Programul următor


Blog / Traian Ungureanu

Bendit nu călătoreşte la Tripoli  

12.02.2010

Istoria iubeşte farsa, poate pentru că nu există cale mai sigură spre educaţia prin tragedie. Sîntem în plină epocă de extindere arogantă a pretenţiilor de puritate generoasă a socialismului reciclat. Şi tocmai pentru că această farsă nu se va sfîrşi înainte de a provoca o tragedie, actorii îşi fac de cap entuziast şi sistematic.

Iată-l pe ex-troţkistul, ex-anarhistul, actualul Parlamentar European, eco-socialist Daniel Cohn-Bendit, la Strassburg, în plină dezbatere asupra componenţei şi obiectivelor noii Comisii Europene. Cohn-Bendit nu e un orator gratuit sau neatent. Retorica lui Bendit s-a declanşat tocmai pentru că dezbaterile au avut loc în prezenţa lui Jose Manuel Barroso, Preşedintele Comisiei Europene. Pentru ceilalţi lideri de grup parlamentar, prezenţa lui Barroso a fost prilejul unei dezbateri asupra principiilor de politică europeană. Pentru Bendit, aceaşi prezenţă a fost rampa de lansare perfectă a unei provocări, în buna tradiţie a tehnicilor de vacarm propagandistic stîngist.

Bendit a început şi a încheiat înfăşurat în mantia revoltatului umanitar. Cum e posibil ca „refugiaţii” care pleacă pe mare din Libia să fie repatriaţi de statele membre UE (în special Italia)? - a întrebat indignat Bendit. Refuzul de azil e o „ruşine” pentru Uniunea Europeană - a stabilit Bendit care n-a avut, altfel, nimic de spus despre alte posibile ruşini sau merite europene.

În spatele patetismului umanitar al lui Bendit se ascunde un calcul precis. Bendit ştie că transformarea unei crize în criză umanitară se soldează, de cele mai multe ori, cu deformarea sistemului legal. Socoteala lui Bendit e simplă şi nu are, de fapt, nimic de-a face cu compasiunea. Astfel, dacă africanii care pornesc pe Mediterana în ambarcaţiuni improvizate devin - cu ajutorul lui Bendit - victime ale autorităţilor italiene, soluţia nu poate fi decît eliminarea aestei situaţii intolerabile. Cum anume? Simplu. „Refugiaţilor” trebuie să li se asigure securitatea iar asta înseamnă, pur şi simplu, că persoanele în cauză trebuie preluate şi transportate în condiţii optime din Africa în Europa de Sud.

Evident, legea trebuie, ulterior, schimbată, în aşa fel încît statul italian să nu mai poată recurge la repatriere. Statutul incert de refugiat al acestor pesoane care recunosc dealtfel că nu fug de persecuţie ci vin în Europa pentru a trăi mai bine, dispare din discuţie şi, odată cu această omisiune, absorbţia devine o obligaţie a statelor europene. Daniel Cohn-Bendit proiectează o conductă care varsă persoane din Africa spre Europa.

Interesant, pasiunea umanitară a lui Bendit e cu totul străină de problema traficului de persoane şi vine de fapt, în ajutorul imediat al reţelelor de traficanţi de persoane care lansează pe mare ambacaţiuni încărcate cu zeci şi sute de oameni lăsaţi în voia soartei.

De ce e semnificativă mica acrobaţie ilogică a lui Bendit? Pentru că ea descrie acea logică dotată cu şperaclu umanitar de care se foloseşte stînga „progresistă”. Nu e nimic progresist în aceast gen de presiune şi şantaj, prin care Bendit se revine la vocaţia lui anarhistă. În schimb, adversitatea sistematică şi rădăcina resentimentară sînt cît se poate de vizibile.

