luni, februarie 02, 2015 Ora Locală 03:45

Falanga flamandă

 

În vreme ce de la Bruxelles continuă să sosească oficiali europeni – unii atât de îngrijoraţi, încât nici nu ne trec pragul, discuţiile cu politicienii moldoveni consumându-se în sala de oaspeţi a aeroportului din Chişinău –, dinspre Flandra vine încă o confirmare (niciodată în plus!) a ceea ce s-ar numi vocaţie europene a culturii noastre. E vorba de antologia Een bloem van bloed met besneeuwde blaadjes. Hedendaagse poëzie uit de Republiek Moldavië, selecţie şi traducere de Jan Willem Bos şi Jan H. Mysjkin, ed. Poëziecentrum, Gent, 2015. (De remarcat, între paranteze, că dacă o antologie similară a poeziei româneşti contemporane apărea cu sprijinul financiar al ICR-ului, în cazul poeziei moldave casa de editură îşi asumă toate cheltuielile şi, implicit, toate riscurile…)

Conţinând doar zece nume, de la seniorul Arcadie Suceveanu (n. 1952) la încă ne-debutata în volum Aura Maru (n. 1990) – fără a-i uita pe Vasile Gârneţ (n. 1958), Teo Chiriac (n. 1956), Grigore Chiper (n. 1959), Nicolae Spătaru (n. 1961), Irina Nechit (n. 1962), Emilian Galaicu-Păun (n. 1964), Dumitru Crudu (n. 1967) şi Diana Iepure (n. 1970) –, antologia e reprezentativă pentru starea la zi a poeziei noastre, chit că lacunele – de la Eugen Cioclea (1948-2013) la Ion Buzu (n. 1990), fără a-i uita pe Marcela Benea (n. 1948), Leo Butnaru (n. 1949), Nicolae Popa (n. 1959), Maria Şleahtiţchi (n. 1960), Nicolae Leahu (n. 1963), Liliana Armaşu (n. 1972), ca să citez doar câteva nume prezente în antologia maghiară Uj dania (am scris despre ea, la apariţie) – lasă loc de mai bine şi, de ce nu? chiar de volume individuale. 

Coperta antologieiCoperta antologiei
x
Coperta antologiei
Coperta antologiei

Îi cunosc pe ambii traducători, pe Jan H. Mysjkin din 2007, de la Maratonul poetic de la Sibiu, şi pe Jan Willem Bos din 2012, de la Salon du Livre de la Paris, ultimul fiind şi invitatul de anul trecut la Primăvara europeană a poeţilor din Chişinău. Nu am nici o îndoială în ceea ce priveşte calitatea traducerilor – şi unul, şi altul şi-au făcut un nume transpunând în olandeză tot ce e mai bun în literatura română contemporană. Totodată, nu pot să nu remarc că fiecare autor beneficiază de un amplu portret biobibliografic, ceea ce-i conferă volumului şi rolul de (mică) istorie literară la zi. Ditamai studiul introductiv, semnat de Jan Willem Bos – Op zoek naar de moldavische identiteit – trebuie că face şi el lumină (păcat doar că nu înţeleg decât cifrele: 1812, 1918, 1924, 1940, 1991 ş.a. – atâta olandeză ştiu şi eu!). 

Intitulându-mi aceste note Falanga flamandă, m-am surprins la ideea că cineva deprins cu scrisul/cetitul fără diacritice ar putea încerca la un moment dat să „românizeze” titlul, zicându-şi că-i o scăpare la mijloc, aşadar – Falanga flămândă, ceea ce nu ar fi departe de adevăr, dat fiind rolul de Cenuşăreasă al literaturii noastre în ultima vreme. Vorba poetului: „şi am îmbrăţişat o poetică-asemeni leprosului îmbrăţişat într-o zi de francesco d'assisi” (acum şi în traducere – vezi mai jos). 

