vineri, aprilie 25, 2014 Ora Locală 00:16

MĂRIMEA TEXTULUI - +

Criza occidentală din sînul crizei estice (II)

Moldova Blog Traian Ungureanu Square Banner

                                                      

Prima din aceste teorii a a fost „sfîrșitul istoriei”. Semnificativ această idee care decreta că destinul lumii va fi dat, fără excepție, de valorile democrației occidentale s-a hrănit din impresia lăsată de prăbușirea regimurilor comuniste și, în special, de dizolvarea Uniunii Sovietice. Rezultatul politic al acestei teorii a fost convingerea că state îndepărtate de Occident vor îmbrățișa rapid, după zeci de ani de dictatură, modelul democratic occidental. Această convingere a condus, mai departe, la credulitate extinsă: decorul de carton democratic creat în est a fost acceptat în Occident. Prin urmare, Rusia nu va trece niciodată de limitele dreptului internațional și ale conviețuirii pașnice.

O altă torie plină de consecințe e așa numita „soft power”. Această formulă presupune că vechiul sistem de relații politice, așa numitul „power politics” e depășit de noua realitate internațională în care argumentele de forță și politica faptului împlinit nu mai atrag. Linia soft power spune că afacerile și comerțul sînt noii factori determinanți în politica internațională. În aceste condiții, statele occidentale sînt aproape obligate să dezvolte relații comericale și să plaseze investiții majore în Rusia. Mai departe, odată co-interesată de beneficiile economice ale relației cu Occidentul, Rusia și-ar uita instinctele și intersele agresive.

Rezultatul a fost cultul noilor relații economice ruso-occidentale. Asta în ciuda abuzurilor la care autoritățile ruse au supus investitori și proiecte de investiții occidentale în Rusia. Paradoxal, consecința liniei soft power a produs efecte inverse celor scontate. Rusia nu s-a adaptat politic la avantajele economice oferite de occident. În schimb, oamenii de afaceri occcidentali cu interese economice majore în Rusia au devenit un lobby extrem de influent care obține decizii politice occidentale favorabile Rusiei. Cazul marilor investitori germani în Rusia e amintit frecvent în presa occidentală.

Însumînd, criza estică e totdată o criză a politicii externe occidentale. Practica și filozofia politică occidentală sînt obligate de eșecul de la frontiera de est a UE să revină, pragmatic, la o viziune care se sprijină pe realitate. Și pe ideea că realitatea nu se schimbă prea ușor.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


Criza occidentală din sînul crizei estice (I)

 
 
Pericolul e imediat și cere soluții rapide. Republica Moldova e parte a planului general de subordonare estică declanșat de Vladimir Putin. Nu e de crezut că dominoul va continua după rețeta Crimeea.

Transnistria are date diferite: e dezlipită de Rusia și e demult controlată de adversar. Putin nu se va opri dar va folosi alte mijloace. De fapt, operațiunea a și început. Manevra aleasă se numește în terminologia propagandistică sovietică „provocare”.

Inițiativa lansată de Tiraspol pe tema „am vrea și noi în Rusia, dacă se poate” nu e altceva decît un mod de a urca tensiunea și o formulă menită să țină în priză tema. Nimic mai mult dar suficient pentru a împiedica orice relaxare sau iluzie la Chișinău, București și Bruxelles. Însă, chiar dacă acțiunile directe nu sînt iminente, problema rămîne.Iar problema e revenirea politicii occidentale la realitate.

A venit momentul pentru așa ceva și au apărut, chiar, semne că liderii politici occidentali încep să înțeleagă un lucru: că au lucrat mult timp cu mijloace greșite și că au ignorat sau au uitat adevărata față a Rusiei. Cel mai important și periculos rezultat al acestei inadecvări e lipsa de front sau de fortificații. Mai clar, ofenisva lui Putin a găsit toată zona de la granița de est a Uniunii Europene nepregătită și neprotejată. De la Chișinău la Tbilisi, nimeni nu poate conta pe garanții occidentale. Nici UE, nici NATO nu și-au pus în joc puterea pentru statele estice din afara UE care doresc integrarea în Europa.