Astfel, Europa trebuie să preia şi să plătească eşecul statal şi social al entităţilor africane. Culpa europeană e automată şi trebuie transformată în premiu de încurajare pentru corupţia şi violenţa de stat a regimurilor africane. Interesant, Bendit nu îşi sprijină ideile pe exemplul personal şi nu se grăbeşte să facă schimb de loc şi de locuinţă. Bendit rămîne bine înfipt în establishmentul politic şi mediatic european. La Strassburg şi Bruxelles. Nu la Tripoli.


Audiţie de arii naţionale  

11.02.2010

Statul financiar grec a dat faliment. Formula „statul financiar” e, în cazul Greciei, cît se poate de exactă. Numai ea poate descrie originea şi structura politicilor care au strangulat şi, apoi, doborît sistemul financiar naţional. Căci falimentul grec nu are nimic aventuros sau obscur.

Declinul a fost iniţiat şi alimentat în mod transparent şi direct de politica financiară şi fiscală de bază a statului. Reţeta a fost şi a rămas simplă: un paternalism neclintit, susţinut prin cheltuieli oarbe la orice raţionament economic. Statul grec a practicat un socialism voios şi iresponsabil, pe care l-a corectat strict imaginar prin raportări bugetare false, după ce Grecia a fost admisă în zona euro.

Concomitent, psihismul social naţional s-a ocupat de rest, devorînd ultima formă de prudenţă financiară care ar mai fi putut menţine declinul în limite tolerabile. Sindicalizarea economiei şi a mentalităţilor a făcut imposibilă orice restrîngere sau atenuare a gratificaţiilor acordate automat unei forţe de muncă ineficiente, turbulente şi răsfăţate. Năruirea sistemului financiar grec e o coproducţie stat-societate, unde statul a asigurat fondurile iar societatea atitudinea.

Povestea falimentului grec nu e completă fără panaşul ideologic naţionalist. Căci Grecia face figura tristă a unui stat care ezită în pragul modernizării efective şi se pricepe să ezite pe fundalul unui program permanent de arii naţionale. Criza financiară e, în cazul Greciei, parte a unei împotriviri sistematice la adaptarea şi coordonarea cu funcţiile moderne ale statului. Însă acelaşi stat care a risipit avuția naţională şi a tolerat un nivel orbitor de evaziune fiscală propagă un naţionalism neîmpăcat şi absurd. Această funcţie aparent inutilă şi inexplicabilă în condiţiile europenizării, e mult mai mult decît o reminiscenţă secundară. Dimpotrivă, naţionalismul plenar şi oficial grec e expresia directă a realităţii sociale şi mentale de adîncime în Grecia. Contrastul e şocant şi poate fi observat cu uşurinţă din băncile Parlamentului European.

Două exemple proaspete. În timp, Uniunea Europeană e frămîntată de dilema greacă, parlamentarii europeni greci sînt confiscaţi de nevoia de retorică naţionalistă. Asta înseamnă că orice discuţie şi orice temă duc în mod necesar la Macedonia. Deciziile UE care va interveni sau nu pentru a răscumpăra sistemul financiar grec, vor creea un precedent esenţial pe care pieţele îl vor înregistra, exprimîndu-şi încrederea în sau pariind împotriva zonei euro.

Răspunsul parlamentarilor europeni greci e Macedonia! Mai precis, un cumul de argumente istorice şi retorice neguroase, care îl convoacă zi şi noapte pe Alexandru Macedon şi îl poartă prin comisii parlamentare şi şedinţe plenare. Cine e de vină pentru crahul finanţelor publice, în Grecia? De la euro-paralmentarii greci se poate afla că totul e rodul unei conspiraţii bancare internaţionale care urmăreşte, printre altele, să promoveze cauza Macedoniei.

Un parlamentar german a avut temeritatea să ceară colegilor greci deblocarea discuţiilor despre viitorul regim al vizelor în relaţia Macedonia-UE. Răspunsul grec a comunicat asistenţei că Macedonia nu poate fi discutată de reperezentantul unei ţări care „a ucis milioane de oameni în al doilea război mondial”.

