Dacă ar fi să credem presei noastre, impactul Domnicăi Cemortan asupra căpitanului navei Costa Concordia, Francesco Schettino, ar fi comparabil cu cel al icebergului de tristă faimă care-a scufundat acum un secol – mai exact pe 14 aprilie, 1912 – Titanicul. Faptul că o tânără arătoasă de 25 de ani se poate angaja (adevărat, la negru!) dansatoare pe un luxos vas de croazieră devine astfel un cap de acuzaţie, iar aflarea ei în compania căpitanului la cină chiar în momentul impactului o transformă brusc într-un fel de Mata-Hari. Halal presă de senzaţie! Ce-ar fi ca aceiaşi bravi jurnalişti de investigaţie să dea o raită prin cluburile de noapte din Chişinău – doar cât să constate cum zeci de fetiţe, unele abia ajunse la pubertate, dansează la bară (şi nu dansuri clasice!), bâţâind lasciv din şoldurile mai mult închipuite şi lăsând tot felul de nenici să le îndese bancnote mototolite după elasticul chiloţeilor tanga sau bretelele cu paiete argintii ale sutienelor, aproape inutile… 
 
Mai încoace, citesc că o altă tânără din Republica Moldova, şi anume Olga Velceva, în vârstă de 23 de ani, recepţionistă la Burj Al Arab (în traducere – Turnul Arabilor; este cel mai înalt hotel din lume, atingând 321 de metri şi având 60 de etaje) din Dubai, a fost aleasă „faţa” celui mai luxos hotel din lume şi totodată recepţionista anului 2011. Ultimul titlu i-a revenit în cadrul concursului internaţional AICR (International Presidium of the Amicale Internationale des Chefs de Reception et Sous Directeurs des Grand Hotels), la care au participat reprezentante din 14 ţări, unele cu mari tradiţii în domeniu (cum ar fi Franţa sau Elveţia). Toate bune şi frumoase, dar când mă gândesc că Burj Al Arab are forma unei pânze de vapor (cu vânt prielnic în pupă!), parcă mă încearcă o nelinişte, neliniştea unei păsări călătoare înainte de furtună. Dacă se dă o spargere la Turnul Arabilor, sau se blochează lifturile, sau – Doamne fereşte! – intră un avion pe fereastră, tot moldoveanca va fi de vină?!
 
Şi în timp ce fetele noastre pleacă pe-un cap, păsări călătoare, peste mări şi ţări, făcutul locului acestuia aduce tot mai mult cu un cuib de cuci – „eu CU-CU (suntem în anul Caragiale!) cine votez?”

Imediat după 1989, şi mai ales după 1991, s-au auzit mai multe voci care se întrebau dacă avem – şi dacă da, unde-i? – literatură de sertar. Puţinele scrieri ieşite la suprafaţă în anii ce-au urmat – de la Eu şi lumea, jurnalul lui Alexei Marinat, la Povestea vulturului, de Nicolai Costenco (alte câteva lucrări cu caracter memorialistic nu se ridică la valoarea acestora) – nu au zguduit marele public, în felul în care jurnalele & memoriile deţinuţilor politici au făcut-o în aceeaşi perioadă, în URSS-ul anilor ’87-’90 şi în România în anii ’90. Nu că autorii moldoveni ar fi suferit mai puţin (un Costenco a „petrecut” 15 ani în Gulag, unde şi-a înmormântat un fiu), mai degrabă nu le-a ajuns forţă artistică să exprime până la capăt – adică asumându-şi şi postura, mai puţin eroică, de… victimă care-i dă o mână de ajutor călăului – adevărul trăit de ei. Ridicate la putere, toate aceste adevăruri personale ar fi constituit o frescă pe cât de autentică, pe atât de zguduitoare a „neamului nevoii” (vorba lui Eminescu, vai! atât de actuală).

