sâmbătă, iulie 04, 2015 Ora Locală 14:44

Europa și limitele migrației (II)

 

Oare de ce n-ar prelua Europa refugiații de azi, așa cum a preluat refugiații de ieri? Problema e că, în fiecare caz, există o deosebire fundamenală care separă situația gravă cu care se confruntă, astăzi, Europa de episoadele istorice menționate mai sus.

Cine citează politica de emigrație a Statelor Unite nu trebuie să uite că fluxurile de migranți au fost și sînt strict controlate strict la intrarea în America. Statele Unite n-au preluat niciodată emigranți în bloc. Pe de altă parte, episoadele trecute erau cazuri limitate la situații politice bine definite. Persecuția politică sau religioasă într-un stat sau un grup de state producea un număr limitat de refugiați politici autentici, însoțiți de un număr încă mai mic de falși refugiați plecați în căutarea unei vieți (economic) mai bune.

Astăzi ne aflăm într-o situație numeric și calitativ complet diferită. Există, fără îndoială refugiați politici autentici, dar ei sînt înghițiți de un val care echivalează cu un transfer de populație. Dacă discuțiile s-ar putea purta cu mintea limpede, atunci ar fi de observat că problema noului val de imigrație e capacitatea dubioasă de integrare. În fond, nu e deloc imposibil să concepem ultima mare mișcare a est-europenilor către vest, după admiterea esticilor în UE, ca un uraș transfer de populație consimțit. Cifrele sint nesigure, dar nu e exclus ca pînă la 10 milioane de est-europeni să fi trecut în Vest. Transferul a fost posibil pentru că legal apartenența la UE a topit frontierele. Mai important, însă, transferul a fost rapid și neproblematic tocmai pentru că statele gazdă știau că pot conta pe integrarea imediată a est-europenilor. Cazul actualului val e complet diferit. Bariera de adîncime e, pînă la urmă, incapacitatea de integrare a populațiilor arabo-africane, probată deja în nenumărate ghetto-uri arabe și africane din marile orașe vest-europene.

Europa s-a mai aflat în fața unor presiuni de acest gen și a mai trecut prin migrații provocate de polarizarea economică și civilizațională. Bogăția și stabilitatea europeană au atras de cîteva ori în ultimul mileniu populații care s-au desprins din propriul bazin geografic și au pătruns, de cele mai multe ori violent, pe marele platou de prosperitate europeană. De data asta, transferul nu mai e violent. El îți menține mobilul (accesul la prosperitatea și garanțiile europene), dar nu mai are nevoie de mijloace violente de penetrație.

Breșa e lărgită și mișcarea e sprijinită de climatul moral al teritoriului gazdă. Aici intră în joc spiritul unui veac în care toleranța și deschiderea se combină cu sentimentul de vinovăție și cu admirația pentru tot ce nu e occidental - toate sistematizate și incorporate în discursuri politice. Vinovăția și datoria ce obligațiile ce decurg din crimele regimurilor coloniale au devenit un fetiș. Acest cult a generat o atmosferă irespirabilă și a înlocuit orice formă de contra-argument sau dezbatere rațională. Din momentul în care întreaga cvilizație europeană e echivalată cu o crimă de dimensiuni globale împotriva restului lumii, Europa nu mai are cum să suscite fidelități sau patriotisme ci doar respingere și aversiune. Fără excepție, cei mai înverșunați detractori ai lumii europene și cei mai entuziaști susținători ai migrației de orice fel sînt europeni. Nu chiar orice fel de europeni. Aici intervine ipocrizia monumentală - atitudine dominantă între susținătorii politicii „progresiste”. De regulă, cei ce propovăduiesc în mediile de informare și în lumea politică deschiderea porților sînt feriți de efectele binefacerilor pe are le recomandă.