Mania naţionalistă greacă e un spectacol şocant. Însă lecţia e mult mai vastă şi mai gravă. Boala stationară a discursului naţionalist maschează o fixaţie care n-are, de fapt, de-a face cu teme istorice sau naţionale, ci numai cu un blocaj în faţa nevoii de mişcare pe care o presupune modernizarea.

Amintirea anilor furinbunzi ai naţionalismului de stat român (1990-2000) e utilă, aici. Şi în cazul României şi în cazul Greciei, acelaşi ecran patriotic a mascat refuzul de acomodare la modernitate. Împotrivirea la schimbare şi incomfortul enorm pe care îl presupune deplasarea de la obişnuinţa comodă a tribalismului la societetatea responsabilă produc şi sistematizează discursul de aparenţă naţionalistă. Acest vaiet inadaptat şi nu cine ştie ce plîngere istorică reală se aude din spatele marii şi zgomotoasei retorici naţionale.


Sfîrşitul discuţiei  

04.02.2010

Discuţia care a căutat să adjudece, cu mult resentiment şi cu puţină onestitate, întîietatea în materie de exterminare colectivă e, în cea mai mare parte, o pierdere de timp. Auschwitz sau Kolyma? Holocaust sau Gulag? Dilema e superficială.

Săptămîna trecută am participat la ceremonia care a comemorat 65 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz. Bănuiam că discuţiile care au otrăvit anii '90, insistînd pentru instituirea unui Trofeu Suprem al Crimei în Masă e inutilă. La Auschwitz, am aflat de ce. Foarte pe scurt spus, pentru că faimoasa comparaţie Holocaust-Gulag e imposibilă.

Dimensiunile crimei sînt într-adevăr, comparabile. Comparabilă e şi sistematizarea morţii în grup - de la rasă la clasă. Mizeria sumbră, rece şi inconsolabilă a lagărului nazist e totuna cu dezolarea sfîşietoare a pustiurilor arctice puse la exterminat viaţa de sovietici.

Şi deosebirile sînt, pentru cine caută neapărat aşa ceva, destul de evidente. Primul lucru care loveşte la Auschwitz e geometria strictă a morţii. Aleile, barăcile multiplicate egal la distanţe prefect prescrise, ordinea absolută şi pregătirea exemplară a operaţiilor din preambulul crimei sînt, într-adevăr, unice. Confirmînd diferenţa, peisajul exterminării e, la comunişti, altul: nemărginirea Gulagului poate da impresia de neglijenţă sau lejeritate destinsă. Moartea e peste tot şi, tocmai din acest motiv, nu are nevoie de o administraţie meticuloasă.

După o oră de gînduri asemănătoare, absurditatea acestei dezbateri mi-a apărut întreagă şi indiscutabilă. Holocaustul şi Gulagul sînt, în chip diferit, confluente. Prima şi cea mai mare greşeală a comparaţiei care măsoară aceste sisteme apocaliptice e chiar comparaţia. Desăvărşirea răului surclasează metodica şi detaliile locale. Răul complexului Auschwitz-Kolyma e, în ultimă instanţă, inanalizabil. Adică ne-compatibil. Discuţia nu poate lumina nimic în latură comparativă, pentru că absolutul nu poate fi ierarhizat.


Cît bun simţ, atîta politică  

02.02.2010

Lecţia e clară: relaţia România-Moldova înaintează prin bun simţ. În genere, oamenii cred sau sînt învăţaţi să creadă că relaţiile inter-statale sînt înghiţite de un labirint procedural imbatabil. Cazurile de relaţii pozitive, sînt - conform acestei teorii foarte mult propagate în România ultimilor 20 de ani - excepţii care ascund o oarecare lipsă de adîncime sau rezultatul unor eforturi îndelungi perpetuate de generaţii de diplomaţi iniţiaţi în misterele neasemuite ale negocierii.

