sâmbătă, martie 28, 2015 Ora Locală 03:47

Timpuri amețitoare (II)

 

Richard al III-lea nu e un personaj istoric oarecare. Descoperirea care l-a readus în prezent e un fapt uluitor, potrivit cu un rege înconjurat de fapte și legende uluitoare. Reputația sinistră stabilită de piesele lui Shakespeare a dat un relief extraordinar figurii istorice. Dincolo de profilul uman, Richard al III-lea a fost ultimul rege englez care a murit pe cîmpul de luptă.

Moartea lui Richard al III-lea în bătălia de la Bosworth a schimbat istoria Anglirei, după ce a pus capăt unei dinastii și a adus pe tron o alta. Richard al III-lea a fost ultimul rege al dinastiei Plantagenet, iar învingătorul lui, Henric al VII-lea, a devenit primul cap încoronat al dinastiei Tudor. Ucis cu ferocitate medievală, Richard al III-lea a fost, la rîndul lui un personaj tipic medieval. Înconjurat de intrigi, comploturi, rivalități, sînge și răzbunări. Richard al III-lea fost parte a interminabilului măcel care a reglat succesiunea la tron și relațiile de putere în epoca lui. Regele a dat ordine de execuție care i-au costat capul pe doi din nepoții lui, copii abia trecuți de 10 ani. Securea călăului a scos din joc și aliați care știau prea mult și rivali în ascensiune. Aici, în această baie de sînge, ambiții și logică necruțătoare, a fost găsit regele Richard al III-lea de geniul lui Shakespeare. După mai bine de 500 de ani, protretul încheiat de Shakespeare a fost readus în discuție, odată cu descoperirea osemintelor de la Leicester.

Scheletul dezgropat de arheologi purta urme care arătau evident că bărbatul ucis a fost îngropat legat de mîini, o formă de umilire și degradare aplicată de un dușman nemilos și nelegiuit, adică exact ce spun cronicile demult uitate ale vremii. Imaginea proiectată de Shakespeare a fost atît de puternică și credibilă artistic încît realitatea a devenit neverosimilă, iar reprezentarea artistică a amuțit orice altă variantă.

Cronicile, aduse abia acum în discuție de istorici încurajați de descoperirea de la Leicester, vorbesc de un Richard al III-lea mult mai uman decît imaginea monstrului adus printre noi de teatrul lui Shakespeare; un rege care a încurajat reformele judiciare, a sprijinit accesul la justiție al celor lipsiți de bani pentru cheltuieli judiciare, a prețuit cartea și a promovat propagarea limbii engleze în situații și documente oficiale.

După 530 de ani, episodul extraordinar de la Leicester a răscolit spre luare aminte raporturile între istorie, memorie și creație. Se vede acum ceva mai deslușit, rolul pe care propaganda politică în favoarea dinastiei la putere l-a jucat în creația lui Shakespeare. Geniul netăgăduit al lui Shakespeare a fost purtat de un om în carne și oase, un om al vremurilor lui care a vrut poate să își dovedească fidelitatea față de stăpînii zilei și ostilitatea față de orînduirea înlăturată de aceștia.

Adevărul istoric e rareori singur și umblă, încă mai rar, slobod prin lume. Legende, interpretări artistice de mare calibru sau interpretări de presă mai puțin meritoase, se alătură adevărului pe care îl schimbă pînă cînd produc o nouă versiune, niciodată total străină dar, în mod sigur, mult diferită de ce a fost odată faptul istoric gol. Ce s-a întîmplat la Leicester deschide un capitol tulburător. Mijloace de detecție și investigație neverosimile pînă de curînd recuperează trecutul efectiv îngropat sub noi și îl reînvie aducîndu-l în dezbaterea redeschisă.

