Distanța pe care statele „mai europene” ale Uniunii Europene o așază între România și centru e suficientă pentru a ne asigura marginalitatea. Tot ce adăogăm prin mijloace proprii e tocmai bun pentru a ne scoate din joc. Presa continuă să ne spună că așa zisa criză euro e un episod palpitant și trecător. Nimeni nu pare să înțeleagă că episodul palpitant pe care presa îl tăvălește printre silicoane și bîrfe sub-politice e începutul unei istorii care ne va ține alături sau ne va decarta între surplusuri. Cu cît știm mai puține lucruri clare și cu cît înțelegem mai multe aiureli, sub îndrumarea unei prese interesantă doar prin propria ignoranță, cu atît mai adîncă deruta.

Riscăm să ne trezim față în față cu ceva mare din care nu vom înțelegem nimic: viitorul. Ar trebui să știm, deja, că jocul de forțe global a scris, dintodeauna, istoria Româneiei și a multor alte state mai mari decît noi. În fond, nu e nimic de înțeles din ce sîntem astăzi, fără realinierea europeană finalizată de căderea Zidului la Berlin și fără marele șoc din 11 septembrie 2001. E, probabil, timpul să înțelegem că tratamentul mediatic rezervat publicului în Romînia nu e reflecția actualității ci o metodă de izolare. Și nu e vorba doar de marele cicluri istorice.

Să vedem știrile ultimelor 72 de ore: Austria limitează împrumuturile bancare în estul Europei - Primul Ministru britanic recunoaște că nu poate relansa economia - așa numita supercomisie însărcinată cu identificarea mijloaceleor de reducere a deficitului bugetar american cu 1,9 trilioane dolari își recunoaște eșecul după două luni de negocieri - Franța e tot mai aproape de pierderea ratingului maxim de credit - Bundesbank prognozează o creștere economică modestă în Germania. Toate fac prima pagină în statele care au depășit psihoza locală a politicii de acvariu.

Au toate aceste evoluții în avalanșă vreo importanță pentru noi? Mai mult decît atît: sînt adevărații decidenți ai evoluției noastre generale. Nu pentru că sîntem mici și la mîna cabalei financiare mondiale ci pentru că sîntem, în sfîrșit, parte a lumii și urcăm sau cădem odată cu ea. Din acest punct de vedere, figurile oligarhice care defilează pe ecrane și dictează prima pagină sînt un eșec total, o trupă de ciobani depășiți, cu banul la saltea și lăutarii la îndemînă. Povestea crizei pare extraordinar de complicată dar asta numai în discuțiile pe care specialiștii le folosesc mai ales pentru a-și premia ego-ul. În rest, povestea euro nu e nici complicată nici intransmisibilă.

Ce se întîmplă? Moneda Europeană Unică (Euro) nu face față situațiilor economice distincte și contradictorii din statele care au adoptat-o. Ca orice monedă, euro reflectă o economie, numai că, în acest caz, e vorba de 27 de economii. Admițînd, totuși, presupunerea prin care euro poate conecta 17 economii și influența alte 10, regulile rămîn în picioare. Astfel, o economie e puternică sau slabă din două motive: a) pentru că e competitivă, adică pentru că produce și exportă lucruri mai bune și mai ieftine decît alte economii și b) pentru că e e credibilă pentru cine are bani de pus la treabă și, în consecință, atrage fonduri și investiții de afară.

Euro e în dificultate pentru că economiile pe care se sprijină sînt în dificultate iar banii din afară (piețele) nu au încredere în statele zonei euro (statele care au adoptat moneda euro). Cum a ajuns atît de rău, un grup de state care e totuna cu lumea bună a economiei mondiale? Cum de are probleme atît de grave un grup de state care a asigurat după 1945, prosperitatea cetățenilor săi? Mai întîi, un pic de istorie.

Ce s-a întîmplat? Istoria nu e chiar atît de încurcată, deși rămîne puțin cunoscută. Europa Occidentală a fost relansată după război de investiția în reconstrucție, de Planul Marshall, care a pus la dispoziție asistență americană, și de acordul națiunilor vest-eruopene care au acceptat că trebuie să găsească formula politică pentru a evita un nou război. Economiile și-au revenit și au răspîndit, după 1960, o prosperitate galopantă. Proiectul politic a făcut deasemenea pași înainte și a început să schițeze din ce în ce mai ferm ideea unei Organizații Comune Europene.

Anii cei mai buni ai Europei Occidentale au construit, între 1960 și 1990, imaginea cu care lucrăm și astăzi: o lume bogată care a descoperit secretul bunăstării, o lume liberă cu democrație reală și alegeri cinstite. Recapitulînd, faimosul success postbelic occidental s-a sprijinit pe două argumente: economie deschisă și politică democratică. Prosperitatea legendară a Europei Occidentale a dat, chiar, impresia că a pus capăt istoriei. Vremurile bune urmau să continue. La nesfîrșit. N-a fost așa.

De ce s-au încheiat vremrurile bune? Pentru că prosperitatea a început să își consume sursele. Altfel spus, bogăția extraordinară a lumii occidentale a permis apariția unui sistem generos de asistență socială. Treptat, societățile s-au obișnuit cu ideea că sînt îndreptățite la beneficii și protecție permanentă. Orele de lucru s-au redus, vîrsta de pensionare a scăzut, numărul pensionarilor a crescut odată cu longevitatea populației. Statele occidentale au menținut linia încurajată de prosperitate și au plătit tot mai mult pentru un sistem de asigurări tot mai vast și mai costisitor.