Cazul de relansare recentă a relaţiilor România-Moldova scoate la luimnă lipsa de sinceritate a acestei teorii care îşi caută pretexte în propria superficialitate. Relaţiile Bucureşti-Chişinău au fost deblocate de voinţă pozitivă şi curaj politic asumat. Preşedintele Băsescu a preluat o relaţie sufocată de retorică patriotică şi de diplomaţie simulată. Actul esenţial al Preşedintelui a fost revenirea la bun simţ şi pragmatism. Din momentul în care Băsescu a tratat frontal contactele cu liderii moldoveni şi nu s-a eschivat - după modelul predecesorilor - lucrurile au început să se mişte.

În al doilea rînd, relaţiile au fost plasate, în sfîrşit, îngtr-un cadru conceptual autentic: relaţia moldo-română ca relaţie europeană. Ministrul de Externe, Theodor Baconschi, un diplomat subtil şi bine exersat, a înţeles la fel de bine că ritualul instituţional e mort în lipsa unei poziţii politice asumate. Declaraţiile tranşante prin care Baconschi a retezat fantoma „moldovenismului” au înlăturat un clişeu şi au pus în loc piesa de bază: comunitatea cultural-istorică a românilor.

Demonstraţia executată rapid de evoluţia cazului România-Moldova s-a sprijinit, deasemenea, pe elanul pro-european al noului grup politic de la Chişinău. Nimic nu e, deocamdată, finalizat dar ceva important s-a întîmplat, după ani lungi de stagnare: mitul politicii de tatonare infinită a fost discreditat. Politica nu e neapărat arta imposibilului. Uneori este, pur şi simplu, practica bunului simţ.


Modernizarea a la Medvedev  

27.01.2010

Un interviu acordat de Gleb Pavlovsky Europei Libere a fost remarcat cu interes de comentatorii de presă şi net ai fenomenului politic rus. Pavlovsky, e un fost dizident care a devenit, după o recalificare spectaculoasă, consultant al administraţiei prezidenţiale ruse. Interviul lămureşte cîteva lucruri, mai bine zis descrie cîteva din temele şi tehnicile de propagandă „soft” ale Kremlinului.

Prima dintre aceste tehnici e chiar racolarea lui Pavlovsky, un personaj cu un palmares „liberal” credibil care înlocuieşte figura calsică a ideologului oficial şi rigid. Temele plantate de Pavlovsky sînt preparate într-un sos analitic pseudo-politologic, pe gustul consumatorilor naivi care populează destule institute, redacţii şi studiouri de televiziune occidentale. Modest, Pavlovsky are grijă, de la bun început, să nu se opună comparaţiei cu Karl Rove, fostul guru al administraţeiei Bush. Urmează temele grele.

Interviul e de la cap la coadă un exerciţiu de intoxicare pro-Medvedev, cu trimitere specială spre „deschiderea” salutară a relaţiilor Rusia-Occident, adusă de Medvedev, Preşedintele Federaţiei Ruse şi patronul lui Pavlovsky. Manevrele lui Pavlovsky-Rove au o oarecare abilitate şi o tentă de profesionism politologic dar sfîrşesc, aproape de regulă, prin a livra mici mostre de umor involuntare. Astfel: care e stadiul relaţiilor ruso-americane, după faimosul „reset” anunţat de administraţia Obama? Pavlovsky vorbeşte satisfăcut, aproape îngăduitor, de noua atmosferă în relaţiile reciproce şi salută saltul intelectual înregistrat în contactele directe, după care trece la comparaţia cu stadiul anterior. Aflăm, mai departe, că pe vremea duetului Bush-Putin, relaţiile reciproce au suferit. N-o să ghiciţi cauza! În opinia lui Pavlovsky, a fost vorba de o un caz de contagiune, un soi de gripă care a transferat triumfalismul lui Bush asupra lui Putin. Victimă inocentă a nechibzuinţei lui Bush, Putin a rezistat cumva iar acum Medvedev s-a detaşat complet şi, alături de Obama, a împins relaţiile ruso-americane spre un orizont global.