Pentru cei din afară, de pildă pentru toți cei ce au văzut duminica trecută la Leicester, sicriul cu rămășițele lui Richard al III-lea, legătura cu istoria ia o formă necunoscută și amețitoare. Ce a fost și a dispărut se întoarce într-un prezent de neprevăzut chiar acum 20-30 de ani. Un prezent care se extinde spre viitor și, în același timp spre un trecut pe care îl recuperează fizic. Istoria timpurilor demult duse e, deodată, un episod în curs de elucidare sub ochii noștrii. Linia care ne desparte de ce nu mai e se subțiază. Un continuum care comasează trecutul și prezentul s-a pus în mișcare și ar putea deveni într-un viitor apropiat noua dimenisune temporală a lumii. Amețitor. Și, deocamdată, greu de pătruns.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


Timpuri amețitoare (I)

 

Toată lumea a auzit de Richard al III-lea, regele englez trimis în eternitate de piesele lui Shakespeare. De fapt, marea tragedie scrisă de Shakespeare, curînd după 1590, îl trimite pe regele Richard în cea mai puțin rîvnită parte a eternității: în iad. Piesa lui Shakespeare face din regele Richard întruchiparea răului: o bestie încoronată și cocoșată, „un broscoi otrăvitor și cocoșat”, ucigaș de copii și intrigant și corupător de ființe nevinovate. Tot Shakespeare așează în gura lui Richard al III-lea faimosul strigăt de disperare al regelui părăsit pe cîmpul de luptă: „Regatul meu pentru un cal!”.

Figura lui Richard al III-lea, fixată de geniul artistic al lui Shakespeare, a rămas, indiferentă la trecerea timpului, o realitate emoțională vie. Nimeni nu aștepta o replică la fel de vie pentru că, de regulă, trecutul îndepărtat e îngropat pentru totdeauna și trimite spre noi o înfățișare sau alta numai prin mijlocirea documentelor (interpretabile) și a operelor în care mari artiști dau viziuni încarnate în emoții.

La locul descoperirii arheologiceLa locul descoperirii arheologice
x
La locul descoperirii arheologice
La locul descoperirii arheologice

Așa a fost pînă în septembrie 2012, cînd Richard al III-lea și trecutul îngropat odată cu el au reapărut brusc printre noi. Totul a început de la insistențele unui grup de istorici locali care au convins autoritățile orașului Leicester să permită deschiderea unui șantier arheologic. Lucrările căutau ruinele unei foste biserici franciscane construită în secolul al XIII-lea. Săpăturile au decopertat o parcare auto și au dus, din prima zi, la descoperirea căutată. Biserica era acolo și, mai mult, în jurul altarului au fost găsite mai multe schelete umane. Arheologii au făcut imediat legătura cu tradiția care spunea că regele Richard al III-lea, ucis pe cîmpul de luptă la mică distanță de Leicester, ar fi fost îngropat într-o biserică din oraș. Relatări tradiționale spun că Richard al III-lea a fost trădat pe cîmpul de luptă și ucis cu o lovitură de halebardă, în 1485, în bătălia de la Bosworth, la cîțiva kilometri de Leicester. Restul era doar supoziție. Arheologii au decis să verifice supoziția și au pus în joc o baterie formidabilă de teste ADN, criminaliști și expertize criminaliste. Probele extrase din schelet au fost comparate cu probe ADN ale unui urmaș în viață al familiei regale, un tîmplar strănepot la a 17-a generație al sorei regelui Richard al III-lea. Spre șocul general, probele ADN au relevat o suprapunere perfectă. Analizele criminaliștilor au găsit pe schelet urme de lovituri fatale în craniu, confirmînd relatările despre asasinarea cu halebarda. Concluzia fermă, susținută de toate probele de laborator e că arheologii au găsit osemintele regelui Richard al III-lea, după aproape 530 de ani de la asasinat. După alți doi ani de pregătiri intense, cu cheltuiala a trei milioane de euro, veniți din donații private, duminica trecută osemintele regelui au fost purtate într-o procesiune solemnă și fastuoasă care a atras zeci de mii de spectatori și milioane de telespectatori. Osemintele au fost reînhumate în Catedrala din Leicester. Efectul extraordinarei descoperiri abia începea.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog, Richard al III-lea


Gorbaciov în posteritate (II)

 

Însemnătatea istorică și tragică a figurii lui Mihail Gorbaciov pot fi înțelese mai bine, după o comparație foarte largă în care vremurile noastre fac figură de episod nevrotic. Probabil cea mai vizibilă trăsăturuă prin care vremurile noastre s-au despărțit de trecutul recent e nervozitatea violentă. Tot ce era pînă nu demult imposibil și de neimaginat a devenit posibil și vizibil.

