sâmbătă, martie 07, 2015 Ora Locală 06:23

Tipar rusesc (II)

 

Înainte de Nemțov, au fost și au murit alții. În 2004, Paul Hlebnikov, jurnalist de investigație la ediția rusă a revistei Forbes a fost împușcat în stradă. Vinovații nu au fost găsiți. În 2006, Ana Politkovskaia, o faimoasă ziaristă de investigație, a fost împușcată în blocul în care locuia. Șase persoane au fost condamnate. Motivația crimei nu a fost stabilită. În 2009, Natalia Estemirova, activistă pentru drepturile omului, a fost împușcată și aruncată într-un șanț, lîngă Groznîi, în Cecenia. Nimeni nu a fost adus în fața justiției. În același an, Anastasia Baburova, ziaristă,  și Stanislav Markelov, activist pentru drepturile omului, au fost împușcați la Moscova, în apropierea Kremlinului. Doi neonaziști au fost condamnați, fără stabilirea motivației crimei. Tot în 2009, Sergei Magnițki, expert financiar al unei companii canadiene din Moscova, a fost arestat după ce a dat în vileag o enormă schemă de fraudare în valoare de 200 milioane de dolari, la Ministerul de Interne. Magnițki, a murit în detenție, după ce a fost bătut. După patru ani, justiția a găsit că Ministerul de Interne nu poartă nici o vină. În schimb, instanța l-a condamnat post-mortem pe Magnițki pentru evaziune fiscală.

În toate aceste cazuri, victimele sînt  - dacă se poate spune așa ceva - vedetele listei. Bine cunoscuți în afara Rusiei, toți acești oameni au fost figuri publice de mare vizibilitate. Evident, asasinarea lor a fost urmată de reacții internaționale la vîrf care au menținut în atenția publicului cazurile lor. Însă, marea majorittate a jurnaliștilor, militanților pentru drepturile omului și politicienilor asasinați în Rusia lui Vladimir Putin nu sînt nici vedete și nici măcar figuri de notorietate locală. De cele mai multe ori, e vorba de oameni de rind care s-au angajat în acțiuni civice sau au făcut cu îndărătnicie presă adevărată de investigație. Estimări incomplete, dar fidele pun cifra jurnaliștilor uciși (lăsînd deoparte militanții și politicienii de opoziție) la un nivel uluitor. Mai mult de 130 de jurnaliști au fost asasinați în anii de dominație politică ai lui Vladimir Putin. Cei mai mulți sînt uitați sau n-au fost niciodată prea cunoscuți și au murit măcelăriți prin cotloane mizere în orașe prăfuite din provincii obscure.

Cifra și răspîndirea uluitoare a asasinatelor spun că Rusia e un stat eșuat și împarte această trărătură cu Mexic sau Pakistan. Nu e prea mult spus? Nu. Din simplul motiv că nimeni și nimic, nici liderii și nici instituțiile statului rus presupus democratic, nu au reușit să pună capăt acestei realități oribile. În fond, ce ni se cere să credem e că statul rus e îndeajuns de puternic pentru a invada Ucraina și pentru a ține în șah toate statele din vecinătate, dar prea slab pentru a face ordine în interior și pentru a stîrpi bandele care ucid în stradă. În mod indirect, autoritățile ruse acreditează mesajul după care asasinatul politic e normal în Rusia, așa cum e normală și de neschimbat clima. Asta e: la noi, sînt -30° iarna! Asta e: la noi, jurnaliștii și politicienii sînt împușcați din cînd în cînd!

Cei ce au fost sînt și vor mai fi uciși în Rusia pentru că nu acceptă sistemul nu sînt niște oameni plăcuți, simpatici sau rezonabili. Nemțov, Politkovskaia și alții ca ei au fost genul de „apucați” sau „nesuferiți”, oameni captivați total de o linie și de o cauză. Nu e nimic anormal aici. Într-o țară ca Rusia, cei ce se împotrivesc nu pot fi decît radicali exasperați, siliți să se bată singuri, să rabde și să insiste pînă la capăt. Prinși între un stat tiranic și o societate inertă, acești oameni par imposibili. Asta face din ei victime pentru a doua oară. Absența unei clase mijloc și a unei prese în adevăratul sens al cuvîntului, lasă loc numai gesturilor și curajului individual care vor fi, în consecință, stridente. E nedrept. Căci marele scandal nu e îndărătnicia acestor oameni, ci golul din societate și cruzimea primitivă a stăpînirii de stat. Rusia e acolo unde o știm: în strînsoarea unui aranjament primitv care a fost drapat, mai nou, în carton democratic. Dacă poate sluji la ceva, sacrificiul acestor oameni ar trebui să pună capăt iluziei după care Rusia a făcut pași înainte, a progresat și va mai progresa cu condiția să fie frumos tratată. Lumea occidentală nu s-a rupt încă de această iluzie comodă.

