Diminuarea și, chiar, dispariția noțiunii istorice de succes nu presupun stingerea tutror satisfacțiilor, victoriilor și progreselor. Multe din planurile lansate, de pildă, la recentul summit euopean de la Bruxelles au șanse bune de reușită. Înviorarea economică nu e exclusă iar regruparea multor societăți prea relaxate în deceniile de după război e foarte probabilă. Însă succesul general, acea curbă ascendentă care a împins, pe toate planurile, istoria generală a modului de viață euro-american nu mai are putere pentru un nou salt. O formulă recentă e, sigur, mai scurtă și, poate, mai clară:

„We are witnessing the death of abundance and the borning of austerity, for what may be a long, long time."

Autorul acestei observații care vine la capătul unui studiu tehnic și totuși meditativ e un om de finanțe, Președintele PIMCO, cel mai mare fond de investiții din lume, un imperiu cu un deplasament care bate și ridică la cub bugetele naționale ale multor state ce se consideră bine înzestrate. După cum se vede, resemnarea filozofică vine de la un luptător mereu victorios pe piețele globale și nu de la încă unul din profeții intelectuali fără de profesie ai declinului occidental.

Ce e important în această observație nu trebuie confundat cu deprecierea bunăstării, deși limitarea înlesnirilor de viață va fi, cu siguranță, o stare de fapt. Abundența menționată în observația de mai sus nu e belșugul prim al obiectelor și bancnotelor. Dacă se poate spune așa, e vorba de o restrîngere mult mai cuprinzătoare. Abundența diminuată a viitorului și austeritatea care tocmai se naște  vor însemna, înainte de toate, o limitare a opțiunilor și a căilor de ieșire din impas. Nu numai că nu orice mutare va înceta să mai fie cîștigătoare dar numărul mutărilor libere va scădea iar numărul mutărilor impuse va crește.

Moartea abundenței înseamnă închiderea acelei lumi care lăsa, pînă nu demult, societățile să trăiască oarecum automat sau la întîmplare și, în orice caz, cu indiferență la schemele de guvernare, la norocul țărilor vecine și la statisticile bugetare. Lumea în care tocmai intrăm va fi mai îngustă, deși mulți se vor grăbi să ne demonstreze că telefonia mobilă, net-ul ți tehnologia nu au timp să se oprească din galop. Așa e. Nimeni nu spune că nu vom fi liberi să ne comentăm și distribuim declinul pe rețelele sociale ale net-ului. Dimpotrivă, impasul va naște, probabil, o febrilitate anume a refugiului într-o lume virtuală în care lucrurile se desfășoară instantaneu, fără fricțiuni.

Economia va înceta, însă, să mai fie o uzină de miracole. Asta nu pentru că boom-ul asiatic va înghiți suflul pierdut al economiilor occidentale. La drept vorbind, economia chineză, de pildă, se simte excelent înainte de boala care se anunță. Încălzirea producției industriale și, mai ales, presiunile inflaționiste venite din creșterile salariale vor ajunge din urmă motorul economic și îi vor impune, peste cîțiva ani, un relenti pe care economiștii chinezi nu îndrăznesc să-l viseze, deocamdată.

Economiile reunite, și nu doar economia europeană, vor trebui să găsească un antidot la hibernare. Mai mult, economiile așa numitelor și mult alintatelor BRICS (statele emergente ale fostei lumi a treia) vor avea curînd surpriza să constate că orice creștere speculativă, adică orice impuls alimentat de exporturi primare și conjuncturi favorabile, se stinge fără avertisment.

Declinul și dispariția abundenței înseamnă, în aceste condiții, o medie istorică în care Europa va avea cel mai mult de pierdut. Dacă adăugăm la blocajul economic, declinul sistemelor de educație, lipsa de apetit demografic și incertitudinea valorilor, vom înțelege mai bine pe ce anume se vor sprijini ezitările viitorului.

Lumea va deveni prea complicată, prea exigentă și prea obositoare pentru europeni. Izolarea muzeală va fi prima tentație. În plină era a informației instantanee, viteza de gîndire, comunicare și sinteză va rămîne prizoniera tehnologiei virtuale și își va pierde corespondentul real. Îndrăzneala, pofta de risc, aventura intelectuală - oricum prizoniere al unui număr suspect de noi ortodoxii (naturiste, anti-industriale, pro-etice) - riscă să devină un capitol excentric practicat în latură personală și fără angajarea societății.
În rest, viața va continua dar o va face într-un fel lipsit de relief. Mult mai discret și fără deranj.

În vreme ce Europa își reciclează summit-urile, noua logică istorică merge înainte. Unde „înainte" poate duce, foarte bine, înapoi iar „logica istorică” înseamnă suma completă dar nu neapărat logică a acțiunilor noastre politice, economice și culturale. Industria summit-urilor euopene a lansat, luni, ultima ei producție în materie. De data asta, exact ca de fiecare dată, rezultatele sînt prezentate ca remedii finale pentru o criză care și-a făcut prea mult de cap.

