Zero sînt și buni negustori. Puritatea ideoligică admite pauze, iar furia care năruie istoria e, adesea, teatru înregistrat spre folosul noilor recruți și înspăimîntarea publicului occidental. Cruzimea acestor fanatici nu exclude cinismul. Violența bestială e soră bună cu lăcomia, cu setea de putere și viciile cel mai impure. Ceata de aleși e o bandă de criminali care știe să se pună în valoare, mai ales că are în față un Occident ezitant și amnezic.

Adevărat, lumea e uluită și întristată de demolarea istoriei străvechi dar asta e, de multe ori, expresia unei îngrijorări de turist. În mod fundamental, prea puțină lume mai simte, în Europa și Statele Unite, că locuri ca Palmyra sînt „ale noastre”, că ne aparțin într-un mod profund și că sînt locul în care s-a născut tot ce avem mai bun azi. Puțină lume mai știe că Palmyra e, mult înaintea Americii,  exemplul cel mai bun de „melting pot”. Spațiul în care tradiții, alfabete, religii, stiluri, limbi și tehnologii romane, parte, siriene, iudaice, arabe, grecești și creștine au conviețuit și s-au succedat fără încetare și fără negație. După 2000 de ani, Palmyra e în picioare tocmai pentru că în acest spațiu nu a existat excludere ci doar suprapunere. Și tot după 2000 de ani, în chiar clipa în care Palmyra ar putea fi anihilată de o nouă barbarie, lumea modernă e, prea des, rușinată să își revenidice propriul trecut. O ezitare la modă îi face pe mulți să se simtă străini de propria identitate. S-ar putea să fie prea mult. Palmyra și, în genere, vastul continent al memoriei noastre culturale, au prea mulți dușmani și prea puțini apărători.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Palmyra - Anul Zero (I)

 

x

Palmyra, splendoarea înconjurată de deșert, e de mai bine de 2000 de ani locul în care totul tace spre a face auzit cel mai adînc înțeles al umanității: memoria. Un oraș construit în deșert, stăpînit de seminții și imperii felurite, dar întotdeauna prosper, Palmyra a lăsat în urmă cele mai bogate, mai multe și mai bine păstrate vestigii de civilizație. Cine vrea să știe cum arăta un oraș și cum arăta viața trăită în el, în mia de ani scursă de o parte și de alta a nașterii lui Christos, le poate simți, azi, la Palmyra. Templele și amfiteatrele Palmyrei au văzut trecînd în pulbere imperii și războaie, popoare și religii, dar semnul care răzbate din aceste locuri răscolite de timp e cultura: nu există umanitate fără trecut. Și nu există trecut fără cultura în care se varsă dorința de a lăsa urme pentru cei ce vin și de a găsi un rost care desoebește viața de existența biologică. Locuri ca Palmyra, stinsă și strălucitoare în mijlocul deșertului sirian, Colosseum, marele templu al pasiunilor plebee din mijlocul Romei, sau micile biserici străvechi ale creștinismului timpuriu presărate din Irlanda și Italia pînă în Etiopia au rămas printre noi cruțate de timp și ne spun cine sîntem, de unde venim și ce nu trebuie să uităm. Între toate, orașele, templele și bisericile lumii romano-creștine, prinse peste veacuri în lumea islamică a Africii de Nord și a Orientului Mijlociu, vorbesc aparte despre vechimea și măreția memoriei. Din Libia și Maroc pînă la porțile Indiei, ziduri și statui, vase și unelte, icoane și coloane de templu spun că acest spațiu uriaș a fost locul de întîlnire și împlinire al tuturor civilizațiilor acelor timpuri.

