vineri, iulie 31, 2015 Ora Locală 16:23

Europa de Est - Marele Străin (II)

 

După atîtea și atîtea tatonări, programări și reprogramări, relația Europa de Vest-Europa de Est s-a așezat într-un profil mai degrabă economic. Un profil, neconvenabil în Est, care a pierdut cea mai dinamică parte a forței de muncă și a adoptat funcția de primitor-consumator al producției revărsate de Europa de Vest. Situația promite o degradare masivă a societăților est-europene condamnate la devitalizare și, mai departe, la retragere într-o zonă fără importanță pentru Europa. Dar acest diagnostic era cît de cît previzibil.

Subdezvoltarea profundă garantată de 50 de ani de absență de pe scena mare și tot atîția ani de succes comunist, a pus Estul într-o situație fără speranță din clipa în care a revenit la matca europeană. Dar problemele de mare adîncime abia aveau să înceapă și cea mai mare din ele rămîne viziunea: și-a asumat Europa de Vest o viziune strategică în care Europa de Est are un loc bine definit? Un timp această întrebare a lăsat impresia unei chestiuni care nu cere răspuns urgent. În fond, de bine de rău, lucrurile, mai precis latura economică a noii realități europene, mergeau de la sine. Răspunsul nu presa. Apoi, în ultimii 2-3 ani, răspunsul a fost grăbit de noi împrejurări politice în Europa de Est. Așa a apărut primul șoc, în 2013-14, cînd Rusia, fosta stăpînă a locului, a decis să pună la încercare noul a aranjament. A devenit limpede că Europa de Est nu are nici angajamentul, nici viziunea necesare.

Rusia a blocat militar opțiunile Ucrainei și a dezlănțuit un război civil pe care amenință să îl extindă în fostele ei posesiuni est-europene. Pus în fața noii pretenții rusești de control asupra statelor Estului, blocul statelor vestice a reacționat echivoc. Retorica și sancțiunile economice s-au dovedit insuficiente. Rusia nu a renunțat la planurile de expansiune și control. Au apărut, chiar, speculații notabile, care sugerează că statele vest-europene au intrat într-un rețea de negocieri indirecte în care Rusia condiționează sprijinul în dosarul iranian și în criza din Grecia, de un compromis în chestiunea statelor est-europene.

În orice caz, un lucru e clar: nucleul vestic al Uniunii Europene nu are o viziune pentru Europa comună, cu Vest și Est solidare și integrate. Chestiunea Estului rămîne în suspensie  și, din acest motiv, pe lîngă precaritatea social-economică, statele Estului sînt, acum, confruntate cu un statut contradictoriu: state europene, dar nu tocmai europene din punct de vedere strategic. Un anume grad de imixtiune rusă pare de la sine înțeles pentru liderii occidentali și nimeni nu știe, în absența unor semnale clare, la ce valoare poate ajunge acest grad.

A doua mare decepție a venit ca urmare a crizei furibunde din Grecia. Aventurile comune ale Germaniei și Franței, ca superstate ale zonei euro, și Greciei, ca eșec euro, amplificat de o guvernare comunistă, au generat un spectacol dezordonat și foarte neeuropean. Acordul smuls Greciei de presiunile germane e, deja, irelevant. Nimeni nu crede că acordul va repara ceva și, în plus, e destul de clar că, după brambureala ateniană, Germania și Franța au înțeles să treacă la alt nivel de planificare. Mai întîi, Președintele Hollande, tumefiat de insucese economice interne, setos de procentaje pozitive și neliniștit de demonstrația de forță a Germaniei, a lansat ideea unei zone euro fortificate și autonome. Statele membre ale zonei euro ar urma să fie conduse de un guvern propriu, cu un ministru de finanțe și un buget unic. Planuri similare au răzbătut și de la Berlin, unde ideea nu e tocmai o noutate și a fost deja evocată de Wolfgang Schauble, ministrul de finanțe german și Imperatorul nedeclarat al monedei euro.