Într-adevăr, ceva s-a schimbat, odată cu summit-ul de la Bruxelles. Numai că schimbarea a venit tîrziu, după ce aceeași Uniune Europeană a respins în mod repetat schimbările pe care le consideră cruciale azi. Marea noutate e descoperirea creșterii. Pare banal dar proiectele asumate de trecutele summit-uri fundamentale au exclus cu îndîrjire orice referință serioasă la creștere și au propus, în schimb, mantra austerității care urma să vindece cu fierul roșu păcătoșii îndatorați ai Europei.

La început, acum mai bine de un an, orice părere contrarie, orice aluzie la nevoia de creștere economică, era privită ca erezie sau taxată asupru pentru incompetență. A fost nevoie de un an, un  șir de summit-uri și o serie de corecții brutale aplicate de piețe, pentru ca marii preoți ai austerității pure să înțeleagă că mersul pe jos și nemîncat face bine la circulație dar nu garantează nici direcția bună nici supraviețuirea călătorului.

Summit-ul încheiat luni la Bruxelles a adoptat un program de acțiune pentru stimularea creșterii economice și multe din prevederile practice ale acordului au sens: ideea de muncă e reabilitată după ce o generație de eufemisme și holograme au lăsat impresia că nu mai e nevoie de așa ceva, învățămîntul profesional clasic, ucenicia, școlile de meserii revin după o amnezie incredibilă care izgonise din cîmpul ocupațiilor serioase orice apropiere de abilitățile manuale și de obiectele concrete. Reîntoarcerea la munca vizibilă și palpabilă vine după o lungă rătăcire în virtual.

Anii '90, dominați de expansiunea net-ului și a serviciilor mediate de net, au instalat un optimism contagios și intolerant cu tradiția clasică a muncii. Revenirea la conceptele și procesele de bază e salutară dar presupune un efort de reeducare împotriva curentului. Prestigiul și accesibilitatea sporturilor virtuale sînt adversari imbatabili. Noua generație, născută pe net, va accepta greu reorientarea. Însă, așa cum am văzut în cazul UE, reconsiderările sînt posibile, după ce par, mai întîi, imposibile.

Presiunea economică e atît de mare încît societățile trebuie sau vor trebui să se adapteze și să se întoarcă la obișnuința muncii pe care au părăsit-o acum cîteva decenii bune. Nu rezultă automat de aici că reorientarea va fi încununată de succes. Rezultă numai că redresarea nu va fi încununată de un dezastru. Succesul - acea stare aproape permanentă de reușită instantanee și necondiționată pe care mai ales lumea occidentală a transformat-o în drept - e prima victimă a  noii logici istorice.

„Nimic nu va mai fi ca înainte! " repetă periodic comentatorii economici și politici. Au dreptate, cu precizarea că aceleași cuvinte pot fi folosite pentru a descrie un număr practic nelimitat de schimbări, reevaluări și despărțiri. Între ele, succesul - bijuteria cu care Occidentul e logodit de apoape cinci secole - e prima și cea mai importantă noțiune care dispare pe termen lung.

În acest punct, e de observat că așa-zisa minoritate favorizată e de fapt o clasă extrem de bine pregătită pentru ce face. De regulă, e vorba de oameni cu studii economic-financiare de vîrf sau de oameni fără studii dar extrem de bine pregătiți pentru meseria lor. În același timp, masa de protestari e o masă de tineri care au trecut prin sistemul educțaional obișnuit dar nu au ajuns nicăieri. E un alt fel de a spune că elita cîștigătoare e cîștigătoare pentru că stă pe o educație de nivel excelent, în vreme ce majoritatea are un nivel de educție acreditat, recunoscut oficial și inutilizabil. Mai departe, asta e tot una cu a spune că sistemul educațional de masă produce în serie oameni prost sau greșit pregătiți care au aspirații dar ajung să le transforme în frustrări, pe măsură ce pierd teren.

În acest fel, ne apropiem de concluzia că educația și nu altceva desparte membrii unei societăți și, apoi, societățile între ele. Sub galaxia Nobel își trăiește frustrările o masă enormă care e învinsă cu mijloacele propriei educații. Muncitorul chinez poate cîștiga, astfel, partida mai ușor, pentru că joacă împotriva unor societăți neproductive care produce, aproape fără excepție, o economie mai scumpă.

Chestiunea e mai complicată și include cu siguranță elemente de ordin etic, de pildă nervul tot mai slab al societăților care nu își mai propun să înainteze, pentru că, pînă de curînd, erau prea ocupate să consume. În cele din urmă, și acest viciu e tot o chestiune de educație. Dar problema poate fi ilustrată cel mai bine de un exemplu surprinzător: cazul României sau al oricărui alt fost stat comunist.

