duminică, octombrie 26, 2014 Ora Locală 09:43

Acord de Asociere pentru Disociere (II)

 

Vorbind în faţa parlamentarilor ucraineni, înainte de ratificarea Acordului, Preşedintele ucrainian Poroșenko a insistat dramatic asupra coerenţei din angajamentul Ucrainei. În fond, a spus Poroșenko, Acordul nu a suferit nici o modificare. Ucraina şi Uniunea Europeană revin asupra unui Acord din care nu s-a clintit nici o virgulă. Altfel spus, Poroșenko încearcă să promoveze ideea după care Ucraina a reuşit, cu sacrificii enorme, să facă pasul pe care l-a dorit de la bun început. Într-adevăr, Acordul e acelaşi. Însă restul s-a schimbat. Nici Ucraina, nici Uniunea Europeană, nici raporturile de forţe cu Rusia nu mai sînt aceleaşi. Acordul de Asociere e, practic, mai puţin important decît contextul de care e condiţionat. Mai întîi pentru că Ucraina nu mai e statul care a pornit negocierile cu Uniunea Europeană. Zonele de Est ale ţării nu mai sînt controlate de administraţia de la Kiev. Mai mult, aşa zisele Republici Populare proclamate de rebelii înarmaţi de Rusia nu mai sînt o fantezie fără conţinut legal.

În ziua în care a ratificat Acordul cu UE, Parlamentul ucrainean a aprobat, la propunerea Preşedintelui Poroșenko, două proiecte de legi care acordă un statut special provinciilor ocupate din est, permit formarea de forţe de ordine şi admit jurisdicţia instanţelor locale. Liderii insurecţiei rebele sînt amnistiaţi, cu excepţia vagă a celor vionovaţi de crime majore. Măsurile cuprinse în legile adoptate de Parlamentul ucrainean echivalează cu recunoaşterea de facto a regimurilor cu forţa în Est. Aşadar, în ziua în care a adus Acordul de Asociere în faţa Parlamentului, Preşedintele Poroșenko a cerut şi diminuarea suveranităţii de stat a Ucrainei. Acceptînd semnătura depusă, în aceste condiţii, de Ucraina pe acrodul de Asociere, Uniunea Europeană a făcut un pas înapoi şi a admis o nouă realitate creată în Ucraina prin forţă şi angajament militar rus. Acordul semnat de Ucraina e diluat încă mai mult de prevederea care stabileşte că implementarea integrală va avea loc abia peste 15 luni.

Însumînd, Ucraina a reuşit să semneze un acord neschimbat, aşa cum susţine Preşedintele Poroșenko, dar numai după ce a acceptat, la schimb, să cedeze teritorii şi să amîne intrarea în vigoare a Acordului. În traducere, Ucraina a fost pusă în situaţia de a semna un Acord aproape egal cu o hîrtie goală, după ce a pierdut sprijinul politic extern. Uniunea Eupeană şi Statele Unite au refuzat să sprijine pînă la capăt Ucraina şi au dat înapoi din faţa unui conflict major cu Rusia. Marele cîştigător e, bineînţeles, Rusia, care obţine exact ce şi-a propus. Pentru cine cunoaşte cît de cît modul de operare rus, e clar că lucruile nu se vor opri aici. După un tipar deja activ în alte părţi, noile zone autonome vor fi transformate în zone de conflict îngheţat. Ele vor fi administrate şi subvenţionate direct de Moscova şi vor funcţiona ca avanposturi militare de control. Noua frontieră a Ucrainei va fi dată de linia de demarcaţie stabilită prin armistiţiu. Angajamentul occidental se soldează, astfel, cu un semi-eşec de moment care poate uşor deveni un eşec permanent. Teatrul strategic est-european rămîne în dispută şi vulnerabil la presiunile pe care Rusia le va aplica ori de cîte ori va dori să dicteze sau să influenţeze deciziile politice din zonă. Acordul de de Asociere conţine premizele unui viitor Acord de Disociere de Uniunea Europeană.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, ucraina, Radio Europa Liberă


Acord de Asociere pentru Disociere (I)

 

