miercuri, iulie 01, 2015 Ora Locală 07:52

Ostaticul perfect, cultura

 

Mass-media anunţă că jihadiştii din Organizaţia sunnită Statul Islamic tocmai au aruncat în aer două monumente istorice – culmea: chiar două mausolee musulmane! – din Palmyra, un oraş fondat la sfârşitul mileniului 3 î.Hr., ale cărui ruine, bine păstrate, din epoca elinistică şi romană se află sub protecţia UNESCO. Ceva mai înainte, aceiaşi fanatici religioşi au devastat Muzeul de Antichităţi din Mosul, tot ei filmând cum sparg cu baroasele capetele unor statui sumeriene, cum fac ţăndări vestigii ce-au supravieţuit timpului, nu şi barbariei vremurilor noastre. Vestea proastă este că întreg situl anticei Palmyra se află sub controlul Organizaţiei Statul Islamic, încă din luna mai; între timp, vajnicii luptători n-au stat degeaba: au minat oraşul antic de la un capăt la altul, ameninţând să-l detoneze – ceea ce au şi început să facă, de fapt. Nu ar fi o premieră – suficient să ne amintim cum talibanii au tras cu tunul în cele două statui gigantice, tăiate în stâncă, ale lui Buddha (între paranteze fie spus, personajul istoric Buddha (c. 560 – 480 î.Hr.) a venit pe lume cu circa un mileniu înaintea lui Mahomed (c. 570 – 632), iar învăţătura lui s-a răspândit în toată regiunea, (ceea ce înseamnă că din p.d.v. istoric ar avea întâietate în Asia Mijlocie), tot ei având grijă să difuzeze imaginile „carnagiului cultural” la fel cum o fac ori de câte ori execută, în faţa camerei de luat vederi, vreun ostatic occidental. Într-un cuvânt, la ora actuală jihadiştii deţin un ostatic de lux, antica Palmyra, care nu cere de mâncare, nu ameninţă să evadeze, rezistă stoic în orice condiţii, şi pentru care lumea civilizată ar fi gata să plătească un preţ bun…

Şi la noi, cum stau lucrurile? Încă nu-mi pot imagina cum fanaticii religioşi ai episcopului Marchel, să zicem, ar ocupa situl Orheiului Vechi, ameninţând să distrugă vestigiile din perioada Hoardei de Aur, bunăoară, dar precedente oarecum similare – marşuri şi acţiuni de protest în faţa cinematografului „Patria”, pentru a interzice difuzarea filmului Codul lui Da Vinci, de pildă – au avut deja loc. (Dacă mă gândesc mai bine, însuşi timpul – mai exact, perioada de independenţă a Republicii Moldova – a luat ostatic cultura, în primul rând monumentele istorice: lista pierderilor arhitecturale doar din municipiul Chişinău întrece cu mult numărul de biserici construite ad-hoc, dar despre asta cu altă ocazie, mai amănunţit…)

Alte forme de a lua ostatic cultura, s-a dezvoltat în R. Moldova în ultimele două decenii, printre care şi „arvunirea” unor nume sonore în perioadele campaniilor electorale – mai puţin, în actualele alegeri regionale şi municipale; oare de ce?! –, uniunile de creaţie ajungând un fel de „brigăzi de agitaţie” ale cutărui sau cutării partid, mai exact lider de partid. Faptul că, ani de ani, Vlad Filat, preşedintele PLDM, sponsorizează premiile – votate de un juriu ales, şi nu pe linie de partid! – Uniunii Scriitorilor din Moldova, iar acum şi bursele – consistente! – de creaţie, nu este oare o formă de a avea la mână scriitorii?! Nu aşa şi-a început cariera publică un alt personaj – nomina odiosa – al vieţii noastre politice, prin sprijinirea „dezinteresată” a artiştilor prin fundaţia Edelweiss?!...