Evident, o asmenea restructurare ar lăsa statele Estului într-o zonă încă mai incertă și mai depărtată de Europa de Vest. Simplul fapt că zona euro a început să gîndească în termeni porpii conduce la apariția unei noi Europe. Politicoșii îi spun „Europa cu doua viteze”. Realiștii, mai ales realiștii est-europeni, i-ar putea spune Europa „din nou divizată”. Căci o guvernare proprie a zonei euro n-ar fi o simplă formulă de reajustare economic-financiară ci o decizie cu consecințe politice imediate. Statele Estului, cel mai numeros grup din afara zonei euro, ar deveni, dintr-o dată, un apendice al Uniunii Europene, o entitate asociată, dar nu identică.

E posibil ca planurile enunțate sau evocate de Franța și Germania să nu fie formalizate. Dar e la fel de posibil ca statele membre ale zonei eruo să se desprindă într-un bloc separat de facto, fără o decizie formală. Chestiunea e, deja, înconjurată de confuzie. Mai întîi, pentru că apetența esticilor pentru moneda euro a scăzut după harababura din Grecia. Guvernatorul Băncii Centrale a Poloniei, fostul Prim Ministru Marek Belka, s-a declarat neintersat de admiterea într-o zonă a cărei monedă e „în flăcări”. Observația e logică. Mai puțin logică e poziția promotorilor monedei euro care au avut nevoie de 20 de ani pentru a înțelege că proiectul pe care l-au susținut dincolo de orice obiecție nu e compatibil cu o Uniune Europeană integrală. Oricum, evoluțiile dramatice ale ultimilor cîțiva ani, găsesc Europa de Est prinsă într-o situație incertă. Handicapului inițial i s-au adăugat o viziune vest-europeană absentă sau, în cel mai bun caz, neglijentă, și reapariția spectrului rus. Într-un fel surprinzător și amar, Europa de Est e, în acest moment, marele străin în plină Uniune Europeană. Cum s-a ajuns aici nu e tocmai greu de înțeles, dar discuția cere curaj. Și spațiu, într-o postare viitoare.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Europa de Est, Radio Europa Liberă


Europa de Est - Marele Străin (I)

 

Surprizele istorice sînt tîrzii și îndelungate. Nimeni nu e mai în măsură să constate această constantă dificilă decît Europa de Est. La 25 de ani de la căderea dictaturilor comunsite, Europa de Est are neplăcerea crescîndă de a înțelege că nu e tocmai clar așezată pe hartă.

Est-europenii au presupus automat, dar și îndemnați de o insistentă retorică pro-democratică și prooccidentală, că partea lor de lume e în mod natural o continuare a celeilalte jumătăți europene. După toate așteptările, Europa de Est urma să facă lin joncțiunea cu Europa de Vest, după modelul a două stații orbitale care se întîlnesc în spațiu și cuplează perfect. Nu a fost, și, la 25 de ani de la presupusa declanșare a îngemănării, nu e așa. Europa de Est nu mai e ce-a fost, dar nici nu a devenit parte a lumii cu care trebuia să se regăsească. 11 state est-europene sînt, astăzi, membre ale Uniunii Europene, dar această formă de adopție nu e nici încheiată, nici previzibilă. Începînd cu liniile mari ale raporturilor între statele Estului și blocul occidental, totul e de discutat, din ce în ce mai mult de discutat.

Primele semne au apărut îndată după euforia reunificării europene. Societățile Estului au fost alocate unor programe de reformare și reeducare care urmau să alinieze standardele juridice, economice și politice sau, cu alte cuvinte, să pună Europa de Est și Europa de Vest în aceeași matcă. Reușita acestui proces e notabilă, dar e în continuare greu de spus cît din acest succes e formal și cît e deja integrat în felul de viață al est-europenilor. Mult mai evidente au fost alte cîteva rezultate. Mai întîi, un transfer masiv de populație și forță de muncă din Est în Vest. Combinată cu transformarea piețelor est-europene în piețe de desfacere pentru economia vest-europeană, această situație a întărit rolul de asociat secundar al statelor est-europene. Acest aranjament a produs deja o tulburare internă masivă în statele Estului.