Pe hîrtie, Ucraina a făcut un pas mare spre Europa. Joi 16 septembrie, Parlamentul European şi Parlamentul Ucrainian au ratificat simultan, televizat şi entuziast un Acord de Asociere care înlătură barierele politice, economice şi comerciale între Uraina şi Uniunea Europeană. E vorba, desigur, de acel Acord pe care Ucraina  urma să îl semneze în noiembrie 2013, la Vilnius. Atunci, însă, echilibrul s-a rupt în ultimul moment şi istoria a explodat. În următoarele zece luni, Ucraina a trecut printr-o rebeliune internă care a măturat administraţia Ianucovici şi, mai departe, printr-un război civil provocat de intervenţia nedeclarată a Rusiei.

Crimeea a fost anexată oficial de Federaţia Rusă, iar zone rusofone din Estul Ucrainei au rupt violent legătura cu Kievul şi au intrat de facto sub administraţie rusească. Pe 17 iulie, forţe rebele din regiunea Donetk au doborît un avion de pasageri malaezian cu 283 de persoane la bord, folosind armament balistic rusesc. Şocul a provocat o criză internaţională. Uniunea Europeană şi Statele Unite au lansat mai multe valuri de sancţiuni împotriva Rusiei şi şi-au declarat sprijinul pentru integritatea teritorială a Ucrainei. A urmat o a doua ofensivă a forţelor pro-ruseşti care şi-au lărgit zona de ocupaţie în est. Contraofensiva ucraineană a blocat avansul fără a recupera centrele cheie. Un armistiţiu ulterior a stabilit, practic, o linie de demarcaţie care desparte cele două fronturi. Aşa arată situaţia din teren în momentul în care Ucraina şi Uniunea Europeană au semnat documentul care a declanşat evenimentele ultimelor zece luni. Între timp, 3000 de persoane au fost ucise. Alte cîteva sute de mii s-au refugiat. Distrugerile materiale sînt greu de calculat, dar au trecut deja de cota de război. Rezultatele evenimentelor declanşate de problema Acordului de Asociere sînt mult mai serioase şi mai numeroase decît problema Acordului de Asociere. După zece luni, Ucraina nu mai e totuna cu statul care urma să semneze Acordul în noimebrie 2013 şi să facă, astfel, pasul decisiv spre Europa.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, ucraina, Radio Europa Liberă


Tot mai singuri în est (II)

 

Momentul e cu atît mai grav cu cît și România și Republica Moldova sînt în pragul alegerilor și par rău pregătite pentru o ripostă care ar putea întări linia de autonomie pro-europeană. În România, candidatul PSD Victor Ponta are în față o dreaptă pro-europeană dar și pro-auto-destructivă. Jocuri narcisiste și ambiții paranoice au fărmițat forţa politică a dreptei și netezesc drumul spre președinție al candidatului stîngii. Figura superficialului Victor Ponta, un intrigant limbut și dependent de tranzacțiile mizere ale politicii de clan, e mult sub ce s-ar putea numi om de stat cu viziune de politică externă. Tocmai asta face din Ponta un candidat dezirabil pentru Rusia. Nu pentru că Ponta ar avea machiavelismul unui agent de influență rus ci pentru că e un politician slab și un jucător european nul. În plus, după ani de anarhie politică și incompetență administrativă, România a epuizat în  mare măsură creditul politic european. 

Impasul strategic european a fost încornat de declarații de tipul Merkel / 24 august. Cum UE e, în situațiile cheie, totuna cu Germania efectul nu va întîrzia. O Uniune Europeană și așa sceptică la data admiterii României și sătulă de isprăvile bezmetice ale liderilor politici de la Bucureşti va fi cu atît mai tentată să își ia ochii de pe această țară imprevizibilă. 

Moldova riscă să rămînă în posesia a nenumăratele diplome și coronițe de merit pentru bună purtare europeană. Ușurința cu care pariul european a fost retras în cazul Ucrainei riscă să anuleze valoarea eforturilor moldovene din ultimii ani. O victorie a comuniștilor în alegerile din noiembrie ar pune capăt progreselor de pînă acum și ar oferi Uniunii Europene un alibi pervers. Dezangajarea europeană va putea fi sistematic pusă în seama lipsei de cooperare a administrației comuniste de la Chișinău. Nu că liderii comuniști vor face altceva dar instituțiile  europene vor putea reveni la retorică fără să poată fi acuzați de pasivitate. 