Migrația nu aduce numai daruri. Mai ales atunci cînd avansează masiv în societăți cu deficit demografic, migrația produce tensiuni și riscuri sociale cît se poate de concrete. Violența și criminalitatea cresc și zone tradiționale ale țării gazdă sînt, pur și simplu, decupate și luate sub control de noii veniți. Militanții pro-emigrație nu se lovesc de acest gen de probleme. În enorma lor majoritate, ei trăiesc în comunități prospere și perfect protejate de migranți și tulburări sociale. Restul societății nu are decît să se descurce cu situația creată de dogmele stîngii. Marii preoți ai migrației necondiționate nu se întîlnesc niciodată cu efectele ei. E foarte comod și profitabil electoral să faci, astăzi, politică și demagogie de stînga. Ce va fi mîine nu contează. Mai ales dacă li se întîmplă altora.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Europa și limitele migrației (I)

 

Numai cine nu vrea nu înțelege că Europa e, de la un cap la altul, presată de un enorm val de migrație. Ce se întîmplă acum la frontierele Europei nu e un episod accidental. Situația e explozivă nu numai pentru că masele de refugiați vor fi greu de absorbit, ci și pentru că înțelegerea crizei refugiaților a alunecat deja în domeniul ideologiei și al interpretărilor radicale.

Întinderea și intensitatea migrației care țintește Europa sînt, într-adevăr, uimitoare. Pe Mediterana, o flotă pestriță controlată de traficanți, aduce zeci de mii de africani și îi descarcă în Italia și Malta. Insule ale arhipelagului grec sînt punct de debarcare al unui șir de refugiați care vine, în cea mai mare parte, din Siria. Frontiera bulgaro-greacă e forțară lunar de sute de migranți ilegali, sosiți prin Turcia, din Siria, Afganistan și Iraq. Ungaria și-a blocat frontiera cu Serbia pentru a opri emigranți porniți din Kosovo. Franța încearcă să astupe căile de intrare pe unde pătrund africani și arabi după debarcarea în Italia. La Calais, în punctele de trecere spre Anglia, peste Canalul Mînecii, se strînge și se îngroașă o tabără de migranți care numără acum în jur de 4000 de persoane. Toți încearcă să se ascundă în camioanele care trec din Franța în Anglia. Toate datele tind spre cote de alarmă și un lucru ar trebui să fie clar: nu ne mai aflăm în fața unui proces controlabil. Ne aflăm, dimpotrivă, în fața unui val de dimensiuni istorice cu atît mai plin de imprevizibil cu cît găsește Europa slab pregătită, în special politic și moral.

Asta înseamnă că liderii politici europeni sînt într-o poziție tot mai delicată. Dependenți de linia așa numitului „comentariat” (presă, ONG-uri, partide ale stîngii, militanți radicali) ei se îndepărtează tot mai mult de părerile unei majorități populare care domină numeric, dar se teme să se manifeste public. Mai simplu spus, multă lume e înspăimîntată sau ostilă, dar forțele stîngii au creat o situație la marginea șantajului. Oricine se abate de la linia „corectă” e denunțat rapid ca monstru intolerant, inuman, facist și rasist, după care e, pur și simplu, scos din viața publică. Linia „corectă” e, de fapt, o dogmă în expanisune. Partizanii migrației automate și totale sînt foarte siguri pe ei și produc frenetic noi și noi idei cu care doboară recorduri de neimaginat. De unde atîta energie și de unde atîta siguranță?

Fără îndoială, victoria stîngii radicale în Grecia și criza economică a ultimilor ani au suflat în pînzele și în discursurile stîngii. Între cele mai recente exemple de idei lansate de stînga (și unori preluate servil de politicieni de centru sau de dreapta) strălucesc propuneri uimitoare prin inventivitate și îndrăzneală dusă pînă la insolență. Astfel, politicieni liberali, ecologiști, socialiști sau anarhiști au început să vorbească foarte serios de introducerea așa numitelor „vize umanitare”. În traducere, e vorba de un sistem care ar pune capăt asaltului multiplu al migranților ilegali și i-ar așeza la cozile pentru vize la frontieră sau în țările de baștină. Efectul ar fi o formulă de introducere oficială și organizată a tuturor celor ce vor să intre în statele Uniunii Europene. Altă idee uluitoare e observația după care traficanții de persoane, care fac averi enorme din banii plătiți de cei ce vor supraviețui sau nu transbordărilor nu sînt, de fapt, ce par.

