miercuri, aprilie 16, 2014 Ora Locală 08:43

MĂRIMEA TEXTULUI - +

Andrei, Bărbatul care a iubit poezia ŞI viaţa

Andrei Bodiu (1965-2014)


 
Cortina de Fier a făcut să nu copilărim în aceeaşi ţară, şi nici – cel puţin din punctul de vedere al ştiinţei oficiale din acele vremuri – în aceeaşi limbă; când ne-am întâlnit însă prima oară, cel mai probabil la vreun festival de poezie de prin Ardeal, la începutul anilor ’90, era ca şi cum ne ştiam de-o viaţă. Nici nu mai ţin minte dacă a fost nevoie de prezentări, căci înainte să ne fi văzut faţă către faţă, ne cunoşteam din scris.
Nu credeam s-ajung a scrie vreodată despre Andrei Bodiu (27 aprilie 1965 – 3 aprilie 2014) la trecut. Vecinic tânăr, trupeş, cu ochi migdalaţi a căror tăietură era făcută pentru alte orizonturi, îl vedeam ca pe o reincarnare a lui Buddha, doar că – din cine ştie ce motive de karma – aruncat în lume într-o ţară în care nu tu Iluminare, nu tu Nirvană. Din fericire, Andrei şi-a găsit – şi încă la vârsta formativă! – maestrul spiritual, poetul Alexandru Muşina (şi el – regretatul; a se vedea în acest sens tulburătorul adio semnat de poet acum mai puţin de un an, dar şi comilitonii, Simona Popescu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, cu care debuta în volumul colectiv Pauză de respiraţie în 1991, pentru a se relansa apoi – deja pe cont propriu – în Cursa de 24 ore (1994). O cursă contra-cronometru, după cum s-a dovedit – a mai apucat să publice alte trei cărţi de poezie, dintre care Studii pe viaţă şi pe moarte (2000) şi în special Oameni obosiţi (2008; Premiul USR) l-au impus drept o voce distinctă a literelor române contemporane. Câteva studii critice & monografice – Direcţia 80 în poezia română (2000); Şapte teme ale romanului post-paşoptist (2002); micromonografiile George Coşbuc (2002) şi Mircea Cărtărescu (2003) –, cărora li se adaugă un prim roman, Bulevardul Eroilor (2004), fără a mai pomeni de revistele pe care le-a făcut (Interval) sau la care a ţinut rubrici de cronică literară (Observator cultural ş.a.), întregesc o bibliografie rodnică, dacă nu cumva un destin aflat sub zodia lui Fugit irreparabile tempus.

Ultima oară – Dumnezeule! cine-ar fi putut crede că-i ultima – ne-am văzut în septembrie 2013, la Festivalul Internaţional de la Sibiu, unde Andrei venise doar pentru o jumătate de zi, cât să ia parte la recital, după care, scuzându-se în faţa poeţilor pe care nu avea cum să-i asculte, s-a grăbit într-ale lui, d’ale universitarilor (în 2004-2012, decan al Facultăţii de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov; din 2012, este vicepreşedinte al Senatului Universităţii Transilvania, membru al Consiliului Naţional al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior). Radia de bună dispoziţie; se afla printre ai săi, poeţii; şi cetind – mai cu seamă poemul Juan de Borbo („Ai dreptate Caius e bine să/ Ai bani…”) –, părea că se înalţă ca un montgolfier în stare să ne transporte şi pe noi toţi, ascultătorii lui, într-o lume a dezlegării de cele pământeşti, căci – nu-i aşa? – „Sunt mult mai sigur de mine mai detaşat/ Acum ca şi tine mi se pare că am bani şi/ Briza mă-mbracă în aur mirodenii şi sare”. Ceea ce nu ştiam atunci – şi tocmai am aflat-o (deloc întâmplător, un filosof definea cunoaşterea drept ceea ce aflând, îţi dai seama că nu ai fi vrut să ştii!) – este că nu haiosul poem Juan de Borbo trebuia să ne dea atunci de gândit, ci chiar Poezia sau viaţa (îl citez mai jos, respectându-i verticalitatea), pe care-l citise pe final.
Doar că, vai! Andrei Bodiu nu mai avea de ales, el însuşi fiind Alesul – pururi tânăr – al Poeziei.
 