Occidentul e încărcat și aproape încercuit de crize simultane pornite din Orientul Mijlociu, Rusia și Africa. Violența a devenit un bun intim, purtată pe Internet în înregistrările scelerate plantate de teroriști arabi. Orientul Mijlociu a devenit o gaură neagră în care a dispărut statul libian. O mișcare de fanatici macabri vrea să tîrască lumea spre începuturile Evului Mediu și a pus pe picioare un așa zis califat care se întinde pe foste teritorii iraqiene și siriene.

Pe frontiera de Est a Uniunii Europene, Rusia a provocat un război murdar, care macină statul ucrainean și așa ros de propriile boli politice. Mediterana e, deja, un culoar de trecere pentru miile de refugiați africani care pun piciorul, lună de lună, în Europa. Marile orașe ale Occdentului sînt  atacate periodic de grupuri de fanatici islamici din ce în ce mai îndrăznețe și convinse de victoria lor viitoare. Lumea anului 2015 e un dezmăț greu de urmărit, darmite de supravegheat și controlat. Mai mult decît violența neîngrădită, cinică sau scabroasă, slăbiciunea fostelor mari puteri occidentale a ajuns o evidență înspăimîntătoare.

Ce legătură au toate aceste aberații extreme cu evenimente legate de figura lui Gorbaciov, acum 25 de ani? Nici o legătură directă și toate legăturile indirecte. Gorbaciov nu a apăsat pe butonul care a aruncat istoria în aer, dar, sub conducerea lui, plăcile care țineau istoria politică a Europei, de 50 de ani, într-o strucutură fixă, s-au clătinat. Ce a urmat e un amestec de naivitate, voință și fanatism. Căderea în trepte a arhitecturii comuniste a fost întîmpinată în Occident cu o impresie optimistă greșită: impresia după care comunismul a falimentat de rușine și e gata să facă loc democrației. Această politică a făcut ravagii și în țările arabe, unde multă lume bine și doctă a așteptat izbucnirea (inexplicabilă) democrației. Rezultatul e un dezastru pentru Orientul Mijlociu și o criză în creștere pentru Europa.

Mihail Gorbaciov e, azi, unul din pensionarii venerabili ai politicii rusești și eruopene. Rusia a revenit la tiparul autoritar și nu mai are timp de cel pe care îl acuză de toate relele din lume. Asta, desigur, fără să bage de seamă că în lipsa lui Gorbaciov, Rusia comunistă ar fi suferit o umilință și mai tîrzie și mai gravă. Gorbaciov e un personaj uitat dar, cu timpul, e posibil să înțelegem că schimbarea istorică extraordinară pe care o străbatem a început în anii de conducere politică ai lui Gorbaciov. Cumva, după o logică fără antidot, odată cu Gorbaciov istoria s-a deșirat și, după toate semnalele, va continua s-o facă pînă la dezagregarea completă a lumii așa cum o știam acum 20-25 de ani.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog, posteritatea lui Gorbaciov


Gorbaciov în posteritate (I)

 

Acum 30 de ani, în ziua de 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov, era ales Secretar General al Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Pentru cine a uitat sau nu cunoaște înțelesul nomenclatorului comunist, Gorbaciov devenea șeful Partidului Comunist și cel mai puternic om al Uniunii Sovietice.