Aproape fără excepție, românii au o părere foarte bună despre tradiția sistemului lor școlar. Mai devreme sau mai tîrziu, ei vor invoca, în orice discuție pe tema educației, excelenta cultură generală asigurată de sistemul școlar și, mai ales, de sistemul școlar al fostului stat comunist.  Atunci, spun foarte mulți români, se făcea carte. E adevărat. Suma cunoștințelor generale de istorie, geografie, literatură, filozofie și chiar științe naturale era respectabilă și, în orice caz, superioară nivelului de cunoștințe ale elevului sau studentului din Occident. Observația are, totuși, limite și conține o doză serioasă de patriotism. Autorii acestui gen de observații amintesc întotdeauna că un american habar n-are unde e Bucureștiul dar uită să spună că prea puțin români știu, de pildă, care e capitala statului New York. În orice caz, bagajul educațional al românilor era înainte, și chiar după 1989, apreciabil.

Marele mister apare după 1989. Astfel, dacă acceptăm că România putea conta pe o societate bine educată, cum se explică performanța slabă de după 1989? Unde a dispărut calitatea clasei educate? Răspunsul: nicăieri pentru că așa ceva n-a existat cu adevărat. Eșecul social colectiv de după 1989 nu poate fi doar rodul unei conspirații politice. Mai degrabă, el e rezultatul unui proces educațional care a asigurat atît incompetența cît și inadaptarea la condiții noi.

Sistemul eduațional românesc a format oameni cu bune cunoștințe generale dar a garantat, astfel, o cultură pasivă care a exclus capacitaea de gîndi și de a lua decizii. În consecință, după 1989, societatea românească a devenit brusc necompetitivă. Oamenii din posturile de conducere și decizie economice, administrative și politice s-au dovedit titrați și rău pregătiți. Calitatea deciziilor economice și administrative a fost, de regulă, slabă iar gîndirea politică a rămas la nivelul practicilor tradiționale.

Înapoierea educației a decis în mare măsură viteza de înaintare a țării. O clasă de directori, manageri și administratori mediocrii a dat societății decizii aproape exclusiv perdante. În aceste condiții, noua lasă conducătoare și-a asigurat poziția de vîrf prin sprijin politic sau delapidare și apoape nicodată prin competență. A doua împrejurare semnificativă e de găsit în comentariile tipice în care românii vorbesc de alți români care au făcut cariere științifice de mare succes în Occident. Fără să-și dea seama, autorii acestor comentarii nu fac altceva decît să condamne sistemul de acasă și să admită superioritatea unui sistem mult mai deschis la competență.

Cazul României și, mai larg, al Europei de est spune că decalajele între societăți sînt și decalajele între sistemele educaționale ale acelor societăți.

În sfîrșit, obiecția cea mai des întîlnită în discuția despre educație spune că relansarea sistemului școlar e utilă dar produce efecte foarte tîrziu. Mai clar, educația e importantă dar nu e o soluție, pentru că nu produce efecte imediate. Așa e. Relansarea educației duce la relansarea societății dar cere timp. E la fel de clar, însă, că fără relansarea educației nu există nici un fel de relansare a societății.

Cu foarte rare excepții, analizele care se ocupă de originile marii crize a societăților europene au ignorat problema educației. Omisiunea pare normală. O criză economică trebuie însoțită de o dezbatere care se ocupă de regimul fiscal, de rata dobînzilor, productivitate și atîtea alte concepte economice. Evident, toate aceste teme economico-fionanciare sînt la locul lor, chiar atunci cînd tind să funcționeze ca fetiș. Dar educația? Ce să caute educația într-o discuție care privește economica aplicată și nu cultura sau teoria.

Rezervele față de o dezbatere care include și calitatea educației sînt cu atît mai mari cu cît, în genere, chestiunea pare demult rezolvată. În fond, atîta lume pornește de la prezumpția după care, în epoca informației globale și instantanee, cunoașterea nu mai e o problemă. Cuprinderea nemărginită a net-ului a creat ceritudinea sau poate iluzia după care accesul la informație e nelimitat iar această stare cognitiv-paradisiacă garantează buna educație. Oricine poate afla orice și singura dificultate vine din excesul de informație care permite elevilor slabi să scrie lucrări perfect doumentate, după o întîlnire de cîteva minute cu Profesor Google. Aceași impresie vine și din proliferarea rețelelor școlare.