* * * * * * *
 
Poezia sau viaţa
 
„Am încercat să le spun
că există şi poeţi vii” zice soră-mea
 
„Cum doamnă nu sunt toţi morţi ca
Eminescu?”
 
„Nu nu” a încercat ea să le spună
a deschis o revistă a spus „uitaţi pe ăsta îl cunosc”
le-a arătat o poză „şi pe el îl cunosc iar el
el venea la noi acasă”
Clasa amuţise.
 
„Şi pe el îl ştiu iar el copii”
a zis ea şi a coborât printre bănci
„el e chiar fratele meu.”
 
Clasa amuţise iar soră-mea soră-mea
În lumina de octombrie
Devenise clar străvezie.

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun


Elogiul unei meserii vitrege

Moldova Blog Emilian Galaicu-Paun Audio Program banner

 
De unde eram pornit să scriu un panegiric La aniversare, iată-mă redactând un Elogiu celei mai vitrege meserii din Republica Moldova, cea de redactor-stilizator la o publicaţie literară... De bună seamă, la un sfert de veac de la proclamarea limbii române drept limbă de stat în (pe atunci) RSS Moldovenească, postul de „paznic de far” al limbii române rămâne a fi postul nr. 1 – într-o  ţară al cărei Imn de Stat este, că nu uităm, chiar „Limba noastră”.
 
Ei bine, lingvistul Valentin Guţu – redactor-stilizator la hebdomadarul Literatura şi Arta & redactor al editurii Cartier – părea predestinat acestei înalte misiuni, fiind născut de Ziua Unirii, pe 27 martie în 1954, la un an după moartea lui Stalin. L-am întâlnit prima oară în redacţia unei publicaţii tinere & pentru tineri, revista Orizontul, la începutul anilor ’80; am fost timp de un an colegi la Literatura şi Arta, în 1990-1991; din 1997, suntem în aceeaşi echipă la Cartier – rar mi-a fost dat să întâlnesc un om mai exigent în ale scrisului, cu sine şi cu ceilalţi. Şi nu cred să existe literat din Basarabia care să nu-i fie recunoscător, pentru felul exemplar în care i-a îngrijit textele cu un devotament nedezminţit în toţi aceşti vreo 30 – 40 de ani de salahorie. Adevărată instituţie în lumea literelor, Valentin Guţu şi-a pus de mii de ori semnătura pe cărţile altora, în calitate de redactor, şi nu a apucat să scoată decât un Dicţionar al greşelilor de limbă, Arc, 1998 (adevărat, în mai multe ediţii de-atunci încoace), vai! predestinat să se bucure de succes într-o ţară ca RM! (Veste buna pentru cititorii noştri este anunţata ediţie a unui monumental Dicţionar al greşelilor de limbă, de circa o mie de pagini, în curs de apariţie la Cartier…) Cum însă omul este şi un fin observator, mi-ar fi plăcut să-i văd prozele scurte adunate într-un volum (nu pot să nu mă întreb, puţin maliţios, câţi dintre scriitorii noştri i-ar fi putut fi redactori de carte – mă tem că număraţi pe degetele unei singure mâini!); la fel, ancorat cu rubrică într-o revistă de anvergură naţională, să zicem România literară.
 