Pentru politicienii stîngii e vorba, în realitate, de binefăcători ai comunităților locale, de vreme ce banii obținuți din trafic se întorc la comunitate și sînt, adesea, singura sursă de venit locală. Alții îndeamnă la copierea modelului american. Europa ar trebui să devină pentru emigranții ilegali din Africa și Asia ce au fost Statele Unite pentru emigranții europeni legali ai secolelor XIX și XX. În sfîrșit, alții coboară în istorie și evocă marea tradiție de toleranță a Europei, citînd episoade faimoase ca azilul olandez pentru protestanții francezi persecutați în secolul XVI, deschiderea Angliei în fața refugiaților evrei scăpați din Germania nazistă, admiterea în Occident a fugarilor evadați din lagărul comunist sau a refugiaților nord vietnamezi plecați pe mare, cît mai departe de statul comunist. Aparențele acestor argumente pot înșela.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Europa se joacă în Grecia (II)

 

Paranoia marxistă a guvernului grec și rigiditatea profesorală a Germaniei se deosebesc în multe puncte, dar împart același dogmatism. Rezultatul ciocnirii acestor două fixații s-ar putea solda cu o catastrofă. Nu neapărat economică. Problema fundamentală a Greciei e, din punct de vedere european, mult mai vastă decît impasul economic. Problema de bază e strategică. Grecia e punctul de sprijin al întregului flanc estic al Uniunii Europene.

Un faliment economic incendiat de demagogie politică stîngistă ar putea împinge Grecia în brațele Rusiei și ar pune, astfel, în pericol toate statele estului și ale zonei balcanice. Multă lume uită importanța substratului istoric în politică, iar Grecia e un caz clasic în materie. Grecii au, în continuare, o disponibilitate marcată pentru aventuri ideologice marxiste. Imediat după 1945, țara a evitat comunismul doar cu prețul unui război civil. Partide politice ultramarxiste, elite radicale și chiar organizații teroriste de stînga au existat și există încă în Grecia, după 70 de ani de occidentalizare.

Syriza nu a apărut din întîmplare ci a cristalizat o constelație de curente și mișcări politice totalmente îndoctrinate de marxism și neomarxism militant. Această aplecare spre ideologia radicală a fost cultivată, renovată și pasată din generație în generație. Analiza prevalentă în Occident după care opțiunea prodemocratică a Greciei e ireversibilă se învecinează cu iluzia. Din motive istorice, politice și de mentalitate, Grecia rămîne deschisă la comunism sau la aproximări ale utopiilor de stînga.

Indiscutabil, Grecia e o țară de corupție socială avansată și tembelism politic pronunțat. Deși mai vocală și mai pitorescă decît multe din statele zonei, Grecia împarte cu societățile estului aceleași forme de microdelincvență populară și macrodelincvență politică.

Reputația Greciei e solidă în materie de neseriozitate și viclenie politică. Dealtfel, întreg blocul estic și sud-estic al Europei e marcat de aceleași trăsături și e discreditat în meditațiile secrete ale politicienilor occidentali. Dar asta nu poate scuza un act de miopie tragică și colectivă. Plecarea Greciei și lipsa de viziune strategică a Uniunii Europene ar putea duce la discloarea grupului de state estice. Alunecarea spre sfera de control rusească ar deveni, astfel, inevitabilă. Grecia trebuie salvată din motive strategice și nu ca obligație caritabilă. Politica europeană nu mai poate fi condusă de cerințele imediate ale standardului de viață occidental și nici de comoditatea plătitorilor de impozite europeni. O soluție occidentală pentru Grecia e în interesul profund al Germaniei și al Europei. Miza vremurilor noastre e aproape în totalitate strategică. Europa e în fața unui test de viziune care cere garantarea unui spațiu compact de democrație în limitele așa numitelor valori euroatlantice. Isteria stupidă cu care sînga radicală europeană caută să saboteze Acordul de Liber Schimb cu Statele Unite (TTIP) e deja prea mult. Un eșec în Grecia ar avaria grav întreg edificiul european.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Europa se joacă în Grecia (I)

 

E tot mai probabil că, într-un fel sau altul, Grecia va ieși din circuitul financiar al zonei euro. De fapt, convulsiile analitice ale comentatorilor trimit un cititor atent la concluzia că Grecia e deja în afara circuitului din care mai face doar formal parte.

