vineri, decembrie 19, 2014 Ora Locală 05:50

Ricoşeu mor(t)al

 

Oricât de paralele, vieţile îşi urmează – fiecare – cursul individual; uneori însă, printr-un ciudat coup de dés al fatalităţii, ajung să se intersecteze în moarte.

Două împuşcături, una în Rezervaţia Pădurea Domnească şi alta într-un garaj din Cahul, prima răsunând pe 23 decembrie 2012, ultima în 9 decembrie curent, sunt legate între ele prin ceea ce s-ar numi factorul politic. Astfel, odată dezvăluită la începutul anului 2013, împuşcarea lui Sorin Paciu a dus la căderea guvernului Vlad Filat, iar apoi şi la reformatarea Alianţei pentru Integrare Europeană (din care nu va mai rămâne nici numele!); glontele care a traversat pieptul ex-deputatului PLDM Ion Butmalai ţâşneşte (din două cartuşe, nu-i aşa?!) în chiar săptămâna în care se pune de o nouă alianţă de guvernare. Un accident de vânătoare (ilegală, atât din punctul de vedere al locului în care se petrecea – pe teritoriul unei rezervaţii! –, cât şi al componenţei… judecătoreşti a echipei de vânători), iar acum un omor (nimeni nu pare să creadă în versiunea sinuciderii omului politic!) îndoliază aceşti cinci ani de guvernare democratică, la fel cum cei opt ani ai guvernării PCRM s-au încheiat, vai! printr-o moartea de om, a lui Valeriu Boboc.

Aducându-i un ultim omagiu regretatului Ion Butmalai – om dintr-o bucată şi unul dintre foarte puţinii deputaţi ai Legislativului de la Chişinău din sesiunea 2009-2014 având o voce a sa, pe care a ştiut să şi-o facă auzită, uneori în ciuda intereselor de partid, fapt pentru care nu s-a mai regăsit pe listele PLDM la ultimele alegeri –, nu pot să nu mă gândesc că ceea ce porneşte strâmb nu are cum să ducă la bine. Or, nici o „alegere europeană” nu costă viaţa unui om, iar o societate construită pe lacrimile a doi copii rămaşi orfani (câţi or mai fi, în întreaga Republică Moldovă, şi ea îmbucătăţită?!), ei bine… cred că vă amintiţi bine ce spunea Dostoievski despre asta, în Fraţii Karamazov!  

Întrebarea care se pune acum este dacă vor fi găsiţi adevăraţii ucigaşi ai omului politic (or, acreditând versiunea sinuciderii, se cheamă că – ierte-mi-se tristul calambur – Ion Butmalai a fost sieşi… Gheorghe Creţu!), şi nu doar cei „morali” (cum s-a exprimat cineva la un post TV); ar fi o datorie de onoare a noii vechi puteri să facă lumină în acest caz, ca şi în cel al lui Sorin Paciu, Valeriu Boboc ş.a. Căci în ţara în care puterea închide ochii, până şi gloanţele oarbe ucid din prima!    

TaguriRadio Europa Liberă, AIE, Blog, Emilian Galaicu-Păun, cazul Rezervația Pădurea Domnească, garajul Cahul, Vasile Boboc, guvernul Vlad Filat


Dezbrăcatul miresei

 

La moldoveni/români, alegerile sunt ca nunta – cu lăutari (pe durata campaniei electorale) & dare în stambă (alias, afişele cu potenţialii „miri”, care mai de care mai arătos). Doar că actul propriu-zis se consumă ziua, de dis-de-dimineaţă până la ora poveştii de seară de altădată, 21.00, iar noaptea se numără – voturile, nu banii (deşi există cu certitudine o legătură strânsă între…). După care alegerea se consfinţeşte, odată cu validarea rezultatelor – ceea ce a şi făcut Comisia Electorală Centrală, pe 5 decembrie curent, atunci când a anunţat cifrele atât de aşteptate: s-au prezentat la vot 1.649.402 alegători sau 57,28%, dintre care 53,46% femei şi 46,54% bărbaţi; pentru socialişti au votat 327.912 persoane, 322.201 pentru liberal-democraţi, 279.366 pentru comunişti, 252.489 pentru democraţi şi, în sfârşit, 154.518 pentru liberali. (Dacă tot suntem la capitolul statistici, cele mai grăitoare cifre mi se par acestea: au votat 61.198 de alegători (4,28 %) între 18-21 de ani, 350.839 (24,54 %) între 21-35 de ani, 349.814 (24,47 %) între 35-50 de ani şi 667.926 (46,72%) peste 50 de ani – ceea ce înseamnă că tinerii între 18-35 de ani îşi mai lasă viitorul pe mâna (pre)pensionarilor…)

