duminică, septembrie 21, 2014 Ora Locală 09:01

Provocarea găleţii cu carte-gheaţă

 

Unii şi-au turnat găleata cu apă rece ca gheaţa în cap, alţii şi-au scos din cap o listă de zece titluri care le-au marcat viaţa, cei mai ai dracului au scurtat de-un cap doi ostatici americani şi unul britanic – şi toţi, dar absolut toţi, au ţinut să-şi facă public gestul.

Nu am invitat nici o cameră de luat vederi în sala de baie, când îmi fac dimineaţa un duş freş; nu mă taie capul cum aş putea să aleg doar zece cărţi, din atâtea citite şi răscitite de-a lungul unei vieţi de şoarece de bibliotecă; n-am vocaţie de călău (şi nici de victimă, sper).

Solicitat tot mai insistent „să dau leapşa cu cărţi” – probabil şi graţie emisiunii mele Carte la pachet de la Radio Europa Liberă, care tocmai împlineşte zece ani bătuţi pe muchie –, m-am gândit totuşi să „încrucişez” această listă cu provocarea găleţii cu gheaţă, astfel obţinând un top ten de titluri ce-au avut asupra-mi un efect similar duşului rece, dacă nu chiar scufundării într-o copcă de gheaţă.

Primul pe listă ar fi Demonii (într-o altă tălmăcire – Posedaţii) lui F. M. Dostoievski, prea cunoscut & comentat, ca să mă dau şi eu cu părerea despre carte; este suficient să amintesc că romanul NU-i plăcea în mod deosebit lui V. I. Lenin, care-l învinuia pe Fiodor Mihailovici nici mai mult, nici mai puţin de «мракобесие».

Urmează Procesul lui Franz Kafka, iarăşi fără comentarii – ce-ar mai fi de spus, după tot ce s-a întâmplat în secolul XX?! (Comparativ cu romanul lui Kafka, cel al lui George Orwell, 1984, mi s-a părut călâu, aproape… propagandistic!) 

Nu atât monumentalul Arhipelag Gulag al lui Aleksandr Isaevici Soljeniţân, cât Povestiri din Kolâma, de Varlam Şalamov, m-au întors literalmente pe dos, făcându-mă să mă întreb dacă există pe faţa pământului vreo făptură mai josnică & abominabilă ca omul. Noroc că din acelaşi univers concentraţionar, de data aceasta din România, a venit Jurnalul fericirii, de N. Steinhardt. Dintre contemporani, doar Herta Müller, cu Leagănul respiraţiei, poate sta alături de capodopera lui Varlam Şalamov, drept care este trecută pe listă.

Mai departe ordinea e oarecum aleatorie, de la Eseu despre orbire, al lui José Saramago, pe care pur şi simplu m-am ferit să-l recomand la Radio Europa Liberă, urmat de Binevoitoarele lui Jonathan Littel, un adevărat panoptic de atrocităţi despre care totuşi am scris (să se ştie!!!), fără a uita de Împăratul muştelor al lui William Golding (din aceeaşi categorie ar fi de citat şi Anthony Burgess, cu Portocala mecanică).

Un loc aparte i l-am rezervat Pianistei, de Elfriede Jelinek, de-o cruzime greu de imaginat, de unde relaţia mamă-fiică părea până de curând ferită de asemenea violenţe frizând paroxismul. (Dacă mă gândesc bine, romanul clujencei Marta Petreu, Acasă pe Câmpia Armaghedonului, are ceva din vehemenţa distructivă a Pianistei, dar „se salvează” în cele din urmă prin creştineasca iertare. Mare lucru, Iertarea!)

Mă doare inima să trec pe această listă ce-ţi dă fiori reci Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian, dată fiind poezia pe care o emană prin toţi porii; dacă o fac totuşi, e pentru a evoca numeroasele pagini ce descriu cu lux de amănunte genocidul armenilor din 1905 – nu se poate uita/ierta una ca asta! (Cu amănunte, într-una din emisiunile viitoare ale Cărţii la pachet. Cei care au urechi, s-o asculte…)

Mi-a fost teribil de greu să aleg o (singură!) carte pentru a încheia „plutonul damnaţilor”; mai lesne mi-ar veni să pun zece pe-un loc, după principiul „Unde a mers mia, treacă şi suta”. Las aşadar de-o parte De ce fierbe copilul în mămăligă, de Aglaia Veterany (ca şi-n cazul cărţii lui Varijan Vosganian, poezia salvează de la disperare, chit că, vai! cu preţul vieţii autoarei), şi pun degetul pe rană, pardon – pe romanul lui Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăseşti, de care, odată citit, n-ai cum să scapi vreodată: la recitire, când nu mai urmăreşti linia de subiect, ci trăieşti pur şi simplu în ritmul frazelor, impresia este şi mai puternică & devastatoare. Mai că-ţi vine să urli: „Neputinţă, acesta-i numele tău [al omului]!”