De la Baltica la Marea Neagră, linia statelor bîntuite de amenințarea istorică ruseacă e slăbită. România nu are și nu promite o dilpomație solidară și competentă. Moldova riscă să fie depusă la arhivă iar Ucraina e de facto licitată într-un partaj din care Rusia va știi să ia exact ce și cît își dorește. Ungaria face, în imediata vecinătate a zonei, un joc iresponsabil în care dependența de energia rusească e potențată de deraierea megalomană a Premierului Viktor Orban, în postură de vizionar al maghiarismului post-democratic. 

Polonia rămîne, alături de mult mai vulnerabilele Republici Baltice, singurul stat european conștient, activ și onest în fața pericolului. E mai puțin decît trebuie să fie adevăratul răspuns european. N-am ajuns, însă, în această situație printr-un accident. O istorie lungă de iluzii și ignoranță vinovată a lăsat nerezolvată chestiunea unității europene. Diviziunea Vest-Est a rămas o realitate, dacă nu declarativ, atunci în fapt. Vina e împărțită și Estul are destule să îşi reproșeze, mai cu seamă pentru modul în care a irosit 25 de ani de democrație post-comunistă. Însă ce se vede acum e slăbiciunea istorică așezată de Vest la baza proiectului european. 


Tot mai singuri în Est (I)

 

Nu e exlus ca, într-un viitor destul de apropiat, declarația din 24 august a Cancelarului german Angela Merkel să fie înțeleasă ca punct de pornire al noii istorii a Europei de Est. O istorie gravă din care pleacă iluziile pro-occidentale și în care reintră realitatea sferelor de influență. Abia întoarsă de la Kiev, Cancelarul Angela Merkel a pus capăt, pe 24 august, poziției comune europene după care opțiunile de politică externă ale Ucrainei sînt acte suverane și nu pot fi puse la îndoială. Angela Merkel a deschis ușa atît cît să facă loc presupusei dorințe a Ucrainei de a se alătura proiectului Eurasiatic lansat de Vladimir Putin. Declarația Cancelarului german a fost foarte bine înțeleasă la Moscova. La cîteva zile după ce Angela Merkel a semnalat despărțirea de linia anterioară a Uniunii Europene, Rusia și elemete locale pro-ruse au lansat o ofenisvă militară masivă. Odată practicată breșa în consesnul 0occidental, precauțiile militare ruse au scăzut. Armamentul și trupele reulate rusești au devenit vizibile. 

Sensul ultimelor desfășurări din Estul Ucrainei nu e altceva decît reconfirmarea schemei de joc pe care Vladimir Putin a folosit-o, de la început, cu siguranță deplină: Uniunea Europeană și NATO nu vor interveni, altfel decît verbal și economic. Rusia va decupa ce va dori din Ucraina, după care va accepta cu generozitate un armisitiţiu. Rusia a mizat, evident, pe tactica tradițională a dozelor succesive de diplomație și atac militar. Fazele de presiune militară sînt urmate de etape mici de aparentă deschidere care duc la angajarea de negocieri și sînt urmate de o nouă fază militară. Occidentul a răspuns la stimuli, exact așa cum era de presupus. Sancțiunile economice și barajul verbal au indicat clar că Occidentul exclude categoric variantele militare. În interior, Vladimir Putin a folosit sancțiunile și declarațiile occidentale pentru a clădi un resentiment public de țară asediată. De pe această bază, a pornit noua ofenisvă rusească. Cu sau fără știința ei, Cancelarul Merkel a declanşat  o etapă care are toate șansele să se transforme într-un regres istoric grav pentru state est-europene din zonă. 

Mai clar, asta înseamnă că Republica Moldova și România se aporpie periculos de statutul de zone influență rusă admisă. Aceast tip de regim strategic nu prespune agresiunea militară rusă dar, în lipsa unei linii occidentale ferme, permite prezența masivă a interselor politice ruse sau pro-rusești. Toate deciziile majore vor fi controlate sau influențate de intermediarii Rusiei, în aceste spații care rămîn formal europene sau pro-europene. 