Toate acestea mi-au venit în minte răsfoind recentul număr al revistei Sud-Est cultural, nr. 2/1015, ce publică dezbaterile Colocviului: „Cultura în democraţie: opţiuni şi contradicţii”, la care participă cu comunicări Vitalie Ciobanu, Maria Şleahtiţchi, Mircea V. Ciobanu, Mariana Jitari, Irina Nechit şi Lucia Ţurcanu (de citit, toate, cu luare aminte). La fel de interesantă mi se pare ancheta Sud-Est, la care răspund Eugen Lungu, Vladimir Beşleagă, Leo Butnaru, Nicolae Negru, Constantin Cheianu, Gheorghe Erizanu, Liliana Armaşu şi Maria Pilchin. Voi cita două fragmente, primul din intervenţia lui Eugen Lungu care, după ce arată cum stăteau lucrurile cu „politica de excelenţă în cultură” din cele mai vechi timpuri (exilarea lui Ovidiu, întemniţarea lui Torquato Tasso, darea afară din Uniunea Scriitorilor a lui Boris Pasternak, expulzarea din ţară a lui Aleksandr Soljeniţân etc., etc.), ajunge şi la „oile noastre”: „…astăzi artiştii sunt supralicitaţi mai ales în perioada alegerilor. Atunci li se făgăduieşte marea şi sarea (unii chiar au încasat zeci de mii de parai pe tema asta!), pe urmă sunt lăsaţi să se descurce cum pot. V. Voronin a ştiut să-i ademenească pe unii cu tiraje mari ale operelor, pe alţii cu milionul. O adevărată meritocraţie nu a existat aici la noi niciodată şi nu ştiu dacă va exista. De regulă, înţelegerea se face ca între şnapani – îţi dau ca să-mi dai…”; cel de-al doilea, din succintul text al lui Nicolae Negru: „Orice politică culturală care angajează statul este dependentă de cheltuielile publice. Din acest punct de vedere, a vorbi azi despre o politică culturală a excelenţei în RM e ca şi cum ai vorbi despre alimentaţia sănătoasă într-o familie cu venituri mult sub nivelul de subzistenţă. Cu circa 8 euro cheltuiţi pe cap de locuitor, cu nici o zecime de procent din PIB cheltuieli pentru cultură din bugetul public în RM, discuţia respectivă ar fi un exerciţiu de retorică în sine, rupt complet de realitate”. Ca să fie mai concludent, Nicolae Negru ataşează un tabel al Cheltuielilor Publice în domeniul Culturii în unele ţări europene, 2000-2010/12, din care aflăm că Norvegia acorda, în 2012, 534 euro pentru cultură pe cap de locuitor, Austria – 286 euro, Suedia – 274 euro, Olanda – 267 euro, Estonia – 176 euro, în coada listei fiigurând Moldova, cu 7,9 euro şi un % din PIB de numai 0,08 la sută. Aşa că nu avem nevoie de jihadişti, nici de talibani – cele 0,08% ţin ostatică, în continuare, cultura noastră, atâta cât a mai rămas…                      

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


De-a „ruşii şi nemţii” sau o istorie basarabeană cu tâlc (de povestit între două tururi de alegeri municipale)

 

Prin anii ’90, când Germania Federală proaspăt reunificată acorda cetăţenie & drept de şedere victimelor regimului nazist & urmaşilor acestora până într-a treia generaţie, un ins din Chişinău şi-a ieşit din piele să-şi găsească vreo bunică, mătuşă sau vară dreaptă evreică. Mai mult decât atât: odată (re)descoperită originea sa semitică, a trebuit să se taie împrejur – rabinul care i-a făcut circumcizia era probabil văr drept cu doctorul Ciomu, operaţia inflamându-se şi ameninţând să ducă la amputarea singurei dovezi palpabile a iudaităţii sale tocmai redobândite! –, ceea ce l-a ţinut la pat câteva săptămâni.

Alte câteva săptămâni, dacă nu chiar luni, s-au dus pe alergături pe la tot felul de birouri, instanţe, ministere, comisii etc., etc., în vederea obţinerii foii de repatriere. Urma să locuiască în sudul Bavariei, în oraşul Augsburg. Metodice cum sunt, autorităţile germane s-au îngrijit până şi de transportul nou-veniţilor: împreună cu alte câteva familii, ai lui urmau să zboare cu cursa Chişinău – Timişoara – München, de unde vor fi preluaţi de comitetul de primire. De precizat că până la acea dată nici capul familiei, nici nevastă-sa nu fuseseră mai departe de Odesa, la mare, şi doar în bază de buletin, iar acum iată-i cu paşapoarte & vize permanente.