Astăzi, ne-am obișnuit să credem, îndrumați de lipsa de modestie a nenumărați analiști atoateștiutori retroactiv, că declinul Uniunii Sovietice era inevitabil și că Gorbaciov nu putea fi decît groparul Imperiului comunist. Adevărul simplu și palpabil, așa cum a fost simțit și înțeles de toți cei ce au trăit acele vremuri în statele comuniste, e că nimic nu era previzibil. Uniunea Sovietică părea sortită să domnească mai departe autoritar peste viețile a sute de milioane de oameni captivi în URSS și statele comuniste satelit. Sigur, ideologia comunistă pierduse mult din credibilitate, avînt și încrededere, economia socialistă  producea prost și puțin, iar tinerii ultimei generații erau categoric seduși de stilul de viață și de promisiunile Occidentului. Nimic decisiv sau inevitabil nu părea să amenințe lumea comunistă în ziua de 11 martie 1985.

Gorbaciov era neobișnuit de tînăr pentru un Secretar-General. Apariția lui după decesul în succesiune rapidă al veteranilor Andropov și Cernenko anunța că a venit vremea unei noi generații de lideri comuniști. Nu anti-comuniști. Și în acest caz analizele post-factum care văd în Gorbaciov un politician ostil comunismului sînt o eroare cauzată de evenimente ulterioare proiectate asupra evenimnentelor inițiale. Altfel spus, da, evenimentele ce au urmat apariției lui Gorbaciov au dus la dispariția comunismului oficial, dar Gorbaciov a participat la această istorie de pe poziția unui lider comunist.

Reformismul lui Gorbaciov nu a pus niciodată la îndoială bazele ideologice ale comunismului, în primul rînd monopolul politic al Partidului Comunist. Gorbaciov a reușit să distrugă involuntar controlul total al partidului comunist asupra vieții sociale și private, închipuindu-și că poate umaniza sistemul. Gorbaciov a visat la un comunism cu limite lărgite, în care dreptul la exprimare și la inițiativă economică își aveau locul, cu condiția să nu pună la îndoială caracterul sacru al sistemului.

După șase ani extraordinari, Gorbaciov a fost măturat de la putere  de contradicția în care a crezut ca într-o inovație și în care a împins lumea comunismului sovietic. Însă, în ciuda cîtorva gesturi ca eliberarea marelui disident Andrei Saharov, Gorbaciov n-a înțeles și recunoscut adevărul prezent și trecut al dictaturii comuniste.

Cîteva lucruri profunde i-au scăpat lui Gorbaciov, care a reacționat surprins și brutal în cel mai deplin stil comunist: în primul rînd naționalismul. Mai bine zis, dreptul la independență și suveranitate al popoarelor aflate sub dictatură comunistă. Gorbaciov a continuat să numească acest drept naționalism, cu un termen extras din ideologia comunistă. Depășit de aceste surprize naționale, Gorbaciov și nu altcineva a ordonat sau acceptat masacrele cu care statul sovietic a încercat să oprească mișcările de independență, la Vilnius și la Tbilisi. Limitele lui Gorbaciov au fost clare, deși nu pentru totată lumea. Evident, populațiile statelor incluse în „lagărul socialist” și popoarele republicilor incluse în Uniunea Sovietică l-au privit pe Gorbaciov cu speranță. Orice modificare, orice atenuare sau relaxare a comunismului  nu puteau fi decît binevenite și privite ca semnal al vremurilor  în schimbare.

Pe de altă parte, Gorbaciov pare să fi înțeles, tot în mod involuntar, că evenimentele la care participă pot avea consecințe incontrolabile. Ca întotdeauna însă, zgomotul istoriei îneacă vocile celor ce sînht măturați de la putere. E destul de ușor de spus cum anume a căzut comunismul din momentul în care a fost atins de tentativa de reformare lansată de Gorbaciov. În schimb, suita schimbărilor gloabale puse în mișcare de apariția lui Gorbaciov e mult mai complicată și mai greu de înțeles.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog, Gorbaciov și posteritatea


Minicuna și justiția în prezența tragediei ascunse (ll)

 

Am ajuns în situația tristă de a face teorie comparatistă între nenorociri. Acum un an MH370, avionul malaezian dispărut fără urmă și explicație. În iulie, peste patru luni: un an de la tragedia avionului doborît în Ucraina, deasupra teritoriilor controlate de rebelii ruși sprijiniți de Moscova. Cunoaștem mult mai mult despre ce s-a întîmplat deasupra Ucrainei. Presupunerile inițiale s-au dovedit mai mult decît simple bănuieli.

