miercuri, septembrie 03, 2014 Ora Locală 07:35

Vina fără sfîrșit (II)

 

Într-adevăr, atacurile aviației israeliene au lovit zone și clădiri civile. Într-adevăr, rachetele israeliene au ucis copii (și alți civili) nevinovați. Asta văd milioane și sute de milioane și pare de ajuns. Orice discuție despre mersul și cauzele războilui sau despre istoria și rezolvarea conflictului nu mai poate începe decît în prelungirea imaginilor cu copii însîngerați sau neînsuflețiți. Restul e secundar. Emoția impune pînă la șantaj. Cine are cel mai mic lucru de adăogat sau comentat e silit să tacă. De pe platforma sacră și tragică a copiilor uciși pornește, zi de zi și ceas de ceas, o avalanșă de indignare care face din Israel nu numai marele vinovat dar și monstrul incomparabil. Dacă e, totuși, de spus ceva, atunci e vorba de restul uitat. Acel rest de care nimeni, nici măcar ziariștii aflați la fața locului, nu au curajul să vorbească.

Restul începe cu o altă întrebare: oare de ce ucid israelienii cu atîta sîrguință copii nevinovați? De așa ceva poate fi în stare un criminal dezaxat. Dar un stat și armata subordonată lui? E ceva ce nu se potrivește între realitatea unui Israel dezvoltat și democratic și boala aceluiași stat care ucide la orice ocazie copii nevinovați.

A doua întrebare e: de ce nu sînt copiii apărați și scoși din calea armelor? Cu asta ar trebui să se ocupe cei ce conduc în Gaza. Gaza e condusă de Hamas o organizație islamică dictatorială care face legea cum și cînd vrea. De ce nu s-a ocupat administrația Hamas, înainte de toate, de protejarea copiilor? Poate pentru că nu se aștepta la așa ceva. Ar fi trebuit.

Relatările repetate, dar nu foarte difuzate din Gaza spun că Hamas folosește clădiri rezidențiale civile, școli și spitale ca bază de organizare și ca spațiu de lansare a rachetelor care pleacă în fiecare zi spre Israel. Hamas folosește populația civilă așa cum altcineva ar folosi un scut. Asta nu mai e un secret pentru nimeni, dar adevărul nu contează pentru că Hamas a apăsat perfect pe pedala propagandei și cîștigă, folosind războiul murdar de acasă, sentimentele curate ale celor din afară.

Relatările despre folosirea diabolică a spitalelor și despre transformarea civililor în scuturi umane trec neobservate, deși vin de la corespondenții Washington Post și New York Times, două mari ziare care nu pot fi bănuite de simpatie pentru Israel. Efectul emoțional odată plantat propagandistic nu are antidot și rival. Însă lucrurile trebuie spuse și gîndite pînă la capăt.

Astfel: dacă Israelul e vinovat de crime împotriva umanității, ce se poate spune despre Hamas? Dacă Israelul e abominabil pentru că atacă intenționat civili, cum poate fi calificat Hamas care atacă la întîmplare civili? Una din puținele laturi comice ale războiului din Gaza e că avocații Hamas au uitat ceva sau pretind că au uitat ceva: de ani de zile, Hamas trimite orbește rachete în Israel. Hamas nu vizează o țintă, fie ea militară sau civilă. Hamas vizează orice țintă, fie ea militară, fie civilă. Sistemul de apărare antiaeriană israelian a distrus enorma majoritate a rachetelor dar, dacă ar fi după Hamas, orice civil israelian ar trebui ucis.

Nu e clar de ce Israelul e vinovat de crime de război, dar Hamas nu. Doar pentru că Hamas nu reușește să le comită în proporție de 100%?