Iar între ele, Palmyra, orașul-regat înflorit în apropierea unei oaze, pe drumul de la Damasc spre Eufrat, e urma cea mai cuprinzătoare a miracolului care lega lumi și tradiții. Palmyra a devenit, cu timpul, un loc pustiu, înțesat de coloane, străzi, amfiteatre și temple. Apoi, un miraj descoperit sau redescoperit, în secolul al XVIII-lea de călători străini și, în cele din urmă, o comoară îngrijită de arheologi, istorici, guverne și mari organizații internaționale. Curînd, toate ar putea dispărea în colb, sun barosul și dinamita unei noi barbarii. Nimeni nu știe dacă mîine sau săptămîna viitoare, Palmyra va mai fi în picioare. Unul din nesfărșitele războaie ale Orientului Mijlociu a născut o formă supremă de barbarie: IS sau așa zisul Stat Islamic, o armată fanatică de musulmani care țintește spre Anul Zero și distruge orice fărîmă de memorie, în spațiul pe care îl controlează acum, din vestul Iraq-ului pînă în inima Siriei. IS e la mai puțin de doi kilometri de ruinele Palmirei și nu e greu de imaginat ce se va întîmpla dacă bandele posedate ale Statului Islamic vor intra în Palmyra. Totul va fi doborît, distrus, amestecat cu praful și aruncat în afara istoriei. Armata nimicitorilor de istorie a distrus deja minunile de la Nimrud, orașul pre-biblic al regilor asirieni. Și comorile babiloniene adunate în muzeul din Mosul. Și tot ce ne mai aduce aminte de parți, la Hartra, orașul ras cu buldozerul de nebuni cu fața acoperită și drapelele negre al Statului Islamic. Și marea biserică armenească a comunității armene din Siria. Și moscheele fondatorilor șiiți ai Islamului, din Iraqul de Nord. Palmyra e la un pas de dispariție.

După mii de ani de istorie, un val nemaivăzut de barbarie amenință să distrugă tot ce are civilizația mai vechi și mai prețios, sub ochii unei luni îngrozite. Dispariția Palmyrei și, înaintea ei, dispariția marilor tezaure creștine și orientale din Iraq și Siria, par să aibă ceva inevitabil. Nimeni și nimic nu pot împiedica aceste orori pe care lumea nu le mai poate concepe, dar trebuie să le urmărească, reluate pe net, cu ajutorul celei mai înalte tehnologii, de apostolii barbariei absolute.

Un comunicat emis de muzeul Louvre și un altul emis de British Museum, un protest UNESCO și cîteva interviuri și articole semnate de istorici de mare faimă nu sînt de ajuns. Resemnarea și stupefacția domnesc. În fond, nimeni n-a bănuit că așa ceva se poate și toată lumea a fost surprinsă de logica elementară a noilor barbari. Logica absurdă, dar riguros exactă după care nu numai oricine dar și orice poate deveni ostatec. Un oraș fără locuitori e, de fapt, ostatecul ideal. Statul Islamic știe că nimeni nu va apăra morminte și statui și, în consecință, știe că poate lua prizonier și anihila un oraș. E un act de lașitate supremă din partea unei armate care se place recunoscută pentru acte de bravură neasemuită. Lupta cu orașe fără apărare și statui încremenite nu are nimic brav și e, de la un cap la altul, un act de lașitate obscenă.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Mesaje britanice (II)

Alegerile din Marea Britanie au fost urmate de o concluzie cam rapidă și, în cele din urmă, falsă: victoria Conservatorilor pune Europa în șah și Marea Britanie pe pilot automat cu direcția cît mai departe de UE. La Bruxelles, victoria Conservatorilor a fost înțeleasă ca victorie a euroscepticilor și preambul la desprinderea de UE. Concluzia e corectă, cu mica observația că e corectă doar față de prejudecăți și modestă ca înțelegere politică. Paradoxal, pericolul unei extrageri britanice din UE ar fi existat mai ales în condițiile în care Laburiștii ar fi cîștigat și ar fi guvernat susținuți de naționaliștii scoțieni. Asta ar fi radicalizat atît Partidul Conservator cît și electoratul englez. Răfuiala cu Scoția și cu UE ar fi ocupat centrul și ar fi devenit inevitabilă. Dimpotrivă, victoria Conservatorilor calmează partidul și trimite la lucruri mai liniștite electoratul. David Cameron a promis un referendum pînă în 2017, dar nu s-a pronunțat niciodată pentru ieșirea din Europa, ci a promis că va obține concesii care vor face UE respirabilă pentru Marea Britanie. Sondajele, dacă se mai poate crede în așa ceva după alegerile din 7 mai, spun că britanicii sînt fifty-fifty pe tema Europei. Timpul lucrează în favoarea unei Marii Britanii membră UE și în defavoarea iritării față de limitarea suveranității naționale. Britanicii nu vor accepta niciodată să devină un membru conform al UE și Europa va trebui să învețe să fie flexibilă în fața unui stat care a înființat democrația și a apărat-o în momente de pericol terminal. Însă, aceași națiune britanică pragmatică și critică știe să accepte faptele. Iar faptele spun că piața europeană e profitabilă pentru Marea Britanie. Tot faptele spun că, în vremurile haotice împinse de la spate de Vladimir Putin și anarhia din Orientul Mijlociu, Marea Britanie e mai bine înăuntru și mai rău în afara UE. Reinvestit, Primul Ministru David Cameron va ști să navigheze și va putea obține, probabil, concesii de fațadă pe care le va vinde acasă ca declarație de semi-independență. Chestiunea europeană va mai face pagini de presă, dar a pierdut din încărcătură și e rezolvabilă.