Las în grija analiştilor plăcerea de a întoarce pe toate feţele „cearşaful” opţiunilor electorale – dar se vede şi cu ochiul liber să singura „virgină” a noului Parlament este Partidul Socialiştilor per ansamblu, nu şi liderii acestuia totuşi (Zinaida Greceanâi, Igor Dodon, Ion Ceban); alte patru formaţiuni (PLDM, PCRM, PDM şi PL) au mai multe mariaje la activ, unele lăsându-se chiar cu rupturi & divorţuri mai mult sau mai puţin zgomotoase. Bucura-m-aş să le fi fost de învăţătură, acum când trebuie să constituie o majoritate parlamentară (în stare să valideze un nou guvern) ce trece, hélas! prin partajarea funcţiilor. Spectacolul penibil de-acum patru ani, când fiecare a tras plapuma peste el, ar dezgusta profund electoratul, acum redevenit popor, care şi aşa nu s-a arătat chiar entuziast la scrutinul din 30 noiembrie.

Scriu din perspectiva unui „privitor ca la teatru” (care a votat totuşi, ba chiar i-a îndemnat public şi pe alţii s-o facă!) – ei bine, ceea ce nu pot înţelege este de ce toate acele afişe electorale care, între noi fie vorba, poluează vizual atmosfera capitalei & localităţilor noastre, rămân la locul lor şi la o săptămână (şi nu numai – pun pariu că până la sfârşitul anului 2014 nici Dodon-Greceanâi & Putin, nici Ghimpu & Chirtoacă, nici Tarlev & Mişin, nici măcar Usatâi & Puterea e în adevăr nu vor coborî de pe banere, aceste terenuri verticale de golf unde politicienii ies la… iarbă verde). Ştiut fiind faptul că orice centimetru pătrat de publicitate costă ca dracu, nu mă taie capul care ar fi rostul prelungirii, fie şi cu o singură zi, a dării în stambă – sunt partidele noastre atât de bogate? sau liderii acestora atât de arătoşi?! se tem oare să nu-i uite lumea?!...

Acestea fiind spuse, rămân în aşteptarea a ceea ce s-ar numi Dezbrăcatul miresei – iar dacă partidele au tot plătit acele panouri pentru luna decembrie, de ce nu ar afişa pe ele daruri de Moş Nicolae sau de Crăciun: coperte de cărţi pentru copii (viitori alegători, nu-i aşa?!); portrete ale unor oameni celebri de la noi, eventual însoţite de citate; la urma urmei, fotografii „după natură” ale unor maeştri recunoscuţi (Mihai Potârniche, Pavel Balan, Valerie Volontir ş.a.). Fără doar şi poate, altfel ar arăta atunci capitala & localităţile Moldovei – mai cu faţă umană. Căci de feţele politicienilor ne-am cam săturat cu toţii…  

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, Parlament, alegeri 2014


Toamna pragheză a prozei basarabene

 

Sunt conştient că-n dimineaţa zilei de luni, 1 decembrie, toată lumea va sta cu ochii pe rezultatele alegerilor de duminică; că mulţi îşi vor pune tricolorul în piept, de Ziua Naţională a României („Sus inima, români!”); că unii au şi luat prima cursă spre Moscova, să dea seama de (în echivalent bănesc?!) prestaţia electorală etc., etc. Să vorbeşti, în asemenea condiţii, despre o carte – şi încă, una apărută într-o altă ţară, într-o limbă străină! – este curată nebunie, ierte-mi-se acest inofensiv donquijotism, căci… ştiu ce fac.

x

Cartea se numeşte Naše zrcaldo (Antologie soucasné moldavské kratké prozy), Ed. Milan Hodek, Praha, 2014. Versiunea cehă e semnată de cunoscutul traducător Jiri Nasinec, un prieten mai vechi al literelor române (y compris, din Basarabia). Coordonatorul proiectului se numeşte Nicolae Spătaru, directorul Fondului Culturii Scrise din Moldova; de remarcat că volumul apare cu sprijinul Ministerului Culturii din Republica Moldova (e o practică mai veche a „culturilor mici”, de a finanţa anumite proiecte editoriale în limbile de circulaţie – din câte ştiu, se remarcă în acest sens Ungaria, care plăteşte la greu traducerea & publicarea autorilor maghiari de toată mâna la mari case din Occident & SUA).

