vineri, iulie 31, 2015 Ora Locală 02:03

Arma versus togae – cine cui cedant?

 

„În definitiv, anume libertatea, luată nu ca – sau nu doar ca – principiu juridic, ci ca un principiu de viaţă, este cea care devine una cu istoria, care este ultima garanţie etico-politică, morală şi religioasă. Dacă acest lucru este sufocat… libertatea nu poate fi salvgardată prin instrumente juridice: rezistenţa îşi dezvăluie natura sa intimă a dreptului forţei armate: Cedant togae armis”, reflecţiile italianului Giovanni Cassandro merită toată atenţia, dat fiind că emană gravitate şi prudenţă. Or, ultima formulă, cu iz ciceronian (în realitate, Cicero a spus: Cedant arma togae, Armele să cedeze în faţa togii) lasă cititorul perplex: inversând celebra exclamaţie, autorul a vrut să lanseze un mesaj pentru a-şi reliefa gândirea, care este cea a unui neobosit apărător al libertăţii – dreptul la rezistenţă, codificat sau nu, devine „un drept al forţei armate” atunci când libertatea încetează a fi protejată de instituţiile de stat.

Revenind la formula lui Cicero (Cedant arma togae), francezul Jean-Marc Varaut se întreabă dacă Trebuie să ne fie frică de judecători, vorbind despre judiciarizarea societăţii, care tinde să se generalizeze în lumea occidentală. În opinia sa, „dreptul este de-acum înainte afacerea tuturor”, chiar dacă acest „drept, devenit fundamentul opiniei publice, nu înlocuieşte morala”, şi asta deoarece „dincolo de ceea ce justiţia vizează direct sau ameninţă, nu poate fi separată de un ideal incoercibil şi care poartă numele de justiţie”. Pentru a asigura autonomia şi independenţa puterii judiciare faţă de alte puteri, Jean-Marc Varaut aminteşte factorii care permit „revenirea dreptului cu scopul instaurării absolutismului legii, prin introducerea controlului constituţional al legilor şi investirea instituţiilor şi practicilor cu conceptul operatoriu de stat de drept”. (Pentru un plus de informaţie, a se vedea Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă din Antichitate până în zilele noastre, Cartier, 2003, p. 1043-1052)

De la teorie la practică, mă întreb cum ar putea fi tradusă în viaţă una dintre priorităţile asumate de Alianţa pentru Integrare Europeană-3, şi anume: „Depolitizarea instituţiilor de drept, sectorului justiţiei şi instituţiilor independente cu subordonare parlamentară cu atribuţii de supraveghere, reglementare, control şi exercitare a legalităţii. Accelerarea şi eficientizarea procesului de reformă a justiţiei”, la care se adaugă „ca prioritate imediată reforma Procuraturii în consultare cu Comisia Europeană şi cu solicitarea delegării unei misiuni UE în domeniul justiţiei”, în condiţiile unui stat captiv cum pare să fi devenit Republica Moldova.

Speranţa unei schimbări în bine, odată cu desemnarea doamnei Maia Sandu drept candidat la şefia Guvernului – dar parcă, într-o primă fază, Iurie Leancă nu a fost şi el „candidatul PLDM” pentru funcţia de premier, fiind totodată „lucrat” din interior?! –, se topeşte văzând cu ochii, de parcă o mână forte a şi început să rescrie – deocamdată, cu cerneală simpatică – Acordul de constituire a AIE-3. Or, afirmaţia domniei sale e cât se poate de explicită: „Pentru ca să avem obraz să cerem populaţiei ca să ne sprijine să putem depăşi această situaţie, care este o consecinţă directă a furtului din sistemul bancar, trebuie, cel puţin, să transmitem un semnal clar că instituţiile statului, în sarcina cărora este tocmai prevenirea unor asemenea ilegalităţi, sunt sancţionate” –  ceea ce înseamnă că, oricum ai da-o, tot la judiciarizarea societăţii ajungem.

…şi când te gândeşti că în România Laura Codruţa Kövesi (născută pe 15 mai 1973) poate, iar în Republica Moldova Maia Sandu (născută pe 24 mai 1972) s-ar putea să nici nu ajungă să arate ce poate!