Nici o altă epocă istorică n-a fost înzestrată cu un număr mai mare de universități și nici un alt tip de societate n-a numărat atîția titrați supracalificați. În plus, prestigiul științei ca „regină a cunoașterii" e o cucerire globală respectată dincolo de granițele național-culturale și promovată frenetic, în regim cotidian, de rețele mediatice enorme. Așadar, ultimul lucru pe care ar trebui să îl reconsiderăm, acum, în vremuri de criză, e educația. Problema acestui tablou e că reflectă realitatea, într-un moment în care prea puțină lume acceptă că realitatea însăși e o problemă. Altfel spus, criza pe care o sesizăm în efectele ei financiare și economice își ascunde foarte bine definiția de bază.

Lucrurile se schimbă de îndată ce observăm că actuala criză poate fi descrisă ca o partidă pierdută de societăți care nu mai fac față competiției, pentru că nu mai știu îndeajuns, nu mai gîndesc rațional și nu mai reușesc să ia decizii cîștigătoare. În mare, situația reală e mascată de două mituri care trimit în direcții plauzibile dar înșelătoare. Primul acceptă handicapul occidental dar îl explică prin apariția forței de muncă ieftine întrupată de mulțimile asiatice fără număr care muncesc enorm pentru „un blid cu orez". A doua raportare mitologică neagă handicapul și administează calmantul clasic trimițînd la gloria Nobelurilor pentru chimie, fizică și medicină, confiscate de eminenți cercetători occidentali. În ambele cazuri, mitologia pleacă de la elemente reale pentru a le preschimba în
alibiuri. Problema e astfel evitată cu ajutorul a două imagini de camuflare, aplicate la vîrf și la bază. Asaltul producătorilor chinezi în zdențe și primatul grantat de universitarii de stirpe Einstein promovează același mesaj: criza nu are nici o legătură cu educația. Ceea ce explică prea puțin.

În mod involuntar, problema educației e pusă clar în discuție exact de radicalii care se consideră excelent educați și găsesc toate problemele în lipsa de echitate a sistemului capitalist. E vorba de grupurile de tineri și de intelectuali grupați în așa numita mișcare „Occupy" sau în alte asociații și curente de gîndire care acuză decalajele inegalitatea scandaloasă a societăților occidentale. În viziunea acestei mișcări, lumea se împarte inechitabil în acel 1% care a concentrat o parte disproporționată a bogăției și restul de 99% care e silit să împartă o felie minusculă. Ultraminoritatea dominantă e frormată din bancheri, șefi de mari companii și oameni de afaceri prosperi. În genere, furia protestatarilor nu are nici o problemă cu artiștii, sportivii sau cu membrii aristocrației istorice. Obiectul contestației e elita cu rol executiv în industrii de mare profit. În același timp, contestatarii se definesc pe ei înșiși ca masă defavorizată, în ciuda unei nivel de educație foarte bun, probat cu diplome univeristare. Cu alte cuvinte, minoritatea de 1% face bani nu se știe cum, în vreme ce majoritatea educată nu își găsește locul.

 

- mai întîi despre întinderea reală a Europei, o dimensiune mereu supusă abuzului și viciată de aroganță:

     „It's a good thing that Croatia will soon join the EU. Ukraine should also be a member. I believe that the entire western Balkans should be part of the EU, at least if we want to avoid sitting on a powder keg. And Turkey, if it still wants to be -- provided it undergoes some important reforms."

               Așadar, ultra-central-europeanul nu face grațiile obișnuite ale central-europeanului care distinge între o Europă stilată și distilată de la Praga  spre Vest și o Europă ratată, needucată și irecuperabilă de la Praga spre Est. Europa lui Schwarzenberg se bazează pe bunul simț și pe valorile fundamentale care ne țin în aceași lume. Eurosnobismul ar fi fost o atitudine scuzabilă și prizabilă pentru un personaj șlefuit între Praga, Viena și Munchen. Schwarzenberg refuză tentația și pune în subtext un reproș care ridiculizează fără efort parodia occidentală a dimensiunii europene.
            
                 - despre locul și rolul real al Uniunii Europene în istoria contemporană:

         „Europe has become very introverted. It looks beyond the edge of the plate, if you will, but not beyond the edge of the table. Europe has lost something of its global perspective."

              Restrîngerea Europei e un fapt și anume o consecință directă a restrîngerii politico-intelectuale a elitelor administrative europene. Schwarzenberg remarcă lipsa sau, mai degrabă, frica de viziune pe care documentele auto-flatante ale UE se chinuie să o nege. Inutil. Lumea e plină de confuzie și cere politicienilor un singur lucru: direcție. Europa e blocată în propriile indecizii și nu are nimic de oferit. Absența și decredibilizarea blocului european trec neobservate doar la Bruxelles.