Mărturisesc că NU mi-a făcut bine această succintă trecere în revistă de cărţi în infra-noir (de unde bold-uirea italicelor, în titlurile alese); colac peste pupăză, mass-media tocmai anunţă că aceeaşi grupare islamică este gata să mai decapiteze un ostatic occidental, bineînţeles în faţa camerei de luat vederi, şi cu asta găleata cu gheaţă a ex-preşedintelui George W. Bush (şi ea – demonstrativă!) se-ntoarce într-un butoi de sânge, de care nu te speli pe mâini, ca Pilat din Pont, oricâte cărţi ai ceti.

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


„Je est un autre” versus „Мы, нижеподписавшиеся”*

 

Madame Bovary c’est moi”, în proză, şi „Je est un autre”, în ale poeziei, sunt cele două afirmaţii fundamentale, întemeietoare de poetici, ale literaturii moderne. Două apoftegme fără drept de apel. Nu-i nevoie însă să înghiţi şoricioaică, asemenea lui Flaubert, şi nici să practici – pe urmele lui Rimbaud – „un long, immense et raisonné dérèglement de tous les sens”, spre a intra în pielea personajului/a accede la înţelesurile ultime, ce se arată doar celor iniţiaţi. Dintr-o dată, bunul mers al naraţiunii/liricii este pus pe alte şine, ale stilului/limbajului. „Ceea ce mi se pare grozav, ceea ce aş vrea să fac, este să scriu o carte despre nimic, o carte fără nicio legătură cu lumea exterioară, care se va susţine prin ea însăşi, prin forţa interioară a stilului ei, aşa cum pământul se menţine în aer fără a fi susţinut”, i se va destăinui Flaubert într-o scrisoare prietenei sale Louise Colet; şi tot el, într-o altă misivă: „Poezia este un lucru la fel de precis ca geometria” (spusa trebuie să-l fi încântat pe Ion Barbu), ceea ce consună cu afirmaţia lui Poe, potrivit căruia poezia are „precizia şi consecvenţa rigidă a unei probleme de matematică”. Propunându-şi a „da un sens mai pur cuvintelor tribului”, poetul „cedează iniţiativa cuvintelor, mobilizate prin şocul datorat inegalităţii dintre ele” (Mallarmé); cât priveşte prozatorul – iarăşi de la Gustave Flaubert citire: „Nu eşti câtuşi de puţin liber să scrii cutare sau cutare lucru. Nu-ţi alegi subiectul. Secretul capodoperelor în asta constă, în concordanţa dintre subiect şi temperamentul autorului. (…) Căci nu-ţi alegi subiectele, ele ţi se impun”. 

Şi într-un caz („Madame Bovary c’est moi”), şi-n altul („Je est un autre”), verbul apare la persoana a treia singular (la Rimbaud, printr-o „dereglare” a… simţului limbii, căci – nu-i aşa? – „a scrie înseamnă a distorsiona realitatea”, începând chiar cu realitatea lingvistică), semn cert că autorul de persoana întâi al secolelor precedente a făcut pasul înapoi, cedând iniţiativa autorului de persoana a treia al literaturii moderne (dintre toţi, cel mai departe a mers lusitanul Fernando Pessoa, care scoate în arenă trei heteronimi puternic individualizaţi – Alberto Caeiro, Álvaro de Campos, Ricardo Reis – nu doar scriind fiecare în felul său, ci având nişte biografii în adevăratul sens al cuvântului (la care se adaugă alţi 72 de heteronimi ocazionali), despre care însuşi poetul avea să afirme: „Niciodată nu sunt mai portughez ca atunci când mă simt diferit de mine – Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Álvaro de Campos, Fernando Pessoa, şi toţi câţi au fost sau câţi vor mai fi”). Altfel spus, poetul modern „e impersonal (chiar şi atunci când scrie despre sine), nu se exprimă în mod spontan, ci experimentează, explorează în mod deliberat şi (până la un punct) controlat” (Alexandru Muşina). Scriitura ia faţa inspiraţiei; meseria se impune acolo unde autorul omniscient de altădată „se exprima” (şi încă, „în mod natural”); însuşi statutul creatorului suferă o mutaţie majoră – din Pantocrator sau, cel puţin în cazul unor autori ceva mai (auto)ironici, de Deux ex machina, al universului său de cuvinte, a ajuns pe post de operator de limbaj. Totodată actul creator nu se mai produce live, ci mediat – de unde în literatura pre-modernă autorul apărea în prim-planul scenei ca „solist” (poezie) sau „dirijor” (proză), acum s-a retras în cabina tehnică, făcând-o pe operatorul de sunete. „Muzica sferelor” e înlocuită de cea a sintetizatoarelor – şi cu asta, şi cutia de rezonanţă a ascultătorului (trebuie să) ia o altă formă, ceva mai high tech, dacă se poate. Nu-i mai puţin adevărat însă că, dacă „…poetul e din ce în ce mai el, pe când romancierul încearcă să fie din ce în ce mai alţii – aşa devine din ce în ce mai el” (Paul Goma), cititorul – acel mon semblable, mon frère al lui Baudelaire, gratulat cu calificativul hypocrite – se simte, fiecare, la persoana întâi singular şi ia totul la adresa sa. 