Alt lucru, îngropat cu succes de arma emoțional-propagandistică: nesfărșita disponibilitate a „idioților utili”, cu o vorbă atribuită lui Lenin. De un amar de vreme, Uniunea Europeană, Fundații și state naționale varsă fonduri enorme în Gaza. Miliarde de euro sînt trimise anual în Gaza sub promisiunea autorităților palestineiene care se angajază să construiască școli, spitale etc. Acum cîțiva ani, cînd Israelul a blocat importurile de ciment, un cor internațional de indignați a blestemat inumanitatea israeliană. Acum știm la ce a fost folosit cimentul și cine avea nevoie de presiuni internaționale pentru a sparge blocada. Mii de tone de ciment au fost folosite pentru construcția unei rețele uriașe de tuneluri secrete din care pot fi lansate atacuri pe teritoriu israelian. Operația a reușit să scape de sub supravegherea aeriană israeliană și pentru că cimentul a fost mutat în sacii de făină primiți de la Națiunile Unite. Mișcarea sacilor de făină prin Gaza a mascat lucrările de construcție a tunelurilor.

Alt lucru interesant e că, în vreme ce știm tot despre achizițiile israeliene de armament, nu știm nimic despre cumpărăturile Hamas. Israelul cumpără arme din SUA și Europa, fără să ascundă acest lucru. Israelul e acuzat în permanență de cîrdășie cu SUA și, bineînțeles, de manevre comune cu lobby-ul evreiesc din America. Dar nimeni nu pune întrebarea: Hamas de unde se înarmaează? Din cer? Cît costă cele cîteva mii de rachete trimise anual de Hamas în Israel? Și cine le plătește?

În sfîrșit, o concluzie tristă. Chiar cu destule violențe evitabile, Israelul duce un război manageriat, cu avertismente telefonice și manifeste care avertizează populația înainte de atac. Hamas e o mișcare teroristă sută la sută. Opinia genrală a inversat termenii și face din Israel un stat criminal iar din Hamas o organizație eroică pusă în slujba oprimaților. De unde, totuși, ostilitatea sistematică împotriva Israelului? De presupus că două lucruri scot din minți stînga și dreapta extremă occidentală: mai întîi, supraviețuirea unei națiuni care a traversat toate ororile. Apoi, succesul unui stat care e, azi, un caz rarisim de țară optimistă, cu o natalitate solidă, o economie înfloritoare și o încredere existențială demult uitată de lumea occidentală.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Vina fără sfîrșit (I)

 

Nu există discuții despre războaie. Există doar discuții care prelungesc războaiele. După ce împrăștie moarte pe cîmpurile de luptă, violența intervine a doua oară și întunecă sau distruge orice gînd așezat, la sute de ani după ce războiul s-a încheiat. E greu de crezut, dar războaie uitate tulbură discuții care ar trebui purtate, astăzi, la rece. De la greci încoace, toate războaiele de care am auzit sau am citit ne împart în pro și contra învinșilor sau învingătorilor.

Apariția ideologiilor și a mediilor de informare în masă a făcut posibilă o discuție care se întinde de la un cap la altul al lumii și, în același timp, a făcut imposibilă o discuție care stabilește adevărul minim. Toată lumea poate vorbi și toată lumea va vorbi pentru a continua prin viu grai sau în scris violența de pe cîmpul de bătaie. Nu mai există priviri sincere. Există doar orbire spumegîndă. Un amalgam de convingeri imuabile, impresii și sentimente radicale fac laolaltă de rîs pretențiile unei epoci mereu încrezătoare în buna ei informare și conduită morală. Propaganda a trebuit să miște un deget doar pentru ca mașinăria gigantică a canalelor de comunicare și informare să se transforme în cameră de ecou și falsificare.

Capodopera în materie e așa numitul „conflict israelo-palestinian”. Acest nume care se repetă pînă la nonsens de zeci de ani a devenit locul celei mai mari cacofonii a lumii contemporane, locul de revărsare și rădăcina tuturor răsucirilor și inversiunilor unei minți sănătoase. În cazul conflictului israelo-palestinian, tot ce știam despre ce nu putem știi despre celelalte războaie stă și mai rău: adevărul minim e o blasfemie, iar cel ce are curajul să îl rostească e trimis la marginea lumii, între eretici și nebuni. Ce se întămplă în ultimele săptămîni de atac israelian în Gaza e ilustrarea extremă a propagandei care face din războaie un lucru rău înțeles și din reaua înțelegere o religie neiertătoare. În noua morală publică, lucrurile stau simplu și brutal: dincolo de orice judecată, Israelul trebuie să fie vinovat, iar a declara Israelul vinovat dincolo de orice judecată e o îndatorire civică și un test care separă sufletele mari de mințile perverse. Totul începe de la întrebarea care, rostită sau nu, apasă și forțează cu o putere nemăsurată: cum să nu fie vinovați cei care ucid copii nevinovați?