TaguriBlog, Rusia și Boris Nemțov, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Tipar rusesc (I)

 

Într-un fel, nu e nimic de cercetat și de aflat despre asasinarea lui Boris Nemțov. Totul e limpede. Știm și ce s-a întîmplat și ce se va întîmpla de acum înainte. Asasinarea lui Nemțov e aproape o banalitate. În urma politicienilor și jurnaliștilor uciși în Rusia lui Vladimir Putin a rămas un tipar. Acest tipar spune că tot ce vom afla despre acest șir lung de crime e doar existența acestui tipar.

Prin urmare, vom afla, mai întîi, că asasinarea lui Boris Nemțov nu a fost o crimă politică. Și într-adevăr: la cîteva ore după ce Nemțov a fost împușcat în preajma Kremlinului, Dimitri Peskov, purtătorul de cuvînt al Președinției, știa, deja, că asasinatul a fost o „provocare”. Peskov a ținut să adauge că Nemțov era un nimeni, un personaj mărunt, incapabil să amenințe în vreun fel administrația Putin. De unde rezultă că, dacă Nemțov ar fi fost mai puternic, atunci da, eliminarea lui ar fi avut rost. Ne-am liniștit!

E de presupus că, mai departe, vom afla, așa cum am aflat și din anchetarea celorlalte asasinate răsunătoare comise în Rusia lui Putin, că Nemțov a fost ucis de: a) mafioți băgați în afaceri murdare cu Nemțov, b) anti-semiți deranjați de ascendența evreiască a lui Nemțov sau c) membrii unui cerc de depravați sexual care încercau să-și ascundă urmele sau d) elemente ostile care au încercat să tîrască în nori imaginea Rusiei și a Președintelui Putin. Pot urma un e) și un f) pînă la z) de aceeași factură.

Pasul următor va fi arestarea unor indivizi, de obicei doi pînă la patru, deobicei ceceni sau marginali cu un cazier bogat. Va urma procesul. La sfîrșit, a) acuzații vor fi găsiți nevinovați și eliberați, în vreme ce autoritățile vor lansa ideea că asta nu face decît să adîncească misterul și să mărească probabilitatea unei provocări foarte complexe anti-Putin, fie b) toți acuzații își vor recunoaște exemplar vinovăția fără să explice cine și de ce i-a plătit să omoare. Toți vor fi condamnați la pedepse grele cu închisoarea. Și cu asta gata. Justiția și-a făcut datoria. Urmează, la rînd, timpul și uitatrea. Oricine va încerca să redeschidă subiectul va fi trimis la deciziile justiției.

Poate că în cazul lui Nemțov, lucrurile se vor abate mai mult sau mai puțin de la tiparul dat. Însă e imposibil de crezut că rețeta va fi înlocuită. Se vede treaba că tiparul a fost construit cu migală, testat, brevetat și menținut. Boris Nemțov e ultima victimă într-un șir de asasinate care au eliminat, de fiecare dată, critici și niciodată sprijinitori ai regimului Putin. Ideea după care pînă și criticii lui Putin sînt oameni și pot muri în mod nefericit, dar întîmplător nu mai are mici un temei. Numărul crimelor  și momentul ales converg spre concluzia după care asasinatul politic e o realitate bine așezată în Rusia. Una din puținele instituții consolidate și eficiente ale țării.

TaguriBlog, Rusia și Boris Nemțov, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Cu cine stăm la masă, cînd stăm la masă cu Rusia (II)

 

Nu e tocmai ușor de spus și nici foarte plăcut. La începutul anilor '40, silite de asaltul nazist care amenința să înghită Europa, marile state occidentale au fost nevoite să facă o alianță cu statul sovietic. Alianța a fost, practic, singura cale de a opri alunecare în barbarie. Cei doi monștri totalitari, Germania și Japonia, au fost distruși militar. Numai că rezultatul final al acestei victorii comune și fundamentale a fost o nouă împărțire a lumii. O despărțire, de fapt.