Două variante generale se profilează pentru viitorul imediat. Grecia cade din zona euro, revine la drahmă, trece prin șocuri repetate și multiple, după care revine - să sperăm - la un minimum de stabilitate. Sau, în a al doilea scenariu, Grecia se agață de euro și e ținută pe linia de plutire (de fapt, un pic sub) cu ajutorul unui mare acord între guvern și creditorii internaționali. În ambele situații, credibilitatea zonei euro e compromisă. Acasă, Grecia va recupera, cel mult, dreptul de a da speranțe generației viitoare. Mult mai sigur e că Grecia va semna certificatul de incapacitate al Europei finanicare. Ce va fi, va fi. E, poate, mai important de înțeles, acum, ce a fost.

Cine și cum a creat situația care premerge eșecului? Răspunsul nu e atît de complicat dar nu va veni prea lesne. Multă lume se teme să declare sau nu se poate convinge că euro-impasul concretizat de Grecia e rezultatul direct al lipsei de viziune și curaj politic dominantă în Europa. În primul rînd, în Germania. Căci drama greacă are doi co-autori: nechibzuința profundă a Greciei și obtuzitatea maiestuoasă a Germaniei.

Despre nechibzuința greacă e ușor de vorbit și s-a tot vorbit. Practicile elementare de prudență financiară au fost și continuă să fie o temă de science fiction în politica greacă. Ipocrizia e o altă trăsătură adîncă a societății grecești care se complace într-un sistem fraudulos, dar insistă să rămînă în euro, pe baza convingerii că moneda euro aduce un soi de onorabilitate democratică și un titlu de bună purtare occidentală. E de știut că statul grec e - cu 16% din PIB - cel mai mare plătitor de pensii din Europa. Într-adevăr, numai cine nu vrea pare să nu aibă o pensie sau o pensioară în Grecia.

Risipa și inconsistența sînt de-a dreptul înrădăcinate în politica economică și, mai mult decît atît, în mentalitatea cotidiană greacă. Acest soi de trai cu bani de mîine pe ziua de azi e o formulă greu de înțeles pentru state de mare rigoare ca Germania. În Grecia, această formulă face regula. Viața la modul grecesc e condusă de un soi de comunitarism în care toată lumea se simte îndreptățită la întreținere de stat și, simultan, la evaziune fiscală. Una din temele fixe ale lumii grecești e „statul e dator să ne țină iar noi sîntem datori să furăm statul”. Tema nu e străină de alte societăți, în special în fostele state comuniste, dar a atins, în Grecia, puterea unui cult inatacabil. Toate aceste trăsături derutante erau binecunoscute. Grecia nu trebuia să surprindă pe nimeni. O anumită  naivitate continuă să reziste, însă, printre cei ce nu cunosc îndeajuns lumea Sudului și a Estului european.

Problema cu adevărat subestimată e, însă, componenta germană. E vorba de o lipsă de flexibilitate și anticipație politică pe care prea mulți lideri germani o confundă cu realismul politic. Germania a insistat, în special prin Ministrul de Finanțe, Schauble, și prin Cancelarul Merkel, ca Grecia să treacă la o dezintoxicare acerbă. Rețeta era justificată. Administratrea ei a fost, însă, defectuoasă. Mai precis, după ce guvernul Prmierului Samaras a trecut la fapte și a reușit, chiar, să obțină anul trecut primul surplus bugetar cunoscut de Grecia în istoria recentă, Germania a rămas cu piciorul pe accelerator și a cerut continuarea neabătută a regimului de strictă austeritate. Evident, era și va mai fi loc de austeritate pentru multă vreme în Grecia. Însă nu asta era problema.

Lipsa de flexibilitate temporară a Germaniei a fost eroarea care a pregătit terenul pentru apariția la putere a unui guvern de extremă stîngă, gata de cea mai virulentă demagogie și mai mult decît doritor să își scufunde țara de dragul luptei ideologice cu marele dușman capitalist. Într-o măsură deloc neglijabilă, Syriza și Primul Ministru Tsipras sînt rezultatul direct al lipsei de înțelegere germane. O ipoteză documentată de un ziar bine informat în probleme europene spune că Primul Ministru Tsipras a fost refuzat abrupt de Cancelarul Merkel atunci cînd a cerut un răgaz de cîteva luni în finanațarea datoriilor statului grec. A urmat prăbușirea guvernului Samaras, singurul aliat politic al Occidentului și primul executiv care a reușit să redreseze Grecia după ani de turbulență.