Vina fără sfîrșit (II)

 

Într-adevăr, atacurile aviației israeliene au lovit zone și clădiri civile. Într-adevăr, rachetele israeliene au ucis copii (și alți civili) nevinovați. Asta văd milioane și sute de milioane și pare de ajuns. Orice discuție despre mersul și cauzele războilui sau despre istoria și rezolvarea conflictului nu mai poate începe decît în prelungirea imaginilor cu copii însîngerați sau neînsuflețiți. Restul e secundar. Emoția impune pînă la șantaj. Cine are cel mai mic lucru de adăogat sau comentat e silit să tacă. De pe platforma sacră și tragică a copiilor uciși pornește, zi de zi și ceas de ceas, o avalanșă de indignare care face din Israel nu numai marele vinovat dar și monstrul incomparabil. Dacă e, totuși, de spus ceva, atunci e vorba de restul uitat. Acel rest de care nimeni, nici măcar ziariștii aflați la fața locului, nu au curajul să vorbească.

Restul începe cu o altă întrebare: oare de ce ucid israelienii cu atîta sîrguință copii nevinovați? De așa ceva poate fi în stare un criminal dezaxat. Dar un stat și armata subordonată lui? E ceva ce nu se potrivește între realitatea unui Israel dezvoltat și democratic și boala aceluiași stat care ucide la orice ocazie copii nevinovați.

A doua întrebare e: de ce nu sînt copiii apărați și scoși din calea armelor? Cu asta ar trebui să se ocupe cei ce conduc în Gaza. Gaza e condusă de Hamas o organizație islamică dictatorială care face legea cum și cînd vrea. De ce nu s-a ocupat administrația Hamas, înainte de toate, de protejarea copiilor? Poate pentru că nu se aștepta la așa ceva. Ar fi trebuit.

Relatările repetate, dar nu foarte difuzate din Gaza spun că Hamas folosește clădiri rezidențiale civile, școli și spitale ca bază de organizare și ca spațiu de lansare a rachetelor care pleacă în fiecare zi spre Israel. Hamas folosește populația civilă așa cum altcineva ar folosi un scut. Asta nu mai e un secret pentru nimeni, dar adevărul nu contează pentru că Hamas a apăsat perfect pe pedala propagandei și cîștigă, folosind războiul murdar de acasă, sentimentele curate ale celor din afară.

Relatările despre folosirea diabolică a spitalelor și despre transformarea civililor în scuturi umane trec neobservate, deși vin de la corespondenții Washington Post și New York Times, două mari ziare care nu pot fi bănuite de simpatie pentru Israel. Efectul emoțional odată plantat propagandistic nu are antidot și rival. Însă lucrurile trebuie spuse și gîndite pînă la capăt.

Astfel: dacă Israelul e vinovat de crime împotriva umanității, ce se poate spune despre Hamas? Dacă Israelul e abominabil pentru că atacă intenționat civili, cum poate fi calificat Hamas care atacă la întîmplare civili? Una din puținele laturi comice ale războiului din Gaza e că avocații Hamas au uitat ceva sau pretind că au uitat ceva: de ani de zile, Hamas trimite orbește rachete în Israel. Hamas nu vizează o țintă, fie ea militară sau civilă. Hamas vizează orice țintă, fie ea militară, fie civilă. Sistemul de apărare antiaeriană israelian a distrus enorma majoritate a rachetelor dar, dacă ar fi după Hamas, orice civil israelian ar trebui ucis.

Nu e clar de ce Israelul e vinovat de crime de război, dar Hamas nu. Doar pentru că Hamas nu reușește să le comită în proporție de 100%?

Alt lucru, îngropat cu succes de arma emoțional-propagandistică: nesfărșita disponibilitate a „idioților utili”, cu o vorbă atribuită lui Lenin. De un amar de vreme, Uniunea Europeană, Fundații și state naționale varsă fonduri enorme în Gaza. Miliarde de euro sînt trimise anual în Gaza sub promisiunea autorităților palestineiene care se angajază să construiască școli, spitale etc. Acum cîțiva ani, cînd Israelul a blocat importurile de ciment, un cor internațional de indignați a blestemat inumanitatea israeliană. Acum știm la ce a fost folosit cimentul și cine avea nevoie de presiuni internaționale pentru a sparge blocada. Mii de tone de ciment au fost folosite pentru construcția unei rețele uriașe de tuneluri secrete din care pot fi lansate atacuri pe teritoriu israelian. Operația a reușit să scape de sub supravegherea aeriană israeliană și pentru că cimentul a fost mutat în sacii de făină primiți de la Națiunile Unite. Mișcarea sacilor de făină prin Gaza a mascat lucrările de construcție a tunelurilor.