              - despre germanizarea deciziei politice în UE, una din puținele certitudini europene, într-un moment de criză care tinde spre permanentizare și agravare, nu fără legătură cu vocea regăsită  Germaniei:

                „Sometimes Germans seem to be saying: If all of you could just be as industrious and frugal as we are, you wouldn't be in such a mess. There's even some truth to that. But one shouldn't declare oneself to be a role model. (...) It's like this: The rich uncle who helps you out, but makes a big show of it, gets on your nerves. Small countries, in particular, are sensitive about this. And they don't necessarily like it when Ms. Merkel and Mr. Sarkozy sit down and flesh out the policies, and then notify the others of their decisions. This can only go well for a while."

                  Pretenția limitată și, în același timp, exorbitantă a Germaniei e binevenită în termenii generali ai manualelor de bună purtare economică. Însă, practic, în lumea reală a societăților și culturilor europene, soluția morală germană e o eroare care irită nervii naționali. Schwarzenberg remarcă deplasarea politicii europene spre tiparul nefericit al puterilor decidente versus state mici. Ca bun coleg de suferință al guvernelor polonez, român și maghiar, Schwarzenberg știe bine ce spune fără să facă, totuși, un spectacol din frustrările pe care lipsa de considerație a Germaneiei și Franței le-a așezat în locul unității europene.

              - dar nu e, totuși, de înțeles rigorismul german, de vreme ce Germania e în situația de a plăti boacănele statelor problemă din Sud? Răspunsul lui Schwarzenberg nu e o noutate dar n-a fost niciodată formulat la asemenea nivel și cu atîta claritate:

             „Of course I understand it. The only thing is, the German recovery and Germany's export performance are based on the fact that the countries that are now in debt went shopping on credit in Germany. Who benefited the most from all the reckless debt policies? You did! The Germans should keep that in mind."

                 Adevărul e clar doar în prezența explicită a răului. În rest, adevărul, inclusiv adevărul despre criza europeană, are întotdeauna două fețe. Drama economică europeană nu e o idee grecească sau un artefact italian ci o coproducție. Deficiențele sudului vin din mentalitățile sudului dar falimentul calificat al sistemului euro e rezultatul sistemului euro care a așezat în același cadru monetar economii despărțite de diferențe fatale de productivitate. Euro a devenit astfel conducta care a legat două zone de potențial contrare și, în aceste condiții, conducta a devenit rapid un distributor de mărfuri la capătul dinspre Germania și un aspirator de fonduri la capătul dinspre sud. O mare parte a banilor cheltuiți de populațiile sudului au fost puși la dispoziție de bănci germane și au cumpărat produse germane. La capătul acestei observații, Germania nu poate pretinde că nu știe cine a avut de cîștigat, cine a avut de pierdut și care au fost efectele perverse ale sistemului.

                 - despre realitatea unei Europe cu două viteze, adică despre ipoteza care pretinde să țină seama cu realism de declajele istorice care despart Vestul și Estul:

          „Incidentally, I am opposed to a two-speed Europe. Anyone who has ever driven on the German autobahn knows that the slow lane leads to the exit. I don't want to diverge from the main European direction."

                    Problema Uniunii Europene nu e descoperiea ipocrită a unui continent cu două feluri de istorie și două tipuri de națiuni. Dimpotrivă, problema e construcția unei Uniuni coerente care pleacă de la realitatea marelui substrat european comun. Umorul lui Schwarzenberg scoate din circulație făcătura unei Europe cu două viteze, folosind comparația cu banda pentru reduși, începători sau incapabili a unei autostrăzi germane. Iluzia unei Europe cu două viteze poate face carieră, de pildă, la Paris. În rest, aceeași idee se numește, la București, Praga sau Varșovia, despărțirea de Europa, la cererea neformulată dar implementată de retorica UE.

                    - în sfîrșit, miezul problemei: cine ne-a adus aici? Cine e, de fapt, vinovat de prăbușirea formelor prospere de viață pe care europenii le-au crezut definitive? Chestiunea e cu atît mai gravă și mai vie cu cît orice lămurire suplimentară pare inutilă. Problema pare deja soluționată de corul global care învinuiește bancherii, băncile și capitalismul. Numai că acest gen de răspuns face rost de țapi ispășirori exact în măsura în care pune capăt logicii. Adevărat, criza e în mare parte o criză a băncilor ajunse din urmă de o politică de credit nesăbuită. Rămîne de lămurit încă ceva: cine și de ce a luat împrumutrile?

               „The politicians, without a doubt. Budgets that required deficit spending were approved for decades as a matter of course. This couldn't go well indefinitely. Of course, the banks took advantage of this. In the last 30 years, there have been hardly any politicians who have warned against spending even more money."

           Răspunsul lui Schwarzenberg merge direct la țintă. Nu e nimic neclar sau complicat. Vinovatul e cunoscut: politicienii. Guvernele au lucrat în ultimii 30-40 de ani cu deficite bugetare, așa cum bea cineva apă. Împrumuturile au fost cerute de guverne care au creat iluzia electorală a vieții fără constrîngeri financiare și au instalat pretenția absurdă a vieții asistate din leagăn pînă în mormînt. Generalizarea acestei practici a transformat societățile occidentale în bantustane pe credit.