Altminteri, nu e pentru prima oară, din ’91 încoace, când autori basarabeni sunt tălmăciţi pre limba lui Milan Kundera, Václav Havel & Bohumil Hrabal – Nicolae Rusu, cu Şobolaniada; Aureliu Busuioc, cu Pactizând cu diavolul şi Spune-mi Gioni; mult mai tânărul Iulian Ciocan, cu Înainte să moară Brejnev, au trecut Vltava, se pare – cu dreptul, de vreme ce cărţile lor au stârnit interesul pentru o literatură cvasi necunoscută în Europa.

Prezenta antologie – prima de acest gen în limba cehă (între paranteze amintesc că ea a fost precedată, iarăşi în premieră, de o antologie de proză cehă contemporană în traducere română, Coama leului pe pernă, Ed. ARC, 2013) – conţine 20 de autori, de la seniorul Vladimir Beşleagă (n. 1931) la debutantul Ion Buzu (n. 1990), ceilalţi 18 prozatori numindu-se Andrei Burac (n. 1938), Vlad Zbârciog (n. 1943), Nicolae Rusu (n. 1948), Leo Butnaru (n. 1949), Claudia Partole (n. 1955), Lucreţia Bârlădeanu (n. 1956), Mihaela Perciun (n. 1957), Anatol Moraru (n. 1958), Nicolae Popa (n. 1959), Grigore Chiper (n. 1959; textul lui dă titlul antologiei), Nicolae Spătaru (n. 1961), Ghenadie Postolache (n. 1964), Vitalie Ciobanu (n. 1964), Emilian Galaicu-Păun (n. 1964), Dumitru Crudu (n. 1967), Iulian Ciocan (n. 1968), Mihail Vakulovski (n. 1972) şi Alexandru Vakulovski (n. 1978). După cum aţi observat probabil, în dreptul nimănui nu e trecută şi cea de-a doua cifră, care închide paranteza, ceea ce înseamnă că antologia cuprinde doar autori în viaţă. Disputabilă opţiune, de vreme ce paginile de proză semnate de un Vasile Vasilache (+ 2008), Serafim Saka (+ 2011) sau Aureliu Busuioc (+ 2012) conving şi astăzi prin vitalitatea lor. Străluceşte prin absenţă „patriarhul” nuvelisticii basarabene Ion Druţă (n. 1928), din motive pe care eu unul pur şi simplu nu mi le pot explica.

De remarcat şi prezenţa prea discretă a sexului frumos – doar trei autoare e cam puţin, ca să nu zic de-a dreptul discriminator (de ce nu şi Silvia Celac & Marcela Mardare sau regretata Lidia Istrati?!); altminteri, „geamănă” cehă în Basarabia, Coama leului pe pernă, conţine 4 autoare, din 14 nume chemate sub arme.

Nu în ultimul rând, mi se pare inspirată ideea editurii pragheze (din pasa coordonatorului de acasă, cred) de a-i propune unui pictor basarabean stabilit în Cehia, cunoscutului artist plastic Teodor Buzu, să ilustreze volumul, pe copertă apărând un tabloul al domniei sale. Aşadar, nu atât un portret de grup, cât un tablou de familie.

Cât despre titlul acestor note, el face punte – peste ani – cu un alt titlu al nostru, Anul ’68 – o „primăvară pragheză” a literaturii române din Basarabia, eseu publicat pe la 1992-93, reluat apoi în antologia în 10 volume Literatura din Basarabia în secolul XX (Eseuri, critică literară), Ed. Ştiinţa & ARC, 2004; ceea ce înseamnă că lucrurile se leagă, iată, în timp. De bună seamă, a trebuit să se întâmple, în anii ’60, după celebrul Congres al Scriitorilor în care s-a cerut revenirea la grafia latină a limbii noastre, acel reviriment al literelor noastre (îndeosebi în proză şi poezie), pentru ca în toamna lui 2014 un desant reprezentativ de prozatori moldoveni să ajungă în Praga, cu singura misiune de a-i cuceri pe… cititorii cehi!      

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, Antologie cehă scriitori moldoveni


Mintea moldoveanului cea din urnă

     

(Acum vreo zece zile, jurnalista Victoria Borodin de la Independent.md, îmi propunea să mă alătur campaniei „Eu aleg, pentru Republica Moldova”, răspunzând la un chestionar. Între timp, am făcut febră, fiind internat în spital cu dublă pneumonie – de pe patul de suferinţă, am putut urmări, cu urechea pe postul de radio, turul doi al alegerilor prezidenţiale din România, iar odată revenindu-mi, am ţinut să-mi onorez promisiunea & obligaţia de cetăţean, drept care vă propun interviul de mai jos.)