Ei bine (nimic bun, de fapt!), tocmai revista la care salahoreşte de vreo trei decenii, alias Literatura şi Arta, îl „expediază” la pagina a cincia, publicând trei texte omagiale (hélas! mult prea modeste…), de unde locul de drept al „paznicului de far” este (ar trebui să fie!) pe prima pagină („ocupată” de-un bard ce-şi va sărbători cei 55 de ani abia pe 31 martie, deci săptămâna viitoare). Un loc binemeritat din mai multe motive: întâi, fiindcă a vegheat cu străşnicie, în toţi aceşti ani ai vacilor slabe, la curăţenia limbii române; apoi, că este un „produs” al Marii Uniri prin tot ce face, fără să se bată cu pumnul în piept (ce păcat că pe lista personalităţilor decorate de Preşedintele Traian Băsescu – nu se regăseşte şi numele lui Valentin Guţu!); nu în ultimul rând, pentru că exact pe 27 martie îşi „schimbă prefixul”, odată cu cea de-a 60 aniversare.
 
Cititorul atent trebuie să fi remarcat „titlul din spatele titlului” acestui articol – or, Elogiul mamei vitrege, de Mario Vargas Llosa, este şi un formidabil text de plăcere. Ei bine, nu pot să nu mă gândesc la faptul că, dincolo de corvoada miilor şi miilor de pagini de corectură, colegul şi îndrăznesc să cred prietenul meu Valentin Guţu simte o adevărată plăcere făcându-şi meseria, vitrega meserie. Bon courrage, mon vieux!

TaguriEuropa Libera, Emilian Galaicu Paun, Blog


„Des livres à venir, l’avenir des livres”

La Salonul de Carte 2014 de la Paris


 
Acum un an, invitata de onoare a Salonului de Carte de la Paris a fost literatura română (fără frontiere, căci pe lista de participanţi s-au regăsit şi doi scriitori moldoveni); în 2014, Marea Doamnă se numeşte Argentina, iar standul acesteia se remarcă de departe – mai cu seamă graţie faptului că are ochii lui Julio Cortazar (1914 – 1984), scriitorul argentinian (naturalizat francez în 1981 de către François Mitterrand, după ce că stătea la Paris de prin 1951) cel mai cunoscut după J.L. Borges, al cărui centenar de la naştere este sărbătorit în lumea întreagă. Figura uriaşului (şi în sensul fizic, nu doar simbolic, al termenului) autor al Rayuela tutelează aşadar acest Salon du Livre, fiind imprimată până şi pe pungile de plastic, distribuite gratuit la intrarea (cu plată! – 10 euro, iar lumea stă la coadă câte 10-15 min ca să-şi ia bilet) în complexul expoziţional de la Porte de Versailles.

Or, pentru a marca transmiterea ştafetei de la o literatură invitată la alta, un panou uriaş al României tronează deasupra intrării principale – sloganul acestuia (stil Şerban Foarţă!) sună ca o muzică în urechile mele: „Des livres à venir, l’avenir des livres”.

 Altă partitură a răsunat însă în cadrul dezbaterii din 21 martie, organizată de ICR-Paris; mă refer la masa rotundă de la pavilionul României „Les perspectives d’intégration européennes de la République de Moldavie”, cu participarea istoricului Matei Cazacu, a ambasadorului RM la Paris, dl Oleg Serebrian, a scriitorilor Gheorghe Erizanu & subsemnatul, directorul şi respectiv redactorul-şef al Editurii Cartier, masă rotundă moderată de autorul studiului Politica externă a Uniunii Europene şi conflictele post-sovietice, cercetătorul Nicu Popescu.

Deloc întâmplător aşadar că de la o perspectivă culturală a integrării – printr-o politică editorială care a privilegiat traducerea unor autori francezi şi occidentali de primă mână, de-ar fi să citez doar seriile Roland Barthes, Michel Pastoureau, Robert Muchembled, Catherine Durandin, Eric Hobsbawn ş.a.m.d. – s-a trecut la dezbaterea situaţiei politice din regiune, astfel încât peninsula Crimeea s-a făcut invitată în discursurile vorbitorilor. Magistrală, observaţia istoricului Matei Cazacu: dacă fostele Imperii – britanic, francez, belgian – în momentul dezintegrării au mutat accentul de pe Teritoriu pe Om/Cetăţean, Rusia lui V. Putin se încrâncenează a-şi spori „grandoare” teritorială, călcând în picioare drepturile omului, atât în interiorul ţării, cât şi pe plan internaţional. În acest context, întrebarea traducătorului Philippe Loubière dacă nu cumva şi Ucraina ar trebui să-şi reproşeze aceeaşi „grandoare” pe seama minorităţilor naţionale din Bucovina şi sudul Bugeacului a marcat spiritele (ca un bun diplomat ce se află, Oleg Serebrian a avut un răspuns political correctness, care l-a lăsat totuşi sur sa faim pe Philippe).

