27.01.2010
Un interviu acordat de Gleb Pavlovsky Europei Libere a fost remarcat cu interes de comentatorii de presă şi net ai fenomenului politic rus. Pavlovsky, e un fost dizident care a devenit, după o recalificare spectaculoasă, consultant al administraţiei prezidenţiale ruse. Interviul lămureşte cîteva lucruri, mai bine zis descrie cîteva din temele şi tehnicile de propagandă „soft” ale Kremlinului.
Prima dintre aceste tehnici e chiar racolarea lui Pavlovsky, un personaj cu un palmares „liberal” credibil care înlocuieşte figura calsică a ideologului oficial şi rigid. Temele plantate de Pavlovsky sînt preparate într-un sos analitic pseudo-politologic, pe gustul consumatorilor naivi care populează destule institute, redacţii şi studiouri de televiziune occidentale. Modest, Pavlovsky are grijă, de la bun început, să nu se opună comparaţiei cu Karl Rove, fostul guru al administraţeiei Bush. Urmează temele grele.
Interviul e de la cap la coadă un exerciţiu de intoxicare pro-Medvedev, cu trimitere specială spre „deschiderea” salutară a relaţiilor Rusia-Occident, adusă de Medvedev, Preşedintele Federaţiei Ruse şi patronul lui Pavlovsky. Manevrele lui Pavlovsky-Rove au o oarecare abilitate şi o tentă de profesionism politologic dar sfîrşesc, aproape de regulă, prin a livra mici mostre de umor involuntare. Astfel: care e stadiul relaţiilor ruso-americane, după faimosul „reset” anunţat de administraţia Obama? Pavlovsky vorbeşte satisfăcut, aproape îngăduitor, de noua atmosferă în relaţiile reciproce şi salută saltul intelectual înregistrat în contactele directe, după care trece la comparaţia cu stadiul anterior. Aflăm, mai departe, că pe vremea duetului Bush-Putin, relaţiile reciproce au suferit. N-o să ghiciţi cauza! În opinia lui Pavlovsky, a fost vorba de o un caz de contagiune, un soi de gripă care a transferat triumfalismul lui Bush asupra lui Putin. Victimă inocentă a nechibzuinţei lui Bush, Putin a rezistat cumva iar acum Medvedev s-a detaşat complet şi, alături de Obama, a împins relaţiile ruso-americane spre un orizont global.
Următoarea glumă a lui Pavlovsky priveşte problema legalităţii în Rusia dar nu se depărtează de teoria contagiunii şi a victimelor ei nevinovate. De unde violenţa şi lipsa de legalitate din Rusia? Simpu: de vină e liberalizarea economică a primilor 5 pînă la 10 ani. În acest interval, a apărut un „vid social” (teoria „vidului” social, de putere, de autoritate, etc. e una din fixaţiile propagandei comuniste post-comuniste, ilustrată în România, imediat după 1989, de Silviu Brucan). Mai departe: de vidul social au profitat „elemente de forţă” care au impus violenţa, de jos în sus. Supuse acestei presiuni, bietele organe de securitate s-au contaminat. Aşa am ajuns în situaţia actuală. Sistemul s-a fortificat iar situaţia e aproape ireversibilă. Aşadar - ne informează Palovsky - şi organele de securitate au fost îmbolnăvite fără voie, după modelul infecţiei transmise de Bush lui Putin.
În sfîrşit, marele test: de ce sînt asasinaţi atîţia jurnalişti ruşi, fără ca autorii să fie depistaţi şi judecaţi de autorităţi? Pavlovsky are, şi aici, o cugetare de politolog complex. De vină sînt mediile de informare care n-au ştiut şi n-au vrut să îşi creeze o bază economică autonomă. Această nereuşită a împins presa rusă în braţele unor sponsori dubioşi care, însă, nu sînt figuri sus-puse sau legate de puterea de stat. Nu! E vorba de un soi de războinici pe cont propriu care se bat pentru putere în sfera lor. Această luptă care opune „clanuri invizibile de afaceri” face victime printre ziarişti. Autorităţile sînt doar indirect implicate şi, în orice caz, asasinatele au loc dincolo de puterile de control ale statului. Pavlovsky încheie cu semnătura clasică a propagandistului bolşevic, anunţînd că problema pe care o ridică hobby-ul ucigaş al celor ce omoară ziarişti e - atenţie! - „pericolul fascist”. Cu alte cuvinte, oricît ar fi de liberal şi asimilabil lui Karl Rove, Pavlovsky nu poate termina interviul fără să folosească măcar o dată tema de aur a agitprop-ului leninist: fascismul, acel pericol mereu la pîndă care rînjeşte din afară sau clocoteşte nedepistat în cele mai reacţionare cercuri ale societăţii.