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Nimeni (II)

                         

Singura problemă a ştirii uluitoare despre adevărata soartă a avionului malaezian e că e un pericol pentru consmator şi dacă e falsă şi dacă e adevărată. Dacă e vorba de ştiri fabricate, e limpede că minciuna conduce mediile de informare ruseşti, că propaganda oficială a înghiţit presa iar publicul din Rusia e tras pe sfoară în stil mare. Dar dacă ştirile sînt adevărate?

Admiţînd, fie şi o clipă, că lucrurile stau aşa cum spun mediile de informare ruseşti, concluzia e una singură: lumea e un loc de nebuni în care se întîmplă lucrurile cele mai smintite. Dacă e adevărat că un guvern sau un serviciu secret a fost în stare să încarce 300 de morţi ţinuţi proaspeţi patru luni şi să-i plimbe cu avionul din Olanda în Ucraina, atunci, da, orice om cu scaun la cap trebuie să se păzească de ce vine de afară şi de cei din afară. În fond, cine pune morţi în avioane şi îi aruncă de sus, poate face lucruri şi mai grozave. Iar cei ce vin din afara Rusiei trebuie priviţi cu mare grijă. Căci un străin, oricît de plăcut la vedere sau bun la suflet, e doar o amăgire. De sub aparenţe poate ţîşni orice: otrava, minicuna, curvia, crima.

Dacă mediile de informare ruseşti au găsit adevărul, atunci singurul loc sigur pe lumea asta e Rusia şi, în anumite cazuri, naţiile declarate prietene de conducătorii de la Kremlin. Excepţiile sînt puţine, Lumea e mult mai întinsă şi mai rea. Viaţa te obligă la două lucuri. Nu mai multe. Să stai cu ochii deschişi şi să îţi crezi conducătorii. Orice ar face şi orice ar spune, conducătorii au dreptate, pentru că nimic nu mai poate fi de mirare într-o lume de draci şi nebuni porniţi împotriva Rusiei. Sigur, o astfel de viaţă nu e uşoară. Nervii slăbesc şi îndoiala se strecoară pînă la uşa vecinului care poate fi mai puţin pregătit şi, cine ştie, a devenit o unealtă în mîna răului plin de bani şi miraje. Tensiunea e peste tot. Nimeni nu ţi-e prieten sau îţi e prieten pînă într-o zi în care ceva îl dă de gol. Şi toate astea pentru ce? Negreşit din invidie furioasă pe curăţenia şi munca unor oameni care nu trăiesc în lux dar sînt cinstiţi. Altfel, la ce bun atîta prăpăd de bani şi putere cheltuite împotriva Rusiei? Un lucru măcar e limpede: traiul omului de rînd rus, aşa cum e el, mai bun sau mai rău, e adevărata cale în viaţă. Altfel n-ar fi pizmuit cu atîta răutate şi pus la încercare cu asmenea alcătuiri drăceşti. Din acest punct de vedere, se vădeşte că lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Şi pe vremea comunismului, aceiaşi uneltitori se ocupau cu aceleaşi porcării. Comuniştii au făcut greşelile lor dar, una peste alta, au ţinut Rusia de partea binelui, iar oamenii cinstiţi au dus un trai apărat.

Multă lume va spune că, dimpotrivă, lucrurile nu aveau cum să rămînă la fel după căderea oficială a comunismului. Ţara s-a deschis, Internetul şi televiziunea liberă au deschis fereastra către lume. Ruşii înnecaţi în 70 de ani de propagandă comunistă vor reveni cu bucurie în lumea reală. Un singur lucru nu trebuie uitat. Şi Internetul şi televiziunea şi oamenii au nevoie de libertate. Iar libetatea nu vine de la sine şi nici măcar nu e în mod obligatoriu victorioasă.