1. Ce înseamnă votul pentru dumneavoastră? Când aţi votat pentru prima dată şi ce aţi simţit atunci?

Votul înseamnă să ţi se facă auzită vocea, fie şi într-un cor mai mult sau mai puţin cacofonic, de preferat totuşi unui cor ce intonează, pe aceeaşi notă triumfalistă, doar marşuri & cântece de paradă. Prima oară am votat prin 1993 – era pe vremea URSS, la secţia de votare se deschisese un bufet unde, pe lângă alte bunătăţuri, se vindeau şi tartine cu icre roşii!!! Nu ţin minte să fi ales atunci – cum totul era stabilit din timp (y compris, lista candidaţilor), alegerile constituiau o pură formalitate. Abia peste câţiva ani, prin 1988-89, pe când eram doctorant la Institutul de Literatură “M. Gorki” din Moscova, am ştiut că votul meu contează – în circumscripţia în care se afla căminul nostru concurau doi candidaţi, unul susţinut de PCUS şi altul… un oarecare Boris Elţin, deja având aură de reformator! Ei bine, până şi studenţii care nu se trezeu din beţie cu săptămânile au mers să voteze – cu Elţin, se-nţelege! (Prea mare era miza ca s-o ratezi din cauza unei banale mahmureli.) Atunci a câştigat, cu brio, Boris Elţin – iar acţiunile sale ulteriore, culminând cu rezistenţa deschisă din 19-21 august 1991, m-au făcut să mă simt mândru de alegerea mea de-atunci!

  1. Cât de mult credeţi că valorează un vot în Republica Moldova, privind latura simbolică a acestuia într-un stat democratic sau care aspiră spre democraţie?

Dacă nu ar valora, credeţi că partidele & formaţiunile noastre politice s-ar fi dat peste cap să-l obţină, cu orice preţ?! De fapt, noi trăim din ce în ce mai mult într-o lume a valorilor simbolice – şi la fel cum publicitatea (Nota Bene: o compania precum Coca Cola investeşte peste 40% în reclamă!) constituie cureaua de transmisie a economiei, campania electorală este banda lui Moebus (cu două feţe, trecând una-n alta) a vieţii sociale. Totul e să ştii a face deosebirea dintre faţadă (acele “sate Potiomkiniene” pe care le înşiră, de la nordul la sudul Basarabiei şi de la Bruxelles la Moscova afişele electorale) şi realitatea de la faţa locului (care faţă, în paranteză fie spus, e scârbită).

  1. Se discută foarte mult, în special într-o anumită parte a presei, că votul din 30 noiembrie este decisiv pentru viitorul Republicii Moldova. Acum decidem vectorul extern pe care Chişinăul îl va urma din 2015. Cât de mult sunteţi de acord cu aceste opinii?

De-a lungul celor 23 de ani de statalitate – aşa imperfectă cum este! – am trecut prin mai multe momente decisive, când votul ar fi putut schimba destinul ţării: în 1996, dacă ieşea preşedinte Mircea Snegur (şi o putea face doar din primul tur, dar te pui cu ambiţiile unor candidaţi-democraţi care au luat, fiecare, între 1% şi 4%, ceea ce a fost suficient să-i asigure victoria lui Petru Lucinschi în turul doi), nu cred că se ajungea, peste doar câţiva ani, la impunerea PCRM drept prima forţă politică (să nu uităm – Vladimir Voronin este singurul preşedinte REALES al R. Moldova). La fel, în 2009 (& 2010, după un referendum ratat!), votul a arătat limpede direcţia pe care cetăţenii moldoveni ar fi dorit s-o urmeze. Din nefericire, clasa politică nu a fost la înălţimea aşteptărilor – de unde şi decepţiile ce s-au ţinut lanţ. Din fericire, au existat şi câteva victorii certe, dintre care Acordul de Asociere cu UE mi se pare, de departe, cel mai important atu al actualei guvernări. Anume în vederea continuităţii acestei politici de integrare în structurile UE votul din 30 decembrie curent mi se pare decisiv. Să luăm exemplu de la fraţii noştri de peste Prut, care au ştiut să tranşeze pe 16 noiembrie – alegerea lui Klaus Iohannis, în ciuda tuturor sondajelor care-l dădeau învingător pe Victor Ponta, este o dovadă în plus că SE POATE!   