Deloc întâmplătoare, evocarea lui Gustave Flaubert din începutul alineatului, şi nici cea a lui Baudelaire – şi unul, şi altul au fost daţi în judecată pentru Madame Bovary, primul, şi Fleurs du mal, cel din urmă. Un secol mai târziu, Măria Sa Cititorul, acum la persoana întâi plural, chit că de data asta nu-i vorba de pluralul majestăţii, ci de „Мы, нижеподписавшиеся” – căci e mai sigur să condamni/comanzi „cu lista”, în buna tradiţie a „democraţiilor populare” –, îşi va face intrarea în scenă, ilustrându-se prin scrisorile colective de condamnare a lui Boris Pasternak, pe care se-nţelege că majoritatea nu l-au citit, pe de-o parte, şi prin înscrierea pe listele de aşteptare a cutărui sau cutărui titlu circulând în samizdat (am prins şi eu un astfel de circuit, în anii 1988-1989, la Moscova – cartea mi s-a adus la o oră stabilită din timp şi au venit după ea fix peste alte 12-14 ore, ca s-o dea mai departe), pe de-alta. [Ne]meritată revanşă a „Eu-lui colectiv” în faţa… individualităţii creatoare. 

________________

* continuare din Autopsie sau vivisecţie?

 

TaguriEmilian Galaicu Paun, Blog, Europa Libera


Citirea semnelor

 

Nu încape îndoială că unele fapte sunt prevestite prin tot felul de semne – important e să ştii a le citi cum trebuie. Şi azi îmi aduc aminte cum, în zilele campionatului mondial de fotbal din Brazilia, o televiziune din ţara telenovelelor prezentase un reportaj dintr-o familie suferind de-o boală rară – toţi membrii acesteia avea câte 6 (şase) degete la fiecare mână –, ceea ce ar fi anunţat, în opinia acesteia, victoria naţionalei Carioca din Marea Finală cu 6 - 0 (şase la zero). Ironia sorţii, exact la o diferenţă de şase goluri, selecţionata Braziliei a fost înfrântă, ca să nu zic de-a dreptul umilită, de către selecţionata Germaniei în semifinală, ca apoi să încaseze o altă, nu mai puţin usturătoare, bătaie în finala mică, de data aceasta din partea Olandei. 

Această eroare gravă de interpretare mi-a revenit în memorie atunci când, pregătindu-mă de o scurtă vacanţă în Grecia – ţara oraculului de la Delfi, nu-i aşa?! –, m-am apucat să-l recitesc pe Konstantinos Kavafis (1863-1933), iar printre versurile mult îndrăgite am dat de acest poem, în tălmăcirea lui Aurel Rău, cu care şi închei textul dat, nu înainte de a vă conjura să fiţi cu mare băgare de seamă când vă aventuraţi să faceţi/să credeţi în pronosticuri. 

 

* * * * * * *

 

Konstantinos KAVAFIS

 

Sorocul lui Neron

 

Nu-şi făcu Neron o grijă, ascultând

răspunsul oracolului Delfic.

„Teme-te de şaptezeci şi trei de ani.”

Avea încă timp să se bucure.

E de treizeci de ani. Preadestul

e sorocul ce i-l dă zeul,

ca să se păzească de pericole viitoare.