   

* * * * * * *

 

en ik heb een poëtica omarmd – zoals de melaatse die op een dag door franciscus van assisië werd omarmd:

uit mijn teksten vallen – amandelgrote lappen levend rottend vlees – epitheta. waar de schoonheid

heeft toegeslagen vormde zich een blauwe plek die rijpte ontstak en etterde tot hij openbrak.

door de fissuur als door de planken van een schutting heb ik ongewild gezien hoe

de rothonden lucht van me kregen gromden en zich blekkend op de lappen vlees stortten dat vers

in droefheid was vervallen. ik heb alle boeken gelezen. ik heb mijn poëzie

aan de eerste de beste ten huwelijk gegeven. er was geen maand voorbij of ik ging

haar vragen hoe het was om met een vreemde getrouwd te zijn. het vervolg kennen jullie al, dames, mijne heren:

‘uit pure schrik en beschaamde kwel / zei ze papa met mij gaat het wel.’ maar had

ik verder de moed niet? of het geduld? om aan te dringen met een

‘dochterlief, als het goed met je gaat / waarom ben je mager op de graat?’, want ik had nog wel iets anders

te doen. ’s morgens en ’s avonds dompel ik me onder in de menigte. ik ontzeg

mijn onreine lichaam uitgerekend in het bruidsbed driemaal haar lijf van opperste vreugde. waar mij ooit

de epitheta waren ontvallen heeft zich de tsjernoziom vetgemest hebben zich een paar honden volgevreten bloeien

orchideeën aan weerszijden van mijn poëtica, het smalle pad waarop ik

mijn lijf aan de hand naar de dood leidt – zodat het niet verdwaalt niet bang is –

als een jongere broer voor het eerst naar zijn eerste vrouw. als zich op mijn weg

een kudde varkens stelt smeekt die mij: ‘stuur ons in je broer, zodat we tot hem

ingaan’    ‘ga weg!’

 

                        (traducere Jan H. Mysjkin)

 


Aeroportul de rezervă

 

Câte delegaţii ale reprezentanţilor înaltelor foruri europene mai trebuie să aterizeze oare pe aeroportul din Chişinău (concesionat ruşilor – Nota bene!), convocându-i pe liderii celor trei partide proeuropene la negocieri ad-hoc în vederea formării unei coaliţii de guvernare, pentru ca Republica Moldova – care seamănă tot mai mult cu un aeroport de tranzit, cu pasageri luând-o care şi încotro, ba spre Răsărit, ba spre Apus – să preia în sfârşit turnul de control al statului?!  

                                             * * * * * * *

Istoria este mult prea grăitoare ca să fie trecută sub tăcere. Prin anii ’90, când Germania proaspăt reunificată acorda cetăţenie/drept de şedere victimelor regimului nazist & urmaşilor acestora până într-a treia generaţie, un ins din Chişinău şi-a ieşit din piele să-şi găsească vreo bunică, mătuşă sau vară dreaptă evreică. Mai mult decât atât: odată (re)descoperită originea sa semitică, a trebuit să se taie împrejur – rabinul care i-a făcut circumcizia era probabil văr drept cu doctorul Ciomu, operaţia inflamându-se şi ameninţând să ducă la amputarea singurei dovezi palpabile a iudaităţii sale tocmai redobândite! –, ceea ce l-a ţinut la pat câteva săptămâni. Alte câteva săptămâni, dacă nu chiar luni, s-au dus pe alergături pe la tot felul de birouri, instanţe, ministere etc., etc., în vederea obţinerii foii de repatriere.

Urma să locuiască în sudul Bavariei, la Augsburg. Metodice cum sunt, autorităţile germane s-au îngrijit până şi de transportul nou-veniţilor: împreună cu alte câteva familii, ai lui urmau să zboare cu cursa Chişinău-Timişoara-München, de unde vor fi preluaţi de comitetul de primire. De precizat că până la acea dată nici capul familiei, nici nevastă-sa nu fuseseră mai departe de Odesa, la mare, şi doar în bază de buletin, iar acum iată-i cu paşapoarte & vize permanente.

În febra pregătirilor, omul nostru vinde tot ce are, casă, maşină, fazendă – sigur, la preţuri derizorii –, ţinând-o într-o petrecere până la data plecării. În sfârşit, călătoria propriu-zisă – prima pe calea aerului pentru cei doi copii ai lui –, la capătul căreia urma să-şi cunoască ţara de adopţie, a decurs normal, stropită cum se cuvine cu câteva beri, pe durata zborului, şi alte câteva, în sala de aşteptare a aeroportului timişorean. Nu alcoolul însă, ci educaţia de homo sovieticus – care a privit filme cu ruşii şi nemţii, s-a jucat de-a ruşii şi nemţii, iar mai târziu a spus bancuri (politice!!!) cu ruşii şi nemţii – grăit-a atunci când, la aterizare pe aeroportul internaţional din München, bărbatul îşi aruncă mâna dreaptă în faţă şi-i salută pe membrii comitetului de primire cu singura formulă din limba germană pe care o ştia dintotdeauna: „Heil Hitler!”. Stupoarea de pe feţele autorităţilor bavareze este greu de descris! În aceeaşi clipă, insul fu îmbarcat – cu căţel, cu purcel – la bordul navei şi trimis, cu cursa de întoarcere, de unde a venit.