În plus, faimosul Memorandum de la Budapesta care acorda Ucrainei garanții, sub semnătură americană, britanică și rusă, a devenit odată cu anexarea Crimeei, o bucată de hîrtie. Toate aceste goluri de poziție și angajament sînt rezultatul unei viziuni clădite în ani lungi de infiltrare a lipsei de realism în gîndirea politică și capacitatea de decizie occidentale. Pare imposibil dar afăm încă o dată că lucruile stau exact așa și că așa și nu altfel se face istoria.

Într-adevăr, istoria nu e egală cu suma războaielor. Ideile și ideologiile infiltrate pe termen lung sînt la fel de importante și eficiente. Sistemele politice occidentale au ajuns în pragul crizei estice a anului 2013-2014 împovărate de tentația de a consuma (propria) ideologie și blocate politic de cîteva teorii eronate.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


Politică, tragedie și compromis (II)


 
Un documentar al televiziunii Al-Jazeera, difuzat la capătul unei investigații de trei ani, a redeschis cazul Lockerbie. Teza centrală a documentarului nu e chiar o surpriză. Pornind de la documente pînă acum nepublicate și de la mărturiile unui refugiat fost agent al serviciilor secrete iraniene, documentarul susține că atentatul de la Lockerbie n-a fost pus la cale de Libia ci de Iran.

Ipoteza nu e nouă. Această pistă a mai fost avansată, pe baza unei observații elementare. În iulie 1988, cu cîteva luni înainte de atentatul de la Lockerbie, un avion civil iranian a fost doborît din greșeală de un vas militar american. Toate cele 290 de persoane aflate la bord au fost ucise. Era ușor de presupus că dacă exista vreun stat dornic de răzbunare și extrem de activ în operații teroriste de mare anvergură, atunci era vorba de Iran. Acum, mărturii de ultimă oră revin convingător la această pistă. De ce a fost însă ignorată de anchetatori tocmai această ipoteză.

Adevărul e că ipoteza Iran nu a fost ocolită. Ce s-a schimbat, însă, a fost climatul politic și militar internațional. În 1990, odată cu primul Război al Golfului, Statele Unite au calculat că au nevoie de sprijinul sau măcar de neimplicarea Siriei și, indirect, al Iranului, state total ostile regimului Saddam Hussein din Irak. O anchetă care ar fi incriminat Iranul ar fi făcut imposibilă securizarea Siriei și a Iranului (de altfel, aliate și atunci și astăzi). Au apărut, chiar relatări, greu de confirmt despre o presupusă convorbire telefonică George Bush senior - Margaret Thatcher în care Statele Unite și Marea Britanie ar fi convenit asupra acestui unghi.

Dacă aceste dezvăluiri sînt reale, s-ar putea presupune că ancheta asupra filierei iraniene a fost trecută în planul doi, iar ancheta asupra filierei libiene (reală, dar secundară) ar fi rămas pe rol. Noile teorii pe tema Lockerbie sînt sau nu sînt adevărate. E cert, însă, că ancheta și apoi procesul Lockerbie, nu au urmat o cale tocmai dreaptă. Suspiciunile și inconsecvențele au însoțit cazul de la bun început. Iubitorii de teoria conspirației vor jubila. Însă, adevărul, în asemene cazuri e mult mai banal decît s-ar părea.

Politica internațională de stat e presărată cu asemenea compromisuri și înțelegeri tacite. Interesele de stat, presiunea conflictelor armate și schimbările temporare de alianțe sînt nu numai imorale, dar și inevitabile. În urma lor, rămân drame și nedreptăți uriașe. De pildă rudele și memoria celor uciși în atentatul de la Lockerbie. Deasupra lor se află, totuși, drame potențiale la fel de mari, dar evitate. O intervenție siro-iraniană în Iraq ar fi trimis acasă multe mii de sicrie cu soldați americani. Nu există, în aceste situații, soluții curate. Dacă are vreo morală, lunga și întunecoasa istorie a cazului Lockerbie spune celor ce visează la o politică de puritate și transparență completă că trăiesc pe altă lume. Și mai spune că politica nu poate fi o platformă pentru iluzii umanitare. Afacerile umane, arta conviețuirii societăților, presupune conflictul și rezolvările de conflicte prin compromisuri aparent inadmisibile. Există totuși o limită. Compromisurile și interesele de stat devin crimă, din clipa în care urmăresc cu premeditare eliminarea unui grup uman nevinovat.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