Încă un lucru: cine poate dovedi că autorul acestor rînduri există şi că el  nu e un nume fals sub care se ascunde soţia Primului Ministru al Olandei. Cine? Nimeni.

TaguriBlog, Rusia, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Nimeni (I)

               

Aţi aflat, desigur, din mediile de informare ruseşti care e adevărul. Căci adevărul, oricît de bine ascuns, iese la iveală, mai ales într-o ţară în care presa e liberă şi nu are altceva de făcut decît să scormone unde doreşte şi să informeze publicul. Iar adevărul dezvăluit cu atît curaj e următorul: avionul malaezian care a căzut în fosta Ucraină, actuala Republică Autonomă Doneţk n-a fost doborît. Mai mult, avionul căzut nu era cursa MH17 ci, pur şi simplu, MH370. Mai limpede: avionul care s-a prăbuşit joi 17 iulie era, de fapt, avionul care a dispărut fără urmă, acum 4 luni, deasupra Oceanului Indian. S-a aflat, astfel, că avionul de care nu s-a mai auzit nimic în ultimele luni a aterizat în secret la baza militară americană Diego Garcia din, aţi ghicit!, Oceanul Indian. Mai departe lucrurile lămurite de presa rusească stau aşa: din motive care nu trebuie explicate acum, pasagerii au fost ucişi şi, apoi, încărcaţi la bordul avionului care s-a prăbuşit în Ucraina. Care avion nu s-a prăbuşit de capul lui ci a fost detonat exact unde şi cînd trebuia. După încheierea operaţiunii, serviciile de propagandă occidentale au dezlănţuit o campanie murdară împotriva Rusiei şi a Preşedintelui Vladimir Putin. Aşa s-au trezit ruşii şi Vladimir Putin acuzaţi de moartea a 300 de oameni cu care nu aveau nimic de împărţit. În acelaşi timp, aşa zisa catastrofă a abătut atenţia opiniei publice de la crimele armatei israeliene în Gaza, ceea ce susţine ipoteza complicităţii serviciului secret israelian Mossad la conspiraţie. Totul se leagă. Rusia şi ruşii sînt, încă o dată, victimele înscenărilor criminale ale Occidentului. Mediile de informare ruseşti au zădărnicit minciuna şi publicul larg de acasă poate înţelege mai bine cum stau lucrurile în lumea de azi. Şi nu numai. Operaţiunea respingătoare din cazul avionului malaezian e doar ultimul capitol într-o lungă istorie de acţiuni occidentale care urmăresc să defăimeze Rusia şi să întoarcă o lume întreagă împotriva ruşilor. Aşa a fost şi cu masacrul de la Katyn, în 1940, şi cu avionul korean doborît de rachete ruseşti în 1983, şi cu explozia de la Cernobil în 1986, şi cu blocurile aruncate în aer la Moscova, în 1999, şi cu submarinul Kursk scufundat în 2000. 

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Turme și stăpîni de turme (II)

Moldova Blog Traian Ungureanu Square Banner

 

Rusia, în 2018, și Qatar, în 2022, sînt două variante ale aceleiași probleme. Organizarea Cupei Mondiale a fost atribuită unor regimuri care nu au legătură reală cu democrația. Rusia lui Putin și Qatar-ul oligarhiei petroliere au banii sau sînt dipsuse să cheltuiască banii și atît. Atmosfera și natura Mondialelor sînt puse sub semnul întrebării.

În primul rînd, pentru că, odată cu edițiile din Rusia și Qatar, Mondialele își schimbă funcția. Nu mai e vorba doar de competiția sportivă. Mondialele devin formulă de recompnesare și de legitimare a unor regimuri politice în mare nevoie de imagine externă și somnifere interne. Nu sîntem în fața primului caz. Mondialele din 1934 au avut loc în Italia lui Mussolini, iar ediția din 1978, în Argentina condusă de un regim de dictatură militară. Însă, experiența istorică a Cupei Mondiale e tocmai desprinderea de aceste episoade. La fel de adevărat, democratizarea globală de după 1989 nu a fost suficientă pentru a descuraja erorile de atribuire ale marilor competiții.