  1. În câteva cuvinte, ce înseamnă pentru dumneavoastră Uniunea Vamală şi Uniunea Europeană (promovate intens de unii actori politici în campania electorală)? Cum vedeţi, în postură de scriitor, personalitate a culturii naţionale, aceste două spaţii?

Am trăit 27 de ani în URSS, dacă nu cumva URSS-a Mare s-a lăţit – prin sutele de mii de homo sovieticus care au acţionat mereu după principiul: “Înainte, că-nainte era mai bine!!!” – peste biata noastră ţărişoară în toţi aceşti 23 de ani de independenţă; ştiu aşadar să recunosc de la o poştă minciuna instituţionalizată. Ei bine, Uniunea Vamală constituie o ficţiune geopolitică, un fel de Comunism de altă dată, doar că lipsindu-i cu desăvârşire aura romantică. Pe de-altă parte, Uniunea Europeană este o structură funcţională, în ciuda tuturor greutăţilor (recunoscute & asumate), iar faptul că până şi state tradiţional aliate Moscovei, cum ar fi bunăoară Serbia, tind acum să se integreze în UE ar trebui să le dea de gândit dodonilor & usaţilor autohtoni. În ultimă instanţă, este vorba de două modele civilizaţionale – autocrat-asiatic versus democratic-european.

  1. Din postura omului de artă, ce credeţi că lipseşte politicii moldoveneşti, politicianului moldovean, pentru a fi mai credibil, pentru a se dedica poporului, oamenilor care îi dau votul? Vă întreb pentru că în peste 20 de ani de independenţă nu am avut nici măcar un singur politician care să se bucure la un moment dat de cel puţin 50% încredere în rândul populaţiei.

Într-o primă fază, partidele noastre „coborau” – prin reprezentanţii lor de seamă – fie din PCUS, fie din mişcările populare stradale (în care, după cum s-a văzut mai târziu, erau infiltraţi suficienţi provocatori – cazul Iurie Roşca rămâne unul notoriu!). În anii 2000, partidele au devenit SRL-uri; or, fuziunea businessului cu politicul a dat naştere unor monştri: oricâte “operaţii estetice” ar fi suportat liderii acestora, rareori s-a văzut câte-o faţă umană. Deocamdată, societatea civilă nu a dat nici o figură cu pondere, şi atunci cetăţenii au pornirea firească de a-şi investi încrederea în politicieni ce nu par să vină din mediul de afaceri (gen Iurie Leanca, diplomat de profesie). Moldovenii au o memorie scurtă – atâtor politicieni li s-a trecut cu vederea inconsecvenţa (ca să nu zic, cu un termen polular, curluntrismul!), alegându-i tot pe ei, încât doar o clasă politică din a treia generaţie – venind din societatea civilă – cred că ar putea reabilita imaginea politicului. Deocamdată însă, il faut faire avec (vorba franţujilor)…       

  1. De ce trebuie cetăţenii Republicii Moldova să iasă la 30 noiembrie la vot şi pentru ce trebuie să voteze?

Fiindcă abia atunci când ai votat, ai dreptul moral să le ceri oamenilor politici socoteală – oricât de imperfect ar fi actualmente mecanismul de control al societăţii. Cozile la care au stat moldovenii pe 16 noiembrie la Ambasada României din Chişinău & alte sectii de votare din Repubblica Moldova sunt un semnt cert că civismul are, iată, un cuvânt greu de spus (iar faptul că cca 80% din moldoveni l-au votat pe Klaus Iohannis îmi dă oarece speranţe în privinţa scrutinului din 30 noiembrie). Pentru ce? – simplu, pentru ca mintea moldoveanului cea din urnă să aibă ultimul cuvânt, şi nu mintea moldoveanului cea de pe urmă! Căci, de bună seamă, de ce să tot aleagă urma, câd o poate face capul – cu fruntea sus?! Dixit

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, alegeri 2014


La început a fost 10 noiembrie. După, 9…

 

Se zice că a reforma un sistem totalitar echivalează cu a schimba forma oului – că o faci din exterior sau din interior, rezultatul e tot acelaşi! Oricât ar încerca ulterior oamenii politici să încleie la loc cojile, ce s-a spart e bun spart.