Anglia, de pildă, discută de cîteva săptămîni o idee revoluționară: plafonarea sumelor de asistență socială la 2000 de lire (2300 euro) neimpozabile pe lună. Propunerea a fost întîmpniată cu sfîntă indignare de figuri publice și specialiști care și-au pierdut, în mod evident, mințile. Cert e că întreținerea societății a devenit cea mai importantă problemă politică a lumii occidentale. Societățile au devenit dependente de un nivel de viață și protecție extrem de scump iar guvernele au devenit mașini de furnizat asistență și beneficii.

Viața politică a fost înghițită de o agendă cu un singur punct: garanțiile de bunăstare și asistență. În consecință, alegerile s-au transformat, cu totul sau parțial, în licitații: alegătorii ascultă ofertele și decid. Însă de oferit, toate partidele și toți politicienii sînt obligați să ofere ceva. Atît stînga cît și dreapta au înțeles că pot guverna numai și numai dacă fac una și aceași politică internă, adică dacă plătesc alegătorilor ce e necesar și chiar mai mult. Competiția pentru satisfacerea unui electorat tot mai pretențios a împins guvernele la împrumuturi. Costurile tot mai mari ale beneficiilor, pensiiilor și asigurărilor de tot felul au fost acoperite din împrumuturi interne sau de pe piața internațională de credit. Băncile au dat, guvernele s-au îndatorat.

Un factor de presiune în plus a apărut în anii ’70, forțat de propaganda și acțiunile politico-militare ale regimului comunist sovietic. Propaganda sovietică, amplificată gentil de intelectuali occidentali, a răspîndit mitul vieții perfect protejate în comunism, unde spitalele și școlile sînt gratuite iar locuințele sînt subvenționate de stat. Guvernele occidentale au înțeles că pot para acest soi de minciuni atractive asigurînd un nivel foarte înalt de asistență socială.

A doua problemă a venit odată cu desfășurările militare sovietice care au plasat o centură nucleară în jurul Europei de Vest și au încercat să preia controlul politic, sprijinite de o enormă campanie pacifistă, de simpatia socialiștilor din cîteva state occidentale, în primul rînd Germania, și de mase de tineri protestatari spălați de creier în universități și medii de informare stîngiste. Între 1975 și 1985, Europa de Vest a fost la un pas de absorbția în sfera de influență sovietică. Marea criză ideologică a acelor ani a rămas neînțeleasă sau a fost uitată, sub influența  unei stîngi care trebuia să își acopere neapărat eșecul. Însă pericolul a fost cu adevărat terminal, nu mai puțin terminal decît criza pe care o numim astăzi criza euro. Proiectul a eșuat.

A doua apriție americană, de data asta cu sisteme anti-rachetă, a blocat factorul de șantaj sovietic. Însă o parte însemnată a tineretului, intelectualilor, mediilor de informare și a argumenteleor morale erau pierdute. După, economie și politică, rolul jucat în istoria posbelică de cultură și educație era fixat. Pentru guvernele occidentale, recursul la acomodarea ideilor pro-socialiste și execesul de asistență erau inevitabile.

Operațiunea a fost ușurată de experiența continuă a sistemelor de stat care spunea că, într-un fel sau altul, îndatorarea nu contează și că datoriile pot fi plătite cu alte datorii care se „rostogolesc” pe veci. Dacă așa arată viața bună, atunci viața bună presupune datorii. Cum datoriile nu presupun nici un necaz, viața bună poate continua. La nesfîrșit. N-a fost așa.

Politica e, acum, economie. Prevalența temelor, instrumentelor și obiectivelor economice a acoperit complet orice altă sferă de interes și direcție de acțiune. Politicienii înșiși sînt, în măsura în care mai contează sau mai vor să conteze, lideri de opinie și inițiativă economică. Nimeni nu mai reține ultimul gest pur politic al Cancelarului Merkel sau al Președintelui Obama, din simplul motiv că toate gesturile lor sînt de aproape trei ani decizii economice. Pînă și acrobațiile politico-militare ale Președintelui Sarkoyz sînt un capitol uitat și acoperit de decizii economice și summit-uri ale euro-disperării financiare.

În Italia și Grecia, doi Prim Miniștri confiscați de probleme economice au fost debarcați  tocmai pentru că păstrau rezidual elemente de natură politică. Înlocuitorii lor sînt doi tehnocrați, doi guvernatori trimiși de UE în provinciile instabile ale Italiei și Greciei cu mandat economic și totalmente despuiați de ambiții politice.

Economia a intrat în fiecare casă unde ține loc de taifas zilnic, preocupări de familie și calcule de viitor. Economia a preluat atît agenda politicii înalte cît și interesul popular. Din această poziție de supremație completă, economia modifică, acum, tot ce știam despre organizarea vieții în comun și ierarhia societăților. Dar nu neapărat spre binele public.

Obsesia economică e, desigur, justificată de anxietăți majore. Statele europene sînt paralizate de teama căderii economice generale și de dezordinea care ar putea înlocui vechea ordine. Societățile sînt alarmate de perspectiva ruinei sau de noile răspunderi pe care le poate aduce dispariția prosperității asistate. Așadar, mania economiei nu e o modă ci o necesitate impusă. Însă efectele ei deja vizibile împing în afara scenei valori și garanții importante.

În condițiile în care atît statele cît și societățile percep agravarea crizei ca amenințare existențială, cadrul politic al vieții publice pierde din importanță și tinde să devină indiferent. Atașamentul pentru democrație nu mai e nici obligatoriu, nici intangibil. Pe de o parte instituțiile sau liderii europeni consideră că, în condițiile crizei, complicațiile democratice sînt un ritual prea lent. Pe de altă parte, sondaje recent citate de presă anunță creșterea procentului celor care ar fi dispuși să accepte un regim mai puțin democratic, în schimbul unui grad decent de bunăstare.