 

Acum, va porni spre Roma puţin obosit,

dar plăcut obosit de acest voiaj

numai zile de desfătări –

în teatre, în grădini, în gimnazii…

Serile oraşelor Ahaiei…

Ah, mai ales plăcerea trupurilor goale…

 

Acestea, Neron. Pe când în Spania, Galba

în taină strânge oaste şi-o instruieşte,

bătrânul de şaptezeci şi trei de ani. 

 

 

 

 

 

 

 

 


Acum 20 de ani

 

(Independenţa nu avea decât trei anişori şi patru zile!), pe 31 august 1994, se stingea bunică-mea Emilia, fiinţa cea mai luminoasă din câte-am cunoscut vreodată-n viaţă, şi tot în aceeaşi zi (ceva mai devreme totuşi, şi fără să bănuiesc nimic) semnam contractul pentru volumul de poeme Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, ce urma să apară în toamna aceluiaşi an, la Editura Dacia din Cluj-Napoca. De-atunci, Ziua Limbii Române are pentru mine şi un gust amar, de pierdere…

            …şi tocmai pentru că nu m-am împăcat niciodată cu acea pierdere, bunica apare în toate cărţile mele de versuri, de la Yin Time la Arme grăitoare, în chip de – împrumut de la Goethe pluralul… Majestăţii – Mumele, şi ca personaj nodal – altminteri, singurul prezent în toate cele zece capitole – în romanul Ţesut viu. 10 x 10, Cartier, 2011 (ediţia a doua, 2014), din care voi cita un fragment, întru aducere-aminte.

 

            * * * * * * *

 

            Acum, requiem aeternam. Ziua de lumină se ridica în capul oaselor de pe perna lui de insomniac; degeaba i-ar fi poruncit: “Ia-ţi patul şi mergi!” – de câţiva ani încoace, 31 august avea, pentru el, picioarele întinse sub pătura de iarbă unde-şi doarme somnul de veci mama mare. “Cum o fi ea, acolo?, nici nu reuşise bine să-l formuleze, că gândul a şi prins a scormoni în ţărână, ca porcul, Oare aş recunoaşte-o?...” Închise ochii, cum ai trage sub tine lumea întreagă, să nu rămână cumva afară, c-o pierzi. Se făcea că ţintirimul se transformase într-un teren de joacă pentru copii, toate mormintele erau deschise, reprezentând care o luntre, care o maşinuţă, care un tobogan şi câte şi mai câte jucării din lemn. În jur – nici ţipenie, de parcă i-ar fi înghiţit pe toţi pământul. Perpendicular pe-o moviliţă de ţănă proaspăt escavată era pusă o scândură lată la un capăt şi ceva mai îngustă la celălalt (capacul de sicriu, cum avea să-şi dea seama numaidecât), de-o parte aşezându-se el, de alta – bunica. Nu reuşi din prima s-o desprindă de pământ – “Că doar n-o fi prins rădăcini”, îi trecu prin minte –; şi acum se chinuia din răsputeri să contrabalanseze, dacă nu prin propria greutate, cel puţin printr-un efort de voinţă, mănunchiul de oase de la capătul îndepărtat. “Grea pierdere”, i se mai răsuci prin creier, aparent fără legătură, când de-odată lemnul scârţii prelung şi bătrâna săltă în sus, ca pe braţe. Odată echilibrul aruncat în aer, lucrurile se precipitară într-un ritm infernal. Cum se dădeau în scrânciob aşa, el cu bunica, de fiecare dată când reuşea s-o scoată din pământ, ea se arăta mai tânără cu o poză din albumul familial, iat-o ultima dată “scoasă-n patret pentru bolentin” (vorba ei) cu doar câţiva ani înainte de a se prăpădi, apoi surprinsă la ţară, trebăluind pe lângă casă, în fiecare din vacanţele pe care el le petrecea, împreună cu frate-su, la U-eşti, până la acea fotografie de epocă, cu zimţişori, din 1968, când tatăl lor, ofiţer în aviaţia maritimă, sosi în concediu militar pentru o săptămână, ocazie cu care fotograful satului “i-a tras în chip” – aici şirul de bunici în descreştere din albumul de familie se întrerupe brusc, imaginaţia urmând a desăvârşi restul –, femeie în putere, purtând de grijă casei, bărbatului, celor doi copii, soacrei (într-un singur an – şi ce an, 1946! – şi-a îngropat soacra, unul din băieţi, ăl mai mare, “cuminte ca o fată mare”, nu uita sa adauge; şi-a ridicat casa), mamă, iarăşi mamă, nevastă tânără, mireasă, logodnică (“Ai să mergi după mine?”, a întrebat-o tânărul pistruiat, cu părul în flăcări, după slujba de duminică), fată mare, fetiţă, şi-n cele din urmă cocuţă în leagănul de lemn, pe tălpige, prin care au trecut, succedându-se aproape anual, alţi zece fraţi şi surori. La istlalt capăt al scândurii ­– …n, în creştere (uşor de zis: “când era d-un an, parcă era de cinci; iară când fu de cinci, parcă era de cincisprezece...”), în căutarea mitului [personal], pe care-l schimbă o dată cu vârsta: Wunderkind, Romeo şi Julieta, Don Juan, Faust... Pe neprins de veste întreg ţintirimul se umplu de lume, vii şi morţi laolaltă, familiile treceau de la un loc de veci la altul cu dezinvoltura sportivilor care-şi schimbă aparatul la care urmează, din clipă în clipă, să evolueze: bârnă, sol, paralele... Ca Cel de-a zis: „Am văzut spaima cercurilor, pătratelor şi trapezelor goale…”