Alt lucru interesant e că, în vreme ce știm tot despre achizițiile israeliene de armament, nu știm nimic despre cumpărăturile Hamas. Israelul cumpără arme din SUA și Europa, fără să ascundă acest lucru. Israelul e acuzat în permanență de cîrdășie cu SUA și, bineînțeles, de manevre comune cu lobby-ul evreiesc din America. Dar nimeni nu pune întrebarea: Hamas de unde se înarmaează? Din cer? Cît costă cele cîteva mii de rachete trimise anual de Hamas în Israel? Și cine le plătește?

În sfîrșit, o concluzie tristă. Chiar cu destule violențe evitabile, Israelul duce un război manageriat, cu avertismente telefonice și manifeste care avertizează populația înainte de atac. Hamas e o mișcare teroristă sută la sută. Opinia genrală a inversat termenii și face din Israel un stat criminal iar din Hamas o organizație eroică pusă în slujba oprimaților. De unde, totuși, ostilitatea sistematică împotriva Israelului? De presupus că două lucruri scot din minți stînga și dreapta extremă occidentală: mai întîi, supraviețuirea unei națiuni care a traversat toate ororile. Apoi, succesul unui stat care e, azi, un caz rarisim de țară optimistă, cu o natalitate solidă, o economie înfloritoare și o încredere existențială demult uitată de lumea occidentală.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Vina fără sfîrșit (I)

 

Nu există discuții despre războaie. Există doar discuții care prelungesc războaiele. După ce împrăștie moarte pe cîmpurile de luptă, violența intervine a doua oară și întunecă sau distruge orice gînd așezat, la sute de ani după ce războiul s-a încheiat. E greu de crezut, dar războaie uitate tulbură discuții care ar trebui purtate, astăzi, la rece. De la greci încoace, toate războaiele de care am auzit sau am citit ne împart în pro și contra învinșilor sau învingătorilor.

Apariția ideologiilor și a mediilor de informare în masă a făcut posibilă o discuție care se întinde de la un cap la altul al lumii și, în același timp, a făcut imposibilă o discuție care stabilește adevărul minim. Toată lumea poate vorbi și toată lumea va vorbi pentru a continua prin viu grai sau în scris violența de pe cîmpul de bătaie. Nu mai există priviri sincere. Există doar orbire spumegîndă. Un amalgam de convingeri imuabile, impresii și sentimente radicale fac laolaltă de rîs pretențiile unei epoci mereu încrezătoare în buna ei informare și conduită morală. Propaganda a trebuit să miște un deget doar pentru ca mașinăria gigantică a canalelor de comunicare și informare să se transforme în cameră de ecou și falsificare.

Capodopera în materie e așa numitul „conflict israelo-palestinian”. Acest nume care se repetă pînă la nonsens de zeci de ani a devenit locul celei mai mari cacofonii a lumii contemporane, locul de revărsare și rădăcina tuturor răsucirilor și inversiunilor unei minți sănătoase. În cazul conflictului israelo-palestinian, tot ce știam despre ce nu putem știi despre celelalte războaie stă și mai rău: adevărul minim e o blasfemie, iar cel ce are curajul să îl rostească e trimis la marginea lumii, între eretici și nebuni. Ce se întămplă în ultimele săptămîni de atac israelian în Gaza e ilustrarea extremă a propagandei care face din războaie un lucru rău înțeles și din reaua înțelegere o religie neiertătoare. În noua morală publică, lucrurile stau simplu și brutal: dincolo de orice judecată, Israelul trebuie să fie vinovat, iar a declara Israelul vinovat dincolo de orice judecată e o îndatorire civică și un test care separă sufletele mari de mințile perverse. Totul începe de la întrebarea care, rostită sau nu, apasă și forțează cu o putere nemăsurată: cum să nu fie vinovați cei care ucid copii nevinovați?