România, părăsită de cel puțin trei milioane de oameni, e un caz tipic. O forță de muncă în descreștere și un minus masiv în vitalitatea socială, însoțite de degradarea fizică a populației și de o economie retrogradată la situația de consumator-prestator de servicii minore, riscă să pună sub semnul întrebării viitorul. România trăiește din ce în ce mai mult în afara propriului proiect și s-ar putea afla destul de curînd în situația unui stat de categoria a doua. Nu atît un stat eșuat, cît un stat precar, cu valoare muzeală. Viitorul pare să indice o națiune care a pierdut forța de invoație și trăiește, la limită, din improvizațiile și rebuturile care dau tonul în toate sectoarele, de la învățămînt, administrație și sănătate pînă la guvernarea politică. Dar toate astea erau, orarecum previzibile. În fond, România și multe alte state europene nu puteau evita acest scenariu și nu aveau cum să ridice pretenții, după îndelungata descalificare generală impusă de regimul comunist.

Transformarea existențială forțată de comnunism s-ar putea dovedi irecuperabilă sau, în cel mai bun caz, va fi depășită într-o etapă istorică depărtată și, deocamdată, inimaginabilă. Pînă aici se poate vorbi de practica inevitabilă a faptelor și datelor istorice. Oricît și-a imaginat și dorit așa ceva, Estul nu avea cum să sară peste propria istorie. Intervenția Europei de Vest și rețeta de integrare europeană au aterizat într-o complicație profundă pentru care nu erau echipate. Dacă asta e parțial de înțeles, lucrurile se schimbă radical atunci cînd trecem de la practica istorică la viziunea politică. Altfel spus, de la calitatea primei operații la planul de perspectivă, de la deciziile din mers la viziunea europeană pentru Esuropa de Est. Întrebarea „cum ne descurcăm cu Europa de Est?” a fost înlocuită brutal de întrebarea „ce avem de gînd cu Europa de Est?”. Răspunsul e, din păcate, ininteligibil.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Europa de Est, Radio Europa Liberă


Razna prin lume (II)

 

O dereglare de neînțeles pare să cuprindă mase mari de tineri care fug nemulțumiți de lumea lor și caută locuri cît mai îndepărtate. Mai mult decît atît, noii călători caută experiența radicală, emoția extremă sau - cum cred cei mai mulți  - trăirea autentică. În consecință, unii sfidează jungla, alții înălțimi pe care le găsesc după moda așa ziselor sporturi extreme. Mulți încearcă escaladări fără echipament de protecție sau se plimbă senini pe muchia blocurilor, pe macarale și acoperișuri ridicate peste zeci de etaje.

Turismul aventurier cere admirația și pare că o merită. Însă curajul acestor călători e, de foarte multe ori, un amestec de aroganță și ignoranță. Cei ce pleacă nu știu nimic despre locurile pe care le țintesc sau știu un singur lucru: că e vorba de ținuturi exotice, pline de culoare și viața neconformă cu obiceiurile de acasă. Așadar, călătoria e un soi de protest împotriva presiunii de acasă. Însă asta nu poate ține loc de cunoaștere elementară. Tinerii aventurieri nu știu și nu bănuiesc ce îi așteaptă la destinație. Și nici nu vor să știe. O aroganță extremă pîndește în spatele ignoranței. Fără să o spună, ei presupun că lumea din afară, oricît de depărtată și necunoscută, e datoare să se dea la o parte, să îi protejeze, să le facă pe plac și să le garanteze distracția. Ideea după care fiecare din ei e o ființă unică și încărcată de drepturi totale e înrădăcinată în mintea acestor oameni care au crescut înconjurați de această presupunere și sînt gata să se revolte ori de cîte ori ceva nu le urmează dorințele. În aceste condiții, călătoria aventuroasă devine un soi de vagabondaj șic. O plăcere în plus, fără obligații și temeri, fără respect pentru limite și obstacole.

Pentru cine urmărește urmele foto și video ale acestui tip de turism e clar că tinerii aventurieri se dezlănțuie într-o formă de libertate vecină cu orgia și prostia. Călătoriile sînt un prilej de exces, alături de alți călători care se amestecă într-un iureș de beții, sex și gesturi extreme. În fond, cei ce se arată dezbrăcați sau urlă pe vîrfuri de macarale nu fac nimic deosebit de ce fac acasă la așa zisele petreceri de sfîrșit de săptămînă. Tinerii care caută autenticitate și senzații tari omoară același gol și acasă și la 2000 de km depărtare. Există bineînțeles și un discurs menit să explice și să înnobileze acest soi de isprăvi. De fiecare dată, cei scăpați teferi din junglă sau de pe coarda întinsă peste o prăpastie spun că au reușit ceva important, că au dovedit ceva, că au depășit un „challenge”, adică o încercare.