            Îl trezi o durere surdă în ceafă, având senzaţia că, înainte s-o pună sub maşina de scris ca amortizor, şi-a rezemat capul pe o pernă umplută cu ţărână şi nu cu puf de gâscă şi pene de înger. “Probabil se răsuceşte-n mormânt, săraca, nu se putea smulge din vrajă …n, de când m-am prins să traduc drăcovenia asta. Ce nu face omul pentru bani?! Dar sufletul nu mi l-am vândut...” Vorbă goală – nu punea nici un preţ pe câştig, ceea ce-l interesa era cartea propriu-zisă, dacă o poate preschimba în carne din carnea lui, în ce măsură, şi, mai ales, dacă are sau nu demon într-însul. Nu de alta, dar ea, Bianca Negru, trebuie că era vrăjitoare, dintr-acelea care nici n-au nevoie să zboare la sabat călare pe mătură. Noaptea sabatului, cu lună plină şi cer înstelat, era impregnată în pielea-i bălană, ca îmbăiată în Calea Lactee, din născare. “Cu-cu-ri-gu!”, trâmbiţă la un moment dat perna, “Cu-cu-ri-gu!!”, “Cu!-cu!-ri!-gu!!!” Din maşina de scris ieşi bunica, până la brâu, şi, răsucindu-se în semiprofil spre foaia tipărită, îşi aruncă privirea asupra celor scrise. “Şterge! Şterge tot, îl apostrofă, blând, bătrâna, cum crezi c-au să te iubească fetele când tu le înşiri verzi şi uscate despre o babă?” Vedenia dispăru la fel de pe neaşteptate cum s-a şi ivit, şi nici nu ar fi crezut în vreo arătare dacă, imediat după “bârnă, sol, paralele...”, cu alineat, nu ar fi citit:

            “Când a fost bunica fată...” 

    

                                                                     

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


Clauza Naţiunii celei mai Defavorizate

Moldova Blog Emilian Galaicu-Paun Audio Program banner

 

În ajunul celei de-a 25 aniversări de la proclamarea, pe 31 august 1989, a limbii române drept limbă de stat şi trecerea la alfabetul latin, Comisia pentru decernarea Premiului Naţional nu a găsit de cuviinţă să premieze nici un scriitor. Aici s-ar putea pune punct, de vreme ce statul şi-a întors demonstrativ faţa de la oamenii de litere, acum tot mai ai nimănui; la rândul lor, aceştia nu au decât să declare greva scrisului, dar parcă-i văd pe câte unii prinşi în campania electorală de la toamnă, pe post de propagandişti de partid, în numele breslei se-nţelege, şi astfel aservind, o dată în plus, cultura noastră unei cauze politice. Care cauză – „europeană”, se-nţelege (o umbrelă tot mai încăpătoare!) – va mobiliza şi interpreţi, şi actori, şi regizori, într-un cuvânt – artişti; fiecare partid cu taraful lui. (Alt taraf, pe care unii artişti au şi început să-l părăsească în grabă, cutreieră actualmente Rusia – dar nu spre a convinge Moscova să ridice embargoul la fructe şi legume, ci pentru a se cere, cu ţară cu tot, în Uniunea Vamală –, la îndemnul socialistului Igor Dodon, acum „moldoveanul nr. 1” al ţării noastre, ce numai de „patrioţi ai Moldovei” nu duce lipsă…)