Următoarea glumă a lui Pavlovsky priveşte problema legalităţii în Rusia dar nu se depărtează de teoria contagiunii şi a victimelor ei nevinovate. De unde violenţa şi lipsa de legalitate din Rusia? Simpu: de vină e liberalizarea economică a primilor 5 pînă la 10 ani. În acest interval, a apărut un „vid social” (teoria „vidului” social, de putere, de autoritate, etc. e una din fixaţiile propagandei comuniste post-comuniste, ilustrată în România, imediat după 1989, de Silviu Brucan). Mai departe: de vidul social au profitat „elemente de forţă” care au impus violenţa, de jos în sus. Supuse acestei presiuni, bietele organe de securitate s-au contaminat. Aşa am ajuns în situaţia actuală. Sistemul s-a fortificat iar situaţia e aproape ireversibilă. Aşadar - ne informează Palovsky - şi organele de securitate au fost îmbolnăvite fără voie, după modelul infecţiei transmise de Bush lui Putin.

În sfîrşit, marele test: de ce sînt asasinaţi atîţia jurnalişti ruşi, fără ca autorii să fie depistaţi şi judecaţi de autorităţi? Pavlovsky are, şi aici, o cugetare de politolog complex. De vină sînt mediile de informare care n-au ştiut şi n-au vrut să îşi creeze o bază economică autonomă. Această nereuşită a împins presa rusă în braţele unor sponsori dubioşi care, însă, nu sînt figuri sus-puse sau legate de puterea de stat. Nu! E vorba de un soi de războinici pe cont propriu care se bat pentru putere în sfera lor. Această luptă care opune „clanuri invizibile de afaceri” face victime printre ziarişti. Autorităţile sînt doar indirect implicate şi, în orice caz, asasinatele au loc dincolo de puterile de control ale statului. Pavlovsky încheie cu semnătura clasică a propagandistului bolşevic, anunţînd că problema pe care o ridică hobby-ul ucigaş al celor ce omoară ziarişti e - atenţie! - „pericolul fascist”. Cu alte cuvinte, oricît ar fi de liberal şi asimilabil lui Karl Rove, Pavlovsky nu poate termina interviul fără să folosească măcar o dată tema de aur a agitprop-ului leninist: fascismul, acel pericol mereu la pîndă care rînjeşte din afară sau clocoteşte nedepistat în cele mai reacţionare cercuri ale societăţii.

Aşa arată cel mai stimabil efort propagandistic al adminstraţiei Medvedev şi aici duce saltul intelectual remarcat de Pavlovsky în filozofia politică rusă. Dacă asta e modernizarea à la Medvedev, observatorii occidentali ar face bine să se iniţieze în secretele autoritarismului cu faţă modernă.


Dezvoltare şi sentiment (în această ordine) 

25.01.2010

Cîteva elemente de bază trebuie clarificate înaintea vizitei Preşedintelui Băsescu la Chişinău. Decizia de a face din Chişinău primul punct de contact extern al noului mandat Băsescu are, în mod evident, o funcţie simbolică importantă dar şi cîteva repere realiste care ar trebui bine înţelese.

Partea de entuziasm pro-Moldova nu e o noutate în politica externă românească dar direcţia şi-a dovedit demult valoarea strict decorativă. Prin urmare, problema e relansarea în termeni politici reali. Multă lume a reţinut doar declaraţiile de natură sentimental-festivă ale Preşedintelui Băsescu şi anume referinţa la Moldova ca „proiect de suflet” al României. Declaraţia are valoarea ei tonică dar viziunea Preşedintelui în materie de relaţii cu Moldova trebuie căutată în altă parte. E vorba de insistenţa programatică a Preşedintelui Băsescu asupra ideii de convergenţă europeană.

Lăsînd la o parte declaraţiile de simpatie patriotică, abia ideea convergenţei europene e, cu adevărat, un element de politică „tare”. E important ca şi adepţii „unionismului” şi personajele politice mai reţinute să înţeleagă că evoluţia relaţiilor româno-moldovene sub cupolă europeană duce la o situaţie de cîştig, oricare ar fi proiectul politic următor. Pe scurt şi mai clar spus, problema esenţială a relaţiilor româno-moldovene e alinierea valorilor iar această problemă pune la rîndul ei chestiunea dezvoltării.