Problema acestei tendințe vine dintr-o confuzie pe care guvernele și mediile de informare au alimentat-o intens în ultima vreme. E vorba de idea după care marele impas economic a fost provocat de bănci, burse și agenții de credit. Această teorie a permis asocierea imediată a libertății neîngrădite cu criza și a condus, mai departe, la ideea după care un sistem mai puțin liber și mai centralizat e mai sigur.

Nimic nu a încurajat mai mult asemenea concluzii decît baia de știri care prezintă neîntrerupt succesul economic fulminant al Chinei, pe baza impresiei create de o minoritate îmbogățită extrem dar fără referință la sărăcia nu mai puțin extremă a provinciei sau la regimul de asistență socială aproape nul. În baza acestui curent, încearcă acum lideri de guvern din state membre UE să regularizeze „bestia”.

Primul pas ar fi introducerea uni taxe pan-europene pe tranzacțiile financiare. Pregătită de defăimarea oficială a piețelor, această idee e populară și pare îndreptățită: bogații trebuie să plătească iar bogații vinovați, cu atît mai mult. Lăsînd la o parte resentimentele și apelînd la logica economică, consecințele pe care le atrage automat impozitarea tranzacțiilor sînt ușor de estimat: fuga de pe bursele europene și fuga de tranzacțiile europene. Londra și Frankfurt vor fi rapid părăsite.

Piețele vor căuta și vor găsi alt spațiu de lucru. Tot piețele se vor dezlipi de afaceri europene, decartînd în masă bond-uri emise de guvernele statelor din zona euro. În sfîrșit, o altă propunere animată de ostilitate față de piețe urmărește penalizarea agențiilor de rating, acele organizații care stabilesc credibilitatea financiară a unui guvern, dînd „note” pe o scară de apreciere care merge de la perfect la dezastru. Ura față de agențiile de rating vine din partea celor ce s-au ars deja sau nu vor să se ardă de acum înainte.

Evident, nimeni nu mai are timp să spună că agențiile de rating au fost aplaudate atîta vreme cît au dat note mari, confirmînd credibilitatea financiară a guvernelor care se indignează acum. Propunerea va fi sau nu adoptată dar resentimentul rămîne.

Puse cap la cap aceste reacții, descriu un conglomerat european nesigur, în căutare febrilă de țapi ispășitori. Nu e nimic surprinzător în acest tip de reacție, dată fiind nevoia establishmentului politic de a se distanța de criza pe care a provocat-o. Căci declinul dramatic al economiilor europene e rezultatul politicii adoptate, la stînga și la dreapta deopotrivă, în ultimii aproape 40 de ani.

Treptat, consensul politic european a promovat și generalizat o structură de viață publică în care societățile au fost premiate contra voturi și ajutate să își zdrobească singure bugetele. Declinul demografic a dat o mîna de ajutor. Îndatorarea publică, privată și personală a fost declarată o practică fără consecințe, sistemele de educație au fost suprapopulate și, prin asta, piața muncii a pierdut calitate și competitivitate.

Impozitarea tranzacțiilor și cenzurarea gardienilor financiari sînt două răbufniri iraționale, menite să acopere urmele adevăraților responsabili. Amîndouă ar putea fi începutul unei deplasări spre centralism fără instanță critică. Mai bine spus, spre o lume economică bine ferită și, deci, lipsită de  adevăr și competiție. Știm cît de tentante sînt asemenea ficțiuni și unde au dus ele, de-a lungul epocii aparent încheiate 1989. Dacă reflexele acelei epoci se vor reactiva și vor sili istoria să se repete, vom asista la un enorm balans spre diminuarea libertății politice în sensul clasic al noțiunii. Nimic nu e sau nu mai e exclus.

 





Cei cei ce vor să afle, în sfîrșit, cine scrie istoria au acum prilejul să se convingă: toată lumea. Ceea ce nu înseamnă oricine. Într-un plan foarte general, reformularea istorică la care asistăm a început exact acum 22 de ani, pe 15 februarie 1989, odată cu retragerea trupelor sovietice din Afganistan. Unda de șoc a semnalat falimentul economic și ideologic al comunismului, a traversat rapid Estul Europei și a pus în fața unui Occident surprins o nouă realitate strategică.

Căderea sau înlocuirea regimurilor comuniste est-europene a culminat cu reunificarea Germaniei și a forțat, astfel, relansarea proiectului european, într-o formulă menită să garanteze echilibrul european. Vehicolul integrator avea să fie, euro, moneda europeană unică, lansată în 2002 și extinsă, ulterior, la o zonă cu 17 state membre.

Între timp și pe o altă direcție, focarul afgan a continuat să producă efecte. Rezistența antisovietică a ieșit din război nu doar bine antrenată dar și convinsă de menirea ei providențială. Fundamentalismul islamic violent devenea o forță cu agendă revoluționară. Apariția traumatică a acestei noi realități avea să deschidă pe 11 septembrie 2011 o direcție istorică neprevăzută.

În mare, primii 10 ani de reformulare post-comunistă au lăsat impresia că istoria înaintează din nou, sub presiunea factorilor „de profesie”, adică a forțelor care au impus în mod tradițional schimbări de raporturi: războaie, ideologii și rivalități imperiale. Istoria secolului XXI, părea să înceapă repetînd, cu o poftă de înțeles după un lung interludiu prosper și pacific, istoria clasică a conflictelor umane. Știm acum că această concluzie, anunțată de Samuel Huntington încă din 1992-93, e corectă și incompletă. Această primă fază, în care istoria a revenit la o desfășurare mecanică, relativ lesne de urmărit ca narațiune, nu a încetat dar nu mai e singură.