Mai aproape de recorduri sau de ruleta rusească, aceste încercări au în comun lipsa completă de valori. Fără să se sprijine pe date și valori de vreun fel, aceste sforțări stau, pur și simplu, suspendate în aer ca niște trăznăi inexplicabile, care mărturisesc o complicație nervoasă și atît. O frustrare adîncă îi mînă spre necugetare programată pe acești oameni care strigă, fără să-și dea seama, de spaima propriului gol. Biologia pură pășește pe locul culturii și provoacă încercări în care senzațiile și corpul au totul de făcut.

Nu mai puțin trist e cazul turiștilor cuminți și bine așezați în societate care țin cu tot dinadinsul să viziteze locuri de mare splendoare istorică fără să țină seama de forma actuală a istoriei. Cozile se lungesc la monumente din Libia, Egipt, Siria și alte locuri măcinate de masacre și războaie sălbatice. Ignoranța e, în acest caz, o formă de indolență pașnică. Turiștii habar n-au pe ce lume trăiesc. Cei mai mulți se scuză spunînd că nu fac politică. Așa e. Dar alții fac. Nici avertismentele oficiale ale Guvernelor nu sînt luate în seamă. Presupunerea intimă rămîne aceeași: o fi rău în cutare loc, dar răul de acolo are datoria să mă ferească pe mine. Mană cerească pentru rețelele teroriste, turiștii care insistă să călătorească în teatre de război sfîrșesc uciși de bombe sau, în cel mai bun caz, ca ostateci pe care, tot în cel mai bun caz, guvernele țărilor de baștină sînt datori să îi răscumpere. Cazul turiștilor francezi și germani răscumpărați recent din Mali e un scandal. La fel, episodul tragic al turiștilor secerați pe o plajă, în Tunisia, la numai două luni după ce alt grup fusese masacrat la un muzeu din capitala Tunisiei. Odată aduși acasă, supraviețuitorii au explicat, așa cum o fac cei mai mulți aflați în situația lor, că a continua să faci turism e un gest de normalitate care sfidează violența. Nu e clar, pînă acum, dacă vreo rețea teroristă a fost impresionată de normalitatea turiștilor, dar explicația acestor călătorii riscante pare, mai degrabă, prostia. Sau mai curînd comoditatea unor oameni care refuză să înțeleagă pe ce lume trăiesc sau au fost educați să creadă că realitatea există doar pentru a-i însoți în mod plăcut. 

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Razna prin lume (I)

 

E ceva de discutat îm jurul faptelor general acceptate? Pot fi evidențele pașnice și democratice puse sub semnul întrebării? De pildă, ce ar fi spus despre călătorii? E ceva de obiectat? În fond toată lumea călătorește de voie, de nevoie, după secole lungi în care mișcarea era aproape imposibilă sau cerea timp, neînchipuit de mult timp.

Vremurile în care o călătorie de la Chișinău la București, ca să nu mai vorbim de o expediție Chișinău-Roma sau Atena, erau o raritate nu sînt chiar atît de îndepărtate. Pe la 1870, scriitori ca Vasile Alecsandri și Ion Ghica, aveau toate motivele să pună în scris impresii de călătorie. Poștalionul făcea, lăsînd în urmă cai înspumați și vizitii deșelați, mai bine de o săptămînă, de la București la Iași.

După mai puțin de o sută de ani, călătoriile au devenit o obișnuință fără necaz, un sport, o ocupație de masă și un hobby de nerecunoscut. Turismul a înlocuit toate cuvintele care se chinuiau să descrie importanța și greutățile unei călătării. După 1960, turismul de masă a transformat orice destinație într-o țintă rezonabilă. În cîteva decenii, a călători a devenit tot mai ușor, aproape insesizabil de ușor. În același timp, calitatea turiștilor a coborît simțitor.