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


Pâinea cititorului

 

De regulă, se spune că „pâinea scriitorului” (dar şi a jurnalistului, învăţătorului, etc., etc.) e grea. Şi a cititorului o fi mai uşoară? – mă întreb (conştient că „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” – Matei, 4:4), cu gândul la toate Index-urile cărţilor interzise (revizuit ultima oară în 1948, faimosul Index Librorum Prohibitorum continuă să apară – în format carte, cum altfel?! – până în 1966), dar şi la scrierile circulând în samizdat sau de bouche à oreille.

O trimitere în faţa plutonului de execuţie – «За чтение вслух запрещенного письма литератора Белинского литератору Гоголю литератор Достоевский приговаривается к смертной казни расстрелянием» („Pentru citirea cu voce tare a scrisorii interzise a literatului Belinski adresată literatului Gogol literatul Dostoievski este condamnat la pedeapsă capitală prin împuşcare”) – nu-i oare un argument forte că, departe de a fi doar cea „mai frumoasă şi mai de folos zăbavă”, lectura te pune uneori în pericol, iar – de la Heinrich Heine citire: „Dort wo man Bücher verbrennt, verbrennt man auch am Ende Menschen” – „Acolo unde se ard cărţi se vor arde, până la urmă, şi oameni”.

Puţină istorie:

- Pe la 2300 î.Hr., primul autor înregistrat, marea preoteasa prinţesă Enheduana, folosea în premieră formula „iubite cititorule”;

- în 213 î.Hr., împăratul chinez Shih Huang-ti decretează că istoria începe cu domnia sa, toate cărţile apărute înainte de această dată urmând a fi arse;

- pe la 230, printr-un edict regal, fiecare corabia care trecea prin Alexandria trebuia să predea cărţile ce se aflau la bord, pentru a fi copiate şi păstrate în biblioteca oraşului (când un incendiu a mistuit biblioteca, jumătate de milion de titluri – cea mai mare colecţie de cărţi din lume la acea oră – pierea definitiv în flăcări);

- pe la 1000, marele vizir al Persiei, dar mai cu seamă avidul cititor Abdul Kassem Ismael, ca să nu se despartă de cele 117.000 de cărţi ale sale în timpul călătoriei, punea să fie cărate de o caravană alcătuită din patru sute de cămile dresate să meargă în ordinea alfabetică;

- în 1559, Sfânta Congregaţie a Inchiziţiei Romane publică în premieră Index Librorum Prohibitorum;

- în 1740, în Carolina de Sud o lege le interzice sclavilor să înveţe carte – un sclav prins că citeşte era flagelat, iar după a treia recidivă i se tăia prima falangă a degetului arătător; legea a rămas în vigoare până în 1865;

- în 1752, Papa Benedict al XIV-lea proclamă o bulă prin care hoţii de carte sunt pedepsiţi cu excomunicarea din sânul bisericii;

- în 1872, americanul Anthony Comstock fondează Societatea pentru Suprimarea Viciului în New York, afirmând că nu este nevoie ca o carte să fie citită înainte de a fi interzisă – după o viaţă pusă în slujba combaterii „viciului lecturii”, declara plin de sine: „În cei patruzeci şi unu de ani cât am fost aici, am condamnat destule persoane cât să fie umplut un tren de şaizeci şi unu de vagoane, şaizeci de vagoane conţinând câte şaizeci de pasageri fiecare şi al şaizeci şi unulea aproape plin. Am distrus o sută şaizeci de tone de literatură obscenă”;

- pe 10 mai 1933, ministrul nazist al propagandei, Joseph Goebbels, condamnă la autodafe cărţile unor autori „degeneraţi” cum ar fi Sigmund Freud, Thomas Mann, Ernest Hemingway, Emile Zola, H. G. Wells, Marcel Proust ş.a.;

- în 1953, Ray Bradbury publică Fahrenheit 451, un roman a cărui acţiune e plasată într-un viitor în care cărţile sunt arse, iar cititorii temerari trebuie să memoreze textele ca să fie salvate, devenind astfel „biblioteci mergătoare”;

- în 1985, conform UNESCO, 28% din populaţia lumii nu ştie să scrie şi să citească;

- în 2014, tânăra pakistaneză de 17 ani Malaga Yousafzai ia Premiul Nobel pentru Pace „pentru lupta sa eroică prin care a devenit un simbol al dreptului tinerilor la educaţie”.