Pe 15 septembrie 2008, Lehman Brothers, una din principalele bănci de investiții americane, se prăbușea, provocînd cel mai mare faliment vreodată înregistrat în Statele Unite. Lehman Brothers deschidea, cu ultima suflare, o prăpastie în care lumea privește și astăzi fără prea mare speranță. Ceeea ce părea, atunci, o criză financiară strict americană, a devenit impas global.

Criza datoriilor suverane, cum se numește mai nou fosta criză financiară americană, a scos la lumină o problemă istorică gravă. Bilanțul forțat de declanșarea crizei a surprins, practic, toate statele industriale occidentale, cu excepția Germaniei, în postura de „datornici vînduți”. Altfel spus, lumea economică occidentală a trecut, după o devoalare fulegrătoare, de la statutul de lider la umilința falitului.

În termeni concreți, lumea occidentală, și în primul rînd centrul ei vest-european, constatau statistic, sub presiunea piețelor, că au intrat într-un declin accentuat, poate chiar terminal. Știrea nu a scăpat „concurenței”. Însumate, lipsa de competitivitate, dispariția apetitului productiv, dependența de asistența de stat, obișnuința cu un stil de viață pasiv și pretențios au produs o oboseală evidentă nu numai pe piețele bursiere dar și într-o politica externă tot mai retrasă și într-o îndoială de sine foarte activă între liderii de opinie occidentali. Toate aceste semnale au fost înregistrate de concurenții sau de rivalii ostili ai Occidentului. Din acest punct de vedere, istoria joacă, încă o dată, împotriva lumii occidentale numai că jocul e diferit. Mecanica tradițională a anilor 1989-2001 a fost un proces vizibil și previzibil. Declinul economic și social pus în evidență de criza declanșată în 2008 e insidios și neașteptat sau, în orice caz, contrar aparențelor.

Mai important, cele două tipuri de schimbare istorică care reformulează lumea din 1989 încoace, se presupun și se întîlnesc. Astfel, relansarea  proiectului european și construcția zonei euro, după falimentul comunist și reunificarea germană, vin din zona istoriei clasice dar se încheie, la celălalt capăt, cu efecte care ilustrează o maladie internă. Se spune adesea că zona euro e tarată de eroarea care a adus economii necompetitive și îndatorate ca Grecia sau Portugalia pe același platou cu Germania sau Olanda. Ceea ce e foarte exact. În același timp, tocmai această asociere defectuoasă a servit, fără voia inițiatorilor, ca instrument analitic perfect. Asta înseamnă că tocmai apariția și extinderea zonei euro au pus diagnosticul final și exact pe care nimeni nu l-ar fi pus sau nu ar fi îndrăznit să-l facă public.

Așadar, o decizie luată din considerente de strategică politică a condus la descoperirea unei crize interne de proporții formidabile. În acest punct, cele două curente istorice - frămîntările tradiționale și criza de sistem - se suprapun. Consecințele sînt colosale și lucrează, deja, la construcția noii istorii. Deocamdată, știm că lumea veche se destramă, fără să știm cum va arăta lumea ce vine. Oricum, spectacolul e uluitor și a grăbit cîteva schimbări esențiale. Prima între deplasările forțate de ultimii 20 de ani de tulburări conjugate de transformarea politicii.

Însumate, inflexibilitatea germană și neseriozitatea structurală a presupușilor greci și italieni dornici să devină nemți, împing sistemul european într-o direcție nouă și periculoasă. Deficitul democratic se multiplică. Mai întîi, sub presiune internă, odată cu renașterea împotrivirii naționale și a demagogiei naționaliste. A doua oară, prin transformarea  alegerilor în sesiuni automate de confirmare a deciziilor luate, în interes național, de instanțe internaționale și lideri externi.

Un singur lucru poate curma aceast faliment în relenti. O repoziționare germană. Refuzul dogmatic ar trebui anulat măcar pentru că statele înglodate în datorii, au fost atîta vreme piața care a importat mareea industrială germană și a generat supremația comercial-financiară germană. Cu aproape 50% din PIB acoperit de mașina de export, Cancelarul Merkel înțelege, desigur, de ce anume piețele europene trebuie salvate. În cele din urmă, 35% din exporturile germane rămîn în interiorul UE. Dacă scădem și fabuloasele facturi militare plătite în ultimii 60 de ani de Statele Unite, prosperitatea germană e recalculabilă în termenii unei obligații certe.

Dar Germania ezită. Mai mult, într-o discuție prelungită de indecizie și claustrată de referința neîncetată la zona euro, nimeni nu mai are timp de spațiul est-european. Evident, prăbușirea sau blocarea zonei euro în recesiune, va lovi direct și catastrofal statele UE din Centrul și Estul Europei. Doar două voci au avut temeritatea de a ridica problema posibilei asfixii economice a Estului printr-o sentință dictată de economii vestice care au stimulat consumul neacoperit și dependența de credit în societățile Estului. Mai întîi, Wall Street Journal, într-o analiză avertisment publiată aum două săptămîni. Apoi, Christine Lagarde, Directorul FMI, într-un discurs rostit la Moscova, pornind de la un document de poziție anterior. E prea puțin și, în orice caz, prea puțin german. Economic vorbind, Europa de Est nu poate fi nici măcar numită în afara conexiunii cu Germania.