Aşa arată cel mai stimabil efort propagandistic al adminstraţiei Medvedev şi aici duce saltul intelectual remarcat de Pavlovsky în filozofia politică rusă. Dacă asta e modernizarea à la Medvedev, observatorii occidentali ar face bine să se iniţieze în secretele autoritarismului cu faţă modernă.
20.01.2010
În ce priveşte varianta preşedinţiei Tymoshenko, bănuiala la modă care scontează pe o reorientare pro-occident nu e nimic mai mult decît o iluzie reziduală. Fosta emblemă a revoluţiei portocalii e în viogoare doar pentru nostalgici şi naivi.
Traiectoria politicii generale a Yuliei Timoshenko ar putea parcurge coregrafia inversă: o preşedintă cu reputaţie pro-occidentală migrînd spre o politică de acomodare cu Federaţia Rusă. Tymoshnko e un personaj rău înţeles, una din marile erori de interpretare ale percepţiei occidentale. Tymoshenko e cazul politicianului fundamental oportunist. Virajul naţionalist şi prodemocratic executat de Tymoshenko în timpul aşa numitei Revoluţii Portocalii a fost un spectacol demagogic orbitor pentru minoritatea pro-occidentală din Ucraina şi, mai ales, pentru o lume politică occidentală mereu sensibilă la proiecţiile mass-media. Tymoshenko a procedat, atunci, la o schimbare radicală de recuzită: costumul, coafura şi limbajul naţionalist au fost un calcul iar calculul era perfect adecvat la momentul alegeri prezidenţiale 2004.
Fosta „power woman” de educaţie şi cruzime sovietică a schimbat costumul şi s-a transformat în fecioara fantasmei naţionaliste ucrainiene, un soi de Jean D’Arkova pentru consum politic imediat. Mai aprope de realitate e cealaltă titulatură cucerită de Tymoshenko în cercurile de cunoscuţi: „Prinţesa de Gaz”. Formula are o alcătuire mult mai simplă decît suratele ei din chimia organică: mega afaceri frauduloase cu rezervele de gaz ale statului. Descifrată pînă la ultima moleculă, Yulia Tymoshenko nu e nici îngerul prodemocratic blond (culoarea e de împrumut) şi nici eroina folclorică ucrainiană (costumul popular a înlocuit, din motive politice, taiorul închis al activistei).
Yulia Tymoshenko e, într-un fel bine cunoscut estului şi mult prea puţin cunoscut occidentului, demagogul post-comunist fără limite, fără adversar şi fără aliaţi. Tymoshenko e expresia unei rapacităţi cu atît mai periculoase într-o socitetate moale, confuză, sensibilă la legende politice şi dominată de anxietatea postcomunsimului. În sfîrşit, încurajată de fragilitatea societăţii, Tymoshenko pare să fi dezvoltat o paranoie politică de mare kitsch, în care Yulia planează pe post de Eva Peron. Dacă e adevărat că Tymoshenko se crede Eva Peron, ne reîntîlnim, pe această cale, cu vechea instabilitate psihică a autoritarilor comunişti est-europeni, mari consumatori secreţi de grandomanie. Fireşte, aplecarea spre strălucirea lumii de „firmă”, în care se varsă orice simbol de prestigiu, de la Gucci la hoteluri, yaht-uri şi figuri epatante în genul Peron, a jucat un rol însemnat.
Fie cu Yanukovich, fie cu Tymoshenko, Ucraina va reveni la realismul fix al influenţei ruse. Alegerile au importanţă doar în măsura în care celebrează încheierea scurtei şi naivei deraieri de intenţie democratică a fenomenului Yuschenko. Viitorul fost preşedinte ucrainain e plasat, cu sub 5%, încă din primul tur de scrutin, în postura marelui refuzat. Despărţirea masivă de Yuschenko nu semnalaează, însă, o reorientare politică.