                                             * * * * * * *

(Toate aceste lucruri, mai mult sau mai puţin cunoscute, se cer amintite haut et fort ori de câte ori cineva cu putere de decizie uită că „cine atinge o carte a atins un om”…)

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


Alinierea la drapel

 

Spune-i unui grec – indiferent dacă a votat „Nu” sau „Da” la referendum – că drapelul elen reprezintă de fapt culorile dinastice ale casei de Bavaria, şi reacţia lui nu se va lăsa aşteptată!... Nu eu o spun, ci specialistul nr. 1 pe plan mondial în materie de steme şi drapele, nimeni altul decât francezul Michel Pastoureau care, înainte ca preşedintele Franţei, François Hollande, să pledeze în faţa cancelarului Germaniei, Angela Merkel, cauza Atenei, caută să apropie aceste două popoare, astăzi despărţite de o neagră neîncredere reciprocă. Aşadar, puţină istorie:

Stindardul grec îşi face apariţia în timpul revoltelor antiotomane, alias Eteria, pe la 1821-1823, traversând o perioadă revoluţionară la capătul căreia este adoptat oficial în 1833, odată independenţa cucerită. Într-o primă fază e format dintr-o cruce albă aşezată pe un câmp albastru (de azur, încărcat cu o cruce de argint), după care se transformă de două ori, înainte de a ajunge la compoziţia cunoscută astăzi: patru fascii şi o cruce albă pe un câmp albastru. Culorile sunt aceleaşi de la începutul Revoluţiei din anii ’20 ai secolului al XIX-lea. Cum s-a ajuns la acestea, orice grec e gata să explice cu lux de amănunte, şi anume că albastrul evocă marea sau cerul, pe când albul, culoarea caselor, cea a luminii şi, nu în ultimul rând, a lui Christ. Se-nţelege că avem de a face cu o interpretare a posteriori, orice drapel pretându-se unui discurs şi unei supra-lecturi ce îşi creează astfel propria mitologie.

În realitate, acest albastru şi acest alb „grecesc” sunt culori heraldice tradiţionale ale casei de Bavaria, ajunse pe stindardul naţional elen odată cu primul suveran al Greciei moderne, Otto I (1832-1862), fiul cel mai mic al regelui Bavariei. Culorile heraldice ale dinastiei domnitoare vor deveni astfel cele ale drapelului naţional, conform unui proces pe care-l întâlnim în numeroase ţări europene: trecerea de la familial la dinastic, de la dinastic la monarhic, de la monarhic la statal şi de la statal la naţional.

Spre uşurarea cetăţenilor greci de astăzi, se cuvine de precizat că acest albastru şi acest alb au fost adoptate drept culori emblematice de către insurgenţii greci ceva mai înainte ca aceştia să se gândească la tânărul Otto de Bavaria drept potenţial candidat la viitorul tron regal. Aşadar, ar trebui căutată aiurea originea acestor culori, pe care primul suveran al Greciei moderne pur şi simple le-a confirmat, deoarece corespundeau cu ale sale.

O explicaţie a acestei compoziţii a drapelului grec rezidă în strategia contrastului faţă de steagul otoman (un câmp roşu surfrapat de o stea şi de o semilună albe). Altfel spus, crucea creştină răspunde semilunii musulmane, iar culoarea albastră, adeseori devalorizată de Islamul otoman, se opune culorii roşii. În acest fel, drapelul minorităţii se poziţionează în raport cu cel al puterii opresoare: izolat, îşi pierde semnificaţia; dar, opus unui alt drapel, el funcţionează ca un contrast, devine un simbol dinamic şi proclamă în mod deschis rebeliunea. Această „valoare de poziţionare” este în acelaşi timp structurală (cruce/semilună, albastru/roşu) şi culturală, crucea şi culoarea albastru neputând fi adoptate decât de o minoritate creştină.

Ştiu că astăzi, de 14 Iulie, s-ar fi cuvenit să vorbesc despre tricolorul francez, dar am făcut-o deja (vezi http://www.europalibera.org/content/blog/24343120.html); şi oricum toată lumea e cu ochii pe Grecia, iar judecând după numărul de steaguri elene „arborate” pe Facebook, se pare că patria primei democraţii şi-a dublat, dacă nu triplat, peste noapte populaţia.