În febra pregătirilor, omul nostru vinde tot ce are, casă, maşină, fazendă – bineînţels, la preţuri derizorii –, ţinând-o într-o petrecere până la data plecării. În sfârşit, călătoria propriu-zisă – prima pe calea aerului pentru cei doi copii ai lui –, la capătul căreia urma să-şi cunoască ţara de adopţie, a decurs normal, stropită cum se cuvine cu câteva beri, pe durata zborului, şi alte câteva, în sala de aşteptare a aeroportului timişorean. Nu alcoolul însă, ci educaţia de homo sovieticus – care a privit filme cu ruşii şi nemţii, s-a jucat de-a ruşii şi nemţii, iar mai târziu a spus bancuri (politice !!!) cu ruşii şi nemţii – grăit-a atunci când, la aterizare pe aeroportul internaţional din München, bărbatul îşi aruncă mâna dreaptă în faţă şi-i salută pe membrii comitetului de primire cu singura formulă din limba germană pe care o ştia dintotdeauna: „Heil Hitler!”.

În aceeaşi clipă, fu îmbarcat – cu căţel, cu purcel – la bordul navei şi trimis, cu cursa de întoarcere, de unde a venit. O vreme, putea fi întâlnit la cafeneaua Fulguşor din Chişinău, bându-şi – pe banii cui se oferea să-i plătească berea („bavareză!”, îl tachinau convivii săi, cu referire la cunoscutul banc sovietic) – amarul (între timp, îl părăsise nevasta, cu copii cu tot) şi făcându-i pe toţi nemţii pe-un cap „faşâşti”…

* * * * * * *

(Am povestit istoria aceasta, în speranţă că la viitoarele alegeri municipale nu atât votul etnic” îi va motiva pe chişinăuieni, cât calităţile de edil ale pretendenţilor la suprema funcţie a municipiului. În aceeaşi paranteză amintesc că, printre deţinătorii acesteia, se numără şi Carol Schmidt (1846 – 1928), de origine germană, primar al Chişinăului între 1877-1903, considerat cvasi-unanim drept cel mai bun primar pe care l-a avut capitala Basarabiei/Moldovei vreodată. Un neamţ” de-al nostru, cum ar veni…)  

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


Matei Vişniec în cărţi pentru «Ясная Поляна»

Aflu din revista moscovită Книжное обозрение, nr. 5-6/2015, că ilustrul dramaturg, poet & romancier român, stabilit la Paris, Matei Vişniec se află pe lista lungă a autorilor nominalizaţi la premiul «Ясная Поляна», la categoria Literatură străină. Foarte selectă, lista, cuprinzând 33 de titluri (nume – şi mai puţine, şi asta deoarece câţiva autori sunt propuşi cu două cărţi) din ţări precum: SUA, Franţa, Marea Britanie, Italia, Belgia, Germania, India, Irlanda, Spania, Canada, Noua Zeelandă, România, Chile şi Africa de Sud. Câştigătorul va fi desemnat în octombrie 2015, laureatul urmând să primească 1.000.000 de ruble ruseşti, iar traducătorul 200.000 de ruble. De remarcat că Matei Vişniec, propus cu romanul Domnul K. eliberat, Cartea românească, 2010, în traducerea Anastasiei Starostin, este singurul reprezentant al Europei de Est, într-o companie mai mult decât selectă de mari literaturi. Impresionat este nu doar topul autorilor & traducătorilor în sine, ci şi faptul că în dreptul fiecărui titlu este trecut numele expertului ce garantează calitatea scrierii/traducerii – în cazul autorului român, e vorba de Aleksandr Livergant.