O vreme, putea fi întâlnit la cafeneaua Fulguşor din Chişinău, bându-şi – pe banii cui se oferea să-i plătească berea – amarul şi făcându-i pe toţi nemţii pe-un cap „faşâşti”…

                                               * * * * * * *

Şi de ce oare, după trâmbiţata victorie a forţelor pro-europene, am senzaţia că dintr-o clipă în alta vom fi îmbarcaţi într-o cursă care ne va depune în… primăvara lui 2009, fără dreptul de a mai părăsi aeroportul concesionat ruşilor?!...  

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun


Premii care consacră, premii care (se) discreditează

 

 

Mea culpa – nu-mi place versul regretatului Grigore Vieru „Eminescu să ne judece” (că doar n-o fi… procuror general!), chit că duetul Ion şi Doina Aldea-Teodorovici îl cântă (la un prezent etern, aş zice) cât se poate de inspirat; dacă totuşi l-am evocat mai sus, este ca să dau tonul acestei luări de atitudine. Scurt pe doi: de ziua naşterii poetului Mihai Eminescu, alias Ziua Culturii Naţionale, pe cele două maluri ale Prutului s-au decernat cele mai importante, din p.d.v. simbolic dar şi financiar, premii în domeniul literaturii. 

În Republica Moldova, premiul Ministerului Culturii „Constantin Stere” l-a onorat – la recomandarea USM – pe eseistul Eugen Lungu, autor a nu mai puţin de trei cărţi scoase în 2014 (Panta lui Sisif, Cartier; Poetul care a îmbrăţişat luna, Prut Internaţional; De ce spunem aşa, ARC), şi – la iniţiativa Ministerului Culturii – pe regretatul poet Eugen Cioclea, al cărui volum Antologic, Cartier, inaugura anul literar 2014. O alegere mai potrivită nici că se putea, cei doi autori potrivindu-se nu doar cu numele, ci şi ciocnindu-şi destinele literare – cine altul dacă nu  Eugen Lungu prefaţa volumul de debut (tardiv, la 40 de ani!) al lui Eugen Cioclea, Numitorul comun. Raportate la etalonul Eminescu, se poate afirma cu toată încrederea că atât eseistica lui Eugen Lungu, cât şi poezia lui Eugen Cioclea reprezintă ceea ce e mai bun în literatura română din Basarabia în anul de graţie 2015. Altfel spus, valoarea a fost respectată – tot respectul pentru juriul care a luat această decizie.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre acordarea Premiului Naţional „Mihai Eminescu” la Botoşani, acesta mergând nu atât către un poet – unul din plutonul optzecist, e adevărat, nu însă din primele rânduri! –, cât către o funcţie. Căci premiantul se numeşte Gabriel Chifu – vă spune ceva acest nume (altminteri, o publicaţie l-a rebotezat Gabriel Chiţu)?! – şi este cunoscut ca vice-preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Or, pe lista de propuneri figurau nume grele, cum ar fi Mircea Cărtărescu, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Ioan Moldovan, Lucian Vasiliu – oricare dintre ei face cinste literaturii române contemporane, iar după ce anul trecut seria optzecistă a fost inaugurată de Ion Mureşan pur şi simplu nu se putea face un atât de neinspirat pas, nici nu pas – salt înapoi. Tradiţia cere ca premiantul din anul trecut să-i înmâneze trofeul proaspătului câştigător – cum îl ştiu pe Ion Mureşan generos din fire, cred că a făcut-o cu inima deschisă. Întrebarea mea este alta – cum se va simţi viitorul laureat (să sperăm că în 2016 alegerea juriului se va baza totuşi DOAR pe criteriul valoric!) primind cel mai important premiu în domeniul poeziei din mâinile unui hai să-i zic autor de serie, altminteri om foarte afabil, în nici un caz însă primus inter pares?!...