Pe cît de iritantă, lentoarea germană nu poate fi analizată sumar. Sursele istorice ale acestei semi-paralizii sînt importante. În fond, Germania nu face decît să extragă și să respecte lecția fundamentală a secolului XX. Ideea strategic-sacră după care Germania nu mai trebuie să conducă sau să (re)formuleze Europa e la putere în psihologia politică gemană. Noua linie politică, lansată în prima zi de viață postbelică, spune că Germania trebuie să stea „la cutie” și să își administreze exemplar conturile. Totul în numele echilibrului european.

Contradicția fundamnentală e exact aici. Germania își reprimă statutul de putere dominanată pentru a salva Europa și, exact în măsura, în care respectă această interdicție slăbește fatal Europa. Așadar „ezitaționismul” german e explicabil. În același timp, debilitatea viziunii politice e o trăsătură cuprinzător occidentală. Pertractările și lipsa de direcție dau, în mod clar, dezastrul politicii externe americane sub președinția Obama.

Germania e parte a unui Occident care nu mai acceptă, în genere, să se exprime și să conducă. Deficiența n-a venit odată cu generația Merkel-Sarkozy. Înaintea lor, o generație mai stimabilă a pus, totuși, bazele impasului de astăzi. Linia Mitterand-Kohl a construit o Europă expusă grav istoriei. Viziunea și previziunea sînt de găsit abia la generația politică de la începutul erei postbelice: Churchil, Truman, Adenauer, de Gaulle. Însă, atunci era mai ușor. Adversarul era vizibil și definit: comunismul și renazificarea. Acum? Acum, adversarul e difuz, pentru că e conținut de propria noastră incapacitate de gîndire. Numai o ruptură cognitivă dramatică poate redresa mașina politică occidentală.

În lipsa acestei cotituri, criza euro își pîndește următoare victimă. Cel mai probabil, zona euro însăși.

Criza financiară europeană a revenit la adevăratul ei nume și e, acum, o criză politică europeană manifestă. Datele impasului financiar nu s-au schimbat: o datorie colosală, de pînă la 3 trilioane de euro, strivește tot ce e bilanț, de la cartea de credit a micului consumator la balanța fundamentală a băncilor. Între timp, rădăcinile istorice ale datoriei au ieșit la suprafață și descriu o epocă lungă de somnambulism politic european.

În lipsa viziunii, curajului și voinței, datele acestui vid financiar s-au vărsat, deja, în politică și dizolvă, în mod autonom, fostul viitor al  Uniunni Europene. După mega-reuniunile de la Bruxelles și Cannes, timpul curge, tot mai rapid, în defavoarea soluțiilor raționale. Summit-izarea crizei nu rezolvă nimic. Asta, deși, aparențele sugerează o situație absolut abordabilă și rezolvabilă: acele state ale Uniunii Europene surprinse de propriile datorii au nevoie de fonduri și de îndrumare. De un plan comun și energic. Mulți comentatori oftează sceptic reclamînd inexistența unui asemnea plan. Adevărul e că planul există dar e discutabil și, în orice caz, neaplicat.

Tratamentul prescris, de la Bruxelles, de statele mari, adică de Germania, însoțită mai mult sau mult mai puțin util de Franța, cere două lucruri: 1) echilibrarea deficitelor bugetare și 2) restructurarea economică. Mai clar, state ca Grecia și Italia ar trebui să facă economii pentru a elimina sau pentru a putea începe eliminarea datoriilor. În plus, aceleași state ar trebui să schimbe regulile și obiceiurile care le țin economiile pe loc, pentru a-și recîștiga competitivitaea. În schimbul acestor două tipuri de efort intern, statele datoare ar urma să primească banii necesari pentru a îndepărta riscul de faliment imediat. De unde vin banii? Și ce se poate cumpăra cu ei?

Pe o cale sau alta, banii veni numai din Germania, singura națiune europeană perfect solvabilă. Numai Germania are puterea de a introduce mecanisme de plată și garanții pan-europenne. Numai Germania, poate transforma Banca Centrală Europeană într-o bancă de ultimă instanță pentru plata datoriilor acumulate de statele membre.

Asta ar presupune, însă, o schimbare de mentalitate și viziune politică fundamentală, o europenizare fără ezitare a răspunderii și costurilor. Cancelarul Merkel, Banca Centrală Germană, Curtea Constituțională și Parlamentul sînt legați, însă, într-un cu totul alt pact. Un pact informal și, după cîte se pare, indestructibil care pune înainate de orice însănătoșirea prin post fiscal și austeritate economică a faliților sau, mai curînd, a ereticilor care au păcătuit adînc împotriva cumpătării nordice.

Germania nu concepe să plătească. În cuvintele Cancelarului Merkel, Germania vede în Uniunea Europeană o Uniune de Stabilitate, nu o Uniune de Transfer, în care Nordul (Germania) subvenționează permanent Sudul (Grecia și Italia, Spania și Portugalia). Lucrurile sînt și mai ușor de înțeles dacă la lista care susține pactul anti-plăți adăugăm încă un membru, nu tocmai neglijabil: electoratul german. Principiul după care un stat al zonei euro nu trebuie să fie vreodată responsabil și bun de plata datoriilor altui stat euro se transformă, astfel, într-o virtute democratică destructivă. Rețeta aproape mistică a muncii germane pariază pe recuperarea statelor Sudului sub impactul unei convertiri traumatice la etica nordică a muncii. Astfel formulată, Ideea Germană e, practic, adevărata Constituție Europeană.