Observ în ultimul deceniu un adevărat „asalt” al memoriei, mai cu seamă în creaţia tinerilor scriitori: de la trilogia lui Alexandru Vakulovski & Iepurii nu mor al lui Ştefan Baştovoi, Aula, 2002, la recentele scrieri semnate de Iulian Ciocan (Tărâmul lui Saşa Kozac, Tracus Arte, 2011), Mihail Vakulovski (Tovarăşi de cameră, Cartea Românească, 2011), Doina Postolachi (601 sau Valiza cu busole, Arc, 2011), fără a-l uita pe Dumitru Crudu romancierul şi nuvelistul. De unde această nevoie presantă de a se mărturisi? Şi de ce unele pagini ale acestora sunt mai percutante decât anumite scrieri de sertar? Nu cumva tocmai de aceea că literatura scrisă într-un regim ce le inoculase până şi celor mai curajoşi creatori un soi de cenzură interioară nu ajunge să spună până la capăt ceea ce-i chemată să exprime?! (Marele Cehov îi cerea omului să-şi „stoarcă robul din el”; or, cenzura interioară pare să întreţină un fel de complicitate cu regimul.) În ultimă instanţă, cât de departe se poate merge pe calea dezvăluirii adevărului, ştiind că ori de câte ori evoci un fapt real, relatezi o istorie trăită, spui o „poveste de viaţă”, cineva va avea de suferit? Sau e mai bine să treci totul sub tăcere? Să întorci pagina? Să uiţi?

Eu unul cred că nici o iertare nu-i sinceră atâta timp cât aceasta presupune şi uitare – îmi vine-n minte replica lui Paul Goma aruncată torţionarilor săi: „Am să vă ne-uit!” –; din contră, abia ceea ce francezii numesc devoir de mémoire deschide calea unei asumări făţişe a istoriei personale şi de neam. Potenţată artistic, orice faptă – de la palma primită în copilărie la bătaia în plin centrul oraşului încasată de la nişte poliţişti – capătă o cu totul altă arie de acoperire, şi atunci nu se mai poate vorbi despre „spălarea rufelor murdare în public”, ci de o curăţire lăuntrică, dacă nu chiar de spovedanie (sigur, a unui învins – învingătorii mai degrabă zăngănesc din arme şi mizează pe tăcerea mieilor de sacrificiu). Altfel spus, în scris oricine se poate uita în ochii celui/celor care l-a(u) nedreptăţi cândva, nu pentru a-i (le) reproşa ceva, ci spre a-şi recăpăta demnitatea călcată-n picioare. Faptul că unii cititori vor lăsa ochii în pământ poate că-i va determina să nu facă ceea ce, pus pe hârtie (sau pe ecran, dacă mă gândesc la e-book), le-ar fi ruşine să (se) recunoască. La urma urmei, o carte scrisă nu-i doar o boală-nvinsă (ca să-l citez pe Lucian Blaga), ci şi un lung, dacă nu chiar nesfârşit travail de deuil. Cu riscul de a-i supăra pe cei vii, eu unul port doliu după morţii neamului meu…

Meritul descoperirii prozatorului Ştefan (Savatie) Baştovoi îi aparţine poetului şi editorului căutător de talente Alexandru Muşina, cel care-i scotea romanul de debut, Iepurii nu mor, Aula, 2002, recomandându-l călduros drept: „un roman de o mare sensibilitate şi profunzime, scris impecabil, cu o construcţie riguroasă. Nu mai e vorba de un ucenic, ci de un tânăr maestru: Ştefan Baştovoi. Avem de-a face cu un roman singular în literatura română postbelică. Un «fruct» neaşteptat, cu atât mai preţios, al istoriei nemiloase a unei provincii româneşti, Basarabia, răpită din nou de ruşi (sovietici) în 1944.” (Între paranteze mă întreb dacă titlul nu are vreo tangenţă cu „pâinea de la iepuri” din copilărie…) O a doua ediţie a cărţii, revăzută şi adăugită, apărea la Polirom, în 2007, de data aceasta cartonată – dar şi fără acest „costum la patru ace” tipografic, romanul stă în picioare! Plus que ça – de curând, păşeşete (cu dreptul!) pe străzile Parisului, în traducerea Laurei Hinckel, scos la editura Jaquelin Chambon, din cadrul concernului Actes Sud. Abia apărut pe piaţă, Le Monde îi consacră o cronică pertinentă”, sub semnătura dnei Catherine Simon – „Les lapins ne meurent pas de Savatie Baştovoi: une enfance moldave. Bref, un véritable succes!