O comisie internaționaqlă de anchetă, care a analizat luni de zile datele înregistrate la bord și rămășițe ale avionului doborît, a ajuns la concluzia clară că avionul a fost lovit de o rachetă trimisă de un lansator aflat în dotarea forțelor armate rusești și livrat de Moscova rebelilor ruși din Ucraina. Rudele și apropiații celor uciși nu mai sînt, așadar, rude și apropiați ale unor dispăruți. Multe, chiar dacă nu toate, cadavre au fost repatriate, iar făptașii sînt cunoscuți, deși nu aduși în fața justiției. Sînt, deci, trăirile celor ce au pierdut rude sau prieteni mai ușoare sau doar diferite de trăirile celor ce speră că dispăruții de pe MH370 sînt încă în viață? În aparență, da.

Din păcate, însă, tragediile nu dau dispense. E de crezut că diferențele între cele două tipuri de suferință sînt iluzorii. În primul rînd, pentru că tragedia din Ucraina e tot o dispariție. Da, spre deosebire de ce s-a întîmplat sau nu s-a întîmplat cu MH370, cunoaștem aproape tot despre împrejurările în care a fost doborît avionul din Ucraina. Însă ceva esențial lipsește, o absență gravă împinge tragedia spre suferința dispariției, iar această absență e lipsa răspunderii și certitudinea că făptașii direcți și indirecți nu vor putea fi vreodată atinși.

De fapt, o tragedie nu se poate „închide” (cu termenul folosit obsesiv în terapeutica occidentală) niciodată. Însă o tragedie în care făptașii rîd cinic de pe margine și nu pot fi pedepsiți sau făcuți să înțeleagă ce răspundere poartă rămîne activă și își întețește efectul. Din acest punct de vedere, și tragedia din Ucraina e tot o formă de disperare în fața dispariției. Miezul care ar putea da sens și oarecare cuvință targediei e furat refuzat sau îndepărtat. Suferința devine un spectacol bestial, o tortură mută egală cu chinurile pe care le provoacă doar absurdul inexplicabil al unei dispariții. Asemenea dureri sînt prea mult pentru o viață de om. Cu atît mai mult cu cît cei ce au rămas loviți după tragedia din Ucraina nu au la dispoziție nici un mecanism defensiv, nici o povestire-amăgire care să le aline-amîne durerea, ca în cazul celor ce se apără de grozăvia tragediei MH 370. Oricum, din amîndouă nefericirile scoate capul răul absolut sau gratuit. Un vizitator infernal care pune la încercare ultima fibră umană pe care o învinge adesea.

Nebunia, depresia, sinuciderea sînt, de atîtea ori, răspunsul omului învins de asemenea orori. Pentru noi ceilalți, rămași în afara tragediei, suferința vicitmelor e de neconceput. Dar puterea vinovată a celor ce au prilejuit suferința e clară și revoltătoare. Fie că e vorba de Președinți de stat sau de Necunoscut.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


Minicuna și justiția în prezența tragediei ascunse (l)

 

A trecut un an de la tragedia MH370. Doar inițialele, pentru că nimic altceva nu poate fi scris și spus cu siguranță în marginea acestei nenorociri. Un avion de linie malaezian, cu indicativul MH370, a dispărut fără urmă, cu peste 200 de oameni la bord. Nimeni nu știe mai mult.

Unii cred că au aflat un lucru sau altul, dar nimic nu a putut fi demonstrat. Dovezile lipsesc pentru că lipsește victima însăși. Avionul nu a mai fost găsit. Căutările continuă pe o suprafață de 60000 km pătrați în Oceanul Indian, dar asta nu aduce speranțe, după un an în care toate mijloacele de detactare au eșuat. Pînă și teoriile conspirative care apar, de regulă, în jurul tragediilor majore, au obosit. După ce a fost dat ca sigur în Kazachstan, în insula Diego Garcia sau pe planeta Marte, misterul a fost lăsat baltă.