Mai jos, în lumea defectuoasă a economiei reale, state ca Grecia și Italia au atins rapid limita politică a posibilului. Deplorabilele și neserioasele guverne grec și italian au, măcar o dată, dreptate. Măsurile de austeritate pe care, pînă acum, aparatul administrativ grec și italian s-a priceput să le evite nu vor fi niciodată acceptate de societăți și nu vor apuca să vindece nimic. Italienii și grecii nu pot deveni germani sau olandezi iar cine crede așa ceva n-are decît să refacă istoria păguboasă a idealismelor culturale, nu să transforme acest gen de teorii în politică financiară.

Consecințele inflexibilității germane tind să formuleze un paradox tragic. În chiar momentul în care încearcă să apere integritatea și puritatea principiilor euro, disciplina strictă impusă de Germania lucrează la distrugerea zonei euro. Cea mai nouă iluzie adusă în scenă de această viziune e ideea după care Prim Miniștrii grec și italian trebuie debarcați și înlocuiți cu guverne, de sperat, mult mai cooperante și eficiente. Pe ce bază? Într-adevăr, Berlusconi și Papandreou au dat un recital masiv de viclenie și abilitate negativă. Măsurile de austeritate au fost amînate, diminuate sau evitate. Cine va da, însă, alternativa?

Liderul opoziției, Antonis Samars, politicianul care a votat împotriva fiecărei măsuri de austeritatre, nu sugerează o cotitură demiurgică. Mai degrabă o sete de putere prost plasată. Oricum, programul prescris Greciei trebuia lansat acum un an, cînd Grecia era la fel de falită. În Italia, Berlusconi e dominat de scandaluri dar scandalurile însumate par singurul lui adversar serios. Opoziția nu are nume și lider. Alegerile anticipate care vor veni sigur după debarcarea lui Berlusconi și Papandreou pot deschide o platformă de cooperare și seriozitate națională doar în mintea unui observator inept.

Ce temă vor avea alegerile? Va mai fi loc în dezbaterea electorală pentru altceva în afara întrebării: vreți să deveniți țară a lumii a treia sau vreți să vă pierdeți suveranitatea? Între asemenea opțiuni, consultările electorale nasc un singur lucru: febră demagogică. Pasul următor e reactivarea extremismului politic. Alegerile promit doar instabilitate iar instabilitatea politică va descuraja piețele și investițiile. Cercul se închide și criza se autogenerează.

În una din zilele încărcate de răspunderi ce vin, ar trebui reluată legătura cu realitatea. Proiectul euro a pornit, acum aproape 10 ani, pe baze insuficient consolidate. Adevărul economic și istoric a fost dat la o parte, pentru a face loc necesităților politice. Euro a apărut pe scenă ca garanție economico-financiară a bunei cuvințe politice germane. Reunificarea germană a fost întîmpinată cu suspiciuni de Franța și Marea Britanie care au revenit, cu această ocazie, la temerea unei Europe dominate de Germania. Reunificarea a fost acceptată cu prețul alinierii Germane la proiectul comun european iar euro a fost conceput ca integrator, ca formulă monetară de cointeresare germană în Europa. Ideea nu poate fi respinsă din capul locului dar e de observat inadecvarea ei inițială. Căci judecta care a pus bazele politice ale monedei euro a venit din secolul XX pentru a forma Europa secolului XXI. Altfel spus, generația războiului nu s-a putut desprinde de propriile automatisme istorice. Sub acest aspect, euro nu e, deci, o construcție atît de modernă pe cît o reclamă doctrina oficială.

Problema a fost amplificată de precaritatea conținutului economic al proiectului. Unificarea monetară ar fi avut o șansă reală de succes în condițiile în care ar fi fost pregătită, însoțită și susținută de unificarea politică și fiscală. Aceste condiționări țin de fizica elementară a sistemlor monetare unice.

O monedă unică nu poate avea mai mulți Miniștri de Finanțe și nici nu poate suporta riscul intereselor politico-naționale - divergente ale statelor membre. Proiectul a înaintat, sub anestezia prosperității constante care pare să fi adormit viziunea politică Europeană pînă la sfîrșitul secolului XX. Noile state membre au fost admise în transă, cu ignorarea totală a realităților incompatibile care despart de pildă Grecia de Olanda și, în genere, sudul de nordul european.

Grefa a lăsat impresia unui succes, numai că în umbra impresiei generale guverne ale statelor periferice și incompatibile au început să se comporte ca și cum ar fi fost puteri economice stabile. Asta a însemnat că state ca Grecia, Spania, Portugalia sau Italia au închiriat, pur și simplu, credibilitatea germană din spatele monedei euro, pentru a lansa o politică de credit iresponsabilă. Un munte de datorii la dobînzi mici tipice pentru zona euro au fost contractate de state cu economii incapabile să susțină un nivel de îndatorare atît de ridicat. La capătul acestui proces profund irațional, statele euro-profitoare au intrat în mat financiar iar băncile creditoare s-au ales cu un grad de expunere catastrofal.

În mai 2010, cînd Grecia a trebuit să recunoască falsul și să-și anunțe coma financiară, tot sistemul era gripat de erorile structurale ale începutului și de practicile aberante înlesnite de lipsa de definiție a proiectului. Prima declarație greacă de faliment a decopertat o realitate îndelung neglijată și a readus problema la datele inițiale. Astfel, ideea după care Germania trebuie cumva ancorată în euro pentru a elimina o posibilă nouă hegemonie a dat faliment.