  În cele peste două decenii de când funcţionează instituţia – căci este o instituţie valorică! – Premiului Naţional „Mihai Eminescu”, nume de primă mărime ale literaturii române i-au adus strălucirea (Mihai Ursachi, Gellu Naum, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru, Ion Mircea, Angela Marinescu etc., etc.). Sigur, n-au lipsit şi nominalizările mai puţin inspirate (vreo trei, e lesne să le deduceţi!). Niciodată însă FUNCŢIA nu a prevalat în luarea unei decizii (altele au fost criteriile ce conduseseră la unele compromise) – cu atât mai flagrantă deraparea din anul acesta. Raportată la etalonul Eminescu, oare poezia lui Gabriel Chifu trage la cântar?!

  Într-un cuvânt, de Ziua Culturii Naţionale, cele două maluri ale Prutului par să fi arătat ca o balanţă dezechilibrată – pe talgerul Ministerului Culturii din Republica Moldova a prevalat la modul absolut valoare autorului, pe cel al Primăriei Municipiului Botoşani & Uniunii Scriitorilor din România, relativa greutate a funcţiei. Cine amăgeşte la cântar? Eminescu să ne… fie etalon!      

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun



Semn de carte

 

 

Povestea o ştiu de la Şerban Foarţă, şi mi-am spus-o mie însumi ori de câte ori mă apuca o disperare „hölderliniană” („La ce bun poeţii în vremuri sărace?!”), fără putinţă de scăpare. Iat-o, în câteva cuvinte, rostită de autorul Holorime-lor, într-un interviu acordat Nicoletei Garaş-Onică (vezi Vatra, nr. 12/2013, p. 11): 

„…a existat un caz extraordinar, un tip pe timpul Revoluţiei Franceze… ghilotinabil… Avea o carte pe care o citea şi îi dăduse sentinţa, dar până să fie ghilotinat, a mers la teatru. În timpul spectacolului citea cartea, pe urmă a intrat frumos acolo la grefă, a fost urcat în căruţă, în căruţă citea cartea, a urcat pe eşafod, pe eşafod era mai la coadă, la rând. Şi când a fost strigat, citea şi la eşafod cartea, pe banca ghilotinabililor. Şi când a fost chemat, strigat pe nume, a scos un semn de carte din buzunar şi l-a pus între pagini. Foarte interesant!”

Ei bine, nu atât faptul că „citea cartea” (şi în faţa tribunalului, şi la teatru, şi în căruţă, şi pe eşafod, şi pe banca ghilotinabililor), cât gestul final – „a scos un semn de carte din buzunar şi l-a pus între pagini” – mă răvăşeşte de fiecare dată. Ca şi cum, întrerupt în procesul de lectură, omul este absolut sigur că se va întoarce la carte deîndată ce i se… va lua capul! D’aia şi lasă un semn între pagini, căci e mult mai important să NU PIERZI FIRUL (alias, rândul tipărit), decât capul. Or, firul poveştii – orice lectură e, în ultimă instanţă, tot o poveste, mai naivă sau mai textualistă, după cum ţi-a fost norocul – e cel care te va scoate din labirintul Minotaurului, chiar dacă – vă mai amintiţi de sloganul avangardist: „Bărbieriţi-vă cu ghilotina!”?! – doar cu… povestea vieţii, pardon – a morţii, cum este cazul „ghilotinabilului” nostru. Istoria nu i-a reţinut numele, gestul lui însă a supravieţuit peste secole. (Mai barbare, timpurile moderne au văzut înălţându-se, în Germania nazistă şi apoi în ţările lagărului comunist, autodafeuri ale cărţilor. Ce să mai vorbim de autorii & cititorii lor!…)  