Imediat după instalare, noul guvern al Primului Ministru Tsipras s-a ținut de cuvînt și a trecut la sfidare totală. După șase luni de guvernare Syriza, Grecia e pe punctul a de a ieși din zona Euro, iar Primul Ministru Tsipras pe punctul de a lua complice, într-o minicună colosală, întreaga societate greacă. Ultimele declarații ale lui Tsipras au transformat Fondul Monetar Internațional într-o instituție criminală și Grecia într-o țară de victime care suferă „fără vină”. Cu  aceste date, Grecia riscă să facă un pas de somnambul în direcția greșită. Ceea ce e mult mai important decît chiar situația economică și, pînă la urmă, singurul lucru care contează. E, din păcate, și lucrul pe care Germania și ansamblul decident al Uniunii Europene nu l-au înțeles.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Prin mit și sport spre infracțiunea permisă (II)

 

Dacă ne-a făcut vreun cadou, scandalul FIFA ar trebui să fie ocazia adevărurilor spuse tranșant. Practic, numai naivii sau prizonierii iluziilor mai pot crede că atleții care sfidează săptămînal genetica sînt curați. Usain Bolt nu poate fi un atlet care aleargă mai repede decît el însuși doar pentru că e muncitor, talentat și cuminte. Lista miracolelor trucate e ușor de scris: luați orice nume de supercampion și veți scrie, de fapt, de tot atîtea ori numele lui Lance Armstrong. Dopajul e generalizat și greșit înțeles. Nimeni nu se dopează doar pentru că vrea să cîștige aurul. Toată lumea se dopează pentru că, dacă n-o face, iese din cursă.

Sportul, în varianta datoare să furnizeze continuu supermani, recorduri și granițe sfărmate, presupune dopajul. Cine vrea să rămînă curat e liber să o facă, dar va fi silit să își manifeste virtutea undeva departe de stadioane și camerele tv, în parcuri sau pe cîmp. O religie nu se ține fără sfinți, iar sfinții sînt datori, prin contractul semnat cu o umanitate setoasă de iluzii, să producă miracole. Umanitatea a plonjat în mania religioasă a sporturilor și, după apariția televiziunii, a devenit dependentă de perfecțiunea spectacolului. Regia deficitară nu mai e acceptabilă. De la Liga Campionilor, la Jocurile Olimpice, la Marile Shlem-uri ale tenisului și la Mondialele de orice, toate spectacolele trebuie să fie un izvor de fast și să livreze, timp de o săptămînă, o lună sau un sezon, iluzia perfecțiunii ca sumă de succese inevitabile. Dorința de distracție, în sensul evadării prelungite din limitările impuse de lumea reală, a creat un spațiu larg pentru industria ceremoniilor gigantești. De aici pînă la corupție e un pas mic și pasul a fost făcut la începutul anilor '70.

Televiziunea a creat audiențe globale și sportul a răspuns prin înmulțirea și supradimensionarea competițiilor. Evident, procesul a antrenat o masă financiară enormă. La fel de evident, boom-ul a fost preluat de rețele de patronaj și corupția a devenit noul modus operandi. Nu e deloc întîmplător că, din 1974 încoace, așadar în ultimii 41 de ani, FIFA a avut doar doi Președinți. Coreea de Nord stă, totuși, mai bine cu trei lideri supremi. Structura instituției a degenerat rapid, după epoca Stanley Rous - epoca sfărșită în 1974 în care FIFA a lucrat sub prezumpția de fair play, așezată de tradiția fondatoare britnică la baza sporturilor moderne.

Căderea în generatorul mediatic și globalizarea fabricii de vise au impus o cu totul altă formulă managerială. Un autocrat și o elită de vasali bine unși au preluat sarcina de a plimba circul de la un cap la altul al pămîntului, în condiții de control legal minim. Expanisunea a dus, în paralel, la perfecționarea corupției și la sacralizarea jocului protejat, acum, de superalibiuri etice: democratizarea, dezvoltarea, anti-rasismul și plata datoriilor morale către lumea a treia.