Democratizarea călătoriilor a creeat o deschidere în care s-au revărsat milioane de oameni, însoțiți de dorințele, nevrozele și educația lor prezentă sau absentă. Rezultatul e o invazie fără obiectiv. Cei ce călătoresc pentru că sînt obligați să caute un loc de muncă sau pentru că așa le cere meseria sînt net întrecuți de mase enorme care se vîntură dintr-un colț în altul al lumii, mînați doar de o obligație modernă care le spune că trebuie să se ducă „undeva” și să facă vacanțe departe, cît mai departe de casă. Cei mai mulți turiși ai valului care  încarcă avioanele sfîrșeșsc prin a nu vedea mare lucru: turismul presupune fie dormitorul luxos al hotelurilor de plajă izolată, fie o goană de grup pe la monumente și muzee care sînt fotografiate și filmate frenetic de oameni care n-apucă să vadă nimic.

Călătoriile care educă au dispărut aproape cu totul. Odinioară, oamenii erau atenți la viața, caracterele, legile, istoria și obiceiurile locurilor pe care le vizitau. Literatura de călătorie, pictura, filozofia și muzica inspirate de călătorii atente și lungi prin ținuturi necunoscute au făcut școală. Aproape tot sudul uitat al Europei, din Portugalia pînă în Grecia,  a fost practic redescoperit de călători-scriitori și de cărțile lor. Fascinația pentru Italia a fost declanșată în mare măsură de scrierile unor Byron și, mai ales, Goethe.

Pînă aici - despre călătorii culturali, azi, o specie aproape dispărută. Dar problemele abia încep. Căci a doua mare categorie de călători contemporani e compusă din turiștii care caută aventura. Nu e vorba de cazuri izolate. Mase uriașe de oameni de toate vîrstele pleacă, pur și simplu, unde îi taie capul chemați de promisiunea că vor simți lucuri pe care nu le-au mai simțit vreodată în lumea care i-a născut. Excelează tinerii și mai ales tinerii din lumea anglo-saxonă. Turismul aventurier nu e unitar și adună oameni de peste tot, dar nu e nicăieri mai popular decît în țări ca Marea Britanie sau Statele Unite. Acolo s-a înrădăcinat tradiția ca după încheierea studiilor liceale și înainte de studiile universitare, tinerii să îți permită un așa numit „gap year”, an de pauză, pe care îl petrec pe drumuri, de preferat în locuri cît mai exotice și sălbatice.

Ce se întîmplă mai departe e de aflat din știri. O dată la cîteva săptămîni, presa aduce la cunoștința celor de acasă tot felul de noutăți triste provocate de accidente stupide în împrejurările cele mai bizare. Așa de pildă, în ultimele cîteva săptămîni, o entuziastă a vieții sălbatice a fost mîncată de un leu, la un safari în Africa, după ce a decis că poate fotografia animalul de la cîtiva pași. O tînără englezoaică, însoțită de prietene din toată Europa, a găsit de cuvință să se dezbrace pe vîrful unui munte venerat de localnici în Malaezia. Grupul s-a trezit arestat. Un alt englez a fost sfîșiat în jungla indoneziană, după ce a hotărît că numai singur-singurel poți înțelege mai bine viața sălbatică. Un altul a făcut același lucru în Alaska și a terminat ucis de urși. O tabără de elevi englezi a crezut că își poate pune corturile în vecinătatea unei familii de urși polari. Ideea a costat trei vieți.

TaguriBlog, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Drumul spre realitate (II)

 

În fond, nu trebuie să fi economist sau politician ca să înțelegi repede ce e cu Grecia. Situația era limpede de la bun început: țara a rămas lefteră, e datoare pînă în gît și nu poate produce nimic. De cînd vorbim de stat modern, Grecia a cheltuit mult mai mult decît a produs și decît a încasat (dacă a încasat ceva notabil) din taxe și impozite. Pentru a face față acestei situații cvasipermanente, guvernele Greciei au făcut mereu unul și același lucru: s-au împrumutat. Sistemul a funcționat, datoriile au crescut și toată lumea a rămas convinsă că, pentru prima oară în istorie, scadența nu va veni vreodată.