Alte intervenţii de pe loc, de exemplu a lui Dorin Duşciac, dar şi a Olgăi Sorin, preşedinta asociaţiei Perspectives ukrainiennes, au dat nerv unei dezbateri şi aşa foarte animate, dovadă – cordonul de oameni în formă de potcoavă crescut în jurul standului românesc mult mai numeros decât s-ar fi aşteptat cineva. Nu în ultimul rând, interesul reconfirmat al unor traducători de marcă – Laure Hinckel, Dominique Ilea, Marily le Nir, Philippe Loubière, Linda Maria Baros, Jan Mysjkin (lista rămâne deschisă…) – pentru literatura română contemporană mă face să cred că, graţie cărţilor noastre (unele, deja apărute în Franţa – mă gândesc la Iepurii nu mor, de ieromonahul Savatie Baştovoi), perspectivele de integrare europeană ale Republicii Moldova sunt mai reale ca niciodată, mai cu seamă că ICR reia programul de traduceri în primăvara aceasta, de unde şi sloganul afişat cu mândrie: „Des livres à venir, l’avenir des livres”. Să ne aşteptăm aşadar la o Primăvară a Literelor române în spaţiul european? Rândunică cu rândunică se face primăvara!

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, R. Moldova, Salon de Carte Paris 2014


Meritocraţie versus Răsplată



Artist al Poporului, Maestru în Artă, Maestru al Literaturii, Om Emerit, Artist Emerit, Meşter-Faur – ce le spun aceste gratulări oficiale consumatorilor de frumos?!... Titlul onorific de Maestru al Literaturii, primit abia în 2010, nu l-a împiedicat pe Eugen Cioclea (1948 – 2013) să moară singur, cvasi anonim, într-o sărăcie lucie; la fel cum conferirea, în 2009, a titlului de Artist al Poporului, de către preşedintele de-atunci Vladimir Voronin, n-o face pe Lenuţa Burghilă mai populară decât, să zicem, Nelly Ciobanu. Din fericire, dincolo de „meritocraţia” răsplătită oficial, mai există şi o aşezare mai mult sau mai puţin firească a reliefului cultural, astfel încât de regulă se cunosc atât „vârfurile”, cât şi „prăpăstiile” din fiecare domeniu de creaţie.

Suntem într-un an electoral – nu doar europenii vor da cu facilităţi & regim liberalizat de vize, ci şi guvernanţii moldovenii vor sări cu banul & onorurile, iar cei gratulaţi astfel nu vor fi neapărat şi cei mai buni, ci mai degrabă „icoanele” mediatice, starurile ce trăiesc pe sticlă, „10 pentru Moldova” de la Publika TV (dacă tot am pomenit de acest proiect, în principiu salutabil, nu pot să nu atrag atenţia că cel puţin în domeniul creaţiei nu votul majorităţii conferă valoare cutărui sau cutărui artist; în plus, în absenţa unei reţele de difuzare a cărţii pe întreg teritoriul R. Moldova, ce şanse are un scriitor să ajungă a fi cunoscut, nu mai zic de recunoscut?!), VIP-urile de toată mână etc., etc. Într-o lună-două, se va începe „vânătoarea de nume sonore” care să apară sub steagul verde, roşu, albastru sau bleu (mă întreb dacă se cuvine să fac distincţia între un bleu-tricolor şi un bleu-european?!); căci nu doar pentru jurnalişti, ci şi pentru (unii, pe liste de partid) scriitori, regizori, actori etc., etc. alegerile constituie ceea ce s-ar numi bătaia peştelui.