La un loc, frauda, cu ramurile ei complementare corupția și dopajul, sînt instrumentele deplorabile, dar necesare pentru menținerea unei construcții mitologice uriașe. Problema nu e mitologia ci lipsa ei de suport în realitate. Pentru prima oară, o mitologie globală se mărginește la spectacol și entertainment. Sporturile sînt parte a concertului care reunește în același pachet distractiv filmul, muzica pop și celebritatea. Toate au suferit o degradarea rapidă, presate de nevoia de consum a unui public practic nelimitat. Și toate sînt, acum, administrate la limita legii și a naturii. Dopajul joacă rolul efectelor speciale din filme.

Corupția internă nu e altceva decît o formă de libertate infracțională stimulată de triumful neontenit, necondiționat și nelimitat al sporturilor. FIFA a fost lovită de justiția americană, inamicul natural al anarhiei, inclusiv al anarhiei onirice instalată de cultul sporturilor. Dar episodul FBI nu va rezolva și nu va pune capăt avalanșei. Atîta vreme cît nevoia de distracție și distragere a lumii va dicta și va face legea.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, afacerea FIFA, Radio Europa Liberă


Prin mit și sport spre infracțiunea permisă (I)

 

Dincolo de sau, mai degrabă, în măruntaiele afacerii FIFA se ascund  cîteva adevăruri care descriu incomod dar exact aliajul mitologic și politic pe care continuăm să-l botezăm cu formula „vremurile moderne”. Faptele brute sînt aceleași megacoțcării în serie care țin prima pagină a ziarelor însoțite de fotografii mari din care surîde dinozaurian Sepp Blatter. Ultimele noutăți vorbesc de un gol neregulamentar acoperit de cinci milioane de euro la Franța-Irlanda în preliminariile Cupei Mondiale 2010. Altă noutate privește o livrare de armament german către Arabia Saudită, pentru un vot favorabil la atribuirea Cupei Mondiale 2006. Milioanele de euro și dolari curg pe canale sportive și politice.

Însă înțelesul faptelor și, mai ales, extensia lor globală sînt altă poveste. După Congresul extraordinar organizat în grabă la începutul lui decembrie, FIFA va fi reamenajată, iar Blatter evacuat dar asta nu înseamnă că locul va rămîne gol. Falimentul luxuriant al FIFA a scos la iveală, pentru o clipă, încheieturile unui sistem  generat și întreținut de un motor colectiv, de un acord global are a făcut din sport un obiect speculativ universal și, în cele din urmă, un substitut existențial. În cuvinte ceva mai cuminți, se spune că sportul a cucerit lumea. Deobicei, această remarcă trece însoțită de un aer de binefacere și mîndrie generală. Nimeni nu pare interesat de fiscalitate: cît a costat și ce impozit continuă să extragă universalizarea sportului?

Două din secretele pe care se sprijină cultul global al sportului explică mai bine de ce scandalul FIFA e consecința nu tocmai neașteptată a propriilor noastre dorințe. E vorba de dopaj și corupție. Amîndouă sînt fiice bune ale fraudei dar, paradoxal, asta e mai puițin important. Partea cu adevărat interesantă e, în acest caz, funcția. Ce nu e, încă, destul de clar și rămîne, în orice caz, greu de acceptat e că atît dopajul cît și corupția sînt, fiecare în felul ei, ingrediente ale spectacolului. O lume cucerită de sport și, mai cu seamă, de fotbal nu poate fi decît o lume care s-a lăsat cucerită, o lume care a acceptat să investească masiv în jocuri și iluzia pe care o furnizează.