Olimpiada distribuită Chinei în 2008 a fost un caz flagrant. Mondialele din 2018 și 2022 sînt un caz încă mai discutabil. În ambele situații, deciziile de acordare a dreptului de organizare au fost precedate sau urmate de scandaluri internaționale de mari proporții. Astfel, Cupa Mondială 2018 a fost rapid percepută ca o piesă în plus în colecția de capturi politice căutate și primite de adminsitrația Putin. Prima lovitură, Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci, au demonstrat cum se poate organiza o competiție cu abuzuri și indiferență. Nivelul de cheltuieli a sfidat orice urmă de control, iar propaganda de stat a folosit Jocurile cu un cinism netulburat. Mesajul de colaborare și pace pe care îl aduc, chiar formal, aceste competiții a fost călcat în picioare de Vladimir Putin. Crimeea a devenit, între timp, prin foța armelor, parte a teritoriului stăpînit de administrația Putin. E imposibil de înțeles ce anume se poate spera în aceste condiții de la Cupa Mondială 2018? Nimeni nu poate bănui în ce situația geo-politico ne vom afla peste patru ani, dar e greu de crezut că Rusia, cu Putin la conducere, va fi, în 2018, un exemplu de deschidere și onestitate.

În cazul Qatar-ului, lucrurile au fost, tot de la bun început, suspecte. Nimic nu sugera că Mondialele au ce căuta într-o țară complet lipsită de tradiție în fotbal și, pe deasupra, binecunoscută pentru clima imposibilă. În zilele în care fotbaliștii de la Cupa Mondială din Brazilia se plîngeau de 30-32 de grade, în Qatar se înregistrau 46-48 de grade. A fost limpede că altceva decît fotbalul a decis în cazul Qatarului și, curînd, au început să apară dovezi de corupție care au incriminat direct FIFA. Cupa Mondială fusese scoasă la licitație. Qatar își putea permite oricît și, în plus, avea mare nevoie de promovare. Părțile au bătut palma și, după date apărute în presa britanică, FIFA n-a rămas cu mîna goală.

Rusia și Qatar sînt două borne care riscă să ducă fotbalul, în următorii opt ani, pe un drum  greșit. O abatere atît de lungă și apăsată de la normele minime nu va rămîne fără urmări și riscă să inaugureze o eră lungă de populism și corupție. Gloria și pasiunea globală care înconjoară fotbalul vor face joncțiunea cu puterea unor regimuri autoritare care își vor construi, astfel, fabrica de fast și vor obține recunoștința maselor transformate în plebe. Fotbalul mondialelor n-a fost niciodată departe de patimile mulțimilor, dar riscă, acum, să se apropie prea mult de pîinea și circul care au transformat, odată, mulțimile în turmă și organizatorii în stăpîni de turme.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Cupa Mondială la Fotbal, Radio Europa Liberă


Turme și stăpîni de turme (I)

Moldova Blog Traian Ungureanu Square Banner

 

              Cupa Mondială 2014 s-a încheiat. Aici e problema. Toată lumea știe, a văzut, s-a intoxicat timp de o lună și a tras propriile concluzii. Cîteva observații generale au cîștigat teren și trec drept bilanț. Astfel, Mondialele n-au fost decise de strălucirea individuală, ci de puterea sistemelor de joc puse în practică de echipe. Mai pe scurt, nu Lionel Messi a dat numele Mondialelor, ci caracterul special al sistemelor de joc ilustrate în primul rînd de Germania și Olanda. Joachim Löw și Louis van Gaal au fost vedetele reale ale Mondialelor. Așadar, doi antrenori confirmați de succesul categoric al echipelor lor.