Departe de mine gândul de a-i chema să refuze – vorba mult regretatului Eugen Cioclea – „legăturica cu bani”; abia dacă ar face-o in corpore (am mai propus cândva ca oamenii de litere să declare o grevă a scrisului, drept reacţie la afirmaţia ex-preşedintelui Petru Lucinschi, conform căruia dacă s-ar deschide arhivele KGB-ului, am rămâne fără intelectualitate de creaţie; ei bine, în anul 2013 nu a apărut nici o publicaţie de cultură, exceptând un număr înzecit al Contrafort-ului şi, deja în ianuarie 2014, un număr cvadruplu al Sud-Est-ului cultural – ca să vezi, unde dai şi unde crapă!), poate că ar avea un efect de durată… Voi reproduce doar o parabolă orientală, în speranţa că o vor citi atât cei cu darurile, cât şi cei în stare să le refuze:

* * * * * * *

Povestea măcelarului Yue

Când regele Zhao din satul Chu a trebuit să pornească în pribegie, măcelarul Yue a plecat cu el, urmându-şi regele în peregrinările sale. Când regele s-a întors înapoi, s-a hotărât să-i răsplătească pe cei care l-au urmat peste tot cu credinţă. Când veni şi rândul măcelarului Yue, acesta îi spuse mesagerului regelui: „Când Măria Sa şi-a pierdut ţara, şi eu mi-am pierdut slujba de măcelar. Acum, când Măria Sa s-a întors, şi eu am luat de la capăt slujba mea de măcelar. Eu am primit din nou ce a fost al meu, la ce-mi mai trebuie o altă răsplată?”

Regele stărui însă, şi atunci măcelarul Yue spuse: „Când Măria Sa şi-a pierdut ţara, eu n-am avut nici o vină şi de aceea n-am avut de ce să fiu pedepsit; când Măria Sa şi-a recăpătat ţara, eu n-am avut nici un merit şi de aceea nu îndrăznesc să cer răsplată”. Regele stărui şi mai tare ca măcelarul să vină înaintea sa să-şi primească răsplata, dar acesta spuse: „Potrivit legii ţării Chu, numai dac te-ai învrednicit să faci ceva cu adevărat însemnat poţi să vii înaintea regelui; ştiinţa mea nu a fost de ajuns ca să păstrez ţara pentru regele meu, şi nici îndrăzneala mea nu mi-a fost îndeajuns de mare ca să mor de mâna vrăjmaşului. Când oştile ţării Wu au intrat în Ying, capitala statului Chu, eu am fost cuprins de frică în faţa primejdiei, şi nu am voit neapărat să-l urmez pe Măria Sa. Acum Măria Sa vrea să nu se supună legii şi să strice obiceiul ca să mă aducă pe mine înaintea Sa, însă eu n-aş vrea să aflu că un asemenea lucru se petrece în Subceresc.
       
(Zhuang zi,Cedarea regatului)

O poetă cât o primăvară


 
Zina Bivol (n. 1989) este o tânără poetă pe care o urmăresc de ceva timp cu un interes în creştere, pe măsură ce reuşeşte să mă surprindă lepădându-şi catrinţa (cu ozoare tradiţionale!) a „păşunismului”, sub semnul căruia a debutat, la Florile dalbe, şi îmbrăţişând o formulă modernă. Din păcate, nu a avut parte de un editor bun, şi asta deoarece volumul „de ruptură” ce ar fi trebuit s-o aducă în atenţia profesioniştilor – şi anume Meşterul de dantele, Feed Back, 2011 –, pe lângă faptul că păstrează o mulţime de texte patriotice absolut şcolăreşti (gen: „Plângi Basarabie”), mai şi conţine câteva zeci de greşeli (de tipar, de redactare, de punere în pagină etc., etc.), astfel încât în loc s-o impună printre congeneri pe câştigătoarea Marelui Premiu la Concursul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, ediţia a III-a, 2011, i-a făcut un enorm deserviciu.