De ce nu s-au putut mobiliza cei câţiva membri ai Comisiei care reprezentau artele – de la compozitorul Eugen Doga, laureat în 2008 al Premiului de Stat în valoare de un milion de lei, la preşedintele Uniunii Scriitorilor, poetul Arcadie Suceveanu, şi el laureat al Premiului de Stat –, după ce că mai multe instituţii de cultură, dar şi alţi laureaţi ai Premiului de Stat, l-au susţinut pe singurul candidat la Literatură rămas în cursă, este greu de spus, dacă nu cumva tocmai interesul politic de moment şi-a spus cuvântul, printr-o jenantă conspiraţie a tăcerii în jurul lui Paul Goma. Senzaţia că jocurile erau făcute de la bun început, de dragul corectitudinii politice, se amplifică pe măsură ce numiţii membri ai juriului nu se grăbesc să-şi explice absenţa de la şedinţa finală (à propos, şi votul în plic nu s-a putut?! – este o practică acceptată în numeroase ţări), care în cazul candidatului la Literatură s-a dovedit a fi… sentinţa finală. 

Dintr-odată credibilitatea unui sistem construit în toţi aceşti ani, care de dragul „interesului naţional” nu va ezita să scoată din cursă anumite personalităţi incomode – nu atât prin mijloace cinstite, cât prin neprezentare, apelând pentru asta la oameni-curele de transmisie –, s-a prăbuşit. La fel, şi „neafilierea politică” a unor uniuni de creaţie & instituţii ştiinţifice; şi iluzia autonomiei esteticului odată cu ea. („Scrieţi băieţi, orice, numai… să vă [în]scrieţi în partidul nostru!”, astfel s-ar putea răstălmăci, în noile condiţii, apelul paşoptistului Ion Heliade-Rădulescu. Muzicienii & reprezentanţii altor arte să-şi caute sloganurile lor, bune de întors pe toate feţele…) De unde în ultimii ani ai guvernării comuniste prim-planul scenei îl ocupase „Caravana culturii” – această replică peste veacuri a renumitelor „sate potiomkiniene” –, acum există riscul transformării unor bresle artistice în oficine pdl-iste, pd-iste, plr-iste…  

În ciuda faptului că nici un scriitor nu s-a învrednicit anul acesta de Premiul Naţional, Ţara Moldovei nu este în pană de scris, şi nici de citit – editorii continuă să scoată cărţi; librăriile sunt deschise, unele şi sâmbăta şi duminica; autorii îşi lansează opusurile chiar şi în perioada estivală în faţa unui public când mai numeros, când mai select… Or, în ultimă instanţă, prin neacordarea Premiul Naţional nici unui scriitor, Comisia prezidată de Primul ministru, în componenţa căreia se regăsesc mai mulţi miniştri & funcţionari de stat, tocmai i-a acordat Republicii Moldova (ce-şi datorează existenţa şi Republicii Literelor de la 1989, „anul când Dumnezeu a fost român” – a nu se uita acest lucru), nici mai mult, nici mai puţin, Clauza Naţiunii celei mai Defavorizate. Punct. Capătul nu se vede.  

 Sărbători fericite!


„Câştigă!”

 

August. Luna unor mari pierderi neprevăzute, de unde anul se arăta mai degrabă mănos. La ce bun însă au rodit fructele şi legumele, de vreme ce piaţa de desfacere s-a restrâns ca o piele de şagri, după impunerea embargoului rusesc?! Mai încoace, se pare că nici zahărul moldovenesc nu mai corespunde înaltelor standarde ale Роспотребнадзор-ului, instituţie independentă bătută de vânturile politice ca o trestia (gânditoare) de zahăr, de dorit… cubaneză.    