Ce-i impresionează aşadar pe francezi? În primul rând faptul că „(…) maniera sa de a restitui propaganda stalinistă, repetată cu insistenţă atât în şcolile moldoveneşti, cât şi în cele româneşti, nu este deloc dogmatică: ea reliefează mai degrabă poezia absurdului. Titlul romanului este de asemenea extras din unul dintre dialogurile groteşti şi extravagante, purtate între pădurarul Makarâci şi o figură imaginară a lui Vladimir Ilici (Lenin), cele două personaje certându-se vehement cu privire la tema iepurilor şi a presupusei lor naturi eterne.” (Că tot veni vorba, iată ce-i spunea Ştefan Baştovoi lui Mihai Vakulovski, într-un interviu acordat în ianuarie 2002: „Ştii, când eram mic, îl iubeam foarte mult pe Lenin şi cel mai mare regret al meu era că nu am trăit pe vremea lui, ca să pot fi şi eu printre copiii pe care îi mângâia şi cu care vorbea. Şi sufeream, pentru că ştiam că asta nu se va întâmpla niciodată. Simţeam efectiv că viaţa mea este un rateu, pentru că nu aveam nici cea mai mică şansă de a-mi îndeplini visul vieţii mele, să-l văd pe Lenin.”) Nici biografia autorului nu scapă vigilentului critic de la Le Monde: „Baştovoi însuşi a suferit din cauza arbitrariului adulţilor când era licean: la cererea unui cadru didactic, tânărul Ştefan a fost internat într-un spital psihiatric. El a extras din această experienţă o culegere de poezii, Un diazepam pentru Dumnezeu (de fapt, este titlul primul ciclu din cartea sa de debut, Elefantul promis, Arc, 1996 – nota mea), a cărei publicare îi va aduce un început de faimă”. (Şi încă ce faimă – la 20 de ani, Ştefan Baştovoi devine liderul incontestabil al generaţiei tinere, alte trei volume succedându-se anual, poetul retrăgându-se din viaţa de mirean la mănăstirea Noul Neamţ în plină glorie, la doar 26 de ani! În mod cu totul paradoxal, continuă să fie o referinţă pentru tineri chiar şi atunci când îşi reneagă poezia scrisă „în civilie”…) Dar chintesenţa cronicii – şi dovada certă că scrierea este citită de către Catherine Simon în spiritul cărţii – e de căutat pe final: „Roman sumbru, Iepurii nu mor este dedicat «copiilor sovietici care au crescut». Cu toate acestea, romanul răspândeşte o lumină puternică: strălucirea unei scriituri formidabil întocmite şi pline de fineţe”. O dată în plus, intuiţia lui Alexandru Muşina că am putea interesa Occidentul tocmai prin ceea ce s-ar numi „făcutul locului acestuia” se adevereşte cu brio – Ştefan Baştovoi nu datorează nimic „-ismelor” literaturii europene, ci chiar… literaturii sovietice, pe care o întoarce ca pe o mănuşă pe dos, denunţându-i tarele pe măsură ce le urmează à la lettre.  

În alineatul în care – vorba vine – „se trag concluzii”, nu pot să nu amintesc că, acum câteva decenii, un alt roman al unui autor basarabean era foarte bine primit la Paris – şi anume Din calidor. O copilărie basarabeană, de Paul Goma. Mare lucru, copilăria! Păcat doar că, înainte să ajungă într-o carte, aceasta trebuie furată – în iunie 1940, în iunie 1941, în august 1944, dar şi, hélas! treizeci şi ceva de ani mai târziu. Dacă nu cumva până-n ziua de azi!