            - despre relația euro-Europa-Uniunea Europeană, locul unor confuzii enrome și clișeul sacru care trimite orice observație în rîndul ereziilor:

             „Although the euro is an important project, it is only an instrument. The European Union was established as a political project, and it would survive without the euro. We must provide a uniting Europe with democratic legitimacy. The EU is a very complicated structure today. Brussels has taken control of everything it possibly could. As a result, we now have competencies there that would be more effective if assigned to regions or countries. We have to move away from a Europe of small minds."

                   O avalanșă de-a dreptul propagandistică a îndepărtat euro de realitatea sa ultimă în context european. Euro, e, într-adevăr, doar un instrument care nu poate și nu trebuie confundat cu Europa sau cu Uniunea Europeană, orcît s-ar strădui să ne convingă de contrariu Președintele Sarkozy și Cancelarul Merkel. Schwarzenberg nu se teme să sesizeze această distincție, tocmai pentru că are o definiție clară a Uniunii Europene și pentru că știe în profunzime ce este Europa. Cu sau fără euro, Uniunea Europeană poate supraviețui, de vreme ce Uniunea prespune o asociere politică. Prin urmare, elementul vital pentru supraviețuirea Uniunii nu e uniunea monetară ci legitimitatea democratică.

Dispariția euro n-ar fi o bucurie dar Uniunea Europeană îi va putea face față. În schimb, diluarea sau limitarea principiului democratic poate fi fatală Uniunii Europene. Iată de ce discuția despre viitorul Europei trebuie să includă, alături sau chiar înaintea subiectului euro, principiul democratic. Asta cu atît mai mult cu cît tendința de concentrare a deciziei la Bruxelles și practica ucazului Merkozy, lansat periodic la summit-urile UE, împing spre o zonă de rarefiere democratică.

         - despre unitatea uitată sau neexercitată a Europei. Schwarzenberg constată din nou o realitate elementară și îndelung ignorată. În plină defilare a temelor de unitate europeană, UE e lipsită de integrare și coordonare în cîmpurile fundamentale care dau densitatea și anvergura globală a proiectului european:

          „We need a common foreign policy, a common security policy and a common energy policy. We don't need a common cheese policy. "

            Politica externă, politica de securitate și politica energetică rămîn fie neacoperite, fie neformulate la nivel european. Eșecul așezat în dreptul acestor trei domenii strategice dă măsura ultimă a unității europene. Atîta vreme cît se va reduce la drapele, ceremonii și coordonări la nivel de brînză, legume, fructe sau mărci poștale, Unitatea Euopeană va fi o forță într-un acvariu.

             Interviul lui Schwarzenberg se încheie cu o remarcă de pătrundere și amărăciune cu totul speciale. Aruncată în trecăt, ea poate fi ușor confundată cu un detaliu biografic:

                „Now I'm home again. I've survived the 20th century."

              Istorie personală? Mai mult. Într-adevăr, aristocratul gonit și jefuit de statul comunist în 1948 a revenit acasă. Asta îl privește pe aristocrat. Însă Schwarzenberg e unul din cei cîțiva învingători ai secolului XX. Un spirit care a supraviețuit ororilor și s-a ridicat, prin cultură, deasupra ideologiilor. Un om liber între atîția oameni de libertate irosită, într-o epocă tot mai puțin capabilă să înțeleagă și să evite istoria secolului XX.

                     
Cel mai adesea oamenii care scriu, vorbesc și, uneori, gîndesc politică serioasă sînt măcinați fin de propria vocație. Mai toți sînt fragmentați de obligații fără sfîrșit, intoxicați de informație schimbătoare și ruinați de inconsecvența vicleană a omului cu care cred că au ajuns la o înțelegere.

Pe scurt, politicienii serioși au mare nevoie de terapie. Înainte de a întinde mîna spre raftul cu sticluțe, tuburi și pastile, marii demolați ai vieții politice ar trebui să îl vadă, măcar 10 minute într-o viață, pe Karel Schwarzenberg. Numele și titulatura complete: Karl Johannes Nepomuk Joseph Norbert Friedrich Antonius Wratislaw Menas, al șaptelea Prinț de Schwarzenberg și Conte de Krummau. Mai aproape de noi: Ministru de Externe al Republicii Cehia. Și mai aproape de noi: partea luminoasă a umanității întrupată într-o persoană, după modelul care pune toată cultura înaltă a unei epoci într-o piesă de mobilier burghez sau într-o colecție de porțelanuri pictate. Scwarzenberg e, la drept vorbind, o relicvă în care supraviețuiește și luminează o fostă mare civilizație mai curînd central europeană decît europeană și mai mult euro-germană decît germană.