Or, începând cu poemul titular, la care se adaugă alte câteva, Zina Bivol face o poezie de atmosferă aerisită, aş zice chiar primenitoare, de început de primăvară – sentimentele & cuvintele, totul germinează în aceste versuri delicate ca nişte muguri gata-gata să dea n floare.

Între timp, şi-a încuiat catrinţa tradiţională în lada cu zestre şi se poartă în straie la zi – nu neapărat haute couture, dar nici de gata! –, ba chiar bănuiesc că tocmai o pune de-o nouă colecţie de primăvară-vară, dacă nu „de amorul artei”, cel puţin pentru tânăra mamă ce va deveni. Cu atât mai plăcut m-a surprins poemul pe care vi-l propun atenţiei domniilor voastre, unul „la zi” şi el, în care tânăra autoare reuşeşte să pună în ecuaţie aparent lucruri inconciliabile, politicul şi arta (y compris, a trăirii frumosului). Citit în premieră la Noaptea Cărţilor Deschise de la Librăria din Centru, sunt bucuros că poemul „vede lumina tiparului” (sau, vorba lui Mircea Cărtărescu, este „înfăşurat în pixeli”) anume pe site-ul Radio Europa Liberă.
 
* * * * * * *
                                                 Zina BIVOL
 
            Eur(o)pian
 
Caut o furnică
pe Maidanul dintre noi şi voi…
Fără să vreau,
întâlnesc grieri care îmi cântă toată ziua
prin laborator.
Atâta chimie pe o muchie de cuţit,
căci nu-mi ajunge timp
să mai adaug câteva elemente
în tabelul lui Mendeleev.
„Încap în cap doar cei ce au cap.”
Nu mai căutaţi euro prin buzunare,
dacă aţi primit ieri salariul în lei.
Chimia nu acceptă experimente
în locuri publice.
Chiar dacă furnicile fac valuri
într-o coajă de nucă,
nu înseamnă că miezul stă într-o barcă.
 
Trăim în condiţii euro,
dar fără pian în casă.
De aceea mergem pe clape
ca prin farfurii.
Din vara aceasta grierul
s-a lăsat de vioară
şi a început să cânte la clavir…
Nu în zadar ninge pe Maidan.
 
Vreau să-mi cumpăr un copac
la marginea pianului –
de acolo voi vedea
şi oamenii lui april,
poate acum voi înţelege
Sonata lunii
de Ludwig van Beethoven.
Chiar dacă nu o mai aude,
eu o văd
mai bine ca niciodată.
 
Trăim în condiţii euro,
dar fără pian în casă.

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, poezie, Zina Bivol


Găinariada

 
Posteritatea a început cu dreptul pentru maestrul Aureliu Busuioc – ultimul său roman, Şi a fost noapte…, e la a 3-a ediţie; seria de autor de la Cartier s-a întregit frumos, cuprinzând nu mai puţin de 6 titluri (1, în colecţia Cartier clasic, şi 5 în Cartier popular); spectacolului audio după romanul Hronicului Găinarilor, montat de Petru Hadârcă la Radio Bucureşti, îi urmează, iată, o punere în scenă a capodoperei Bătrânului Poet (incredibil, ce carte a putut să scrie la aproape 80 de ani!) la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” de către acelaşi regizor.

Înainte de a vorbi despre premiera propriu-zisă a Hronicului…, se cuvine să amintesc că o altă piesă a lui Busuioc, Radu Ştefan, întâiul şi ultimul, montată la Teatrul Luceafărul în 1969, fu interzisă după câteva reprezentaţii, ceea ce nu putea să nu-l rănească pe încă tânărul pe atunci autor (faptul că piesa se va juca la Naţional, peste cca trei decenii, în regia lui Anatol Durbală, e ca o scrisoare de dragoste sosită al post-restant, cu întârziere… de-o viaţă). Atâta mângâiere – i-a fost ecranizat romanul Singur în faţa dragostei; dar ce carieră fulminantă ar fi putut face Aureliu Busuioc în calitate de autor dramatic, el care avea simţul replicii (exersat atât pe cei apropiaţi, cât şi – mai ales! – pe neprieteni!) ca nimeni altul de la noi.