Poezia lui Ion MIRCEA, multaşteptatul laureat al Premiului Naţional „Mihai Eminescu” din anul acesta, are ceva din ceramica glazurată a acoperişurilor de biserici sibiene, la rîndul lor amintind, la fel de bine, solzii de dragon, dar şi armura Sfîntului Gheorghe. Făurită la o temperatură de ardere la care materia se transformă în spirit, ea păstrează „materialitatea” opacă & căldura lutului, căpătînd totodată strălucire de smalţ, iar în unele cazuri – şi transparenţă de icoană pe sticlă. Fiecare poem închide o lume în miniatură, poetul fiind un emailor din stirpea meşterilor medievali, dacă nu chiar un alchimist refulat, ce-şi distruge formele odată opera desăvîrşită. O poezie cu faţa către cer...

* * * * * * *

Ion MIRCEA

                     Cu vremea şi ochii tăi
________________________________________
Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge

două mari întunecate păpădii.

Mai uşor cobori în nemişcare

dacă adormi cu faţa către cer

auzind

şi golurile dintre lumi.

Dar ulmi cu pieliţa subţire

ca în ureche la miei,

Mesteceni de sticlă gri

cînd se întinde-n somnul tău Etherul

şi nu-l mai poţi opri.

Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge

două mari întunecate păpădii.

Eric Cantona, celebrul atacant cu numărul 7 de la Manchester United, despre care se zice că citea cărţi de filosofie (Sic!!!) prin vestiare, în pauza dintre reprize, nu este primul fotbalist ce se implică într-o campanie prezidenţială, de-ar fi să-l amintesc doar pe liberianul George Weah, atacantul de la PSG şi apoi de la AC Milan, contracandidatul perdant al lui Ellen Johnson Sirleaf la alegerile din 2005.

De fapt, gestul lui Eric Cantona face ecou gestului lui Coluche (pe numele său adevărat Michel Gérard Joseph Colucci; 1944-1986), renumitul comic francez ce-şi anunţase înscrierea în cursa electorală din 1981, pe post de apărător al celor fără adăpost. În aceeaşi cheie citesc şi intenţia lui Youssou N'Dour de a candida la preşedinţia Senegalului din februarie 2012, tocmai în ideea de a-l împiedica pe actualul preşedinte (din 2000), octogenarul Abdoulaye Wade (n. 1926), să se menţină la putere pentru cel de-al treilea termen consecutiv.

Acestea fiind spuse, parcă încep să înţeleg de ce Republica Moldova nu are până în ziua de azi un preşedinte ales – fotbalul moldovenesc, bată-l vina, nu a dat nici un jucător de talia lui Eric Cantona sau George Weah! (Poate era mai bine, dat fiind rezultatele Naţionalei pe care toată lumea le cunoaşte, să rămânem la… oină!) Pe de-altă parte, avem totuşi nişte olimpici, bunăoară canoistul Nicolae Juravshi, dublu medaliat cu aur la Seul (1988) şi cu argint la Atlanta (1996), şi halterofilul Tudor Casapu, medaliat cu aur la Barcelona (1992) - de ce nu ar putea, la rândul lor, înmâna medalii & titluri onorifice unor oameni de seamă ai acestei ţări, şi încă (de dorit) cu ceva mai mult discernământ decât au făcut-o interimarii Mihai Ghimpu şi Marian Lupu?! Cât despre artiştii moldoveni, s-ar putea alcătui o listă întreagă, de la A[natol Ştefăneţ, charismaticul lider al formaţiei Trigon], la Z[dop şi Zdup], unul mai bun decât altul să ne reprezinte în lume, chit că au cucerit-o demult, pe scene, dacă nu cumva pe stadioane…

Acum se cheamă că le-am dat o pasă de gol celor 101 jucători ai Parlamentului RM care vor să împingă meciul în prelungiri, după ce că au refuzat să joace vreme de doi ani; iar dacă pur şi simplu nu li-i a juca, ce-ar fi să-i trimitem la vestiare – să înveţe… filosofie!