Alez les Bleux!

Alez les Bleux-Blancs!

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


Vara fierbinte a lui 2015

 

 

Contestarea, de către PSM, a rezultatelor alegerile municipale din Chişinău, drept care, cel puţin până vineri, nu avem încă un nou (vechi!) primar general al capitalei; referendumul din 5 iulie din Grecia, al cărui „NU!” – echivalentul lui Grexit?! iată întrebarea – dă mari bătăi de cap oficialilor europeni (cu zâmbetul mereu pe buze, fără cravată, singurul politician relaxat pare să fie premierul Alexis Tsipras!); sistarea ajutorului financiar de 40,7 milioane de Euro acordat, de către Bruxelles, Republicii Moldova („Uniunea Europeană îşi doreşte să vadă formată, cât mai curând, o coaliţie de guvernare, declară şeful delegaţiei UE la Chişinău, Pirkka Tapiola, iar noul guvern să contacteze imediat Fondul Monetar Internaţional pentru a solicita un nou acord de finanţare. În acest moment, aşa cum se ştie deja, ţinem cont de două aspecte: criza bancară şi stabilitatea macrofinanciară”); nu în ultimul rând, canicula din această săptămână – unde să te mai refugiezi dacă nu într-o carte, singura oază de prospeţime?!...

Am găsit o asemenea carte, mai exact – ea m-a găsit pe mine, la Zilele revistei „Familia” de la Oradea (25-26 iunie curent), prilejuite de aniversarea a 150 de ani de la apariţia primului număr. „Venerabila Doamnă” a presei literare româneşti, în care şi-a făcut debutul poetul nostru naţional la 1866 (ce inspirat a fost Iosif Vulcan, preschimbându-i numele în Eminescu!), a fost gazdă ospitalieră pentru vreo sută de scriitori români contemporani de pretutindeni, aparţinând tuturor generaţiilor (remarcabilă, prezenţa lui Gheorghe Grigurcu, redactor al revistei în anii ’60 ai sec. XX), printre aceştia numărându-se şi Nicolae Coande, un important poet din Craiova, din mâinile căruia am primit antologia dânsului, VorbaIago, scoasă la Editura Măiastra din Târgu Jiu în 2012. Dat fiind că prezint mai rar decât s-ar cuveni volume de versuri la rubrica mea de autor Carte la pachet, voi împărtăşi aici bucuria întâlnirii cu un poem remarcabil, Vară, spre sfârşitul lumii, în ideea că, dacă „o carte scrisă e o boală-nvinsă”, o carte cetită e o boală preîntâmpinată. Citez mai jos poemul, respectându-i verticalitatea:

 

          Vară, spre sfârşitul lumii

 

Mai tânăr de atât nu pot fi. Tu, alături de mine

într-un pahar al minţii – nimic nu ne clatină.

Bruni, inspiraţi, aidoma cubuleţelor de gheaţă carbonică

pe limba unui băutor de coniac. Vară, spre sfârşitul lumii.

Ziarul de mâine spune în ce secol am fost,

ultimul pod peste Styx se leagănă-n gol,

soarele cade ca o păpuşă din braţele unei fetiţe,

dintr-o mansardă saxofonul unui adolescent

lasă corijent portativul

aşa cum poezia lasă omul să-şi numere banii

şi restul dat la tot ce plătim cu sufletul.

Cum o femeie frumoasă îşi ţine graţia în pieliţa

dintre degete noastre.

Tu, alături de mine – un gât de lebădă întors spre pieptul

unui pui mort.

 

Din categoria „à couper le soufle”, poemul nu cere nici un fel de comentariu – e suficient să te pătrunzi de strania-i frumuseţe (Mircea A. Diaconu afirmă că „intri în poezia lui Nicolae Coande ca într-o narcoză…”) care pulsează în vinele celor 15 versuri; voi cita totuşi opinia unui critic, Al. Cistelecan, din Postfaţa volumului, spre luare aminte: „Sunt şi versuri catifelate, dar în general sentimentele sunt de şmirghel, dureroase ele însele pe cât de producătoare de durere”. Şi, nu-i aşa că durerea înnobilează?! 

 


Dorin Tudoran, în corzi

 

 

La început a fost cititul. 