În schimb, reforma constituțională britanică e pe rol. În primul discurs după realegere, David Cameron a țintit precis, promițînd noi drepturi scoțienilor. Mutarea ține cont de realitatea politică a unei Scoții dominate de naționaliști și începe, totdată, să macine piedestalul pe care tronează aceiași scoțieni. Pe de altă parte, s-ar putea ca venerabilul sistem de vot britanic (faimosul first past the post) să fie victima legală a acestor alegeri. O situație în care naționalitii scoțieni cîștigă sub 5% din voturi și obțin 56 de mandate, iar naționaliștii englezi (UKIP) cîștigă 13% din voturi și obțin un mandat spune că sistemul e defect și trebuie reparat.

În sfîrșit, mesajul către exterior e completat de cîteva detalii simple. Trei lideri de partid au demisionat în primele 60 de minute de la anunțarea rezultatului care le-a adus înfrîngerea.

TaguriBlog, alegerile din Marea Britanie, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Mesaje britanice (I)

               

Toată lumea - cu formidabila excepție a alegătorilor - s-a înșelat. Alegerile pentru Parlamentul britanic nu s-au încheiat cu o confuzie multiplă ci au impus o clarificare tranșantă. Alegătorii au refuzat guvernul de coaliție sau guvernul minoritar pe care îl prevedeau sondajele și au adus la putere un guvern conservator majoritar. Rezultatul a explodat în fața opiniei curente și multă lume s-a grăbit să conchidă că votul britanic a fost o surpriză. N-a fost cazul. În fond, alegerile din Marea Britanie au fost răspunsul ferm al unei națiuni care își amintește încă foarte bine propria istorie și nu acceptă să fie dezonorată de combinații care îi încalcă valorile.

Așadar, ce au respins alegătorii? În plan politic, perspectiva unui guvern condus de Laburiști și controlat de SNP, Partidul Național Scoțian - mica fiară anti-britanică socialistă generată în ultimii ani de patima demagogică a indpendenței. În plan istoric și moral, alegătorii au intervenit pentru a-și apăra valorile și onoarea. Căci, apropierea Laburiști-SNP n-ar fi produs doar un guvern ci și o anomalie umilitoare. Britanicii s-ar fi trezit conduși de o trupă zgomotoasă de naționaliști scoțieni care, ca bun partid de șantaj, ar fi ajuns să taie și să spînzure la Londra, după ce primiseră, tot de la Londra, dreptul de a se guverna la ei acasă.

Pe 7 mai, alegătorii au făcut pasul în față pentru a desfința punctul în care combinațiile politice ar fi venit de hac celei mai elementare noțiuni de fair play. Puneți-i pe englezi cu spatele la zid, amenințați-le pudicitatea, măscăriți-le noțiunea de fair-play și va trebui să faceți față unei națiuni care trece de la discreție la pumnul între ochi. Britanicii au stabilit că există o limită și, în acest punct, datorează scuze francezilor care au arătat că știu de ce se feresc hotărînd, de la început, că nu vor să audă de autonomii locale.