Politică, tragedie și compromis (I)


 
În 1988, nimeni nu putea concepe așa ceva. Lumea nu era, încă, obișuită cu terorismul în masă și nici nu era insensibilă la monotonia știrilor aproape zilnice despre atentate cu sinucigași înfășurați în veste explozive. În seara zilei de 21 decembrie 1988, a apărut știrea de neconceput, însoțită de imagini bizare. Cursa Pan Am 103, pe ruta Frankfurt – Londra – Detroit a explodat la 10000m altitudine și s-a prăbușit în Scoția, deasupra orășelului Lockerbie, în Scoția, la 120 de km de Glasgow. Toate cele 259 de persoane aflate la bord au fost ucise. 11 persoane au fost ucise, la sol, în casele distruse de explozia rezervoarelor încărcate cu 100 de tone de kerosen.

Primele imagini, reluate de nenumărate ori de atunci încoace, arată botul avionului conservat în mod neverosimil aproape intact și cîțiva din anchetatori cățărați răzleț pe carcasa de metal în căutare de urme și indicii. Pe o parte a fuselajului răsturnat și inert ca un cetaceu răpus se putea citi numele avionului, scris cu o caligrafie elegantă și neatinsă de explozie: Clipper Maid of The SeaCorabia Fecioara Mărilor. Șocul a fost profund: siguranța complexă a aviației moderne fusese redusă la un morman de metal încins, pornit din ceruri spre a transforma o așezare idilică într-un crater plin de cadavre.

Ancheta a stabilit rapid că avionul a fost distrus de explozia unei bombe miniaturale plasate într-un radiocasetofon strecurat în bagajele de cală. Cauza a fost stabilită rapid. Au urmat, evident, întrebările: cine și de ce? Cum nu a existat nici o îndoială că explozia a fost urmarea unui atac terorist atent planificat, anchetatorii americani și europeni au pornit în căutarea persoanelor, rețelei și a statului implicați în atentat. Ancheta a devenit a doua mare istorie a cazului Lockerbie.

După cercetări și negocieri purtate vreme de 12 ani, în 2001, Libia a acceptat răspunderea pentru atentat și a predat doi suspecți, care au fost judecați și condamnați în Scoția. În tot acest timp, cazul Lokerbie a devenit un labirint juridic, politic și diplomatic greu de urmărit și înțeles. Publicul larg a abandonat interesul inițial. Doar rudele celor uciși, grupați într-o organizație civilă, au luptat cu tenacitate și au înmagazinat toate datele care au urmat marelui atentat.

În 2001, cînd a început procesul Lockerbie, nici unul din părinții celor uciși nu mai credea în versiunea oficială. Anchete de presă minuțioase au pus la îndoială datele rezultate din anchetă. Însă versiunea oficială a prevalat. Procesul s-a încheiat cu sentința de închisoare pe viață pentru unul din acuzați (celălalt a fost achitat). Megrahi, acuzatul libian condamnat, a continuat să își declare nevinovăția. În 2009, după un al doilea apel, Megrahi a fost eliberat pe motive de sănătate. Megrahi s-a întors în Libia, unde a fost primit ca erou național, și a murit după trei ani, de cancer la prostată. Cazul Lockerbie, părea închis cu tot cu dubii. Pînă în această săptămînă.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


Poate fi oprită Rusia?


 

Tactica aplicată de Rusia în farsa tragică din Ucraina nu e o noutate. Asta nu înseamnă că tehnologia nu are randament. Rusia a mai făcut acest joc, a cîștigat și știe că poate conta pe schema din manual. Pe scurt, schema arată în felul următor: mai întîi, un apel disperat al minorității ruse e plimbat prin mediile de informare și însoțit de agitații de stradă; indignarea e urmată de o reacție în forță care se finalizează cu o invazie militară a regiunii dorite; după cîteva zile sau cel mult săptămîni, Rusia oprește atacul și lasă loc de negocieri pariind îndreptățit pe dorința occidentală de a găsi o ieșire onorabilă din criză și de a-și salva mediatic panașul.