În tot acest timp, zeci de panouri publicitare care au „bandajat” spaţiul vizual al capitalei – spaţiu altădată destinat păsărilor –, „leagă pe ochi” cu promisiuni care mai de care mai aiuritoare. (Între paranteze fie spus, se pare că metrul pătrat de publicitate orăşenească aduce Primăriei mult mai mulţi bani decât hectarul de cernoziom, păcat doar că asta nu duce şi la nişte străzi asfaltate mai acătării, ca să nu mai vorbim de un sistem de drenaj al apei de ploaie adaptat unui oraş care trebuie să facă faţă unor intemperii de genul celor din vara aceasta.) Trec peste panourile explicit politice, dintre care cele ale lui Igor Dodon şi ale lui Renato Usatâi sunt plasate strategic la toate intersecţiile, ca nişte crucifixe pravoslavnice, dacă nu cumva ca nişte uriaşe panouri solare ce-şi propun să capteze „lucoarea de la Răsărit”. Privirea mi se opreşte asupra unor anunţuri de genul: „Cu – şi se dă numele băncii & logo-ul acesteia – câştigi 100.000 lei plus 5.000 lunar…”, sau: „Cu – şi se dă numele altei băncii & logo-ul acesteia – poţi lua un credit în valoare de 100.000 lei…” etc. Ca şi cum s-ar fi înţeles între ei, bancherii se arată de o generozitate jenantă, tocmai în luna în care atât Ministrul Agriculturii, cât şi Primul Ministru depun eforturi considerabile pentru a cumpăra, fie şi pe mai nimic, producţia de fructe & legume a fermierilor, sau cel puţin pentru a le permite amânarea rambursării unor credite bancare. Or, în contextul actual, slogan „Câştigă” – după care urmează o sumă cu 5 zerouri – arată ca o indecenţă publică, una în plus pe lângă atâtea altele cu care, vai! se pare că ne-am obişnuit încât nici nu le observăm. (Colac peste pupăză, mai vin peste capul nostru şi rezultatele ultimului sondaj de opinie, care dau câştigătoare nu patru, ci deja cinci formaţiuni politice – dar despre astea, vezi textul colegului nostru Vitalie Ciobanu, Concerte şi sondaje la moldoveni.)

Şi tot în luna august, pe 27, ce va acorda Premiul Naţional – şi el în valoare de 100.000 lei! – în domeniul ştiinţei, tehnicii, culturii, artei şi sportului. Premiul este chemat să recompenseze excelenţa, şi cel puţin în domeniul Literaturii, dacă judecăm după laureaţii din anii trecuţi (Ion Druţă, Dumitru Matcovschi & Nicolae Dabija, Andrei Strâmbeanu, Spiridon Vangheli) – munca de-o viaţă. Bani munciţi, cum ar veni, şi nu „câştigaţi” pe loc, fiindcă o bancă sau alta tocmai îşi promovează imaginea de filantroapă. Nu pot să nu mă întreb, în condiţiile actuale, de unde va lua Guvernul suma necesară – căci, din câte ştiu, la final trebuie să iasă 10 învingători. 10 x 100.000 – iată şi milionul! Şi dacă tot se dau aceşti bani, n-ar fi fost oare cazul să existe şi nişte dezbateri publice cu/despre personalităţile propuse? Asta pentru a scăpa de logica lui „Câştigă!”, logică de loz în plic…  


Autopsie sau vivisecţie?

Moldova Blog Emilian Galaicu-Paun Audio Program banner

Autopsie sau vivisecţie?

 

„Cine ţi-a dat voie să scrii despre cutare sau cutare fapt/fenomen/persoană?!”, aceasta-i întrebarea (retorică, de cele mai multe ori) cu care sunt pus la punct de fiecare dată când scrisul meu deranjează anumite sensibilităţi centrate pe ele însele, dar care nu vor ezita să evoce o cauză măreaţă – de la „valorile familiei” la „ideea naţională”! –, la adăpostul căreia să treacă sub tăcere ceea ce se cere spus în gura mare („Să ragi, să ragi când simţi luminile că mor”, ca să-l citez pe Dylan Thomas). De prisos să adaug că primii care pledează pentru „a nu scoate gunoiul din casă” fie că l-au ascuns, tot ei, sub preş, fie că s-au aşternut preş sub tălpile autorităţilor de orice natură  – de cele mai multe ori, şi una şi alta. „Respectabilitatea numelui” (chirurgul Robert Proust, frate mai mare al scriitorului Marcel Proust, i-a cerut – în scris! – editorului Gaston Gallimard să pună capăt publicării romanului În căutarea timpului pierdut, spre a salva „onoarea familiei”), „pacea socială”, „interesul de stat” etc., etc. constituie tot atâtea pretexte pentru a le cere artiştilor să-şi tempereze pornirile creatoare, atunci când aceştia riscă să înfăţişeze un tablou „fără rame” (ca să preiau inspirata formulă a lui Nichita Danilov) al lumii contemporane, şi nu o vitrină aranjată… à la „satele potiomkiniene”. 