Sala arhiplină a Teatrului Naţional în seara premierei, din 28 februarie, este un prim indice al popularităţii acestui autor longeviv din pdv creator, şi totodată un semn că, orice s-ar spune, e încă loc pentru artă în societatea moldavă, unde nevoia de frumos pare să fi fost înlocuită de grija pentru ziua de mâine. Cum se întâmplă de regulă la un astfel de eveniment (cultural, pentru unii; monden, pentru alţii), mai ales „la crème de la crème” a societăţii moldave – în cazul nostru, a nu se confunda cu elita culturală! – a ţinut să se ilustreze, astfel încât aveai impresia că anumite personaje din spectacol (tocmai burtaverzimea ridiculizate fără cruţare) au coborât în sală, dar nu printre noi, ăştilalţi, ci ocupând primele rânduri, rezervate potentaţilor zilei. (Ironia sorţii, un ins care-l vedea pe Busuioc „cu un picior în groapă” acum 5-6 ani, într-un editorial din Literatura şi arta, îşi plimba acum notorietatea, conferită de înaltu-i post, prin faţa camerelor de luat vederi…) Bucura ochii mulţimea de tineri, care au făcut (atmosfera!) ca ultima zi de iarnă să semene mai curând cu prima zi de primăvară – şi nu doar ochii, ci şi urechile (reacţia acestora, foarte vie, era ca un foşnit de frunze, în bătaia vântului – aplauze furtunoase!).  

Cât despre spectacolul propriu-zis, în care sunt implicaţi nu mai puţin de 21 de actori, chit că tot greul îl duc Mihaela Strâmbeanu, excepţională în rolul farmazoanei Paraschevei, şi Petru Oistric, în rolul lui Panteleu Avădănii, fără a-i uita pe Alexandru Pleşca, în rolul lui Trifan, şi, în partea a doua, pe Anatol Durbală, în rolul lui Piotr Panteleevici Avadanov (şi tot el îl face pe un cronicar, în partea întâi), ei bine, cred că a reuşit să prindă atmosfera romanului, extrăgând atât „fabula” (foarte coerentă, adaptarea dramatică a lui Petru Hadârcă!), cât şi… morala (subtextul ironic, rezolvat de Busuioc prin vocea auctorială ce intervine mereu în naraţiune, transpare de data asta prin „citatele culturale” parodice din anumite scene, de-ar fi să amintesc doar de scena căutării ceasului de aur furat, ce „coboară” din filmul lui L. Gaidai, Ivan Vasilievici îşi schimbă profesia). (Mea culpa, mai puţin inspirate mi s-au părut costumele & decorul, dar poate că nu se putea scoate mai mult dintr-un text aparent „patriarhal”.)

Din alineat – ca să se vadă (de fapt, să se audă!) de departe – se cuvine menţionată coloana sonoră a Hronicului…, datorată lui Valy Boghean; se poate afirma că anume aceasta constituie coloana vertebrală a spectacolului, fără a diminua meritele regizorului & ale actorilor. Plus que ça, două-trei cântece (de ce nu chiar „Sculăţel, sculăţel”?!) ar putea deveni adevărate şlagăre, la fel şi nişte replici vor coborî cu certitudine în agora, şi asta deoarece – punct şi de la capăt – în ţara noastră Găinariada ţine de „istorie naţională” (aici, cu ghilimelele de rigoare; dar uneori, şi fără), iar acum că Parlamentul European a ridicat obligativitatea vizelor pentru moldoveni, şi de istorie integrată.

Şi a fost ziua de 28 februarie, şi a fost seara premierei – duhul lui Aurelui Busuioc plutea deasupra sălii arhipline a Teatrului Naţional…

TaguriEuropa Libera, Emilian Galaicu Paun, Blog


Celălalt obraz?!