L-am întîlnit de cîteva ori și am rămas pe cît de mirat pe atît de vindecat. Karel Schwarzenberg împrăștie ceva rar, în vremurile noastre frenetice, dezordonate, mediocre și, prin urmare, doar nominal ale noastre. În aceste timpuri pline de voci și fără direcție, Schwarzenberg degajă o siguranță străină de certitudinile ideologilor, un soi de calm înrudit cu gustul și înțelepciunea. Schwarzenberg e exact ce putea fi Europa fără secolul XX: echilibru, bună cuvință, umor (foarte ceh), inteligență și splendoare culturală.  În consecință, Scharzenberg e monumental și discret în aceași măsură.

Schwarzenberg poate fi vizitat, așa cum vizitate poate fi Viena sau Praga și cum nu mai pot fi decența vieții urbane europene sau calitatea cercurilor intelectuale ale anului 1900. Spre deosebire de copiile sale contemporane și nereușite, Schwarzenberg e volubil fără a rosti un cuvînt prea mult, educat pînă în vîrful unghiilor dar indiferent la diplome, multicultural fără etnie și pretenții de victimă rasială, edificat asupra istoriei mari și, din acest motiv, sceptic în fața frazeologiei politice de oriunde și oricum ar veni ea aprobată.
          
Proba cea mai recentă e un interviu superb, laconic, curajos și lipsit de zgomot. Îl puteți citi aici și cel mai potrivit ar fi să o faceți pe încet, ca la o degustare de vinuri rare.

Schwarzenberg vorbește despe Europa într-o manieră critică și în același timp entuziastă, cu un discurs pe care îl pot susține numai europenii structurali, nu și europenii militanți. Interviul nu merită defalcat dar trebuie rezumat la cîteva observații pe care nu le veți mai întîlni mult timp de acum înainte.

          


Acum nu mai mult de un an, orice discuție despre supraviețuirea și unitatea Europei era de neconceput. Însă 201 a fost anul crizei. Mai bine zis, anul în care criza, fosta criză americană, a început să se simtă din ce în ce mai bine în Europa. Încheiem acest an, cu o Europă care respiră puțin deasupra apei.

Lucrurile au mers repede, toate tensiunile ascunse au ieșit la lumină și toate fisurile acoperite de cuvinte și hîrtii s-au căscat simultan. Cauza e, desigur, criza numai că declinul economic al Europei a fost o cauză care a pus în lumină altă cauze de discordie. Cu alte cuvinte, știm, acum, sub presiunea crizei mult mai mult despre nepotriviri și nechibzuințe mai vechi. Din acest punct de vedere, dar numai din acest punct de vedere, Europa e mai unită ca niciodată. Unificarea prin necazuri spune că problemele uriașe ale statelor vestice sînt automat pericole vitale pentru statele estice. Mai puțin înțeles e că această relație bolnăvicioasă funcționează și invers: suferințele estului se întorc în nenumărate feluri împotriva vestului.

În aparență, un an care s-a încheiat cu admitereea Croației în Uniunea Europeană a fost un an bun pentru Est. Faptele și testele politice în relațiile est-vest spun cu totul altceva. 2011 ar fi trebuit să consolideze așa numita „dimensiune estică" a politicii Uniunii Europene. În realitate, evenimentele uluitoare de pe flancul de sud al UE au creat alte priorități. Revoltele din statelele arabe ale Africii de Nord și Siria au luat prin suprindere Occidentul și au confiscat atît atenția cît și resursele Uniunii Europene. Totul în detrimentul legăturilor cu statele vecine din Est.

Politica de vecinătate a UE, pînă acum un an egal împărțită între sud și est, s-a mutat, practic, la sud. La mijloc nu e numai urgența dar și un soi de culpă resimțită de state care au susținut zeci de ani regimurile autoritare arabe și caută acum să se scuze. În teorie, politica de vecinătate față de est e neatinsă. Însă progresele practice sînt limitate.

Moldova e în continuare alintată și tratată cu negocieri neconcludente. Acordul de asociere cu UE pe care Moldova îl merita cu prisosință întîrzie. Vechea problemă în relațiile cu Belarusul a rămas acolo unde era și acum exact un an, cînd marile demonstrații de după falsificarea alegerilor erau reprimate violent. Dacă nu era de ajuns, problema autoritarismului s-a complicat. Ucraina a făcut din alegeri un spectacol dubios și a continuat cu un proces-farsă și o pedeapsă cu închisoarea împotriva fostului Prim Ministru Iulia Timoșenko. Răspunsul UE a fost ezitant iar regimul Ianukovici joacă mai departe ambiguu sugerînd din cînd în cînd că o atitudine mai fermă a UE îl va arunca în brațele Rusiei.