Așa a fost în Transnistria, așa a fost în Georgia, așa e în Ucraina. Tehnica loviturii subite, urmată de relaxare n-a dat greș pînă acum. Operațiunea Ucraina a adus doar un plus de perfidie. Trupele rusești au intrat fără uniformă și alte însemne de identificare. Acum, vine la rînd crearea spațiului de negociere și compromis în care liderii occidentali vor păși bucuroși să semneze acorduri solemne cu nume de orașe sau politicieni. După care, odată semnate, acordurile lasă Rusia să își păstreze pozițiile și permit occidentalilor să ducă acasă un nou succes al rațiunii și democrației. Criza ia sfîrșit și Rusia se alege cu o anexiune de facto.

Această manevră repetată a dat roade pentru că se sprijină pe o realitate incontestabilă, deși nerecunoscută: Occidentul și-a pierdut apetitul pentru confruntare și se va retrage în fața faptului împlinit. Nici un guvern și nici o societate occidentală nu mai pot concepe un conflict clasic și nu mai pot contempla costurile unei confruntări.
 

Înseamnă asta că Occidentul e complet dezarmat, că, pur și simplu, nu are altceva de făcut decît să asiste pasiv la avansul teritorial și strategic al Rusiei? Nu. Mijloacele și instrumentele n-au dispărut, așa cum argumentează recent un analist al conflictelor create de Rusia în Estul Europei. În rezumat, expansiunea rusească poate fi contracarată de revenirea strategică și militară a Occidentului în statele NATO din est. Dezolarea provocată de răspunsul ineficient al Occidentului e justificată, dar nu trebuie să devină finală.

TaguriRadio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog


Adevăr și impostură democratică

 

În fond, spun mulți comentatori, răsturnarea lui Viktor Ianukovici a fost o acțiune violentă și complet anti-democratică. Ianukovici – continuă argumentul – era, totuși, Președinte ales cu o majoritate largă.

Guvernele occidentale și establishmentul UE ar fi calificat acțiuni similare îndreptate împotriva unui guvern vest-european drept rebeliune sau lovitură de stat. Altfel spus, Occidentul e duplicitar. Ce e rău în Vest poate fi tolerat și chiar încurajat în Est. Concluzia acestor analize remarcă natura relativă a democrației: nu există un standard universal, ci doar interesele celor ce folosesc o valoare relativă.
 

Critica duplicității democratice e în aparență logică: un guvern ales democratic e ales democratic și în Vest și în Est. Lucrurile sînt, însă, mult mai complicate. Adevărat, Occcidentul are mari dificultăți în a explica de ce anume a sprijinit răsturnarea unui guvern ales la urna de vot în Ucraina, în timp ce propovăduiește sanctitatea democrației electorale. Însă acest soi de dificultate vine dintr-o situație prea puțin înțeleasă. Regimurile democratice occidentale și retorica lor pro-democratică sînt ținute în șah de o contradicție la care sînt coautori și de o manevră perfect organizată de regimuri anti-democratice.
 

Mai clar, democrația electorală est-europeană, de pildă cea ucraineană sau rusă, sînt un produs imitatitv, artificial și lipsit de conținut. În perioada, 1989-1991, cu excepția clară a Poloniei, unde societatea a dezvoltat mișcări politice de masă, statele est-europene au adoptat prin import, sub binecuvîntarea, ușurarea și entuziasmul occidental, sisteme democratice complet utilate cu alegeri, instituții și discursuri. Cu alte cuvinte, democrația est-europeană a apărut fără să se fi născut și în principal pentru a legitima regimuri de origine comunistă.

Democrația est-europeană a fost omologată rapid, fără control de profunzime. Estul a fost așezat automat pe același platou cu democrațiile occidentale, deși experiența occidentală e complet diferită. În definiția de profunzime care a dat experiența occidentală, democrația a fost rezultatul unui proces istoric autentic și îndelungat. Victoria, adeseori violentă, a unei minorități burgheze a făcut din autonomie, dreptul de proprietate și arbitrajul legii, o regulă incontestabilă pe care a extins-o asupra majorității. Iar o regulă asimilată de marea majoritate a societății devine standard.