Pe la 1985, proaspăt cititor al Bibliotecii Republicane „N. Krupskaia” din Chişinău (azi, Biblioteca Naţională), îndrăgisem îndeosebi sala de Literatură străină, şi asta deoarece la acea vreme era singurul loc din RSS Moldovenească unde puteai completa un formular cu caractere româneşti, cerând cărţile unor autori de peste Prut (pe care nu trebuia să le citeşti pe sub bancă – practică foarte răspândită în aulele universitare din anii de tristă amintire), şi asta absolut legal. Acum nu mai ţin minte din pasa cui – în nici un caz a profesorilor de la Litere! –, am pus mâna pe un volum de Dorin Tudoran (despre care aflasem că emigrase, dacă nu cumva a fost expulzat din România ceauşistă), având un titlu orgolios & ironic în egală măsură, şi care avea să-i aducă Premiul de debut al USR (Uniunea Scriitorilor din România), Mic tratat de glorie, scos la Cartea Românească, în 1973, unde am dat peste acest poem, care pur şi simplu mi-a tăiat respiraţia:

 

      pierderea de lumină

 

       trupule trupule trupule

sceptica mea vizuină

se-adună doamne se-adună

pierderea mea de lumină

       uită-mă iarăşi mă uită

gândule înger de ceară

trupule trupule trupule

fiară năpraznică fiară

       trupule trupule trupule

treflă de veştedă rigă

cine din cine mă strigă

trupule noapte virgină

trupule trupule trupule

pierderea mea de lumină

 

Dorin TudoranDorin Tudoran
x
Dorin Tudoran
Dorin Tudoran

Ceea ce nu aveam de unde să ştiu e că, odată cu lipsirea poetului de cetăţenia românească, în bibliotecile din Ţară (în acei ani, toată lumea ştia să facă deosebirea dintre Ţară şi Republică!) cărţile i-au fost puse la index, fiind retrase şi din librării. Or, la Chişinău ele erau încă în circuit – adevărat, unul al „iniţiaţilor”, şi aşa vor rămâne în continuare, căci dinspre Moscova venea, fără să se grăbească totuşi, Perestroika lui Gorbaciov. Am profitat de acest fapt, citindu-l pe îndelete, iar notele mele de lectură din acei ani (’85-’86) reţin mai multe versuri ale poetului timişorean născut pe 30 iunie 1945. După, am intrat la doctorantură la Institutul de Literatură „M. Gorki” de la Moscova (1986-1989), unde am frecventat nu atât celebra pe atunci Bibliotecă „Lenin”, cât Biblioteca de Limbi Străine. Aici, i-am citit cărţile de interviuri, de data asta conştient de faptul că în ţara lui de origine ele sunt scoase din circulaţie, la fel cum şi numele lui e prohibit. Revenit la Chişinău, au ajuns în mâinile mele şi nişte numere ale revistei Agora, pe care Dorin Tudoran o edita în America, iar la un moment dat – in-cre-di-bil! – chiar şi zvonul că autorul Mic-ului tratat de glorie se află de ceva timp la Chişinău, lucrând pentru o fundaţie americană. Bref, în cele din urmă ne-am cunoscut, la o conferinţă de presă, după care am început să-l frecventez – şi aşa i-am mărturisit odată toată povestea cu cititul din anii ’85-’86. Nu ţin minte ce mi-a răspuns, doar că peste câţiva ani – Dorin a rămas la Chişinău tocmai 7, ai vacilor grase? slabe?! nu ştiu să spun – m-a întrebat la un moment dat dacă nu aş vrea să fac o selecţie la sânge din tot ce a scris el, căci urma să-i apară o antologie la Polirom. M-am simţit onorat, şi totodată foarte responsabil – poate de aceea am fost foarte „zgârcit” în selecţia mea, lăsând pe dinafară cel puţin jumătate de texte. Ceea ce m-a mirat foarte mult a fost că Dorin Tudoran a ţinut cont de „lista lui Em. G.-P.” (până la „lista lui Manolescu” mai sunt încă ani buni…), adăugând doar câteva, numărate pe degetele de la o singură mână, poeme (din „motive sentimentale”, cum mi-a zis el atunci). În 2000, la Iaşi, vedea lumina tiparului antologia Tânărul Ulise, pe care mi-a semnat-o, mulţumindu-mi de două ori – în dedicaţia-autograf, „pentru implicarea în sumarul acestei antologii”, şi în Postfaţa de la p. 327, pentru „nobilă complicitate”. Mai trebuie să spun că eram într-al nouălea cer?!