Scriu aceste rânduri pentru cineva care mi-a făcut cel mai frumos cadou al anului 2014, pe când tocmai încheiasem redactarea ediţiei a II-a a Ţesut-ului viu. 10 x 10 şi mă pregăteam de-o lungă „hibernare”, nici mai mult nici mai puţin – un semn de carte. În jurul căruia, cred cu tărie, va să crească o altă carte, căci ce altă mulţumire ar mai fi pe faţa pământului; or, parafrazându-l pe Mallarmé, Cartea există ca să înceapă o lume (iar semnul de carte, ca s-o împartă în zile de scris & nopţi de lectură, sau invers…). Scriu pentru cineva care, în noaptea dintre ani (tot un fel de hiat în timp, n’est pas?), a trecut printr-o cumpănă, iar acum trebuie să-şi recapete la joie de vivre. Nu-i va fi deloc uşor, dar cum a deprins de timpuriu cea „mai frumoasă şi de folos zăbavă, cetitul cărţilor” (o spune Miron Costin, cel mai mare cărturar moldovean al epocii sale, scurtat şi el de-un cap de către un domnitor analfabet, nimeni altul decât… tatăl lui Dimitrie Cantemir!), va şti, sper, să „întoarcă pagina”. Vorba poetului: „Nu râde (pardon, nu plânge), citeşte-nainte!”

TaguriRadio Europa Liberă, RFE/RL, Blog, Emilian Galaicu Păun, Semn de carte, Şerban Foarţă


Vodca – ultimul bastion al Federaţiei Ruse

 

Binecuvântată în veci ziua de miercuri (iar în cazul Sfintei Rusii – de Sfânta Miercuri!), 24 decembrie curent, când preşedintele Vladimir Vladimirovici Putin a declarat, în cadrul întâlnirii cu membrii guvernului şi cu guvernatorii regiunilor, că, în ciuda inflaţiei de 10% şi devalorizării rublei (în cădere liberă!), preţul la produsul strategic naţional, vodca, va rămâne acelaşi, 220 de ruble. O veste mai bună în preajma sărbătorilor de iarnă, cu nelipsitul film С легким паром (în care se bea până la uitare de sine!) pe ecranele televizoarelor, nici că se putea: «Гуляй, ребята!»  

Bineînţeles că anume grija pentru sănătatea concetăţenilor săi îl preocupă, în primul rând, pe preşedintele V.V. Putin, iar faptul că un bărbat din patru moare înainte de a atinge vârsta de 55 de ani spune mult despre binecunoscuta „trezie” a poporului rus. Între timp, din cauza scăderii continue a preţului la petrol şi a embargoului impus de Uniunea Europeană, casele de schimb se văd nevoite să modifice de câteva ori pe zi cursul monedei naţionale în raport cu dolarul & euro, dar staţi pe pace – lucrul acesta nu va afecta ETALONUL DE AUR al economiei ruse, Vodca – iar dacă lucrurile merg tot aşa, s-ar putea ca o sticlă de «Пшеничная» să coste mai ieftin decât o pâine: «Гуляй, ребята!»

 Deşi adus la putere de (beţivul) Boris Elţin, (plesnindul de sănătate) Vladimir Putin pare să fi învăţat lecţia (трезвенник-)lui Mihail Gorbaciov – mai exact, din greşeala fatală a acestuia: nu se poate declanşa o campanie Anti-alcool într-o ţară ca Rusia. Din contră, orice s-ar întâmpla în ţară şi pe lume, vodca trebuie să intre în coşul minim de consum, chiar dacă acest coş va conţine – la un moment dat – doar sticla de vodcă, pe care orice rus care se stimează ştie s-o împarte la trei după ureche: «Гуляй, ребята!»

Acestea fiind spuse – şi în absenţa oricărei reacţii a socialistului Igor Dodon (afişându-se acum de unul singur pe panourile publicitare din oraş, fără Putin şi Greceanâi, de parcă nici n-au «сообразит на троих»), care de când cu prăbuşirea rublei pare să fi luat apă-n gură –, vin şi eu la masa marelui popor rus, şi nu cu mâna goală, ci cu – cât ce să spun „samovarul” meu! – ce-a dat Dumnezeu. Un poem (http://atelier.liternet.ro/articol/13665/Emilian-Galaicu-Paun/un-metru-de-vodca-la-cub.html), la temă – iar ca textul meu să fie înţeles mai bine, îl prezint în versiunea traducătoarei Miroslava Metleaeva, căreia îi mulţumesc şi pe această cale pentru efortul de a-mi tălmăci opul în limba lui Puşkin: «Гуляй, ребята!»