Occidentul a trăit liber și a prosperat în democrație, iar Estul a fost tîrît sub dictaturi comuniste coordonate de dictatura supremă a Moscovei. Victoria care a salvat democrația în Europa a exclus jumătatea estică a Europei și a consolidat la rang de putere învingătoare Rusia sovietică, un monstru anti-democratic exceptat de la răspunderi și examene critice. Occidentul a reușit să învingă puterile totalitare doar apelînd la o putere totalitară. Se putea altfel? Cu siguranață, nu. Considerațiile asupra aranjamentului de la sfîrșitul războiului nu pot fi un reproș adus Occidentului. Cei ce văd conspirații sau sînt convinși că Occidentul trebuia să treacă la răfuiala finală cu Rusia nu știu ce vorbesc. Lumea era sleită și nimeni n-ar fi înțeles de ce și cu ce puteri ar fi trebuit să ducă încă un război. Cert e că, la sfîrșit, Rusia sovietică, ultima putere totalitară din trioul care amenința lumea în anii ´30, a fost proclamată parte a binelui și a pus mîna pe jumătate din Europa. Curios și jenant, se poate spune că după 1945 un război fără seamăn dus în apărarea libertății a premiat unul din dușmanii de moarte ai democrației: Rusia sovietică. Ceea ce poate fi totuna cu a spune că Uniunea Sovietică e singura putere totalitară care a terminat războiul între cîștigători.

Ulterior, după 1947, relațiile vest-est au intrat în criză, dar asta nu a schimbat cu nimic bazele morale ale aranjamentului postbelic. Chiar și în plin Război rece, Occidentul a trebuit să accepte statutul de putere învingătoare al Rusiei sovietice. Mai departe, și după ce URSS a fost înlocuită de un regim spoit democratic, aceeași problemă continuă să domine fundalul relațiilor est-vest, provocînd iritare în Est și blocaje în Vest.

S-a spus de nenumărate ori că indecizia adeseori penibilă a Occidentului în fața Rusiei lui Putin e rezultatul intereselor de afaceri ale Franței și Germaniei, care au investit masiv și sînt acum legate de plasamentele lor pe piața rusă. S-a spus, de asemenea, că ignoranța și indiferența față de popoarele mici ale Estului explică mult din optica occidentală, care continuă să vadă în Europa doar Europa de Vest. Ambele explicații sînt corecte, dar țin de circumstanțe secundare sau laterale.

Mult mai importantă e contradicția nerezolvată care decurge din situația în care Rusia a devenit simultan eliberator, aliat al democrației, dar și opresor și bastion al dictaturii. O zicală veche spune că „pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”. În cazul istoriei europene a ultimilor 75 de ani, zicala mai potrivită ar fi „pe cine lași să trăiască, te ajută să mori”. Rusia este, mai clar ca niciodată în ultimii 25 de ani, reîntruparea vechiului imperialism sovietic și a planurilor lui de dominație europeană. Rusia e singura putere totalitară cu continuitate neîntreruptă după 1945 și Occidentul trebuie să trăiască în limitele derutante ale acestei anomalii. Liderii occidentali nu pot enunța această realitate fundamentală pentru că ea e prețul plătit pentru salvarea Europei acum 75 de ani. Aceeași realitate se întoarce acum împotriva lumii occidentale și răsăritene și pune aceași problemă, azi, după 75 de ani: salvarea Europei. Într-un moment în care Europa însăși e mult slăbită de trecerea timpului și de propriile indecizii.

TaguriBlog, Rusia, Occident, ucraina, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Cu cine stăm la masă, cînd stăm la masă cu Rusia (I)

 

Ceva e nefiresc în comportamentul liderilor vest-europeni față de Rusia și față de asaltul rusesc asupra Ucrainei. Un soi de stînjeneală, amestecată cu nepricepere și lipsă de autoritate fac din întîlnirile față în față ale occidentalilor cu Vladimir Putin ocazii pline de neînțelegeri.

Ceea ce e cu atît mai strident cu cît Vladimir Putin și statul condus de Putin manifestă o dezinvoltură fără cusur. Rușii n-au nici o problemă să facă absolut ce vor, să mintă, să bruscheze, să ucidă sau să acuze Occidentul de toate crimele comise de mercenari ruși. De fiecare dată, partea occidentală lasă nespuse lucrurile grave și înfășoară cel mai mică reproș concret în nenumărate precauții, paranteze și justificări. Oricum, cînd Occidentul decide să răspundă cu sancțiuni, hotărîrea e automat urmată de promisiunea că pedeapsa va fi ridicată, într-o clipă, după cel mai mic semn de îmbunare rusească.  