Criza euro a demonstrat că Germania, între timp investită și implorată în postură de slavator, este statul dominant și reperul fundamental al Europei. Un sistem are nevoie de tracțiune și asta presupune un lider. Alternativa, în care un sistem se autoreglează în baza propriei omogenități, e de conceput în Statele Unite și de neconceput într-o Europă constituită din realități și interese naționale distincte. În aceste condiții, toată lumea a uitat de prescripția privitoare la blocarea hegemoniei germane și s-a declarat mai mut decît fericită să accepte respirația gură-la gură financiară germană. Surpriza a venit în momentul în care replica germană s-a dovedit absolut germană.

Cancelarul Merkel, Ministrul de Finanțe Schäuble, Curtea Constituțională și, în primul rînd, Bundestagul au reacționat impunînd o politică de aliniere la standarde germane. Rețeta presupune limitarea subvențiilor germane și transformarea zonei euro într-un land financiar de rigoare și transparență germană.

Asta înseamnă austeritate, limitarea cheltuielilor publice, productivitate, fiscalitate comună. Evident, acest tip de disiplină strictă presupune un mecanism centralizat de control și implementare. Exact din acest punct, euro sau necesarul cerut de salvarea monedei euro, intră în conflict cu Europa sau, mai bine zis, cu unitatea Uniunii Europene.

Disciplinarea, armonizarea și fortificarea zonei euro prespun un grad superior de concentrare decizională care crează o nouă realitate politică, un centru cu reguli, standarde și mecanisme proprii și, prin asta, diferit de normele în vigoare pentru statele care nu sînt, nu pot sau nu vor să devină membre ale zonei euro. „Mai multă Europă!”, strigătul mobilizator cu care criza a fost întîmpinată la Bruxelles a devenit rapid „Mai multă Europă pentru mai puțini europeni!”.

Altfel spus, salvarea zonei euro presupune un tratament care generează două Europe. O Supereuropă de neam și rigoare germanică și o Subeuropă de importanță secundară. Modificarea datelor de bază va trebui consfințită de modificări în Tratatul European și Ministrul de Finanțe Schäuble vorbește deja de ajustări în trepte. Însă prudența ministrului german nu va putea camufla sciziunea.

Puse în fața unui nou Tratat, statele din afara zonei euro ar putea reacționa încercînd să recupereze maximum de politici și suveranitate cedate în baza vechiului aranjament. Sciziunea va deveni, astfel, o realitate funcțională. Euro se va dovedi instrumentul care a grăbit diluarea unității europene, adică exact situația pe care ar fi trebuit să o evite.

Criza pe care un comentator sau altul se grăbesc să o localizeze la Atena e un impas european. Soluțiile parțiale sînt deja prizoniere ale următoarei faze a crizei și par să alunece, luînd cu ele summit după summit, în irelevanță, chiar înainte de redactarea comunicatelor finale. Actuala generație de lideri politici europeni trebuie să corecteze o eroare istorică de mari proporții care tîrăște după ea un proiect benefic. Apărarea și relansarea Europei cer revenirea, oricît de crudă, la realitate și rațiune. Altfel: Finis Europa! Sfîrșitul actualului proiect european e îngrijorător de aproape.

Încă nu e clar ce a hotărît George Papandreou să îi facă pe greci răspunzători de propria soartă. În fond, grecii și-au decis soarta în mod colectiv, direct și irevocabil, în anii care au chemat și grăbit catastrofa de astăzi. Grecii nu mai au de ales. Referendumul nu îi pune pe alegători în fața variantei cîștigătoare contra variantei necîștigătoare. Referendumul fără ieșire convocat de Papandreou e, în ciuda sau tocmai din pricina absurdității aparente, un șoc și un act istoric plin de consecințe. Pentru Europa și, abia apoi, pentru Grecia.

În plan intern, referendumul îl va distruge sau îl va reinvesti triumfal pe Primul Ministru Papandreou. Cum, însă, afacerile interne grecești sînt totuna cu șansa de supraviețuire a monedei euro, referendumul va dicta, peste voința summit-urilor franco-germane și pe deasupra programelor generale de redresare, viitorul sau încetarea viitorului european.

După un an și jumătate de austeritate vecină cu tortura, e greu de crezut că grecii vor aproba cu mîna lor prelungirea supliciului. Greu dar nu imposibil. Gestul lui Papandreou nu e complet lipsit de șanse. Sondajele spun că 60% din greci văd în planul de austeritate încheiat la Bruxelles pe 26 octombrie o soluție „negativă sau probabil negativă”. Procentele sînt, totuși, surprinzătoare. Într-o țară care seamănă - cel puțin în reprezentările televizate – cu o parcare în flăcări, ar fi fost de așteptat un procentaj negativ de 80 sau chiar 90%.

Papandreou mizează, foarte probabil, pe acea societate tăcută și netelevizată de 40% care înțelege pe ce lume trăiește. Nu e un calcul absurd. În următoarele două luni, confruntați cu alternativa falimentului și a anarhiei, destui alegători ar putea trece de la „probabil negativ” la „probabil pozitiv”. Asta înseamnă că Papandreou a înțeles, cu un instinct perfect anti-socialist, două lucruri.

Mai întîi, că Grecia nu mai poate face față celui de-al doilea val de constrîngeri și restrîngeri care vin odată cu cele 130 de miliarde aprobate la Brixelles. În consecință, mutarea lui Papandreou e o decizie extremă care îmbină disperarea și șantajul. Disperarea vine din perspectiva aproape certă a prăbușirii vieții publice, în condițiile în care lumea cu bani cumpără orice casă sau yacht disponibile la Londra iar falanga stîngistă e gata de luptă în stradă. Șantajul vine din raționamentul care spune, nu fără temei, că forțate de perspectiva catastrofei, statele euro, în frunte cu Franța și Germania, vor interveni, de data asta fără condiții, pentru a împiedica scufundarea Greciei și, implicit, a monedei euro.