Asta înseamnă că schimbările de putere politică nu mai au cum să deformeze sau să anuleze regulile. De pildă, schimbările de majoritate politică nu înseamnă că judecătorii vor schimba deciziile judecătorilor. E asta situația și în Est? Da, pe hîrtie. Nu, în realitate. Cu toate astea, un complex de iluzii, lașități și superficialități occidentale au validat instantaneu democrația est-europeană. Ulterior, acest consimțămînt defectuos s-a întors împotriva Occidentului.

Cazul Ucrainei ilustrează exact această situație. Nimeni nu a denunțat trucajul democratic est-european și, în special ruso-ucrainean. Alegeri după alegeri au fost acceptate în Occident, deși alegerile sînt de regulă, în acest spațiu, o farsă controlată de mită și adminstrată de clanuri la dispoziția voievozilor-baroni locali. În final, structura politică menită să dea conținut democrației e rezultatul unui aranjament agreat între marile grupuri care dețin economia și au majoritatea instituțiilor în buzunar. Așa au fost alese nenumărate regimuri aparent democratice în Europa de Est.

Acceptînd în numele democrației această realitate antidemocratică, Occidentul s-a angajat într-un joc pierdut. Această situație permite, de pildă, Rusiei să susțină credibil că regimul democratic ucrainean a fost răsturnat prin forță și tot această situație slăbește poziția Occidentului. Mai grav, prestigiul și credibilitatea democrației sînt foarte serios micșorate. După aproape 25 de ani, democrația fără conținut e o armă formidabilă în slujba forțelor anti-democratice și la dispoziția dogmaticilor naivi din mediile academice occidentale. Cu o imagine populară, comuniștii răspopiți ai estului au ajuns să le dea cu democrația în cap distinșilor occidentali.

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Triana Ungureanu


Unde sînt fasciștii și de ce a fugit Președintele? (II)

 

Din momentul în care Președintele Ianukovici a forțat un nivel de violență criminal, cercurile de susținere oligarhică ale Președintelui au început să își pună întrebări. Va rezista Ianukovici fără să treacă întreg Kievul printr-o baie de sînge? Va putea fi evitat un război civil? Se va dezintegra Ucraina în regiuni-stat?

Două personaje cheie au început să calculeze: Rinat Ahmetov și Dmitri Firtaș. Primul e un multimiliardar cu interese economice și politice enorme. Nici o administrație ucraineană n-a reușit să îl ignore sau să îl îndepărteze. Al doilea e tot un miliardar politic ceva mai vizibil și mai activ la suprafață. Aliați ai regimului Ianukovici, cei doi au preluat procente largi din Partidul Regiunilor care asigură baza politică și majoritățile parlamentare largi ale Președintelui Ianukovici. Pe parcurs, cei doi au înțeles că Ianukovici joacă în pierdere. Mai precis în pierdere pentru interesele lor.

Refuzul lui Ianukovici de a semna Acordul de Asociere promis cu Uniunea Europeană și violența ulterioară au sugerat că sancțiunile europene vor veni mai devreme sau mai tîrziu și vor lovi în intersele economice ale celor doi. Perspectiva unei băi de sînge urmate de apariția unui regim radical ar fi dus, mai departe, la o răfuială cu oligarhii și, probabil, la deposedarea lor. Ahmetov și Firtaș au înțeles că trebuie să ajute la instalarea unui nou regim în calitate de „aliați ai poporului”. În aceste condiții, poziția și afacerile lor ar fi protejate.

Cei doi au început să transmită, mai întîi, apeluri la rațiune și apoi mesaje de simpatie pentru protestatari. În momentul în care violența a atins gradul extrem, cele două posturi de televiziune controlate de Ahmetov și Firtaș au schimbat brusc tonul și grila. Cele două posturi de televiziune au început să transmită direct și corect desfășurarea evenimentelor de pe străzile Kievului. De fapt, cele două stații tv au început să transmită, din partea lui Ahmetov și Firtaș, mesajul: îl lăsăm să cadă pe Ianukovici! Mesajul a fost descifrat imediat de Ianukovici care a înțeles că mai are o singură cale: să fugă.

Taguriucraina, Radio Europa Liberă, Traian Ungureanu, Blog

În exclusivitate