Acum 25 de ani, pe 9 noiembrie 1989, cădea zidul Berlinului – abia dacă trecuseră șapte ani de la moartea lui Leonid Iilici Brejnev (pe 10 noiembrie 1982), ultimul patriarh roşu (aici, în sens marquezian!) al Imperiului sovietic. Cei care au urmărit transmisiunea în direct a funeraliilor secretarului general al PCUS trebuie să-şi amintească bufnitura sinistră, atunci când sicriul cu trupul neînsufleţit a fost lăsat să se prăbuşească în groapă. Era începutul sfârşitului, iar primul care şi-a dat seama de acest lucru a fost noul secretar general al PCUS, fostul şef la KGB-ului, Iuri Vladimirovici Andropov, care va încerca în răstimpul scurt ce l-a avut la dispoziţie (moare pe 9 februarie 1984) să „strângă şurubul”, tocmai în ideea de a reporni maşinăria statală, demult înţepenită. Din contră, Konstantin Cernenko (m. 10 martie 1985) pare o stafie a lui Brejnev, de unde şi delăsarea generală, doar că n-a reuşit să bântuie cine ştie ce în anul cât s-a aflat la putere. Era Gorbaciov stătea să înceapă. Şi cu ea, sfârşitul unei orânduiri extinse nu doar pe a şasea parte de uscat, ci şi exportată în jumătate de Europa, în unele ţări asiatice & africane, dar şi în America Latină. Căderea Cortinei de Fier lua între paranteze un secol ce numai paşnic nu a fost, deceniul care a urmat prelungind agonia geopolitică (războiul din fosta Iugoslavie, conflictele armate din ex-republicile sovietice ş.a.m.d.). Iar secolul XXI se anunţa religios, dar cu totul altfel decât şi-ar fi dorit André Malraux – prin atentatul terorist din 11 septembrie 2001, ce dădea startul tuturor fundamentalismelor…

Toată această introducere a fost necesară pentru a defini cadrul în care se desfăşoară anosta campanie electorală din Republica Moldova, probabil cea mai ternă din 2000 încoace. Ei bine, în chiar anul aniversării prăbuşirii zidului berlinez să-l iei, pe post de PRist, pe Vladimir Putin, asta mi se pare o performanţă unică – din prima pagină al nr. 30, din 1 noiembrie 2014, al Socialistul-ui, preşedintele Federaţiei Ruse („Politicianul nr. 1 în lume”, în opinia editorilor – cum altfel?!!!) propune „Reguli noi de joc”, iar statalistul Igor Dodon se grăbeşte să-l aplaude, în cea mai bună tradiţie sovietică: „Cuvântarea Preşedintelui Rusiei Vladimir Putin la forumul «Valdai» a arătat din nou, că în ziua de azi el este singurul lider de talie mondială, care poate deschis, cinstit şi răspicat să spună adevărul despre situaţia reală de pe arena mondială geopolitică. Vladimir Putin a exprimat nemulţumirea comună a majorităţii ţărilor din lume faţă de politica impusă a unui stat şi a sateliţilor acestuia”. Chiar aşa?! Franţa refuză să-i livreze Rusiei cele două nave Mistral (şi e vorba de o comandă de 1,2 miliarde de Euro!), livrare anunţată totuşi cu surle şi trâmbiţe de vice-premierul Dmitri Rogozin, în cel mai pur stil propagandistic; rubla şi-a pierdut 10% din valoare în doar câteva zile; economia bazată în temei pe resurse naturale se prăbuşeşte, iar infatigabilul nostru socialist de cheamă în Uniunea Vamală, afirmând ritos că „Republica Moldova poate fi un stat prosper doar alături de Rusia puternică”. Cum se împacă postura de statalist, în care pozează Igor Dodon, cu sloganul „Socialiştii – unicul partid în care Rusia are încredere!”, greu de spus – pentru oricine gândeşte, acest transfer de imagine se-ntoarce împotriva ideii însăşi de statalitate.

 …şi în timp ce la Berlin 7.000 de baloane luminoase vor fi lansate la cer, duminică, 9 noiembrie, în acordurile Odei Bucuriei de Beethoven, la Chişinău se înalţă – pe moment, din afişele electorale ale socialiştilor, de departe cele mai agresive! – un alt zid despărţitor, unul amintind de zidul Kremlinului, cu nelipsita stea roşie. Noroc că, de la o luni, pe 10 noiembrie, moare Brejnev…        

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, Zidul Berlinului


Şcoala fetele

 

Mult înainte ca tânăra pakistaneză de 17 ani Malala Yousafzai să ia Premiul Nobel pentru Pace – vă mai amintiţi: „pentru lupta sa eroică prin care a devenit un simbol al dreptului tinerilor la educaţie” –, 267 de şcolăriţe erau capturate, pe 14 aprilie 2014, la Chibok, în estul Nigeriei, de către gruparea islamică Boko Haram. Atunci au reuşit să scape vreo duzină de fete, iar la această oră mai rămân captive 219 liceene, mereu ameninţate cu mariajul forţat, ca să nu mai vorbim de violurile în masă ce se aplică, de regulă, fără nici o ameninţare! Păcatul lor fundamental, în ochii fundamentaliştilor de la Boko Haram, e chiar dorinţa de a face carte – or, la ce bun cărturarii (cu atât mai abitir, cărturăresele!) într-o societate tribală, guvernată de frică?!