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Nimeni (II)

                         

Singura problemă a ştirii uluitoare despre adevărata soartă a avionului malaezian e că e un pericol pentru consmator şi dacă e falsă şi dacă e adevărată. Dacă e vorba de ştiri fabricate, e limpede că minciuna conduce mediile de informare ruseşti, că propaganda oficială a înghiţit presa iar publicul din Rusia e tras pe sfoară în stil mare. Dar dacă ştirile sînt adevărate?

Admiţînd, fie şi o clipă, că lucrurile stau aşa cum spun mediile de informare ruseşti, concluzia e una singură: lumea e un loc de nebuni în care se întîmplă lucrurile cele mai smintite. Dacă e adevărat că un guvern sau un serviciu secret a fost în stare să încarce 300 de morţi ţinuţi proaspeţi patru luni şi să-i plimbe cu avionul din Olanda în Ucraina, atunci, da, orice om cu scaun la cap trebuie să se păzească de ce vine de afară şi de cei din afară. În fond, cine pune morţi în avioane şi îi aruncă de sus, poate face lucruri şi mai grozave. Iar cei ce vin din afara Rusiei trebuie priviţi cu mare grijă. Căci un străin, oricît de plăcut la vedere sau bun la suflet, e doar o amăgire. De sub aparenţe poate ţîşni orice: otrava, minicuna, curvia, crima.

Dacă mediile de informare ruseşti au găsit adevărul, atunci singurul loc sigur pe lumea asta e Rusia şi, în anumite cazuri, naţiile declarate prietene de conducătorii de la Kremlin. Excepţiile sînt puţine, Lumea e mult mai întinsă şi mai rea. Viaţa te obligă la două lucuri. Nu mai multe. Să stai cu ochii deschişi şi să îţi crezi conducătorii. Orice ar face şi orice ar spune, conducătorii au dreptate, pentru că nimic nu mai poate fi de mirare într-o lume de draci şi nebuni porniţi împotriva Rusiei. Sigur, o astfel de viaţă nu e uşoară. Nervii slăbesc şi îndoiala se strecoară pînă la uşa vecinului care poate fi mai puţin pregătit şi, cine ştie, a devenit o unealtă în mîna răului plin de bani şi miraje. Tensiunea e peste tot. Nimeni nu ţi-e prieten sau îţi e prieten pînă într-o zi în care ceva îl dă de gol. Şi toate astea pentru ce? Negreşit din invidie furioasă pe curăţenia şi munca unor oameni care nu trăiesc în lux dar sînt cinstiţi. Altfel, la ce bun atîta prăpăd de bani şi putere cheltuite împotriva Rusiei? Un lucru măcar e limpede: traiul omului de rînd rus, aşa cum e el, mai bun sau mai rău, e adevărata cale în viaţă. Altfel n-ar fi pizmuit cu atîta răutate şi pus la încercare cu asmenea alcătuiri drăceşti. Din acest punct de vedere, se vădeşte că lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Şi pe vremea comunismului, aceiaşi uneltitori se ocupau cu aceleaşi porcării. Comuniştii au făcut greşelile lor dar, una peste alta, au ţinut Rusia de partea binelui, iar oamenii cinstiţi au dus un trai apărat.

Multă lume va spune că, dimpotrivă, lucrurile nu aveau cum să rămînă la fel după căderea oficială a comunismului. Ţara s-a deschis, Internetul şi televiziunea liberă au deschis fereastra către lume. Ruşii înnecaţi în 70 de ani de propagandă comunistă vor reveni cu bucurie în lumea reală. Un singur lucru nu trebuie uitat. Şi Internetul şi televiziunea şi oamenii au nevoie de libertate. Iar libetatea nu vine de la sine şi nici măcar nu e în mod obligatoriu victorioasă.

Încă un lucru: cine poate dovedi că autorul acestor rînduri există şi că el  nu e un nume fals sub care se ascunde soţia Primului Ministru al Olandei. Cine? Nimeni.

TaguriBlog, Rusia, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă

În exclusivitate