 
Printre imaginile şocante venite de la Kiev, cel mai tare m-au frapat cele ale unor biserici transformate ad-hoc în lazarete pentru răniţii de pe Maidan. Casa Domnului îşi deschidea astfel uşile pentru cei năpăstuiţi; totodată, încercarea mitropoliei kievene de a remedia conflictul merită toată stima. Dar, de fapt, ce spune doctrina creştină à propos de rezistenţă, dincolo de „să-i dăm Cezarului ce-i a Cezarului…”?

Rezistenţa pasivă este permisă faţă de o lege injustă, dar ea devine mereu obligatorie în cazul în care legea autorităţii civile ordonează o acţiune sau o omisiune intrinsec rea: nu este niciodată licit să asculţi de un ordin contrar legii naturale sau legii pozitive a lui Dumnezeu (Oddone, „La rezistenza alle leggi ingiuste secondo la dottrina cattolica”, in Civilta cattolica, 1944). În materie de rezistenţă activă, problema rezistenţei legale e dublată de cea a rezistenţei armate. Astfel, autoritatea Bisericii recomandă datoria de rezistenţă în cazurile grave în care morala şi credinţa sunt în pericol. În enciclica sa „Sapentiae christianae”, papa Leon XIII spune explicit: „Cei care iubesc prudentiam carnis, falsa prudenţă a lumii, care… pretind să obţină recompense datorate învingătorilor fără să se lupte, departe de a împiedica relele, nu fac decât să le netezească drumul acestora”. În consecinţă, nimeni nu poate fi acuzat de rebeliune şi nici nu poate blama cetăţenii care se unesc pentru a exercita dreptul lor de opoziţie şi pentru a combate o legislaţie injustă prin mijloace legale şi cinstite. Totodată, rezistenţa activă armată este rezervată cazurilor extreme, atunci când „se perpetuează o opresiune cu adevărat tiranică” (părintele iezuit Andrea Oddone).

Acelaşi Oddone nu legitimează recursul la violenţă armată decât n patru cazuri:
  1. Tirania puterii trebuie să fie constantă şi obişnuită şi trebuie să aibă un caracter de o atare gravitate încât să pună în pericol bunurile esenţiale ale unui popor sau ale unei naţiuni…
  2.  Gravitatea situaţiei este manifestă şi judecată ca atare nu de persoane private sau de o parte anumită a populaţiei, ci de cea mai mare şi mai bună parte a acesteia în ceea ce priveşte cinstea şi înţelepciunea, astfel încât se poate spune că rezistenţa activă porneşte într-adevăr de la o autoritate publică şi nu de la o iniţiativă privată.
  3. În tentativa de a răsturna o putere tiranică trebuie ca, ţinând cont de părerile personale competente, probabilităţile de succes să fie numeroase…
  4. Distrugerea guvernării tiranice nu trebuie să sfârşească cu o situaţie mai tragică şi mai nefastă decât cea pe care am vrut s-o doborâm recurgând la forţă…
                                           (Enciclica „Firmissimam constantiam”)

Astfel, concluzia părintelui iezuit se aseamănă foarte mult cu teoria lui Thomas d’Aquino, a cărui autoritate este invocată în mod constant, ea rezumând în definitiv ceea ce Platon formula pe timpul său. Nu-i mai puţin adevărat însă că „insurecţia revoluţionară – cu excepţia cazului unei tiranii manifeste şi prelungite care aduce atingere drepturilor fundamentale şi dăunează într-o manieră periculoasă binelui comun al ţării – constituie o sursă de noi injustiţii şi de noi dezechilibre, provocând noi ruine. Nu se poate combate un rău real cu preţul unui rău şi mai mare” (papa Paul VI, „Populorum progressio”).

  …Acestea fiind spuse, nu pot să nu mă întreb unde a fost mitropolitul Moldovei Vladimir, dar şi mitropolitul Basarabiei Petru, pe data de 7 aprilie 2009…

Taguriucraina, Radio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu Păun, Biserica

În exclusivitate