Dintre toate artele, literatura mi se pare de departe cea mai expusă judecăţii „oamenilor de bine” – acei „les braves gens [qui] n’aiment pas que/ l’on suive une autre route q’eux” (Georges Brassens, La mauvaise réputation) –, care se pricep, ca nimeni alţii, la fotbal şi la poezie, şi ţin morţiş să-şi exprime această pricepere în termenii unor judecăţi de valoare frizând… sentinţele definitive. „Cine te controlează?” – fiindcă se presupune că artistul nu poate scrie din capul lui, fără să „dea seama” cuiva, o instituţie superioară/de temut de care depinde întru totul –, este cea de-a doua întrebare chemată să-mi închidă gura; degeaba răspund că, într-o primă fază, critica de întâmpinare, apoi publicul cititor, iar cu puţin noroc şi juriile literare, căci şi instituţia premiilor contribuie la afirmarea unor nume, apreciază (şi nu controlează!) cele scrise/publicate (dovadă, tirajele epuizate ale unor cărţi), având încredere într-un anume autor şi refuzându-i-o, încrederea, altuia. Tocmai credibilitatea demersului artistic constituie garanţia autenticităţii operei literare, fie că place, fie că nu (de bună seamă, nu se poate spune că Céline sau Joyce propun „o lectură de plăcere”); vorba poetului Ion Mureşan: „Adică eu îmi pun grumazul între lucru şi cauza sa,/ adică grumazul meu stă între poem şi cauza sa/ cum stă uterul femeii între spermatozoid şi ovul” sau, în termeni mai populari: „Pun capul la bătaie” pentru ce am spus/am scris. Or, atunci când scriitura propriu-zisă este potenţată şi de o experienţă personală (ca să reiau titlul romanului lui Kenzaburo Oe, Premiul Nobel, 1994), şansele de a da o carte adevărată sporesc semnificativ. Mă gândesc la fresca romanescă în opt volume, În preajma revoluţiei (în special la primele două), de Constantin Stere, dar şi la romanele lui Paul Goma, Din calidor, Ostinato, Arta refugii ş.a. Cărţi scrise „până la capăt” – ceea ce nu se poate spune despre copleşitoarea majoritate a romanelor basarabene postbelice, oricât de curajoase ar fi acestea –, cu riscul de a-i supăra, o dată în plus, pe cei vii, dar dându-le a doua viaţa celor trecuţi în nefiinţă, ele dezavuează „conspiraţia tăceri”, cea mai inocentă manifestare a „robului din noi” (la celălalt capăt se situează discursul justiţiar întru apărarea cauzei pe care ai slujit-o cu zel). 

Altfel spus, fiecare carte nu este atât „o boală-nvinsă”, cât – atunci când lucrul acesta e cu putinţă – diagnosticarea bolii, primul exemplu ce-mi vine în mine fiind Demonii (Posedaţii, într-o altă tălmăcire) lui F.M. Dostoievski, roman în care marele rus surprinde în premieră absolută, pornind de la procesul „nihiliştilor” lui Neceaev, fenomenul terorismului politic, căci şi „şacalul” Carlos în anii Războiului Rece, şi Osama bin Laden în epoca noastră post-industrială, au ieşit de sub mantalele „bombiştilor” (aşa li se spunea revoluţionarilor aparţinând organizaţiei «Народная Расправа», după cele câteva atentate cu bombă la adresa ţarului). (Kafka, portretizând cu lux de amănunte toată birocraţia de stat în Procesul, Orwell dând portretul-robot al Fratelui mai Mare în 1984, Garcia Marquez zugrăvind decrepitudinea oricărei tiranii în Toamna patriarhului etc., etc. sunt alte exemple la îndemână.) Întrebarea mea este dacă se cuvine să numeşti bolile care fie au ucis deja o lume (în cazul nostru, comunismul ar fi cap de listă), fie au infestat incurabil – căci se refuză orice tratament – oameni concreţi? Adică, să practici – în scris – autopsia & vivisecţia?   

(va urma)    

Nota Bene: Profit de vizibilitatea site-ului nostru pentru a face următoarea Declaraţie: Am aflat, din presă, că Ministerul Culturii m-a propus la Premiul Naţional în domeniul Literaturii, de unde eu însumi am pledat, în calitate de membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova, pentru Paul GOMA. A pierde în faţa lui Paul GOMA este deja o nesperată onoare; a câştiga însă Premiul Naţional înaintea Domniei Sale constituie o mare ruşine. Drept care rog să mi se retragă numele de pe lista de concurenţi în favoarea lui Paul GOMA.    

TaguriRFE/RL, Emilian Galaicu-Paun, Blog, Paul Goma, Premiul Național, moldova, Radio Europa Liberă

În exclusivitate