Dispariția e atît de covîrșitoare și necunoscutul atît de nepătruns încît pînă și fantezia cea mai frenetică pare să se fi resemnat. Rudele și cunoscuții persoanelor aflate la bordul avioanuului dispărut trec, între timp, printru-un proces emoțional bizar, dacă nu pervers. Lipsa indiciilor și neputința căutătorilor au împins multe din rudele dispăruților să se agațe de credința că avionul e undeva și că toți cei de la bord sînt în viață. Rudele și apropiații au făcut, astfel, pasul care le cere să spere că dispăruții vor reveni sau că, măcar atît, nu vor fi găsiți vreodată. Se spune că speranța nu moare niciodată. În acest caz, speranța va rămîne în viață cu condiția ca nimeni să nu afle nimic de acum înainte.

Asemenea preschimbări emoționale ale persoanei, care se apără fugind în speranța, care speră să nu afle sînt un act psiho/moral cunoscut și foarte uman. Pe la începutul anilor '70, am întîlnit mame ale căror fii fuseseră dați dispăruți pe front, cu 30 de ani sau mai mult în urmă. Atîta vreme cît nici o davadă nu putea demonstra că dispărutul a pierit, mamele pe care le-am întîlnit puteau crede că fii lor sînt în viață. Mai mult, toate construiseră povești amănunțite despre fiii lor, care erau foarte posibil strămutați în altă lume, adică în America, unde  întemeiaseră, cu siguranță  o familie și trăiau așa cum trăiesc toți oamenii. De ce nu încercau acești oameni între timp mutați în America să ia legătura cu părinții de acasă sau să dea, în vreun fel oarecare, semnul că sînt în viață? Asta nu mai era treaba mamelor care credeau în povești născocite tocmai pentru a le apăra de adevăr - un adevăr extrem de plauzibil, dar nedemonstrat și, foarte probabil, nedemosntrabil.

Reflexele tragediei care refuză să-și dezvăluie conținutul sînt mai largi și mai înșelătoare decît durerea pură provocată de pierderi vizibile în toate detaliile. Un amestec de speranță și minicună înlocuiește și îndulcește, adesea pe viață, sufletul celor atinși. Minciuna e, în acest caz, o formă sufletească nobilă, iar adevărul pierde din valoarea absolută pe care o are, de pildă, în justiție. Putem înțelege, de altfel, în ce fel lipsa adevărului și a certitudinii totale joacă un rol diferit, dar la fel de însemnat în justiție. Cu siguranță, toată lumea cunoaște sau își aduce aminte de cazuri în care vinovăția acuzatului era certă, dar instanța a refuzat să dea un verdict de vinovăție în absența dovezilor decisive, a adevărului ultim. La fel, rudele dispăruților de pe MH370 refuză să rostească verdictul și îl amînă în așteptarea dovezilor supreme. Pe care, spre deosebire de justiție, speră să nu le primească vreodată.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


Tipar rusesc (II)

 

Înainte de Nemțov, au fost și au murit alții. În 2004, Paul Hlebnikov, jurnalist de investigație la ediția rusă a revistei Forbes a fost împușcat în stradă. Vinovații nu au fost găsiți. În 2006, Ana Politkovskaia, o faimoasă ziaristă de investigație, a fost împușcată în blocul în care locuia. Șase persoane au fost condamnate. Motivația crimei nu a fost stabilită. În 2009, Natalia Estemirova, activistă pentru drepturile omului, a fost împușcată și aruncată într-un șanț, lîngă Groznîi, în Cecenia. Nimeni nu a fost adus în fața justiției. În același an, Anastasia Baburova, ziaristă,  și Stanislav Markelov, activist pentru drepturile omului, au fost împușcați la Moscova, în apropierea Kremlinului. Doi neonaziști au fost condamnați, fără stabilirea motivației crimei. Tot în 2009, Sergei Magnițki, expert financiar al unei companii canadiene din Moscova, a fost arestat după ce a dat în vileag o enormă schemă de fraudare în valoare de 200 milioane de dolari, la Ministerul de Interne. Magnițki, a murit în detenție, după ce a fost bătut. După patru ani, justiția a găsit că Ministerul de Interne nu poartă nici o vină. În schimb, instanța l-a condamnat post-mortem pe Magnițki pentru evaziune fiscală.