Dar ziua plății a venit. Odată admisă în Uniunea Europeană și în zona euro, Grecia a intrat într-un sistem care o leagă de creditul, dar și de interesele celorlalte state membre. După ce întregul edificiu european a fost lovit de criza declanșată în 2009, era clar că zilele lipsite de griji ale Greciei se apropie de sfîrșit. Simplificînd, lumea s-a schimbat după 2009, nimic nu mai e pe gratis, Grecia e în fața notei de plată cumulate și nu îi poate face față. De aici încolo, încep complicațiile.

În mod normal, într-o asemenea situație, parcursul e simplu: datornicul plătește sau e izgonit. Dar Grecia e o țară, nu un datornic oarecare și, în plus, e parte a unui sistem care leagă toate statele membre ale UE și ale zonei Euro. Dacă Grecia e lăsată să cadă, toată lumea va păți ceva, iar moneda euro va avea de pățit cel mai mult. Așadar, ideea după care Grecia trebuia dată afară pentru a proteja zona euro e, medical, corectă și politic imposibilă. Nemaivorbind de consecințele strategice pentru Europa care ar fi scăpat de Grecia și ar fi primit în schimb o breșă enormă lăsată de un guvern stîngist și de o națiune cu vechi tradiții socialiste la dispoziția Rusiei.

Ceea ce înseamnă că Germania, ca principală putere europeană, n-a avut de luat o decizie simplă. Cancelarul Merkel a încercat să apere integritatea proiectului european și a impus un plan extrem de sever care menține, totuși, Grecia în euro. Numai că această formă de europenism forte s-a dovedit rapid o fundătură. Criza Greciei a dovedit rapid că proiectul european are un adversar formidabil: realitatea.

Retrogradă, imprevizibilă, mărginită, încăpățînată și cum o mai fi ea, realitatea politică și economică a Europei nu s-a făcut nevăzută doar pentru că liderii europeni au construit un proiect în care nu există loc pentru ea. Europa unită a plecat de la ideea că toate statele membre sînt sau vor fi la fel, că toate vor înainta spre comasare politică, vor converge economic și vor putea folosi, treptat, aceeași monedă. În teorie și în lumea idealurilor, acest proiect ambițios și luminos nu avea de ce să se teamă. În realitate, același proiect presupunea cu necesitate un lucru: unificarea politică. Toate statele membre, trebuiau conduse de o singură voință politică și dintr-un singur centru. Toate statele membre urmau să se supună cedînd suveranitatea și acceptînd legi, bugete și impozite comune. În lipsa acestei condiții, realitatea diversă și contradictorie a statelor membre nu putea fi domesticită.

Însă proiectul european a înaintat fără să țină seamă de aceste cerințe. Fondatorii și motoarele lui principale, Germania și Franța au împins dezvoltarea Uniunii ca și cum toate condițiile ar fi fost îndeplinite. Totul în numele Europei. Obiecțiile au fost ușor de respins de la înălțimea marelui proiect iar criticile au fost lesne ridiculizate ca obiecții înapoiate și meschine. Statura morală a blocat complet viziunea politică. Așa se facă că, în momentul în care realitatea a dat buzna peste proiect, Germania s-a văzut în situația de a prescrie Greciei un program care vrea să salveze Uniunea dar nu are nici o legătură cu realitatea. Germania a pus un bandaj acid acolo unde nici măcar o operație nu mai putea aduce salvarea. Singura soluție era înlocuirea pacientului. Grecia e într-o stare atît de gravă încît tratamentele cele mai dure nu mai ajută.

Doar o revoluție politică și economică la capătul căreia Grecia devine o altă țară poate salva situația. Așa ceva e imposibil. Acordul semnat de Grecia și creditorii internaționali se bazează pe supoziția că problemele Greciei sînt un accident grav, dar reparabil. Problemele Greciei sînt cu totul altceva. Sînt Grecia însăși. Ideea europeană a presupus că Grecia poate fi o excelentă țară europeană pentru că așa au decis inițiatorii nobilului proiect UE. Eroarea e evidentă astăzi.