Necesarul colosal de iluzii și fantasme al lumii nu poate fi satisfăcut decît în situația în care sportul are și mijloacele de a se face nelimitat. Ne dorim și, dealtfel, ne-am obișnuit să vedem recorduri neverosimile pe suta de metri plat și campioni care domină 10-15 ani o disciplină sau căștigă peste cinci titluri la o Olimpiadă. Din păcate, asta înseamnă, mai departe, că dopajul e obligatoriu. Performanța sportivă a scăpat de restricțiile care îi cereau bun simț și credibilitate umană, dar a făcut-o numai și numai după ce a înglobat dopajul. Cum, însă, sportul n-a lepădat vechile legături cu educația și moralitatea, dopajul e un bun secretizat. Nimeni nu acceptă participarea deschisă a dopajului la întreținerea iluziei și în consecință toată lumea a învățat să creadă în infinitatea performanței. Adevărul din spatele scenei spune că toată lumea se dopează în timp ce agențiile de control învață cum să limiteze daunele.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, afacerea FIFA, Radio Europa Liberă


Europa în fragmentare (II)

 

De altfel, Germania și Franța par să fi căzut de acord asupra unei Uniuni Europene restrînse, mai mult sau mai puțin egală cu statele avansate ale zonei euro. Planul confirmă miopia optimistă în care intensificarea integrării europene provoacă o mai bună dezintegrare. În chiar clipa în care Europa se preface în blocuri lipsite de interes comun, Germania își întoarce privirea spre sine și insistă pe un exercițiu de corectitudine europeană menit să consolideze exemplar zona euro. Mișcarea va plasa, evident, statele UE din afara zonei euro la o distanță sporită de centru și va întări tendința de stratificare a Europei.

Sudul, dar mai ales Estul, vor deveni semi-oficial locatari ai unei Uniuni Europene de rangul doi. Prețul e discutabil. Dacă e vorba doar de fixația germană care cere un euro protejat, atunci riscurile sînt de neînțeles. În fond, Germania pune zona euro înaintea Europei pentru că nu poate accepta să trăiască pentru un timp, un pic mai rău. Punctul de vedere economic e la putere în Germania. Punctul de vedere politic e absent.

Oricît ar părea de curios, această situație spune că Germania e un stat slab. Obsesia exporturilor nu va face față crizei politice pe care o alimentează involuntar. Cei ce repetă, de un număr de ani, că Germania trebuie să conducă, înțeleg prin asta curaj politic. Germania e, însă, redusă la propriul succes economic și e, în continuare, condiționată sever de povara memoriei istorice. Trauma războiului a permis instalarea unui complex politic și militar care înseamnă refugiul în excelență economică, dependența de relația cu Rusia, dar și o teribilă răstălmăcire a necesităților europene.

Dacă rezultatul ușltimilor 70 de ani de istorie va fi o Mini-Super-Europă înconjurată de state tampon și blocuri precare, visul european se va sfîrși cu un blocaj fără viitor. Esteuropenii au așteptat mult de la Parteneriatul cu Europa. Vocile resentimentare se vor grăbi să spună că singurul lucru sosit de la Bruxelles e austeritatea. Nu e adevărat.

Fără asistența și cooperarea cu Uniunea Europeană, Estul ar fi fost o colecție de republici ciudate și anapoda, dominate de Rusia și de propria inepție. Însă Estul European nu poate rămîne la jumătatea drumului. Instalarea unui status quo indecis și negociabil va bloca dezvoltarea statelor Estului, de o parte și de cealaltă a frontierei Uniunii Europene. Proiectul european nu se va finaliza și, din acest motiv, va deveni mai fragil și, în cele din urmă, perisabil. E complet inutil și chiar lipsit de onestitate să explicăm fractura Vest-Est prin lipsa de calitate politică a Europei de Est. În fond, Europa de Est e rezultatul istoriei europene exact în aceeași măsură ca Europa de Vest.

Corupția, accesele anti-liberale și subdezvoltarea Estului vor fi contracarate foarte greu și asta numai și numai dacă vor fi asumate la nivel european. Valul de recomandări severe plecat spre Est se întețește, în mod suspect, pe măsură ce angajamentul politic al Vestului scade. Ar fi o mare eroare ca insistența asupra reformelor să fie paravanul care maschează dezangajarea politică a Vestului într-o zonă care a început, totuși, să meargă în direcția bună. Ca în atîtea alte situații grave, clișeele își găsesc rostul: Europa va fi doar împreună sau nu va fi deloc.

TaguriTraian Ungureanu, Blog, Radio Europa Liberă

În exclusivitate