Ea e, mai curînd, semnul unei epuizări colective, tipică pentru spaţiul de la perfieria sovietică. 20 de ani de tensiune politică internă şi presiune rusă dar, mai ales, 20 de ani de ezitare şi contradicţie plenară au dat proiectului democratic o credibilitate mereu în scădere. Populaţia marii periferii sovietice e, din punct de vedere, moral în cu totul altă situaţie decît populaţiile „europene” ale fostului bloc socialist. Dezorientarea politică şi criza economică cvasi-permanentă au creat o stare solidă de nedeterminare, o derută care s-a consolidat prelungindu-se. Consecinţele sînt epuizarea şi, mai departe, abandonul. Populaţiile supuse acestui tratament istoric sfîrşesc prin a renunţa la orice opţiune politică. Societatea se retrage înainte de a fi avansat şi îşi reduce pretenţiile la baremul minim: stabilitatea, în orice formulă şi cu orice risc politic. Lumea politică devine o zonă indiferentă şi, în acest fel, scutită de orice răspunderi. Guvernele şi partidele primesc dreptul de a cînta la nesfîrşit pe un libret scris fără participarea societăţii (cu excepţia zilei de vot).
În orice caz, problema lumii umane din vecinătatea Rusiei, problema pe care Ucraina o ilustrează grandios şi mizer, e tocmai stagnarea politică. Acea demisie pe care variaţiile brutale de bogăţie o maschează, reducînd-o la o chestiune de succes şi oportunism economic. În realitate, marea deficienţă a acestei lumi e strict politică, în sensul cel mai larg şi mai important al cuvîntului. Societatea are puls slab, abia sesizabil. Resemanrea dictează orientarea colectivă şi acceptă recompense minore. Lumea se mulţumeşte cu şperţurile electorale care mai coafează pensiile şi salariile sau mituiesc una sau alta din categoriile profesionale. În sfîrşit, mult comentata „clasă de mijloc” nu e o producătoare ci o consumatoare. Ea recoltează privilegii mărunte (gadget-uri hi-tech, turism occidental, maşini şi modă de firmă) în schimbul pasivităţii.
Modelul a fost pus la punct cu o extensie colosală de China. Discuţia e complicată dar diferenţa e fundamentală: în varianta periferei sovietice, modelul vieţii politice răscumpărate prin recompense stă pe un gol enorm. El nu consolidează o formulă, fie ea şi autoritară ca în varianta chineză, ci grăbeşte căderea. Demografia în regres, pierderea forţei de muncă prin migraţie, modelul economic precar şi lichidarea participării sociale trag aceste societăţi spre o zonă de regresie necunoscută.
18.01.2010
Alegerile prezidenţiale din Ucraina vor fi decise pe 7 februarie, în turul al doilea. Însă cîteva lucruri sînt deja clare şi vor rămîne la fel de clare, fie că viitorul Preşedinte se va numi Yanukovich, fie că se va numi, mai puţin probabil, Timoshenko. Catalogul lucrurilor prestabilite e, de fapt, atît de masiv încît alegerile par o redistribuţie secundară de funcţii.
Prima certitudine e revenirea la dependenţa politică directă de Rusia. Într-un fel sau altul, ambii candidaţi rămaşi în cursă sînt sau vor fi obligaţi să îşi ancoreze politica generală în sfera de influenţă şi interese ruseşti. Defalcată pe candidaţi, situaţia are, chiar, o uşoară aparenţă comică. Yanukovich, de multă vreme acreditat ca omul partidei ruse, va încerca, foarte probabil şi plauzibil, să schiţeze gesturi politice pro-occidnetale. Deşi a exclus, încă din timpul campaniei, o eventuală apartenenţă NATO a Ucrainei, Yanukovich n-a făcut decît să admită, în acest fel, că imposibilul e imposibil. Ideea unei Ucraine membră NATO e, pur şi simplu, un proiect nerealizabil dar îndeajuns de util pentru campania electorală a lui Yanukovich. În rest, Yanukovich va încerca, foarte probabil, să obţină maximum de beneficii pe direcţie europeană. Mai mult, Yanukovich va fi obligat să reia eforturile de recuperare a acordului cu FMI.
Acordul blocat de anarhia politică internă ucrainiană trebuie cumva redobîndit. 11 miliarde de euro sînt vitali pentru redresarea strict momentană a finanţelor ţării. Rusia nu mai poate oferi tutela şi corola de subvenţii pe care le acorda fără efort altă dată. Livrările de gaze rămîn un considerent dar Rusia nu mai e în situaţia suverană cu care s-a obişnuit. O ştire încă neluată în seamă a anunţat la începutul anului că Statele Unite au devenit primul producător de gaze al lumii. Culmea, răsturnarea ierarhiei a fost provocată în mare măsură de creşterea preţului petrolului.