Din când în când, mass-media îşi aduce aminte de aceste liceene, ba chiar uneori anunţă o posibilă eliberare a lor, după care iarăşi nu se ştie nimic cu săptămânile. La câte focare de război există astăzi în lumea musulmană, pe frontul fetelor în floare (dacă nu cumva – deja în… hijab!) nu se întâmplă mare lucru. Ca pentru a-şi bate joc, o dată în plus, de occidentali, într-o postare de dată recentă pe Internet, Abubakar Shekau, şeful grupării islamice, dezminte orice înţelegere cu autorităţile nigeriene, în ce priveşte eliberarea fetelor; din contră, afirmă sus şi tare că peste 200 de liceene s-au şi convertit la Islam, şi în tot cazul – toate urmează a fi măritate sau vândute ca sclave sexuale. Dovadă – vreo sută de tinere apar îmbrăcate în hijab negru, recitând versete din Coran. Ce fac cele neconvertite, nu se arată – e suficient însă să ascultăm mărturiile celor care au trecut prin mâinile islamiştilor de Haram („M-au forţat să-i însoţesc în misiunea lor, transportând muniţiile. Prima oară când mi-au ordonat să ucid un om, am început să tremur şi am căzut lată la pământ. Mi-a trecut prin cap că ar trebui să pun mâna pe-o armă a vreunui combatant din Boko Haram şi să-mi pun capăt zilelor”, povesteşte una dintre ele), pentru a şti că – nimic bun! (Poate tocmai de aceea anume Denis Mukwege, un medic ginecolog congolez specializat în tratamentul victimelor violurilor şi fondator al Spitalului Panzi din Bukavu, în Republica Democrată Congo, a fost recompensat cu Premiul Saharov pe 2014.)

Mi-am adus aminte de bietele captive africane, urmărind clipul electoral al unei formaţiuni de la noi ce le garantează tinerilor un viitor european – asta după ce partidul tocmai a înfăptuit reforma învăţământului. Că elevii şi elevele care apar în spot nu au încă dreptul de vot şi deci nu se pot pronunţa, asta nu pare să-i deranjeze pe vajnicii democraţi. (Şi dacă, peste ani, ei/ele vor vota/reprezenta o altă formaţiune politică?!...) Altminteri, am mai scris în câteva rânduri despre antrenarea copiilor în campania electorală – via afişul politic –, şi s-a schimbat ceva?! (Pe când un clip cu vreun cap-de-listă, indiferent al cărui partid, zicând: „Lăsaţi copiii să vină la mine?!”)

…Şi încă – ierte-mi-se political (Y)in-correctness –, dacă cel puţin fiecare a zecea din cele 219 de liceene, mereu în mâinile răpitorilor de la Boko Haram, ar fi: fie o mină de diamante, fie un puţ de petrol, cred că erau demult găsite şi premiate, toate la grămadă! Când, de fapt, materia cenuşie e cea fără de preţ, şi se dobândeşte întâi şi-ntâi la şcoală.

Cu burta pe carte, fetelor! Nu numai scrieţi, ci şi citiţi, băieţi!  

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun


Acasă, după 70 de ani

Discreţia fermecătoare a scriitorului Gheorghe Grigurcu (n. 1936, la Soroca), revenit pe meleagurile natale după şapte decenii (e adevărat că Domnia sa mai fusese în Basarabia, acum nişte – mulţi! – ani, fără să ajungă totuşi la baştină, în oraşul Soroca), să fie oare de vină că atât la întâlnirea de la sediul USM, de marţi, 21 octombrie, cât şi la cea de la biblioteca „O. Ghibu”, de vineri, 24 octombrie, lumea noastră (literară, y compris) nu s-a înghesuit să dea buzna. Pe cât de râvnită e semnătura infatigabilului critic de întâmpinare pentru orice autor, cu atât mai abitir – autor basarabean, pe atât de indiferentă s-a arătat breasla, în marea-i majoritate, faţă de prezenţa hic et nunc a unui ilustru confrate, din categoria marilor spirite polemice din partea locului (B.P. Hasdeu, Constantin Stere, Paul Goma ş.a.). Noroc de echipa de filmare a televiziunii naţionale, care a înregistrat dialogul de la biblioteca „O. Ghibu”, altminteri cine-şi va mai aminti, peste ani, de eveniment, de vreme ce agenţiile de presă nu i-au acordat cine ştie ce importanţă. De unde o întâlnire cu Gheorghe Grigurcu ar fi trebuit să marcheze spiritele – poate că le-a şi marcat, sigur la modul individual, în aulele Universităţilor Pedagogice „Ion Creangă” din Chişinău şi „Alecu Russo” din Bălţi, dar despre asta se va afla mult mai târziu –, tocmai spiritele creatoare (citeşte – intelighenţia artistică) au strălucit prin absenţă, cu excepţiile de rigoare, despre care vom face vorbire ceva mai jos.