La rându-mi, am avut certitudinea întâlnirii cu o scriere de top atunci când i-am prezentat romanul la rubrica Carte la pachet:     

 

Plecat din România ceauşistă în 1987, Matei Vişniec îşi stoarce – cehovian – „robul din el” într-un roman redactat în primele sale luni pariziene ale lui 1988, şi care a trebuit să aştepte apoi 20 de ani înainte să vadă lumina tiparului, Domnul K. eliberat, Cartea românească, 2010.

„Într-o bună dimineaţă Kosef J. fu eliberat”, astfel debutează romanul, iar trimiterea la Procesul lui Kafka este cât se poate de explicită: doar că nu numai numele personajului e întors pe dos, însăşi acţiunea-i re-scrisă în răspăr – un pariu câştigat de autorul român. Credeţi că vestea eliberării îl bucură pe deţinutul din celula nr. 50? „O tristeţe adâncă îl cuprinse pe Kosef J., mai ales din cauza faptului că nimeni nu-i spunea ce să facă”, iată prima reacţie a personajului, care este frânt peste alte două pagini de-o cumplită senzaţie de greaţă, iar foştii lui paznici îl ajută să vomite în closetul gardienilor: „– Încă puţin, domnule K., încă puţin. (…) Acesta fu momentul în care Fabius îl anunţă pe Kosef J. că, începând din dimineaţa aceea, era liber”. Abia dacă reuşeşte să se întrebe „ce mai putea să însemne şi asta, libertatea?”, că prima veste proastă îl lasă bouche bée: „întrucât sunteţi liber, ştiţi… porţia dumneavoastră s-a tăiat”. Peste alte zece pagini, ajunge să înţeleagă că, „formal vorbind, eliberarea lui nu se terminase”, chiar dacă umblă în voie pe teritoriul penitenciarului, mănâncă împreună cu gardienii, ba chiar participă, alături de aceştia, la hăituirea unui deţinut evadat. Iar când descoperă în fosta sa celulă un alt om, realizează şi cât de tare este legat de aceasta: „Poftim, un alt om se afla în celula lui, în celula în care el dormise aproape dintotdeauna. În celula care începuse cumva să facă parte din el, devenise cochilia lui, o purta deja cu el, în sufletul lui, în carnea lui, în spinarea lui”. Nici „spovedania”  lui Fabius, temutul torţionar care aplica cele mai dureroase bătăi, din cap. 9 (absolut antologic), nu-i dezbate vechile reflexe: „Kosef J. nu putu să-şi reprime o explozie de entuziasm faţă de bătrânul gardian văzând cu câtă precizie săpa în memoria lor comună. (…) ar fi fost în stare să-l îmbrăţişeze pe Fabius, de bucurie că acesta ţinuse minte atâtea detalii”.

Peste alte 150 de pagini, un alt locuitor al celulei nr. 50, căruia Kosef J. îi dăduse din senin un pumn, se stingea în braţele sale, iar „Vinovăţia aceea, pe care Kosef J. nu şi-o putea reprima, echivala cu o mare bucurie umană, cu o dăruie de natură să transforme crima într-o binefacere”.

Dar de-aici încolo nu mai suntem pe tărâmul lui Kafka, ci pe cel al lui F.M. Dostoievski! Şi, cu puţin noroc – în cazul în care Matei Vişniec ia premiul «Ясная Поляна» – şi pe cel al lui L.N. Tolstoi…                                                                                                                  

 