Utopia și realitatea s-au ciocnit catastrofal la Atena. Daunele sînt colosale. Nimeni nu mai știe drumul. Planurile semnate sub presiune au căzut în cîteva zile, deși asta nu înseamnă că nu vor fi aplicate. De aici încolo, urmează deruta. Germania nu poate accepta iertarea de care are nevoie Grecia pentru că a doua zi Italia, Spania sau Portugalia vor cere același lucru. Regulile, principiile și tratatele au rămas deja în urmă, sfărîmate de mutări disperate care încearcă să astupe tot mai multe fisuri deodată. Nimic nu mai e interzis și, în același timp, nimic nu mai e salvator. Criza Uniunii Europene a început, grăbită de marea problemă greacă, și va continua în forță pînă cînd realitatea și rațiunea vor dicta noul contur al Europei.

TaguriBlog, criza greacă, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Drumul spre realitate (I)

 

Așadar, criza continuă. E, poate, mai clar, acum, că așa zisă criză a Greciei nu e un episod controlabil ci o întorsătură istorică. Un Raport al Fondului Montear Internațional (FMI), mai întîi confidențial, apoi dat publicității, a tras preșul de sub picioarele și așa șubrede ale celor ce au încheiat duminică spre luni Acordul între creditorii internaționali și Grecia.

Duminică noaptea, după ce a impus propriul scenariu, Germania socotea, poate, că a reușit să iasă cumva din pîrjolul grec. Miercuri dimineață, totul s-a năruit. Raportul FMI spune cîteva lucruri de importanță extremă care fac din Acordul cu Grecia o bucată de hîrtie lipsită de sens și viitor. Mai întîi și mai întîi, FMI conchide că, în condițiile actuale, Grecia nu are nici o șansă să își plătească datoriile. Acum două săptămîni, FMI calcula că nivelul datoriei publice grecești va ajunge la 170% din PIB în următorii doi ani. După două săptămîni, același FMI socotește că nivelul datoriei va atinge, de fapt, 200%. Rezultă de aici că rețeta prescrisă de Germania e bună de coș. Injecția de 86 de miliarde de euro promisă de Comisia Europeană e perfect inutilă. Măsurile de austeritate extremă impuse de Germania nu vor repara nimic. Grecia se va scufunda mai adînc în mizerie.

Ideea dragă europenilor după care Grecia va trece pe creștere economică și va deveni în cîțiva ani un stat normal e o fantezie convenabilă și atît. În aceste condiții, FMI crede că a mai rămas o singură soluție cît de cît realistă: scutirea parțială de datorii, reeșalonarea restului pe cel puțin 30 de ani și, încă mai mult, transferuri directe în bugetul de stat grec. Mai clar, nu există altă soluție decît ștergerea unei mari părți din datorii, amînarea plății pentru rest, plus sume colosale trimise în ajutor statului grec.

În fața acestor observații, planul german e nu numai blocat dar și absurd. Asta cu atît mai mult cu cît Germania a intrat duminică la negocieri cunoscînd diagnosticul pus de FMI. De fapt, toată lumea știa ce știe FMI-ul. Nu era nici un mister. Grecia e un stat eșuat. Cu toate astea, cancelarul Merkel și ministrul de finanțe Schauble au văzut documentul, la acea dată confidențial, și au decis să îl ignore. Schauble a încercat, măcar, să scoată bolnavul din casă și a presat pentru o excludere temporară a Greciei din zona euro.

Odată făcut public, diagnosticul FMI are consecințe formidabile. Mai întîi, credibilitatea Germaniei și a planului european, impus fără temeiuri economice reale, e la pămînt. Apoi, Parlamentele grec și german care trebuie să aprobe Acordul sînt puse într-o situație jenantă. Cum vor vota parlamentarii greci și germani în favoarea Acordului știind că Acordul nu rezolvă nimic? Vor vota pentru? Asta nu va face decît să devalorizeze parlamentele și să le pună sub culpă într-un viitor destul de apropiat.

Primul Ministru grec Tsipras a reusit să potolească rebeliunea în propriul partid, dar a trebuit să se bazeze pe voturile opoziției pentru a trece Acordul prin Parlament. Asta, după ce Tsipras însuși, a mărturisit marți seară într-un interviu televizat că a semnat un Acord în care nu crede. Drama a trecut în farsă. Guvernul grec e împotriva planului pe care îl sprijină, în fața Parlamentului grec au demonstrații anti-austeritate împotriva unui guvern anti-austeritate, iar opoziția greacă trece un proiect susținut de guvern. Logica lipsește cu totul. Nimeni nu crede în soluția aleasă, dar toată lumea declară că soluția trebuie păstrată.