De unde încurcătura care pare să copleșească un diplomat sau occidental, îndată ce trebuie să spună lucrurilor pe nume în prezența sau chiar în absența oficialilor ruși?  Explicația cere multe precizări istorice, dar nu e chiar atît de complicată.

E bine de pornit de la bazele morale ale relației cu Rusia și nu de la complicațiile de culise de care se ocupă de cele mai multe ori corespondenții de presă. Psihologia și morala decid, adesea, peste capul guvernelor. Trebuie spus de la bun început că întîlnirile cu Rusia nu seamănă cu alte întîlniri politice. Rusia nu apare la masa de negocieri ca orice alt stat bun sau rău, amic sau inamic. La fiecare întîlnire majoră liderii ruși apar în fața occidentalilor flancați de o contradicție care îi pune în mare dificultate pe interlocutorii occidentali. E vorba de o problemă de statut și identitate. Cine sînt, de fapt, reprezentanții statului rus? Nu e deloc ușor de spus. Una e varianta oficială și alta realitatea din spatele numelor, drapelelor și funcțiilor.

Oficial, e vorba de liderii politici ai statului rus democratic și post-sovietic. Mai departe, lucrurile se complică. Aceiași oameni care dețin funcții oficiale într-un stat organizat după model democratic, sînt și invadatori, propagandiști și șantajiști de stil sovietic. Ei preamăresc trecutul sovietic și tot ei au convins populația rusă că Europa de Vest e pe punctul de a invada Ucraina, că Ucraina e condusă de un guvern fascist și că Rusia e din nou victima unui complot pus la cale în marile capitale europene.

Atunci, poate e cazul să trecem cu vederea complicațiile prezentului și să ne întoarcem la trecutul care ne leagă cu adevărat. Poate e cazul să vedem în reprezentanții imperfecți ai statului rus pe urmașii celor ce ne-au fost aliați și au salvat Europa de nazism în al Doilea Război Mondial. Da, numai că lucrurile nu se opresc aici. Căci, înainte de a salva Europa, statul sovietic s-a gîndit s-o împartă cu naziștii, pe baza unei alianțe entuziaste. Dar n-au eliberat, oare, sovieticii Estul Europei? Ba da, dar doar spre a-l ocupa militar și pentru a-l transforma în colonie sovietică, pe următorii aproape 50 dea ani. Eliberarea de naziști a fost transformată pe loc în eliberarea de orice formă de libertate. Estul Europei a fost sărăcit, adîncit în teroare și bun plac, închisorile și minciuna au luat locul vieții publice. Ne întîlnim, deci, și în acest punct, cu marea contradicție care face din factorul sovieto-rus o forță ambivalentă: și eliberator și ocupant, și anti-fascist și pro-totalitar. Și atunci cu cine negociază liderii occidentali?

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Rusia, conflictul din Ucraina, atitudinea europenilor, Radio Europa Liberă


Securitate sau insecuritate europeană – o variabilă germană (II)

 

Un val popular resentimentar zdruncină, deocamdată electoral, Europa de Vest și alegerile care vin ar putea aduce în prim plan alte și alte partide radicale. Spania pare candidatul principal, dar Italia și Franța nu sînt departe de același scenariu. Europa de Vest va fi curînd solicitată de crize politice vaste. Terorismul islamic va mări tensiunea socială și va sublinia fragilitatea statelor occidentale. Nici una din aceste două presupuneri nu mai poate fi desconsiderată sau exclusă ca ipoteză hazardată.

În aceste condiții, Statele Unite vor fi rechemate la rampă. Deși, evident, excesul de solicitări va diminua influența strategică americană. Germania nu va putea adăuga mare lucru tocmai pentru că limitările autoimpuse după război fac din Germania un stat puternic în termeni civili și relativ vulnerabil în termeni strategici. Adevărat, s-a vorbit cu pătrundere despre reapariția masivă a încrederii istorice a Germaniei. Pînă și triumful de la Mondialele de fotbal de anul trecut a fost înțeles ca mesaj transmis de o națiune care își reafirmă potențialul și siguranța de sine pe arena internațională. E foarte probabil că lucrurile stau exact așa.