Peste ani, această „nobilă complicitate” a funcţionat din nou – în 2011, cerându-i, ca unui om care cunoaşte bine realităţile basarabene, să scrie câteva cuvinte pentru coperta a 4-a Ţesut-ului viu. 10 x 10,  pe care i l-am trimis în pdf, la capătul câtorva săptămâni m-am pomenit cu o Postfaţă în toată regulă, „Devenirea semantică”, un adevărat studiu exegetic de mare precizie & ac(t)u(al)itate. Toţi, dar absolut toţi care au scris ulterior despre roman – şi nu sunt puţini! – s-au referit neapărat şi la textul lui Tudoran, qed

Şi deja în 2015, în chiar luna în care Dorin Tudoran împlinea 70 de ani (pe 30 iunie), la editura Cartier îi scoteam volumul de publicistică Băsesc, deci exist! Intelighenţie şi putere în România 2004 - 2014 (volum pe care-l voi prezenta într-una din emisiunile viitoare, la Carte la pachet) – tot în semn de „nobilă complicitate”.

 Aş putea pune punct aici, nu înainte de a-i ura tânărului septuagenar: „La mulţi ani!” ; dacă nu o fac totuşi, e că am o dedicaţie specială, una poetică. Iat-o:

 

    Silenzio stampa

        

La capătul

celor 40

de zile

de grevă –

cea mai

lungă din

Europa

de Est! –, 

ultimul

artist al

foamei

şi-a cusut

gura pe

dinăuntru

cu propriile

coarde

vocale.

 

(The rest

is silence)

 

    Ce bucurie să ştiu că Dorin Tudoran – cel care a făcut 40 de zile de greva foamei, cea mai lungă din Europa de Est – nu şi-a cusut gura niciodată (şi nici nu şi-a astupat urechile, ca să fac o trimitere la titlul antologiei de la Polirom), şi că „vocalizele” lui continuă să se audă hăt de peste Ocean. 

 

 

   


Ostaticul perfect, cultura

 

Mass-media anunţă că jihadiştii din Organizaţia sunnită Statul Islamic tocmai au aruncat în aer două monumente istorice – culmea: chiar două mausolee musulmane! – din Palmyra, un oraş fondat la sfârşitul mileniului 3 î.Hr., ale cărui ruine, bine păstrate, din epoca elinistică şi romană se află sub protecţia UNESCO. Ceva mai înainte, aceiaşi fanatici religioşi au devastat Muzeul de Antichităţi din Mosul, tot ei filmând cum sparg cu baroasele capetele unor statui sumeriene, cum fac ţăndări vestigii ce-au supravieţuit timpului, nu şi barbariei vremurilor noastre. Vestea proastă este că întreg situl anticei Palmyra se află sub controlul Organizaţiei Statul Islamic, încă din luna mai; între timp, vajnicii luptători n-au stat degeaba: au minat oraşul antic de la un capăt la altul, ameninţând să-l detoneze – ceea ce au şi început să facă, de fapt. Nu ar fi o premieră – suficient să ne amintim cum talibanii au tras cu tunul în cele două statui gigantice, tăiate în stâncă, ale lui Buddha (între paranteze fie spus, personajul istoric Buddha (c. 560 – 480 î.Hr.) a venit pe lume cu circa un mileniu înaintea lui Mahomed (c. 570 – 632), iar învăţătura lui s-a răspândit în toată regiunea, (ceea ce înseamnă că din p.d.v. istoric ar avea întâietate în Asia Mijlocie), tot ei având grijă să difuzeze imaginile „carnagiului cultural” la fel cum o fac ori de câte ori execută, în faţa camerei de luat vederi, vreun ostatic occidental. Într-un cuvânt, la ora actuală jihadiştii deţin un ostatic de lux, antica Palmyra, care nu cere de mâncare, nu ameninţă să evadeze, rezistă stoic în orice condiţii, şi pentru care lumea civilizată ar fi gata să plătească un preţ bun…