Celălalt presupus mobil al alegătorilor care au dat o majoritate neașteptată Conservatorilor a fost economia, Mai bine zis, spaima de binecunoscuta competență a stîngii în materie de anihilat visterii și îndaorat generații. Laburiștii veneau după o ispravă de pomină care adusese Marea Britanie la un pas de faliment, în 2010. Diferența între laburiști ca partid al cheltuielilor în căutare de dependenți și Conservatori ca partid al chibzuielii pro-capitaiste, e clară în electoratul britanic și a jucat, fără îndoială, un rol în alegeri. Dar latura economică nu trebuie exagerată. Britanicii sînt obișnuiți să ia viața în piept, șomajul acasă și scumpetea în frigider. Marea Britanie a trecut prin revoluții economice halucinante, de la socialismul cu care Laburiștii au pregătit drumul spre lumea a treia în anii `70, la privatizarea în masă de la mijlocul anilor `80. Teama de laburismului economic al impozitelor mari și al justiției de clasă a fost prezentă, dar n-a scandalizat. Tresărirea și reacția au venit din insulta care urma să folosească politica pentru a degrada valorile clasice. Independența scoțiană a pierdut orice pretenție de demnitate lucrînd la cariere politice și spre cimentarea unei clase în căutare de putere. Mai ales cînd e vorba de naționalism, martirii și șmecherii trebuie deosebiți la timp. În Scoția, operația n-a pornit niciodată. După alegerile din 7 mai, se  poate înțelege că patriotismul englez e cea mai sofisticată virtute publică din cîte se cunosc. Reținuți de oroarea în fața cuvintelor mari, a steagurilor pictate pe pereți și a exhibiționismului liric, englezii sînt patrioți cu greu și numai cînd au de apărat ceva existențial: fie dreptul la grădină sau la omleta cu ciuperci în ulei, fie aranjamente constituționale stabilite acum 300 de ani. E cazul Actului de Uniune cu Scoția (1707).

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Rasiști și dreptul la orbire

 

Sigur că lucrurile serioase trebuie tratate serios dar, asta nu trebuie să omoare, pe drum, bunul simț. Iată, de pildă, cazul rasismului universal. Nu știu dacă ați băgat de seamă dar, de o vreme, orice am face sau n-am face sîntem rasiști. Noi, publicul larg sîntem mereu în urmă sau de vină față de specialiști, militanți, ziariști care ne fac serviciul și descoperă unde greșim. Și dosarul se îngroașă!

Refugiații care vin pe Mediterana spre Italia plătesc sume uriașe și sînt lăsați în voia soartei de contrabandiști. Dacă navele italiene nu îi văd și nu îi salvează rezultă că asta se întîmplă din „rasism”. În Statele Unite, un cetățean de culoare moare în custodia Poliției. E clar că motivul e din nou „rasismul”. Între timp, la New York, cinci polițiști albi sînt uciși în cinci luni, dar asta, evident, nu poate veni din „rasism”. În Israel, un polițist bruschează un soldat de culoare. Evident, din „rasism”.

Uite așa am aflat că am devenit „rasiști”. S-r părea că pe măsură ce trece timpul devenim mai rasiști. E limpede că dintotdeauna și pentru totdeauna vor exista prejudecăți și nedreptăți legate de persoane și grupuri de persoane. Dar obsesia rasială de astăzi nu face decît să înlocuiască o formă de bigotism cu alta.

Dacă am lăsa bun simțul să vorbească mai des, am înețlege că soluția e simplă: legea. Legea care stabilește și e, desigur, oarbă.

TaguriBlog, rasism, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Cum se garantează o criză - cazul britanic (II)

 

E limpede că ceva s-a schimbat și că s-a schimbat în rău. Omogenitatea electoratului s-a spart. Odinioară ea era dată de structura de clasă și geografică. Grupurile sociale cu venituri mici, legate de munca manuală, grupate în jumătatea de Nord care cuprinde Scoția și Nordul Angliei, votau laburiștii. Grupurile sociale cu venituri medii și mari, legate de inițiativa liberă și comerț, grupate în jumătatea de sud a țării, adică în Anglia centrală și de sud, votau conservatorii.