 

* * * * * * *

                                                       

Кубометр водки

 

                                                              в память об Иоане Флора

 

когда мы побратались с флорой, вместо того, чтоб обменяться рубашками, мы обменялись паспортами: югославским на советский к тому времени и тот и другой относились к странам, которые уже не существовали, но в которые нам следовало вернуться после «дней, посвященных благе» из клужа - алба-юлии. он – в белград, я – в кишинев, каждый год именем другого, укрываясь от ударов российской артиллерии и бомбежек нато. «почтальон, - расхохотались мы в один голос – всегда звонит дважды». (как будто смерть приходит по почтовому извещению и если не попадает к адресату, уходит обратно и не ждет тебя до востребования.) после чего мы крепко выпили на брудершафт. быстро, как сообщающиеся сосуды, «наливай, браток!» - и я, и он. родня поневоле! как волны на воде, разбивая первый круг, раздвигались края стакана, мы вдвоем были на одной волне, но чтобы братанье было основательней, он сказал: «давай-ка я расскажу тебе, как пьют мои сербы, заходит один в бар и заказывает метр водки, на что бармен наливает ему – на глазок! – на стойку, отшлифованную локтями всех кому не лень, полосу длиной точь в точь в локоть и ладонь. с тех пор бар называется этиловым эталоном, а твои русские?... «довожу до сведения!»

и рассказал ему, что только русский в состоянии разлить - на слух! – в двухсот –граммовые  граненые стаканы бутылку водки на троих.

 

ах! цуйка  выпита и весь алкоголь уже прописан!

 

ряд за рядом и те и другие ушли по краю стакана пополнить (на то воля Твоя!) круг исчезнувших поэтов: а оставшиеся крутят стаканчик в руках как бы желая попасть на ту же длину волны .  духа и четвертушки, когда одновременно с алкогольными парами возвышается во всей своей мощи этиловая элита – мади, эмиль, иоан (список остается открытым) – как северное сияние, которое горит синим пламенем, а дни наши все больше напоминают белые ночи, из молодых филинов стали мы, в итоге, наблюдателями, за сколькими собутыльниками мы наблюдали за отсутствующим (поминальным ) столом как бы пытаясь придти в себя и не замечая, что снова пустились в пьянку.

прижизненные издания становятся посмертными. прах в землю, и стакан ко рту, по кругу. без усопшего в могиле, напрасно его оплакивать : сожаления – это отрыжка духа! - им никак не превратиться в рассол, какими бы солеными ни были слезы, лучше бы, прочистив глотку, сказать в два голоса (я и виталие), о подвигах , сходных с боевыми,- с той лишь разницей, что пролилась не кровь, а водка – каких-то солдат советской армии, застигнутых в казарме с ящиком водки, у которых выпивку конфисковали , а бутылки закрыли в сейфе.

итак, прежде чем стать солдатской подругой на одну ночь, водке предстояло оставаться в девках.

 

о муза, воспой, ночной штурм взвода русских солдат против батареи бутылок, возведенной в куб.

 

как брали они сейф в руки, как трясли – в желании забыться – словно подвыпившего гражданина, как совершали великое битье, изнутри, в смысле разбитых в осколки бутылок. как, процеженная сквозь наволочку,  вывернутую наизнанку, выпивка на глазах наполняла таз для белья – «с ногами влез бы! и не верилось, что научусь пить водку ведрами. как под утро казарме снилась вода жизни, то бишь водочка,  в розовом цвете. как, при подъеме многие блевали в таз, из которого пили. как их гоняли весь день с противогазом на физиономиях. под окрики «алкоголь, вон!» , «никотин, вон! – увы, вместо того, чтобы им полегчало, в головах у них потемнело… упаси нас, Господь!, от преждевременной эякуляции и запоздалого отказа. какое братанье могло бы состояться, если бы метр водки (флоры) возвел бы (я) тогда же в куб, если бы (как в поэме благи) земля была прозрачной, мы бы обязательно чокнулись ограненным воздухом. Одного-единственного такого друга по застолью имел я в жизни – смерть его ударила меня, как по стопке, в голову. (открытая скобка: декабрь 1950 – февраль 2005, закрытая скобка.) поскольку линия горизонта сливается с краем стакана. кто-нибудь нальет, брат?