La fel de evidentă e și lipsa uneori ridicolă a capacității de expresie militară germană în structurile NATO. Incidentul recent care a surprins fără armament unități germane angrenate în forța de reacție rapidă NATO spune multe. Economic și finaniciar, Germania se află într-o situație infinit mai bună. Competența și rigoarea germană nu au rival în economia europeană. Curios, însă, și aceste atuuri sînt supuse unui test extrem de tacticile populiste ale partidelor radicale din Europa de Vest.

Capacitatea nebănuită a echipei de guvernare și imagine care conduce Grecia a descumpănit echipele de negociere germane. Cancelarul Merkel și, mai ales, invincibilul Ministru de Finanțe Schauble rămîn pe poziții. Însă, în jurul lor, agitația demagogică și cascadoriile guvernului Tsipras cîștigă simpatie. Grecii știu că pot amenința cu așa numita opțiune nucleară care ar presupune renunțarea la euro și ar putea tîrî în dezastru întreaga zonă euro. Deocamdată, nimeni nu clipește și tensiunea continuă. Însă, la sfîrșitul lunii, cineva trebuie să decidă, înainte ca termenul de reînoire a pachetului de asistență pentru Grecia să treacă.

Germania știe că nu își poate permite să cedeze. O fisură ar produce o pierdere masivă de credibilitate politică germană. Cetățenii germani ar putea reacționa imediat ce înțeleg că guvernul a acceptat să piardă sume exorbitante după un eșec în înfruntarea cu Grecia. Poziția Germaniei e, deja, complicată. Toată lumea așteaptă încordată deznodămîntul care va lumina sau întuneca viitorul securității europene.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Securitate sau insecuritate europeană – o variabilă germană (I)

 

Într-un fel iritant, dar logic, istoria Europei e, din nou, la ora germană. Iritant pentru oricine a trăit cu iluzia după care istoria, se duce, dispare sau moare spre a rămîne, inutilizabilă, în cărțile de istorie. Logic sau mai degrabă normal, pentru oricine a înțeles că istoria nu se repetă, dar revine în forme diverse și pe contururi greu de modificat.

Germania e iar, la exact 60 de ani de la distrugerea statului nazist, răspunzătoare pentru Europa. Evident, în cu totul alt fel decît în anii ’30. Germania e cea mai mare forță economică și, mai mult decît atît, reperul principal de sănătate etică și democratică a Europei. Însă ceva s-a schimbat. În ultimii zece ani, Germania a devenit un aspirator de probleme. Forța exactă și productivă a Germaniei a lucrat decenii în șir fără răspunderi externe majore. Neimplicarea sau, cu o formulă curioasă, izolaționismul activ al Germaniei părea o condiție dată. Lucrurile s-au schimbat dramatic.

Dezvoltarea proiectului european și în special a monedei euro au așezat Germania în postura dublă de ordonator, dar și de răspunzător pentru coerența și prosperitatea Uniunii Europene. Democratizarea flancului de Est al Europei, prăbușirea URSS și, apoi, reapariția militarismului rus au silit Germania să dezvolte rapid o politică externă în numele și în apărarea Europei. Crizele îngemănate ale Greciei și Estului au devenit o realitate radical diferită de realitatea ordonată, care a permis atîta timp Germaniei să delege răspunderile sau să le limiteze la proiecte teoretice. Problema pe care o aduce noua postură istorică a Germaniei e diferența de mentalitate și experiență față de fostul director de strategie al Europei, Statele Unite.

Lucrile se văd bine și întrucîtva alarmant, atunci cînd e vorba de Ucraina. Germania a cerut destul de apăsat dreptul de a prelua problema și, mai ales, de a exclude orice soi de angajament militar. Vizita cancelarului Merkel la Washington pare să fi avut, în principal, menirea de  descuraja sau bloca livrările de arme către Ucraina sugerate de Statele Unite. Diferendul pe această temă e, însă, parte a unei întrebări mult mai grave: cine va conduce noua politică de securitate europeană? Mulți observatori versați au sesizat, deja, o sciziune germano-americană. Se vorbește chiar, pe un ton alarmat, de o dezangajare americană în Estul Europei.

E greu de crezut că Statele Unite își pot face bagajele pentru a lăsa un gol strategic în Europa. Însă e la fel de clar că politica externă americană nu mai e și nu mai poate fi confiscată de Europa de Est și de întîlnirea cu Rusia. Lumea Pacificului și a Orientul Mijlociu impun, pur și simplu, o prezență americană masivă. Rămîne Estul suspendat de garanțiile, nu chiar promițătoare, ale Germaniei? În mare măsură, da. Cu observația că acest capitol se va epuiza, probabil, rapid și Statele Unite vor trebui să preia din nou tema securității europene. Instabiltatea internă a democrațiilor vest-europene e în creștere.