Nu se poate vorbi de unire şi nici de relaţii de coabitare fructuoase, atîta vreme cît Republica Moldova nu adoptă cu adevărat valori europene şi cîtă vreme nu le foloseşte pentru a trece la un proces de dezvoltare, adică la desprinderea de vechea ei matrice sovietică. Orice s-ar spune la Chişinău, Moldova are, alături de alte state ale fostei periferii sovietice, un handicap istoric grav. El poate fi rezumat în două puncte: mentalitatea politic-instituţională sovietică şi subdezvoltarea economică „dezvoltată” de modelul industrial sovietic. Prin urmare, problema relaţiilor viitoare ale ansamblului naţional moldo-român nu se poate pune în mod serios decît după abordarea problemelor istorice de fond al spaţiului post-sovietic moldovenesc. Mai întîi, dezvoltare şi apoi sentimente.

Ecuaţia explică de ce anume a vorbit Preşedintele Băsescu atît de insistent de abordarea problemelor româno-moldovene prin mijlocirea valorilor şi instrumentelor europene. Acest accent e, practic, prima iniţiativă politică reală şi primul proiect de diplomaţie europeană în relaţiile României cu Moldova, după o lungă perioadă de simulacru festivist. Tema lacrimogenă a frăţiei - paradoxal, laolaltă cu tema moldovenismului neaoş - a slujit, de regulă, drept frînă în dezvoltarea unui proiect comun. Vizita Preşedintelui Băsescu va duce, cu siguranţă, mai departe acest efort care încearcă să scoată relaţiile reciproce din literatura patriotică fără urmări şi să le introducă în realitate.


Ucraina: construcţia declinului - II  

20.01.2010

În ce priveşte varianta preşedinţiei Tymoshenko, bănuiala la modă care scontează pe o reorientare pro-occident nu e nimic mai mult decît o iluzie reziduală. Fosta emblemă a revoluţiei portocalii e în viogoare doar pentru nostalgici şi naivi.

Traiectoria politicii generale a Yuliei Timoshenko ar putea parcurge coregrafia inversă: o preşedintă cu reputaţie pro-occidentală migrînd spre o politică de acomodare cu Federaţia Rusă. Tymoshnko e un personaj rău înţeles, una din marile erori de interpretare ale percepţiei occidentale. Tymoshenko e cazul politicianului fundamental oportunist. Virajul naţionalist şi prodemocratic executat de Tymoshenko în timpul aşa numitei Revoluţii Portocalii a fost un spectacol demagogic orbitor pentru minoritatea pro-occidentală din Ucraina şi, mai ales, pentru o lume politică occidentală mereu sensibilă la proiecţiile mass-media. Tymoshenko a procedat, atunci, la o schimbare radicală de recuzită: costumul, coafura şi limbajul naţionalist au fost un calcul iar calculul era perfect adecvat la momentul alegeri prezidenţiale 2004.

Fosta „power woman” de educaţie şi cruzime sovietică a schimbat costumul şi s-a transformat în fecioara fantasmei naţionaliste ucrainiene, un soi de Jean D’Arkova pentru consum politic imediat. Mai aprope de realitate e cealaltă titulatură cucerită de Tymoshenko în cercurile de cunoscuţi: „Prinţesa de Gaz”. Formula are o alcătuire mult mai simplă decît suratele ei din chimia organică: mega afaceri frauduloase cu rezervele de gaz ale statului. Descifrată pînă la ultima moleculă, Yulia Tymoshenko nu e nici îngerul prodemocratic blond (culoarea e de împrumut) şi nici eroina folclorică ucrainiană (costumul popular a înlocuit, din motive politice, taiorul închis al activistei).