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Paun, Europa Libera


Puşkin, urmaşul Regelui David

            „Puţină lume ştie că povestea Reginei din Saba începe mult înainte ca ea să intre-n scenă, îşi întâmpină oaspetele gazda primitoare întoarsă de la baie, şi anume atunci când Regele Solomon a început construcţia Casei Domnului la Ierusalim. Cum însă muncitorii nu reuşeau să taie blocurile uriaşe de piatră, iar sculele lor s-au sfărâmat rând pe rând, Solomon a trebuit să apeleze la…– cum s-ar traduce палочка-выручалочка? – ...bagheta lui magică, nimeni altul decât Dumnezeu. La sugestia lui Yahve, porunceşte vânătorilor să captureze un pui de pasăre Rukh, pe care-l pune într-un vas de alamă, astfel încât aripile acestuia au ieşit în afară de sub vas şi l-au ridicat de la pământ. Între timp pasărea-mamă Rukh s-a întors la cuibul ei şi, negăsindu-şi puiul, zboară roată deasupra pământului, până în cele din urmă-l descoperă sub vasul de alamă, dar nu are putere să-l înşface. Disperată, se înalţă-n tării până la Paradisul Domnului, în partea de răsărit a Edenului, unde dă de o bucată de lemn care fusese aruncată acolo anume ca ea s-o găsească. Culege lemnul, pe care-l aduce în Ierusalim şi izbeşte cu el vasul de alamă – prin puterea lui Dumnezeu, acesta se desface eliberându-i puiul. Martori ai miracolului, Solomon şi copiii lui Israel trag învăţătura. Mai departe scrie-n carte: Şi pe loc Regele Solomon le-a ordonat constructorilor să ia bucata aceea de lemn sfânt şi binecuvântat şi, după ce-au însemnat şi au măsurat stânca pe care voiau să o despice, să pună bucata de lemn pe locul marcat. Şi după ce au făcut aceasta, prin puterea lui Dumnezeu stânca s-a despicat oriunde au vrut ei s-o despice…” „Cum ar veni, sare ea cu gura, Cap-ra cal-că pia-tra. Pia-tra cra-pă-n pa-tru. Cră-pa-i-ar ca-pul cap-rei…” „Întocmai, căci Regina din Saba – regina-fecioară! – avea un picior de ţap, din care cauză n-a vrut să se mărite cu niciun bărbat. Trec peste călătoria Reginei până la Ierusalim; iat-o aşadar la poarta Templului, a cărui curte este umplută cu apă, din porunca lui Solomon ce vrea astfel să se convingă de justeţea zvonurilor despre piciorul de ţap al acesteia. Cum nu poate intra în Casa Domnului călare, Regina din Saba descalecă şi, sumecându-şi poalele rochiei, păşeşte prin apă, astfel dezvelindu-şi picioarele fără ca Solomon să-i ceară acest lucru. Or, în clipa în care piciorul de ţap al Reginei a atins lemnul sfânt adus de pasărea Rukh, cu care s-au despicat lespezile de piatră, iar apoi s-a podit curtea, Puterea lui Dumnezeu s-a arătat şi acesta a devenit la fel cu celălalt. Ascultă ce frumos zice textul arab: Şi de îndată ce a înţeles Puterea aceea grozavă care pusese stăpânire pe ea, o mare teamă şi cutremurare a pogorât asupra-i.” Prinsă-n vraja mitului, fata află despre şederea Reginei la curtea Regelui Solomon, şi cum acesta a reuşit s-o aducă-n aşternutul lui, după ce că biata femeie era să moară de sete, încât ea rămâne gravidă cu el; cum întorcându-se în ţara ei, a dat naştere unui copil de parte bărbătească, pe care-l numeşte David, după numele bunicului său; cum, crescând mare, tânărul vrea să-şi cunoască tatăl, în ciuda împotrivirii mamei sale, care-i aruncă la un moment dat: „A trebuit să mă stric ca să te fac pe tine!” (cuvinte de întemeiat o dinastie: „Vorbiţi acum şi juraţi pe cerescul Sion că nu veţi mai face niciodată pe femei regine şi nu le veţi mai aşeza pe tronul Etiopiei şi că nimeni altcineva decât partea bărbătească din David, fiul lui Solomon, nu va mai domni peste Etiopia”), şi întreprinde o călătorie la Ierusalim, unde Regele Solomon îl recunoaşte şi imediat i-a pus coroana tatălui său David pe cap şi l-a pus să stea pe tronul lui David, tatăl său, iar trompetele au sunat şi heralzii au strigat tare, spunând: „Acesta este David, fiul lui Solomon, fiul lui David, Regele lui Israel!”; cum, la plecare, acesta i-a cerut Tabernacolul Legământului lui Dumnezeu, şi primind refuzul tatălui, fură Chivotul Legii, şi odată cu acesta şi gloria lui Israel, astfel încât regatul lui David, transferat de la Ierusalim în Etiopia, să fie veşnic… „Ceea ce înseamnă că A.S.  Puşkin este urmaşul Regelui David?!”, uimirea fetei cu are margini…