Şi la noi, cum stau lucrurile? Încă nu-mi pot imagina cum fanaticii religioşi ai episcopului Marchel, să zicem, ar ocupa situl Orheiului Vechi, ameninţând să distrugă vestigiile din perioada Hoardei de Aur, bunăoară, dar precedente oarecum similare – marşuri şi acţiuni de protest în faţa cinematografului „Patria”, pentru a interzice difuzarea filmului Codul lui Da Vinci, de pildă – au avut deja loc. (Dacă mă gândesc mai bine, însuşi timpul – mai exact, perioada de independenţă a Republicii Moldova – a luat ostatic cultura, în primul rând monumentele istorice: lista pierderilor arhitecturale doar din municipiul Chişinău întrece cu mult numărul de biserici construite ad-hoc, dar despre asta cu altă ocazie, mai amănunţit…)

Alte forme de a lua ostatic cultura, s-a dezvoltat în R. Moldova în ultimele două decenii, printre care şi „arvunirea” unor nume sonore în perioadele campaniilor electorale – mai puţin, în actualele alegeri regionale şi municipale; oare de ce?! –, uniunile de creaţie ajungând un fel de „brigăzi de agitaţie” ale cutărui sau cutării partid, mai exact lider de partid. Faptul că, ani de ani, Vlad Filat, preşedintele PLDM, sponsorizează premiile – votate de un juriu ales, şi nu pe linie de partid! – Uniunii Scriitorilor din Moldova, iar acum şi bursele – consistente! – de creaţie, nu este oare o formă de a avea la mână scriitorii?! Nu aşa şi-a început cariera publică un alt personaj – nomina odiosa – al vieţii noastre politice, prin sprijinirea „dezinteresată” a artiştilor prin fundaţia Edelweiss?!...

Toate acestea mi-au venit în minte răsfoind recentul număr al revistei Sud-Est cultural, nr. 2/1015, ce publică dezbaterile Colocviului: „Cultura în democraţie: opţiuni şi contradicţii”, la care participă cu comunicări Vitalie Ciobanu, Maria Şleahtiţchi, Mircea V. Ciobanu, Mariana Jitari, Irina Nechit şi Lucia Ţurcanu (de citit, toate, cu luare aminte). La fel de interesantă mi se pare ancheta Sud-Est, la care răspund Eugen Lungu, Vladimir Beşleagă, Leo Butnaru, Nicolae Negru, Constantin Cheianu, Gheorghe Erizanu, Liliana Armaşu şi Maria Pilchin. Voi cita două fragmente, primul din intervenţia lui Eugen Lungu care, după ce arată cum stăteau lucrurile cu „politica de excelenţă în cultură” din cele mai vechi timpuri (exilarea lui Ovidiu, întemniţarea lui Torquato Tasso, darea afară din Uniunea Scriitorilor a lui Boris Pasternak, expulzarea din ţară a lui Aleksandr Soljeniţân etc., etc.), ajunge şi la „oile noastre”: „…astăzi artiştii sunt supralicitaţi mai ales în perioada alegerilor. Atunci li se făgăduieşte marea şi sarea (unii chiar au încasat zeci de mii de parai pe tema asta!), pe urmă sunt lăsaţi să se descurce cum pot. V. Voronin a ştiut să-i ademenească pe unii cu tiraje mari ale operelor, pe alţii cu milionul. O adevărată meritocraţie nu a existat aici la noi niciodată şi nu ştiu dacă va exista. De regulă, înţelegerea se face ca între şnapani – îţi dau ca să-mi dai…”; cel de-al doilea, din succintul text al lui Nicolae Negru: „Orice politică culturală care angajează statul este dependentă de cheltuielile publice. Din acest punct de vedere, a vorbi azi despre o politică culturală a excelenţei în RM e ca şi cum ai vorbi despre alimentaţia sănătoasă într-o familie cu venituri mult sub nivelul de subzistenţă. Cu circa 8 euro cheltuiţi pe cap de locuitor, cu nici o zecime de procent din PIB cheltuieli pentru cultură din bugetul public în RM, discuţia respectivă ar fi un exerciţiu de retorică în sine, rupt complet de realitate”. Ca să fie mai concludent, Nicolae Negru ataşează un tabel al Cheltuielilor Publice în domeniul Culturii în unele ţări europene, 2000-2010/12, din care aflăm că Norvegia acorda, în 2012, 534 euro pentru cultură pe cap de locuitor, Austria – 286 euro, Suedia – 274 euro, Olanda – 267 euro, Estonia – 176 euro, în coada listei fiigurând Moldova, cu 7,9 euro şi un % din PIB de numai 0,08 la sută. Aşa că nu avem nevoie de jihadişti, nici de talibani – cele 0,08% ţin ostatică, în continuare, cultura noastră, atâta cât a mai rămas…                      