 

                                                                  (Перевод Мирославы Метляевой)

 

TaguriEmilian Galaicu Paun, Blog


„Pompierii lui Bradbury”

 

Scrisesem acum două luni despre surpriza Academiei Suedeze – desemnarea pakistanezei de numai 17 ani Malaga Yousafzai drept laureată a Premiului Nobel pentru Pace 2014 –; acum o lună reveneam la capturarea a 267 de şcolăriţe, pe 14 aprilie 2014, la Chibok, în estul Nigeriei, de către gruparea islamică Boko Haram (la această oră mai rămân captive 219 liceene!); ceea ce s-a întâmplat zilele trecute însă într-o şcoală din Peshawar depăşeşte orice limită imaginabilă a ororii: un comando islamist a asasinat cu sânge rece 132 de elevi şi 9 profesori, „răzbunându-se” astfel pe proaspăt în-Nobel-ata Malaga Yousafzai, care a reuşit să scape cu viaţă, acum un an, după ce a fost împuşcată în cap fiindcă pledase public pentru dreptul fetelor la învăţătură. Din relatările supravieţuitorilor, reţin această imagine de coşmar – un profesor a fost ars de viu, iar elevii obligaţi să privească „torţa umană”, sub ameninţarea armelor. Ceea ce m-a dus cu gândul la o carte-cult, Fahrenheit 451, de Ray Bradbury.

Nu cred că talibanii l-au citit pe Ray Bradbury; dacă totuşi şi-ar fi dat osteneala, cred că s-ar fi recunoscut în vajnicii pompieri chemaţi să dea foc la cărţi – uneori, împreună cu deţinătorii acestora! –, scoase fără excepţie în afara legii. Nu voi repovesti acum întreg romanul, este mult prea cunoscut, dar ţin să citez un fragment din „confesiune” bătrânului profesor Faber:

„(…) Eu am văzut cu mult înainte încotro se îndreaptă lucrurile şi n-am scos o vorbă. Sunt unul dintre inocenţii care ar fi putut să vorbească şi să protesteze, atunci când nimeni nu-şi pleca urechea la glasul celor «vinovaţi»; însă eu n-am vorbit şi astfel am devenit eu însumi un vinovat. Iar când, în cele din urmă, au pus pe roate sistemul lor de ardere a cărţilor cu ajutorul pompierilor, eu am bombănit de câteva ori, dar m-am lăsat păgubaş, deoarece pe vremea aceea nu mai bombănea şi nu mai protesta nimeni. Iar acum e prea târziu!

(…) Cărţile nu erau decât un fel de receptacul în care oamenii înmagazinau o mulţime de cunoştinţe pe care se temeau c-ar putea să le uite. Nu e nimic magic în cărţi; magic e doar ceea ce spun cărţile şi însuşi faptul că în ele peticele universului sunt însăilate într-un veşmânt pe măsura noastră. (…) Trei lucruri lipsesc din viaţa noastră. Întâi: ştii dumneata de ce e atât de importantă o asemenea carte? Pentru că astfel de cărţi au ceea ce se cheamă calitate. Şi ce înseamnă oare cuvântul calitate? Pentru mine înseamnă substanţă. Cartea asta are pori, are trăsături proprii, o porţi pune la microscop şi-ai să vezi atunci cum viaţa ei curge, într-o nesfârşită varietate. Cu cât sunt mai mulţi porii unei cărţi, cu atât mai multe detalii de viaţă veridic înregistrate poţi desprinde de pe un centimetru pătrat de hârtie, cu atât mai bună e literatura respectivă. Cel puţin asta e definiţia pe care o dau eu literaturii: a zugrăvi amănunţit. În amănunte inedite. Scriitorii buni ating adesea viaţa. Cei mediocri îşi plimbă peste ea o mână grăbită. Iar cei proşti o siluiesc şi-o lasă apoi, sfâşiată, pradă muştelor. Ai înţeles acum de ce sunt privite cărţile cu ură şi cu teamă? Ele dezvăluie porii de pe faţa vieţii…” (Fahrenheit 451, Art, 2013, p. 93, 94-95)

…Aceste note nu pot reda viaţa unor victime ale ignoranţei crase, şi nici alina suferinţele apropiaţilor. Dar dacă, exact ca-n romanul lui Bradbury, un singur „pompier” (avem şi noi destui dint-aceştia, unii în stare latentă, alţii jucându-se cu focul ziua în amiaza mare!) se pătrunde de adevărul celor spuse de „fricosul” profesor şi trece de partea cărturarilor (altminteri, prigoniţi în toate epocile – inclusiv de Vatican!), înseamnă că sfârşitul istoriei se amână cu cel puţin o pagină – cinste cui va scrie-o.

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun

În exclusivitate