Yulia Tymoshenko e, într-un fel bine cunoscut estului şi mult prea puţin cunoscut occidentului, demagogul post-comunist fără limite, fără adversar şi fără aliaţi. Tymoshenko e expresia unei rapacităţi cu atît mai periculoase într-o socitetate moale, confuză, sensibilă la legende politice şi dominată de anxietatea postcomunsimului. În sfîrşit, încurajată de fragilitatea societăţii, Tymoshenko pare să fi dezvoltat o paranoie politică de mare kitsch, în care Yulia planează pe post de Eva Peron. Dacă e adevărat că Tymoshenko se crede Eva Peron, ne reîntîlnim, pe această cale, cu vechea instabilitate psihică a autoritarilor comunişti est-europeni, mari consumatori secreţi de grandomanie. Fireşte, aplecarea spre strălucirea lumii de „firmă”, în care se varsă orice simbol de prestigiu, de la Gucci la hoteluri, yaht-uri şi figuri epatante în genul Peron, a jucat un rol însemnat.

Fie cu Yanukovich, fie cu Tymoshenko, Ucraina va reveni la realismul fix al influenţei ruse. Alegerile au importanţă doar în măsura în care celebrează încheierea scurtei şi naivei deraieri de intenţie democratică a fenomenului Yuschenko. Viitorul fost preşedinte ucrainain e plasat, cu sub 5%, încă din primul tur de scrutin, în postura marelui refuzat. Despărţirea masivă de Yuschenko nu semnalaează, însă, o reorientare politică.

Ea e, mai curînd, semnul unei epuizări colective, tipică pentru spaţiul de la perfieria sovietică. 20 de ani de tensiune politică internă şi presiune rusă dar, mai ales, 20 de ani de ezitare şi contradicţie plenară au dat proiectului democratic o credibilitate mereu în scădere. Populaţia marii periferii sovietice e, din punct de vedere, moral în cu totul altă situaţie decît populaţiile „europene” ale fostului bloc socialist. Dezorientarea politică şi criza economică cvasi-permanentă au creat o stare solidă de nedeterminare, o derută care s-a consolidat prelungindu-se. Consecinţele sînt epuizarea şi, mai departe, abandonul. Populaţiile supuse acestui tratament istoric sfîrşesc prin a renunţa la orice opţiune politică. Societatea se retrage înainte de a fi avansat şi îşi reduce pretenţiile la baremul minim: stabilitatea, în orice formulă şi cu orice risc politic. Lumea politică devine o zonă indiferentă şi, în acest fel, scutită de orice răspunderi. Guvernele şi partidele primesc dreptul de a cînta la nesfîrşit pe un libret scris fără participarea societăţii (cu excepţia zilei de vot).

În orice caz, problema lumii umane din vecinătatea Rusiei, problema pe care Ucraina o ilustrează grandios şi mizer, e tocmai stagnarea politică. Acea demisie pe care variaţiile brutale de bogăţie o maschează, reducînd-o la o chestiune de succes şi oportunism economic. În realitate, marea deficienţă a acestei lumi e strict politică, în sensul cel mai larg şi mai important al cuvîntului. Societatea are puls slab, abia sesizabil. Resemanrea dictează orientarea colectivă şi acceptă recompense minore. Lumea se mulţumeşte cu şperţurile electorale care mai coafează pensiile şi salariile sau mituiesc una sau alta din categoriile profesionale. În sfîrşit, mult comentata „clasă de mijloc” nu e o producătoare ci o consumatoare. Ea recoltează privilegii mărunte (gadget-uri hi-tech, turism occidental, maşini şi modă de firmă) în schimbul pasivităţii.

Modelul a fost pus la punct cu o extensie colosală de China. Discuţia e complicată dar diferenţa e fundamentală: în varianta periferei sovietice, modelul vieţii politice răscumpărate prin recompense stă pe un gol enorm. El nu consolidează o formulă, fie ea şi autoritară ca în varianta chineză, ci grăbeşte căderea. Demografia în regres, pierderea forţei de muncă prin migraţie, modelul economic precar şi lichidarea participării sociale trag aceste societăţi spre o zonă de regresie necunoscută.


Produse și Servicii

PodcastRSSTelefon mobil