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


De-a „ruşii şi nemţii” sau o istorie basarabeană cu tâlc (de povestit între două tururi de alegeri municipale)

 

Prin anii ’90, când Germania Federală proaspăt reunificată acorda cetăţenie & drept de şedere victimelor regimului nazist & urmaşilor acestora până într-a treia generaţie, un ins din Chişinău şi-a ieşit din piele să-şi găsească vreo bunică, mătuşă sau vară dreaptă evreică. Mai mult decât atât: odată (re)descoperită originea sa semitică, a trebuit să se taie împrejur – rabinul care i-a făcut circumcizia era probabil văr drept cu doctorul Ciomu, operaţia inflamându-se şi ameninţând să ducă la amputarea singurei dovezi palpabile a iudaităţii sale tocmai redobândite! –, ceea ce l-a ţinut la pat câteva săptămâni.

Alte câteva săptămâni, dacă nu chiar luni, s-au dus pe alergături pe la tot felul de birouri, instanţe, ministere, comisii etc., etc., în vederea obţinerii foii de repatriere. Urma să locuiască în sudul Bavariei, în oraşul Augsburg. Metodice cum sunt, autorităţile germane s-au îngrijit până şi de transportul nou-veniţilor: împreună cu alte câteva familii, ai lui urmau să zboare cu cursa Chişinău – Timişoara – München, de unde vor fi preluaţi de comitetul de primire. De precizat că până la acea dată nici capul familiei, nici nevastă-sa nu fuseseră mai departe de Odesa, la mare, şi doar în bază de buletin, iar acum iată-i cu paşapoarte & vize permanente.

În febra pregătirilor, omul nostru vinde tot ce are, casă, maşină, fazendă – bineînţels, la preţuri derizorii –, ţinând-o într-o petrecere până la data plecării. În sfârşit, călătoria propriu-zisă – prima pe calea aerului pentru cei doi copii ai lui –, la capătul căreia urma să-şi cunoască ţara de adopţie, a decurs normal, stropită cum se cuvine cu câteva beri, pe durata zborului, şi alte câteva, în sala de aşteptare a aeroportului timişorean. Nu alcoolul însă, ci educaţia de homo sovieticus – care a privit filme cu ruşii şi nemţii, s-a jucat de-a ruşii şi nemţii, iar mai târziu a spus bancuri (politice !!!) cu ruşii şi nemţii – grăit-a atunci când, la aterizare pe aeroportul internaţional din München, bărbatul îşi aruncă mâna dreaptă în faţă şi-i salută pe membrii comitetului de primire cu singura formulă din limba germană pe care o ştia dintotdeauna: „Heil Hitler!”.

În aceeaşi clipă, fu îmbarcat – cu căţel, cu purcel – la bordul navei şi trimis, cu cursa de întoarcere, de unde a venit. O vreme, putea fi întâlnit la cafeneaua Fulguşor din Chişinău, bându-şi – pe banii cui se oferea să-i plătească berea („bavareză!”, îl tachinau convivii săi, cu referire la cunoscutul banc sovietic) – amarul (între timp, îl părăsise nevasta, cu copii cu tot) şi făcându-i pe toţi nemţii pe-un cap „faşâşti”…

* * * * * * *

(Am povestit istoria aceasta, în speranţă că la viitoarele alegeri municipale nu atât votul etnic” îi va motiva pe chişinăuieni, cât calităţile de edil ale pretendenţilor la suprema funcţie a municipiului. În aceeaşi paranteză amintesc că, printre deţinătorii acesteia, se numără şi Carol Schmidt (1846 – 1928), de origine germană, primar al Chişinăului între 1877-1903, considerat cvasi-unanim drept cel mai bun primar pe care l-a avut capitala Basarabiei/Moldovei vreodată. Un neamţ” de-al nostru, cum ar veni…)  

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă

În exclusivitate