Departe de mine imperativul cantităţii – şi dacă în sala de la USM sau de la biblioteca „O. Ghibu” ar fi fost doar câteva persoane cu adevărat interesate de fenomenul literar contemporan, şi tot se întâmpla, graţie calităţii discursului critic, dialogul nostru. Strălucita idee a editorului Nicolae Tzone, de a-i provoca pe literaţii prezenţi (Arcadie Suceveanu, Grigore Chiper, Aliona Grati, Nina Corcinschi, Maria Şleahtiţchi, Ana Rapcea, Nichita Danilov, Radmila Popovici, Teo Chiriac, Dumitru Crudu ş.a.) să pună câte o întrebare, una singură, şi-a făcut efectul: practic, sub ochii publicului, a avut loc un mini-simpozion ce doar sub semnul improvizaţiei nu a stat… (Din câte ştiu, totul s-a înregistrat, urmând să se publice în revista Metaliteratura.) La capitolul – se poate fără?! – regrete, deplâng absenţa Cercului de lectură de la Liceul „Spiru Haret”, condus de Mariana Jitari, care de regulă nu ratează asemenea evenimente.

S-a vorbit mult despre faptul că temutul critic de întâmpinare & polemist redutabil i-a luat faţa poetului cu acelaşi nume, în ciuda unei prese mai mult decât favorabilă acestuia din urmă. L-am căutat, aşadar, odată revenit acasă, în antologii, bucurându-mă să-l aflu, printre alţii, în O mie şi una de poezii româneşti, de Laurenţiu Ulici, DU Style, 1997, în Antologia poeziei româneşti culte, de Florin Şindrilaru, Teora, 1998, şi cu o selecţie foarte generoasă în Poezia română după proletcultism, de Constantin Abăluţă, Ex ponto, 2000. Ce bine-l „prinde” Ştefan Aug. Doinaş, în recomandarea de pe coperta a 4-a a volumului Contemplaţii, Cartea Românească, 1984 (după ce tot el îi prezenta, în 1968, volumul de debut, Un trandafir învaţă matematica): „Asemenea lui Rimbaud care, în imaginea unui pod, nu urmărea arcul lui material, consistent, ci epura ascunsă a formelor geometrice subiacente, Gheorghe Grigurcu nu se lasă atras de varietatea concretă a amănuntului, a fragmentului, ci iscodeşte minuţiozitatea afectuoasă care respiră în el, urmărind nu corporalitatea lumii, ci familiaritatea cu viaţa ei secretă, intimă. (…) Totul stă, aici, în ineditul formulării, în acuitatea percepţiei, în această strălucire tăioasă, aproape nocivă, a concretului”.

În cele de mai jos, vă propun câteva poeme a căror „strălucire tăioasă” aminteşte oarecum de simetria fulgilor de nea, dar şi de baterea unor aripi de fluture scuturându-şi pigmenţii.

                                                 * * * * * * *

      Gheorghe GRIGURCU

 

Aceste dimineţi

 

Aceste dimineţi cântătoare, însumări

de acţiuni minuscule

ca viaţa unui rubin erudit.  

 

O floare

 

O floare presată de-un soare umbros

ori uscată de sunetul unui gramofon.

 

Rustică

 

Deasupra spicelor coapte tremură aerul

cum rândurile unei scrisori nescrise.

 

Caligrafie

 

Să scapete soarele să se-ascundă luna

să poţi scrie doar la lumina

acestor mere coapte.

 

Fluture

 

Atât de armonios acest fluture

mişcându-şi aripile cu artă subtil-firească

aidoma buzelor unui actor.  

 

Rândunica

 

O rândunică se-nalţă

în spaţiul brut

spre-al rafina.

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, Grigore Grigurcu 70

În exclusivitate