Londra era o excepție, pentru că în ciuda veniturilor mari, dădea voturi Laburiștilor, în special pe baza cartierelor mai sărace, dar mult mai populate. Votul din jumătatea de sud a țării și din Londra a rămas în mare parte același. Însă votul din jumătatea de nord a trecut în mîna naționaliștilor scoțieni. Asta n-ar fi în sine important. Însă naționaliștii scoțieni vor ruperea de Marea Britanie și au forțat un referendum pentru independență, pe care l-au pierdut la mare luptă anul trecut. Cu asta, noua realitate a Regatului în criză s-a impus. Naționaliștii scoțieni profită de o situație ciudată: ei sînt cei ce vor să rupă regatul, dar participă la alegeri în Regat, intră în Parlamentul britanic și decid și pentru englezi, în timp ce au propriul Parlament scoțian, în care englezii nu au nici un cuvînt de spus.

Se poate înțelege de aici că vechiul sistem politic britanic a fost rupt de apariția așa numitei politici a identității. Înainte, sistemul era bazat pe valori - de stînga sau de dreapta, capitaliste sau socialiste. Acum, valorile au fost înlocuite de identitate, de ceea ce simte alegătorul. Și alegătorul se simte orice și încă mai mult. Se simte localnic (scoțian, galez, englez) deși vorbește alături de toți ceilalți engleza. Conștiința națională, reînviată brusc după sute de ani, de regulă, o iluzie agitată de demagogi și folosită de toți cei ce vor să plătească polițe, să stingă frustrări sau să se simtă, în sfîrșit, ceva. Alții se simt autonomi și anti-sistem (stînd acasă, votînd partide de furioși sau votînd pentru copaci și drepturile animalelor). Aleșii se simt totuna cu părinții lor și votează împotriva pericolului de topire în Uniunea Europeană. La rîndul lor, partidele mari au încetat să mai lupte pentru valorile care le definesc.

Laburiștii și Conservatorii sînt greu de deosebit și se rezumă la o listă de danii, pomeni și scutiri pe care le răsucesc altfel cu fiecare nouă campanie electorală. Pe de o parte, convergența partidelor mari, pe de altă parte, fărîmițarea în electorate și partide cu agendă de nișă au venit de hac faimoasei clarități și stabilități britnaice.

Trăgînd linie, dispariția valorilor generale și a credinței în lucruri împărtășite de toată lumea a transformat politica britanică într-o ciocnire dezordonată de interese și obsesii de grup restrîns sau personale. Atomizarea și egoismul care au preluat controlul în viața publică au generat o realitate politică confuză, care alimentează neîncrederea în politicieni și întețește atitudinile anti-sistem. Cercul se închide și garantează o criză în regim permanent.

TaguriBlog, alegeri în Marea Britanie, Radio Europa Liberă, Traian Ungureanu


Cum se garantează o criză - cazul britanic (I)

 

Nu contați pe alegerile de joi 7 mai pentru a vă confirma respectul pentru tradiția politică britanică. Toate indiciile spun că alegerile se vor solda cu o colecție de cioburi: fie cu un guvern minoritar, fie cu un guvern de coaliție. Asta înseamnă că nici un partid nu va obține majoritatea voturilor; și mai înseamnă că venerabilul trecut al politicii britanice e o aminitire.

În locul guvernelor puternice trimise la putere de alegători, care decideau fie pentru dreapta (conservatori), fie pentru stînga (laburiști), va apărea un guvern cu probleme mai mari decît propriile aptitudini. Adică un guvern care va fi dependent de alte partide și va trebui accepte idei și măsuri care nu sînt ale lui, ci vin de la partide și politicieni care nu guvernează. Asta va slăbi viitorul guvern și va aduce politica britanică mai aproape de complicațiile și compromisurile fără număr ale guvernării în stil continental-european.

Marea Britanie va fi, după alegerile din 7, cu un pas mai aproape de politica pe care o cunoaștem la Chișinău sau București. Cum s-a ajuns aici? Detaliile sînt destul de simple. Laburiștii și Conservatorii, cele două partide clasice care au guvernat cu rare excepții în ultimele două sute și ceva de ani, nu vor avea numărul suficient de voturi pentru a cîștiga cele 323 de locuri în Parlament care dau dreptul la guvernare.