De aici, a doua observație interesantă: aceste Mondiale super sud-americane cu fost cîștigate net de Europa. Pentru prima oară în istoria de 84 de ani a Cupei Mondiale, Europa a dictat termenii în America de Sud.

În sfîrșit, a treia observație e marea problemă apărută odată cu încheierea turneului. E vorba de o întrebare: ce urmează? Pînă acum, răspunsul era simplu: o nouă Cupă Mondială animată de speranța într-un fotbal de mare nivel. Așa a fost mereu. De cîteva ori, răspunusl a venit, într-adevăr sub forma unor salturi istorice. După ediția engleză a Mondialelor din 1966, a venit Mexic 1970 și fotbalul s-a schimbat. Transmisiile tv color au trimis fotbalul între marile spectacole globale. Viteza și eficiența au crescut într-un joc din ce în ce mai diferit de varainata sa anterioară. Brazilia 1970 a devenit un mit total, pe aripile unei echipe cu adevărat istorice. Tendința a continuat.

Edițiile 1974 și 1978 au dus mai departe un fotbal tot mai fizic și spectaculos dominat de echipe mari și, mai ales, de superfotbaliști, de la Cruyff și Beckenbauer la Kempes și Deyna. Apogeul a fost atins în ediția 1982, una din cele mai spectaculoase și selecte Cupe Mondiale văzute vreodată. Brazilia și Italia au apărut cu echipe de neuitat iar meciul direct care a adus eliminarea dramatică a Braziliei e unul din cele mai frumoase meciuri cunoscute în istoria fotbalului. Al doilea salt a venit în 1990, cu ediția italiană - o Cupă Mondială remarcabil de anostă și negativă.

Chiar în aceste condiții, Mondialele 1990 anunțau un fotbal schimbat, cu spații de joc mult reduse de dispozitivele defensive și cu o rată de efort în mare creștere. Între 1994 și 2002, fotbalul a înaintat pe acest traseu și a devenit jocul pe care îl vedem astăzi. Ediția clasică a avut loc în 2006, în Germania, unde calitatea fotbalului defensiv și a contrelor a făcut Italia campioană. În 2010, la ediția sud-africană, fotbalul a făcut un pas înapoi, ținut în loc de impasul echipelor care au epuizat formule de joc în vigoare de 15 ani. Spania, inventatoarea unui sistem revoluționar, a cîștigat fără rival. Ediția abia încheiată în Brazlia a preluat experiența spaniolă pe care a dezvoltat-o în formulă germană.

Pînă aici, istoria Cupei Mondiale e o discuție despre fotbal. Cu edițiile viitoare, din 2018 și 2022, lucrurile se schimbă. Putem discuta de fotbal, dar tema principală nu mai ține de fotbal. Viitorul Mondialelor e în dubiu din motive care nu țin de fotbal.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Cum se nasc, mor şi continuă iluziile (II)

 

                 O societate cu mentalitate mereu în pragul evaziunii, oameni obişnuiţi cu cultul fotbalului şi cu multe alte culte care promit soluţii pozitive, bazilienii nu aveau cum să nu îmbrăţişeze ideea. Patriotismul n-a făcut decît să dea decorul acestei dorinţe pentru că patriotismul e, de atîtea ori, scuza care permite orice năzuinţă şi dă demnitate oricărei năluci. Odată pusă sub drapelul sau imnul naţional, răscoala împotriva raţiunii e justificată. Restul lumii s-a aliniat în jurul iluziei braziliene din simpatie, adică dintr-un sentiment uşor şi scuzabil, dar şi dintr-o trăire mult mai complicată şi mai importantă: din ruşine. E darul extraordinar al opiniei repetate insistent să împartă minţile în două: în cele ce merg urmînd curentul şi în cele ce se opresc în loc, dar rămîn într-o izolare greu de suportat. În cei ce stau de partea bună a lucrurilor şi cei ce se pun contra. Primii sînt, automat, oameni de treabă, ba chiar oameni de rang superior. Ceilalţi sînt, în cel mai bun caz, cusurgii şi, în cel mai rău, de neînţeles, creaturi lipsite de simpatie pentru dorinţe în fond omeneşti. Eretici. Valul de simpatie pentru Brazilia a fost creat în restul lumii de o serie de impresii şi clişee cultivate insistent de marii preoţi ai opiniei admise şi ai cuvintelor interzise: de mass media şi, mai larg, de sfera oficială în contact cu ceva sau altceva brazilian. Astfel, mediile de informare au pregătit terenul, au obligat moral la simpatie şi au tăiat calea de retragere a celor cu opinii bazate pe fapte, pompînd luni şi ani de zile imaginea unei ţări diverse, colorate şi ingenue. Atît cît există, defectele Braziliei, în primul rînd sărăcia, dezordinea şi violenţa, au devenit, în această logică argumente în plus pentru ataşamentul faţă de Brazilia. O ţară atît de bună trebuie ajutată să scape de probleme, iar sprijinul la Cupa Mondială şi credinţa în victoria obligatorie sînt cum nu se poate mai recomandabile, nu?