Dacă urătura este chemată să dea tonul anului ce stă să înceapă, mă tem că-n 2012 nouă ni se potriveşte – pe post de „pluguşor de alternativă” – poemul Scrippius Pip, de Edward Lear (1812-1888; a nu se confunda cu… Regele Lear!), Editura Arc, 2011. Într-adevăr, oricine se va prezenta în Parlamentul Republicii Moldova, pe data de 15 ianuarie (să fie o întâmplare, fixarea alegerilor repetate ale Preşedintelui RM chiar în ziua de naştere a poetului naţional?!), în calitate de candidat la funcţia supremă în stat, apariţia sa va fi percepută drept o… arătare de genul celei încropite de poetul şi pictorul englez din sec. al XIX-lea: „Nu-i cu putinţă la doar o făptură/ Pene şi blană, plisc, aripi şi gură!...”. Mai pe româneşte spus – o perfectă Struţocămilă.

Las, aşadar, la latitudinea deputaţilor găsirea unui numitor comun care să ne reprezinte în lume pe durata unui mandat prezidenţial, iar pe ceilalţi – adică, majoritatea absolută a populaţiei! – îi îndemn să pună mâna pe carte, nu doar pentru calitatea textului original & transpus pre limba noastră, ci şi pentru formidabilele ilustraţii ale Violetei Zabulica-Diordiev.
Scurt pe doi: Edward Lear, Scrippius Pip/ The Scroobious Pip, Ediţie bilingvă, Editura Arc, 2011 – alegerea celor aleşi!

* * * * * * *

Edward LEAR

Scrippius Pip


1.

Linişte, începe!
  …o zi ca oricare –
Scrippius Pip a ieşit la plimbare
Toată făptura – cu coarne, cu coadă –
A alergat într-un suflet să-l vadă.
Câinele, oaia, pisica şi vaca,
Cangurul, zebra umplut-au toloaca.
Lupul urla, necheza armăsarul,
Porcul făcea: „groh-groh!”, „Iiiii-aaa!” măgarul,
Leul răcnea – hărmălaie mai mare
Nu s-a văzut de când lumea sub soare.
Toţi se-mbulzeau încercând fel şi chip
Ca să-l zărească pe Scrippius Pip.
Într-un târziu i-au spus Vulpii: „Tu eşti
Cea mai deşteaptă – nu doar în poveşti.
Du-te la Scrippius şi-l ispiteşte:
Pasăre-i? fiară? insectă sau peşte?
Căci
Nu-i cu putinţă la doar o făptură
Pene şi blană, plisc, aripi şi gură!...”
Scrippius Pip face-atunci ochii roată,
Zice cu vocea-i puţin îngroşată:
„Cipetti flip! Flippeti cip!
Mă recomand – eu sunt Scrippius Pip.”

2.

Scriipius Pip dintr-un vârf de copac
Şi-a aruncat o privire în larg.
Tot atunci ochiu-i se umple de zboruri –
Stoluri de păsări trag cerului storuri:
Corbul şi vulturul, cucul, becaţa
Struţul, curcanul, găina şi raţa.
Mierla cânta, papagalul vorbea
Bufniţa numai tăcea şi-asculta.
Când şi păunul ţipă a mirare –
N-a fost pe lume o zarvă mai mare!
Tot păsăretul bătu din aripi
Ca să-l salute pe Scrippius Pip.
Într-un târziu i-au spus bufniţei: „Iată
Ştim din străbuni că ai mintea bogată.
Zboară şi trage-l de limbă: perfectă
Fiară-i sau pasăre? Peşte? Insectă?
Căci
Nu-i cu putinţă la doar o fiinţă
Scurme şi labe, aripi şi corniţe!...”
Scrippius Pip face-atunci ochii roată,
Zice cu vocea lui piţigăiată:
„Cipetti flip! Flippeti cip!
Mă recomand – eu sunt Scrippius Pip.”