E exact calculul care provoacă, de 24 de ore, crize de furie abia astupate de ușile închise ale cabinetelor parlamentare și guvernamentale de la Berlin. În al doilea rînd, Papndreou pare să fi înțeles că trebuie să atace frontal agitația sindicală și paranoia mediatică anti-germană, cele două forțe care conduc Grecia spre nebunie și au avut grijă să se proclame totuna cu națiunea. Pe parcurs, Papandreou și-ar putea distruge propriul partid dar acest privilegiu neiertător apare în calea oamenilor de stat care nu mai fac deosebirea între politica de grup și interesul național. Va fi greu, în condițiile în care presa joacă pe tema ocupației străine și i-a întîmpinat pe emisarii UE publicîndu-le, cu delicatețe revoluționară, fotografiile în uniformă nazistă. Va fi și mai greu, dată fiind demagogia infernală a stîngii sindicale care joacă pe vechiul și mereu proaspătul resentiment al omului cinstit împotriva hoțului avut. Va fi greu dar nu imposibil.

Însă mutarea extraordinară a lui Papandreu e un detonator pe care Europa îl aștepta și îl merita, în ciuda surprinderii totale pe care o mimează, la Bruxelles, funcționarii europeni împinși în față de tăcerea liderilor. Ce urmează de acum înainte, ține mai mult de psihiatrie decît de economie. Papandreou și referendumul ar putea fi anihilați. Între timp, politic-defunctul Papandreou a devenit, prin ucaz franco-german, invitat special la întrunirea G20 de miercuri și joi, de la Cannes.

Cancelarul Merkel a impus invitația iar Președintele Sarkozy s-a conformat. După cîteva ore, biroul lui Papandreou a pus în circulație știrea pe un sms trimis în toate zările. Primul Ministru speră, poate, să cîștige credit înainte de ședința de guvern posibil-fatală. Sau să folosească G20 pentru a anunța, la întoarcere, că referendumul va fi anulat, pentru a respecta voința europeană. Evident, întrunirea G20 nu putea avea loc decît la Cannes.

Revenind de la film noir la griurile realității, Papndreou a recurs la o mișcare care așează alegătorii între Grecia și Uniunea Europeană. Amintirea referendumurilor pierdute, în vremuri de prosperitate solidă, de promotorii proiectelor europene unioniste în Irlanda, Franța, Olanda, Danemarca și Suedia a fost cu siguranță reactivată traumatic de perpectiva unui referendum convocat într-o Grecie strangulată de criză. Democratizarea deciziei poate coincide, în acest caz, cu suprimarea de facto a zonei euro.

După ce a suspendat, practic, acordul negociat la Bruxelles pe 26 octombrie, Grecia se îndreaptă spre un referendum care aduce pe buletinul de vot apartenența la euro și pune indirect în cauză întreaga zonă euro. Riscul e colosal. Pentru toată lumea. Papandreou însuși a pășit pe un drum fără întoarcere și își joacă destinul politic în fiecare zi de acum înainte. Orice e posibil, nimic nu mai e imposibil și nimeni nu mai poate aștepta desfășurări raționale. Ultima linie de direcție rațională a căzut din clipa în care Papandreou a convocat referendumul.

Primul Ministru a căutat o soluție dar a reușit, mai întîi, să deschidă ecluza prin care se revarsă acum toate bolile, insuficiențele, imprudențele și erorile acumulate în 12 ani de meondă euro, parte a istoriei fundamental nesigure a proiectului european. Piețele au năvălit în căutarea unui reazem și vor testa țară cu țară și bancă cu bancă tot ce ține de zona euro. Italia, suspectul vizibil și previzibil, e deja lovită de neîncredere și riscă să devină următoarea Grecie. Portugalia și Spania s-au trezit, peste noapte, prizoniere ale testului declanșat voluntar sau involuntar de decizia lui Papandreou. Prima victimă ar putea fi însuși sistemul politic grec, după ce manevrele de distanțare și complotistica pe termen scurt s-au pus pe treabă din primele ore: socialiștii înșiși amenință să își răstoarne guvernul iar Ministrul de Finanțe Evangelos Venizelos a luat, suspect, drumul spitalului. După unii, lovit de ulcer, după alții gata să se desprindă de Papandreou.

Uniunea Europeană nu se simte cu mult mai bine. Adevărul e că marele acord din 26 octombrie a fost întîmpinat, aproape din prima zi, cu o neîncredere obosită, la limita deriziunii. Prima reacție a analiștilor a fost să ofere două săptămîni de viață unui acord lansat cu pretenția unui compromis istoric. A fost o ofertă generoasă. După șase zile, nimeni nu mai e sigur dacă acordul trăiește. Recapitularea sună grotesc. Miercuri noaptea - acord, joi dimineața - emisar catapultat cu șapca în mînă pe direcția Beijing, vineri - preinfarct italian pe piețele de credit, sîmbătă și duminică - declarații de refuz oficiale chineze, cu umilința de rigoare pentru o Europă doldora de summit-uri și în pană de credibilitate, luni - proiecții OECD de creștere economică în scădere pentru zona euro în 2012, tot luni - invitația la apocalips remisă de Papandreou, marți - plonjeul piețelor plus devalorizarea bursieră a monedei euro și devalorizarea morală a zonei euro, miercuri.