Confuzia politică europeană față de vecinii din est a culminat cu alegerile ridicole din Rusia. Falsificarea în limite așa zis rezonabile era de așteptat dar realitatea a întrecut orice așteptare. Nu numai că farsa a sărit din tipare dar, chiar în acese condiții, regimul Putin a înregistrat pierderi formidabile. Rușii i-au întors spatele lui Putin într-o măsură neașteptată. Insistența autorităților care au dat impresia că nu știu nimic despre propriile alegeri a provocat, pentru prima oară în ultimii aproape 20 de ani, o reacție publică masivă. Demonstrațiile anti-Putin au trecut de nivelul protestelor izolate. Reacția Uniunii Europene a fost corectă și limitată. Observatorii la alegeri au recunoscut alegerile deși tot ei au semnalat fraude pe scară largă. Tonul oficial european a făcut cîteva zgomote corecte dar summit-ul UE-Rusia s-a încheiat, la Bruxelles, fără probleme.

UE are, acum, în imediata vecinătate estică un cumul major de probleme care adună problemele din politica energetică, diminuarea clară a practicilor democratice și posibila instabilitate politică. Însă Europa pare incapabilă de formularea unei politici coerente. Spaimele produse de ciriza galopantă și de evoluțiile anti-democratice din Egipt și Libia par să fi sleit Uniunea Europeană.

Mai mult, angoasele politice generate de criză în vest sînt tratate cu un cocteil tulbure de naționalism și oportunism anti-est. România și Bulgaria suferă din plin și rămîn excluse total sau parțial din spațiul Schendgen și de pe piața occidentală a muncii, în ciuda datelor tehnic și economice favorabile.

Acest amestec de neînțelegeri, calcule ostile și dezinteres față de est ar fi trebuit să fie vizibil încă din septembrie, cînd Summit-ul Parteneriatului Estic organizat la Varșovia s-a soldat cu un semi-eșec. Parteneriatul Estic e structura instituțională care asigură dialogul și schimbul reciproc de valori între UE și statele de la granița estică a UE. Summit-ul a adoptat o rezoluție care imploră revenirea UE la o politică activă în Est. Însă întîlnirea a fost ignorată de prea mulți din șefii de stat vestici și s-a încheiat fără propuneri concrete. Documentul de lucru referitor la Politica de Vecinătatre a UE a fost reînoit dar nu aduce noutăți majore ci respectă cadrul general cunoscut. Perpectiva explicită de admitere în UE a Moldovei, Georgiei, Armeniei și Ucrainei e, în continuare, înlocuită de referința rituală la vocația europeană a acestor state. Acordurile de liber schimb și regimul vizelor rămîn exact acolo unde erau iar presiunile pro-democratice și anti-autoritare nu au prospețime.

Dezangajarea UE față de Est nu  ar trebui să suprindă, atîta vreme cît centrul de decizie e gripat de o derută prelungită. În ultimele șase luni, Uniunea Europeană s-a schimbat, de facto, în mod decisiv. Mai întîi, nevoie de coordonare a împins spre restrîngerea Europei la duetul Franța-Germania, reprezentat de legendarul cuplu Merkel-Sarkozy. Însă summit-urile de ultimă oră s-au ținut lanț, au adoptat docil linia germano-franceză și au ratat invariabil soluțiile credibile. Efectele au apărut imediat. Neîncrederea piețelor a agravat problemele iar acestea au împins la nervozitate. Franța a intrat într-o paranoie politică alimentată de poziția de subordonare față de Germania. A urmat un schimb penibil de impoliteți și reproșuri cu Marea Britanie, socotită vinovatul șef și prinicipalul susținător al piețelor financiare ostile. Psihoza anti-financiară, anti-capitalistă și anti-americană a devenit rapid un delir comun. Oricum, sciziunea între nevroza și duritatea franco-germană, pe de o parte, și, pe de altă parte, rolul marginal rezervat statelor din afara așa zisei zone euro era evidentă.

Deciziile adoptate la celebrul summit din 8-9 decembrie de la Bruxelles n-au fost doar neconvigătoare ci și autodestructive. Căci rețeta de austeritate adoptată la insistența Germaniei de 26 de state membre a rupt Europa în două. Deși acordul reunește 26 de state, deciziile sînt privilegiul celor 17 state membre ale zonei euro. Cele 10 state din afara zonei euro, din care 7 sînt state est-europene, rămîn, pe dinafară cu acte în regulă.

Decuplarea multiplă a vestului de estul european e cea mai importantă și cea mai serioasă noutate a anului 2011. Șansa de revenire la o politică reechilibrată în următoarele 12 luni e aproape inexistentă. Însă șocurile anului 2011 ne-au învățat că schimbările neașteptate au devenit, deja, ceva de așteptat.