3.

Scrippius Pip se aruncă în mare –
Ţărmul abia de se vede în zare.
Peştii în bancuri se-adună degrabă
Ştiuca şi heringul, mreana şi crabul
Limba de mare, rechinul, plătica
Parcă-au luat apă în gură – nimica
Nu zic, delfinul doar ţipă. Alene-o
Face pe orga de apă-o balenă.
Peştii cu mare cu mic îi spun: „Eşti
Fără-ndoială cel mai între peşti!
Du-te şi-ntreabă-l aşa, într-o doară:
Peşte-i? Insectă? Sau pasăre? Fiară?
Căci
Nu-i cu putinţă-ntr-o fire şi pace
Coadă de castor, solzi şi carapace!...”
Scrippius Pip face-atunci ochii roată
Şi-i lămureşte pe toţi dintr-odată:
„Pliffiti flip! Pliffeti cip!
Mă recomand – eu sunt Scrippius Pip.”

4.

N-au mai văzut o aşa vietate,
Strânse în jurul lui Scrippius, toate
Gâzele, multe, adunate pe soiuri –
Fluturii, muştele prinse în roiuri
Greieri ce-ngână pe strune ţânţarii
Toţi caii-popii o fac pe-armăsarii.
Viespi strânse-n talie, albine bondoace
Gata-s să-l ia la-ntrebări şi… la ace!
Zboară, se târâie, merg la furnică
Căci interesul demult îi furnică:
„Toţi ştim ce minte ai – pune-o la treabă
Du-te ca gândul la Pip şi-l întreabă
Care-i răspunsul lui la ghicitoare:
Gâză-i sau peşte? Animal? Zburătoare?
Căci
Nu-i cu putinţă să aibă-o jivină
Corn de licornă şi ac de albină!”
Scrippius Pip face-atunci ochii roată,
Zice cu vocea lui în pizzicato:
„Wizzeby wip! Ziwweby zip
Mă recomand – eu sunt Scrippius Pip.”

5.

Câtu-i pământul, pe mare şi-n cer
Toate fiinţele s-au prins în cerc:
Stoluri de păsări şi turme de vite –
Zvâcnet de-aripi, tropăit de copite.
Roiuri de fluturi şi bancuri de peşti
Prinse-n finalul acestei poveşti
Unde-şi dau mâna şi-ncing hora mare –
Toţi într-un glas strigă (tare! mai tare!!):
„Cipetti tip, Tippeti cip
Numele lui este Scrippius Pip!”

(traducere din engleză de Rareşa & Em. GALAICU-PĂUN)

Stiloul – pana – condeiul – pixul – maşina de dactilografiat – claviatura PC-ului… de ce nu şi consola jocurilor video?!

Departe de a fi doar o unealtă, stiloul – maşina de dactilografiat – claviatura PC-ului etc. generează noi forme de scriitură, la fel cum tehnicile de multiplicare – prin copierea de mână, datul la tipar, iar acum şi plasarea pe suport electronic – au marcat trecerea de la o epocă la alta. Fără să-i spunem adio „erei Gutenberg” (departe de aceasta!!!), zorii erei digitale bat în ecranele monitoarelor: peste ani, primele e-book-uri vor arăta probabil, în ochii urmaşilor noştri, întocmai incunabulelor de cândva… De ce nu – la fel de preţioase! Şi atunci – rămas-bun, carte la pachet! Bine ai venit, e-book la tabletă (iPhone, iPad sau iPod touch)!

Până una-alta însă, daţi-mi voie să vă urez un „Crăciun digital fericit!” (librarii ştiu de ce – decembrie fiind cea mai „fierbinte” lună, după septembrie, a vânzărilor de carte), iar pe post de dar de la Moşu’ să vă strecor în traistă – nici mai mult, nici mai puţin – nişte… pixeli:

http://itunes.apple.com/us/book/tesut-viu.-10x10/id488716960?mt=11