Treptat, sfera media şi oficială a aşezat Brazilia în marele spaţiu al datoriei faţă de ţările neeuropene, cumva defavorizate: faţă de aceste ţări, sîntem datori şi ne putem achita de acest handicap moral prin spijinul orb pentru binele întrupat în această cauză. Iluzia a înghiţit, mai întîi, realitatea economică. O ţară care face creştere din export de resurse a fost împerecheată cu alte ţări de strucutră similară, în BRIC. O născocire care adună la un loc Brazilia, India, China şi Rusia, ca alternativă la civilizaţia economică imorală şi prăfuită a Occidentului. BRIC a devenit o obsesie plimbată prin toate paginile presei economice şi politice de vîrf. BRIC urma să apară pe scena cu puterea reunită a patru giganţi. Brazilia era marea supriză, tocmai pentru că nefiind niciodată cunoscută ca o capacitate economică, demonstra nedreptatea făcută unei ţări împiedicate să se exprime industrial şi social. BRIC şi sistemul de organizare socială din Brazilia, cu echilibru asigurat din subvenţii şi asistenţă de rai socialist, începeau să facă figură de viitor revoluţionar. În mai puţin de 10 ani, această construcţie s-a dovedit falsă. Însă clişeul moral a rămas şi e activ: ţările exotice au, cumva, dreptul la notorietate, recunoaştere şi putere, iar opinia publică trebuie să le susţină. E imoral să te aşezi de partea vechiului, adică a puterilor consacrate/occidentale, şi e moral să ţii partea celor „mici”, oricît de  gigantice ar fi statele BRIC. În această situaţie, Brazilia a devenit un articol de cult apărat de şantajul moral. Acest tip de raport funcţionează în multe alte sectoare şi zone de ocupaţie ale lumii politice şi economice.

Sfera publică e, prea des, dominată de această stare care cultivă iluzii gloable şi interzice luciditatea. În spatele acestei construcţii nu se află, de obicei, mare lucru. În cazul Braziliei, vidul era vizibil de mult. După 2002, din motive care merită o discuţie aparte, Brazilia a ieşit din fotbalul mare şi a început să producă jucători de serie, împachetaţi de presă şi de interesele comerciale, în aura trecutului. Mistica supercalităţii braziliene a supravieţuit mult după disparriţia valorii. Brazilia a adunat o echipă alcătuită, cu prea puţine excepţii, din jucători modeşti exportaţi pe sume uriaşe la cluburi în căutare de imagine sau dominate de prestigiul tradiţiei braziliene. La un loc, Brazilia a fost o echipă de mîna a doua. Contextul creat de iluzii a împins de la spate echipa, dar a devenit insuficient şi a provocat o catastrofă de îndată ce a întîlnit un sistem de calitatea cea mai pură. Iluzia care s-a născut înaintea Cupei Modiale, a murit pe teren, la semifinala Brazilia-Germania, şi va continua în alte forme şi pe alte teme.

TaguriBlog, Cupa Mondială la Fotbal, Brazilia, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă

În exclusivitate