TaguriBlog, Traina Ungureanu, Radio Europa Liberă


Noua veche istorie (II)

În fond, marele șoc din Ucraina nu e altceva decît reapariția unei probleme nerezolvate. Noutatea provocării aduse Vladimir Putin e lipsa de noutate. Toate ideile, tacticile și paranoia sovietismului se reîntorc din uitarea în care le depozitase o proastă înțelegere a realității istorice est-europene și, în special, rusești.

Ciocnirea cu Islamul militant și, mai nou, teribila problemă a infiltrării islamice în marile orașe ale Occidentului sînt tot o amintire refulată care explodează acum în mod necontrolat. Occidentul face figura unei forțe redutabile care nu își mai cunoaște argumentele și trebuie să se întoarcă în trecut pentru a lupta în prezent, căci acolo se află arsenalul cuvenit. De ce e surprins Occidentul?

Mai întîi, trebuie mereu repetat și reamintit că intervalul de 50 de ani care a urmat conflictului colosal din 1939-1945 a lăsat impresia și chiar a fost, cum se zice, un cap de lume. Războiul se încheiase. Sfîrșitul celei mai mari coliziuni armate cunoscute în istorie trebuia să fie semnul că istoria a ajuns la un terminus și că va fi urmată de certitudini stabile. Pe baza acestei percepții normale care conține, însă, iluzia după care istoria nu e continuă și poate fi suspendată, a fost construită lumea postbelică a Occidentului.

În momentul în care istoria s-a reactivat, adică în 1989, Occidentul a trecut de la o supriză la alta și are, încă, mari probleme de articulare politică. Adevărat, anii din intervalul 1945-1989 nu au fost lipsiți de războaie și violențe, dar toate conflictele au fost crize depărtate, aproape exotice și nici unul nu a pus lumea occidentală față în față cu adversarul. Fie că a fost vorba de Coreea, Vietnam, revoluția islamică din Iran, insurecțiile comuniste din America de Sud și Centrală, războaiele din Orientul Mijlociu, conflictele au fost mereu problema altor spații.

După 1989, însă, terorismul Islamic a adus violența în centrul statelor occidentale, iar agresiunile regimului Putin presează asupra frontierei de Est a Uniunii Europene. Reintrarea Occidentului în istorie are deja o istorie încărcată de victime. Prima generație de argumente a fost infirmată, începînd cu marea teorie a exportului de democrație. Ideea era simplă: economia de piață și alegerile libere vor instaura democrația în Estul proaspăt ieșit din comunism și în lumea islamică purificată de Primăvara Arabă.

Știm acum, după 25 de ani, că economia de piață e compatibilă cu aproape orice regim politic și mai știm că lumea Islamului e o colecție de haosuri în haosuri. În Est, ideea democratizării prin corespondență a creat oligarhii locale mai mult sau mai puțin responsabile. Cazul Rusiei a demonstrat în ce fel o oligarhie supracentralizată poate reveni la ideologia pre-democratică și la imperialismul de tip sovietic.

În Orient, atît varianta Bush, care presupunea exportul armat de democrație, cît și varianta Obama care nu presupune nimic în afară de PR, au eșuat. Mai grav, lumea occidentală a continuat să nesocotească noua realitate istorică, susținînd o filozofie bugetară rămasă din vremurile de prosperitate ale anilor 1945-1989. Astfel, o fixație imună la mersul istoriei a făcut guvernele occidentale să reducă bugetele militare cu o îndărătnicie dusă dincolo de grotesc. Mari puteri militare ca Marea Britanie au ajuns la limita capacității de auto-apărare.

În alte părți, bugetul militar a fost transformat în buget social. Belgia alocă 95% din bugetul militar pensiilor și salariilor. Pentru înzestrare rămîn 5%. Și pentru ca aberația să continue, Belgia e de găsit pe lista forței aliate cu care președintele Obama atacă terorișii de la Statul Islamic. În același timp, retragerea în Nirvana, poate cu greu da o poziție de negociere în conflictul provocat de Vladimir Putin. E exact ce știe și e exact punctul pe care mizează Vladimir Putin. Reîntoarcerea istoriei în anii de după 1989 nu e neapărat un alt nume al eșecului occidental. Dar promite o epocă lungă și tragică de reașezări, egală cu durata revenirii la realism istoric în Occident.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă

În exclusivitate