Rusia a înţeles supravaluarea petrolului ca pe o sursă mai mult sau mai puţin permanentă de cash, respectînd astfel vechea tradiţie de indolenţă cognitivă pe care o cultivă filozofia resurselor naturale abundente şi suficiente. Aceaşi situaţie a fost întîmpinată de Statele Unite, cu un reflex care ţine de cu totul altă tradiţie. Americanii au înţeles că exploatarea propriilor rezerve de petrol devine, dintr-o dată, mult mai rentabilă. Intensificarea extracţiei americane a însemnat, concomitent, un salt spectaculos în producţia de gaz (un produs derivat la extracţia de sondă petrolieră). Logica economică şi tradiţia pragmatică americană au dat un curs pozitiv saltului de preţ de pe piaţa petrolieră.
Singura promisiune rusă concretă pentru Ucraina post-2010 e, deci, protecţia politică, adică revenirea Ucrainei între „formaţiunile statale” conectate la doctrina neo-imperială putinistă. „Formaţiune statală nu e prea mult spus. În fond, principalul rezultat al momentului politic 2010 e tocmai vizibilitatea unei situaţii pe care Occidentul a început prin a o nega şi a continuat prin a o transforma în realitate: fragilitatea statală a Ucrainei.
Faimosul şi mult înfieratul discurs „Chicken Kiev” rostit de George Bush sr., în 1991, era mult mai mult decît o dovadă de miopie. Bush avertiza atunci asupra „naţionalismului suicidal” şi multă lume a crezut, imediat, că administraţia americană încearcă să blocheze impulsul naţional-democratic ucrinian. Următorii 20 de ani au dovedit cu totul altceva: naţionalismul pro-democratic ucrainian are o constituţie istorică slabă şi nu e chiar atît de copt pentru democraţie pe cît s-ar părea.
Două observaţii ajută la înţelegerea acestui paradox enervant pentru aspiraţia democratică dar perfect compatibil cu realitatea cultural-istorică. Mai întîi, Ucraina e un spaţiu de confluenţă istorică şi culturală cu Rusia iar întrepătrunderea e infinit mai avansată decît în cazul celorlalte foste colonii sovietice. Spre deosebire de Republicile Baltice şi Georgia, unde o cultură internă extrem de distinctă a rezistat asimilării, Ucraina a avansat într-un proces de integrare favorizat de rădăcini comune. A doua observaţie vine tot din tradiţie şi găseşte Ucraina mult mai puţin pregătită pentru gesturi politice autonome decît alte state din periferia sovietică. Brutal spus, apetitul societăţii ucrainiene pentru diferenţiere şi autonomie nu are direcţia precisă pe care aluat-o, de pildă, în ţările baltice.
În consecinţă, aspiraţia ucrainiană la independenţă trebuie înţeleasă ca aspiraţie întrecută şi blocată de situaţia de facto, ca fantasmă post-politică a unei culturi care îşi aminteşte dar nu mai construieşte. Restul a fost desăvîrşit de amînarea permanentă şi de ezitările stufoase ale Uniunii Europene. Într-un fel sau altul, ansamblul european a refuzat să omologheze Ucraina ca partener distinct de opinia şi pretenţiile Rusiei. Folosind încă o dată o fomrulă brutală, Europa n-a luat niciodată în serios existenţa de facto a statului independent ucrainain. Marele platou ucrainian a rămas suspendat într-o autonomie virtuală. Ucraina n-a intrat niciodată, cu adevărat singură, în calculele din care se compune realitatea politică europeană sau măcar realitatea cu care lucrează statele vest-europene. Elucidarea chestiunii ucrainiene a fost mereu amînată, cumva cu speranţa că istoria va hotărî singură asupra viabilităţii „produsului”.
Şi asta e exact ce se întîmplă de la bun început, cu observaţia că istoria a început să decidă şi să erodeze mai ales în ultimii cîţiva ani, odată cu intensificarea presiunii ruse, cu reacţia timorată a Occidentului şi cu eşecul politic intern. Republica Moldova e într-o situaţie similară şi în ambele cazuri avem de-a face cu state care plătesc prin lipsa de relevanţă şi omologare, pentru o vocaţie naţională tîrzie şi discutabilă, dacă nu, în mare parte, fabricată printr-un proces ambiţios dar artificial de falsă memorie istorică.