În toate aceste cazuri, victimele sînt  - dacă se poate spune așa ceva - vedetele listei. Bine cunoscuți în afara Rusiei, toți acești oameni au fost figuri publice de mare vizibilitate. Evident, asasinarea lor a fost urmată de reacții internaționale la vîrf care au menținut în atenția publicului cazurile lor. Însă, marea majorittate a jurnaliștilor, militanților pentru drepturile omului și politicienilor asasinați în Rusia lui Vladimir Putin nu sînt nici vedete și nici măcar figuri de notorietate locală. De cele mai multe ori, e vorba de oameni de rind care s-au angajat în acțiuni civice sau au făcut cu îndărătnicie presă adevărată de investigație. Estimări incomplete, dar fidele pun cifra jurnaliștilor uciși (lăsînd deoparte militanții și politicienii de opoziție) la un nivel uluitor. Mai mult de 130 de jurnaliști au fost asasinați în anii de dominație politică ai lui Vladimir Putin. Cei mai mulți sînt uitați sau n-au fost niciodată prea cunoscuți și au murit măcelăriți prin cotloane mizere în orașe prăfuite din provincii obscure.

Cifra și răspîndirea uluitoare a asasinatelor spun că Rusia e un stat eșuat și împarte această trărătură cu Mexic sau Pakistan. Nu e prea mult spus? Nu. Din simplul motiv că nimeni și nimic, nici liderii și nici instituțiile statului rus presupus democratic, nu au reușit să pună capăt acestei realități oribile. În fond, ce ni se cere să credem e că statul rus e îndeajuns de puternic pentru a invada Ucraina și pentru a ține în șah toate statele din vecinătate, dar prea slab pentru a face ordine în interior și pentru a stîrpi bandele care ucid în stradă. În mod indirect, autoritățile ruse acreditează mesajul după care asasinatul politic e normal în Rusia, așa cum e normală și de neschimbat clima. Asta e: la noi, sînt -30° iarna! Asta e: la noi, jurnaliștii și politicienii sînt împușcați din cînd în cînd!

Cei ce au fost sînt și vor mai fi uciși în Rusia pentru că nu acceptă sistemul nu sînt niște oameni plăcuți, simpatici sau rezonabili. Nemțov, Politkovskaia și alții ca ei au fost genul de „apucați” sau „nesuferiți”, oameni captivați total de o linie și de o cauză. Nu e nimic anormal aici. Într-o țară ca Rusia, cei ce se împotrivesc nu pot fi decît radicali exasperați, siliți să se bată singuri, să rabde și să insiste pînă la capăt. Prinși între un stat tiranic și o societate inertă, acești oameni par imposibili. Asta face din ei victime pentru a doua oară. Absența unei clase mijloc și a unei prese în adevăratul sens al cuvîntului, lasă loc numai gesturilor și curajului individual care vor fi, în consecință, stridente. E nedrept. Căci marele scandal nu e îndărătnicia acestor oameni, ci golul din societate și cruzimea primitivă a stăpînirii de stat. Rusia e acolo unde o știm: în strînsoarea unui aranjament primitv care a fost drapat, mai nou, în carton democratic. Dacă poate sluji la ceva, sacrificiul acestor oameni ar trebui să pună capăt iluziei după care Rusia a făcut pași înainte, a progresat și va mai progresa cu condiția să fie frumos tratată. Lumea occidentală nu s-a rupt încă de această iluzie comodă.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog, Rusia și Boris Nemțov

În exclusivitate