În Germania, cancelarul Merkel riscă, deasemenea, revolta parlamentarilor. Merkel va trebui să își convingă parlamentarii că trebuie să aprobe Acordul din motive care n-au nici o legătură cu logica și cu economia. S-ar putea ca Merkel să invoce salvarea Europei. Dacă o va face, Merkel va păși în mijlocul unei contradicții infernale: Europa trebuie apărată de ea însăși. Altfel spus, proiectul european e, acum, la un pas de abis, dar a fost dus acolo de orbirea propriilor susținători. Criza din Grecia e, din acest punct devedere, manifestarea unei realități fundamentale pe care Europa a nesocotit-o sau a declarat-o nulă, fără să înțeleagă că va fi ajunsă din urmă de adevăr.

TaguriBlog, criza greacă, Traian Ungureanu, Radio Europa Liberă


Grecia - între selfie și harakiri (II)

Moldova Blog Traian Ungureanu Square Banner

 

                       Numai amintirea trecutului august și turismul au racordat Grecia la orbita occidentală. De facto, Grecia, ca stat politic și economic, aparține Estului. În mare parte, tocmai subdezoltarea și lupta pentru regăsirea identității au dat Greciei coloratura politică pe care o recunoaștem și astăzi. Grecia a intrat, lăsînd la o parte cîteva mari excepții artistice individuale, pe traiectoria calsică a balcanismului politic. Un naționalism interminabil, un colectivism mereu vecin cu socialismul și o limbariță infernală cunsocută sub numele de demagogie sînt trăsături cheie pe care Grecia politică le-a dus la extrem. Cu timpul, după șocul războiului civil și, mai ales, după importurile ideologice ale anilor 60, Grecia a devenit o bază extraordinară de radicalism stîngist. Ultimii 20 și ceva de ani, au dat la iveală o specializare extremă în contestație, susținută de o nouă elită doctă și ultraideologică. Starul antioccidentalismului și fostul Ministru de Finanțe Yannis Varoufakis, alături de noul Ministru de Finanțe și ultramarxistul Euclid Tsokalotos sînt produse remarcabile și incurabile ale ideologiei. După studii politico-economice de preferință în Marea Britanie, cei doi dar și nucleul care dă direcția mișcării Syriza au devenit ideologi absoluți - minți abile și, în același timp, prizoniere ale unei viziuni tenebroase și dogmatice despre lume. Acești oameni sînt convinși că lumea e împărțită în centre de putere și centre de suferință. Capitalismul e un sistem întunecat care dictează exploatarea popoarelor periferice. Eliberarea nu poate veni decît prin demolarea lumii de falsă democrație a capitalismului. N-ar trebui să ne scape că Tsipras, Varoufakis și Tsokalotos nu vor să fie doar salvatorii Greciei ci și ai Europei. Ce vine de la Syriza e bun pentru Grecia și, mai departe pentru Europa, pentru că propune soluțiile universale care pun capăt unui rău universal. Tsipras și colegii nu sînt politicieni ci ideologi scăpați la guvernare. Grecia a ajuns aici condusă de fermentația obscură a ideilor devenite resentiment într-o societate care nu crește și trebuie să-și găsească alibiuri. Poveștile care așază Grecia în rîndul europenilor dezvoltați sînt o enormă eroare de observație. Poveștile ce văd puntea ce leagă Grecia de Elada sînt pură fantezie. Sau escrocherie. Cel mai rău lucru ce paște Grecia pe viitor e tocmai continuarea acestei formule care amestecă un amor propriu bezmetic și practici politico-economice sinucigașe. După faimosul referendum de democrație maximă, Grecia e undeva între  selfie și harakiri. Grecii se iubesc mai mult decît niciodată și se pregătesc să-și vină de hac. Da, există o bătălie pentru Grecia dar asta înseamnă altceva decît cred mulți. Tratamentul economic și politic adus de Uniunea Europeană și cerut grecilor nu e o formă de subjugare, așa cum crede Varoufakis, ci o încercare masivă de recuperare a Greciei. O șansă de readucere a Greciei în zona civilizației europene de care s-a desprins demult, după ce a inițiat-o.

În exclusivitate