Un număr mare de voturi și locuri în Parlament - mai mare decît oricînd altcîndva - vor fi cîștigate de partide mici, locale și antisistem. În primul rînd de SNP, Partidul Național Scoțian, care a reușit o ascensiune spectaculoasă și e pe punctul de a cîștiga toate locurile puse în joc în Scoția, acolo unde cîștigau deobicei laburiștii. SNP e un partid naționalist de extremă stînga care va mătura orice adversar în numele independenței scoțiene și împotriva dominației exercitată de la Londra. Liberal Democrații sînt tot un partid de stînga, votat de regulă de clasele prospere de mijloc, în numele unei politici luminate pro-emigrație, pro-educație și anti-capitaliste. Influența lor a scăzut după ce, între 2010 și 2015, au participat la guvernare și au încălcat toate promisiunile făcute în campanie.

UKIP, sau Partidul Independenței Regatului Unit, e un partid anti-sistem de dreapta, cu un mesaj predominant anti-imigrație și anti-Uniunea Euroepană. Cîștigul masiv obținut de UKIP la alegerile locale și europarlamentare pare să se fi blocat și partidul nu va obține cel mult unul sau două locuri în Parlament. Partidul Verde e o noutate care a început să adune voturi pe o platformă anti-industrială dar, dat fiind sistemul de vot britanic, în care cîștigătorul într-o circumscripție ia tot, va obține, poate, un loc în Parlament. Există, deasemenea un partid galez, Plaid Cymru, cu șanse mici de succes și mai multe partide nord-irlandeze, unele pro altele anti-britanice, care vor obține rezultatele obișnuite, adică o mînă de locuri în Parlament.

Ce s-a schimbat? S-a schimbat situația din Scoția. Naționaliștii scoțieni vor obține în jur de 50 de locuri în Parlament iar asta îi va face arbitrii situației. Nici un guvern nu va putea fi format fără sprijinul lor direct sau indirect. Conservatorii, ca reprezentanți ai Angliei tradiționale, sînt adversari declarați ai naționaliștilor scoțieni. Problema unui guvern format cu sprijinul lor nu se pune. Însă Conservatorii nu au unde găsi restul de voturi care să le asigure guvernarea.

Laburiștii, un partid de stînga clasic, sînt ideologic foarte aproape de SNP dar o coaliție e foarte puțin probabilă. Naționaliștii Scoțieni sînt un partid anti-britanic, un partid care urmărește ruperea Scoției de Marea Britanie și, din acest motiv, Laburiștii nu își pot permite să intre într-o coaliție formală cu ei. Imaginea Laburiștilor s-ar prăbuși, în cazul unei coaliții cu dușmanul integrității teritoriale britanice. Prin urmare, e de crezut că Laburiștii vor face în culise ce nu își pot pemite să facă în văzul lumii. Sau vor încerca. Cu alte cuvinte, Laburiștii vor forma un guvern minoritar, susținut din Parlament, la fiecare vot, de naționaliștii scoțieni. Un asemenea guvern e complicat, dar poate funcționa. Problema e că, în această situație, Laburiștii vor fi la mîna naționaliștilor scoțieni.

O coaliție formală ar fixa limite generale. Sprijnul cu amănuntul de la un vot la altul nu fixează nici o limită și, de fiecare dată, naționaliștii scoțieni își vor condiționa sprijinul de concesii majore. Ei vor dori să obțină mai mulți bani pentru Scoția, vor să pună capăt programului nuclear britanic și vor condiționa formarea bugetului și atîtea și atîtea alte măsuri care vor stîărni furie în Anglia. După ce au fost măturați din Scoția, Laburiștii vor risca să piardă orice credit și în Anglia. Așadar, laburiștii sînt prinși în clește: o coaliție formală nu e posibilă, o înțelegere de culise i-ar compromite pînă la urmă. Alternativa e refuzul de a asigura guvernarea. Și atunci, cine va guverna? Conservatorii nu vor avea suficiente voturi pentru a guverna singuri și nici suficienți aliați pentru a forma o coaliție. Ei ar putea încerca să conducă un guvern minoritar, dar vor fi și mai șatajabili decît Laburiștii. În consecință, alegerile din Marea Britanie riscă să complice în loc să lămurească problema guvernării.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, alegeri în Marea Britanie, Radio Europa Liberă

În exclusivitate