TaguriBlog, Emilian Galaicu Paun, Europa Libera


Despre frumuseţe, care se cere, şi ea, salvată

 

Cum se întâmplă de cele mai multe ori, căutăm aiurea ceea ce se află la îndemână: în anii ’90, mă căznisem să redacteze, din pasa lui Vasile Vasilache, povestea spărgătoarei de nuci à la moldave care, secându-i laptele, era cât ce să-i pună cruce copilului de la sân, dar găsind în podul casei o nucă, îi mursecă miezul şi i-l dădu plodului să mănânce, astfel readucându-l la viaţă şi chiar ridicându-l copăcel (astăzi ditamai pom rotat!); apoi, iarăşi de împrumut, istoria tânărului codrean de-o neasemuită mândreţe care, simţind cum foamea îl roade pe dinăuntru, a fugit din sat înainte ca aceasta să-şi dea pe faţă – pe faţa lui, se-nţelege! – chipul hidos de hârcă, pentru a muri la adăpost de privirile consătenilor săi cărora până nu demult li se scurgeau ochii după el, dându-le astfel o lecţie nepieritoare despre frumuseţe, care şi ea se cere salvată, nu?!; când de fapt ar fi fost suficient să transcriu pe curat, din spusele bunicii, partitura unei fugi de pomină ce ne-a salvat neamul de la pierzanie şi numele de la ocară.

Şi astfel îmi amintii cu lux de amănunte, ca şi cum aş fi fost de faţă, de povestea rătăcirii bunicii pe-un drum de noapte, în vara lui ’46, la scurt timp după seceriş, cu ditamai sacul cu grâu în spate. Tocmai îi murise băiatul ăl mai mare, flăcăuaş aproape, dintr-o căzătură de pe cal, după ce că-n acelaşi an – al foametei! – şi-a îngropat mama-soacră şi şi-a ridicat casa, iar acum trebuia să găsească – din pământ – cu ce să-l prohodească. Se zvonea că-n unele sate mai oropsite pomul mortului începuse să fie împodobit cu colăcei din lut – ca şi cum, pe ceea lume, răposatul nu are să se sature de ţărână!... Noroc că bărbatul ei, veteran de război, se angajase paznic la Punctul de Colectare a Cerealelor de la gara ferată U-eşti, situată la 10 km de satul cu acelaşi nume; nu se punea problema să fure – omul ei nu ar fi pus mâna pe ce nu-i a lui nici dacă gardul ar fi avut o singură zăbrea, şi aia dată la o parte –, ci să ia cu împrumut un tobultoc de făină, de-un cuptor de pâine. Astfel s-a înţeles cu şeful de tură, iar după miezul nopţii – hop! şi bunica la locul stabilit din timp, în pâlcul de tufari de pe lângă calea ferată. Vrednică muiere, unde a înhăţat sacul şi, cu el în spate, pe-aici ţi-i drumul – doar că trebuia să se ferească atât de patrulele miliţienilor, cât şi de vreun consătean rătăcit la acea oră. Tot ocolind până pe sub geana pădurii, pe nişte dealuri cărora oamenii din partea locului le spuneau munturi, chipurile ceva între dealuri şi munţi-munţi, o treceau toate năduşelile – nu atât de fuga prin buruieni cu sacul în spinare, cât de grija celuilalt plod, de numai 7 anişori, lăsat singur acasă. Noaptea ţinea cu dânsa, de vreme ce nici o stea nu se vedea pe cer! Cum însă femeia ştia toate drumurile pe-o rază de 50 km, întunericul mai degrabă o îmbărbăta decât s-o înspăimânte. După ce se îndepărtă suficient de gară, îşi trase puţin sufletul şi abia atunci o luă la pas.

Să fi înaintat aşa vreo oră, când simţi cum este purtată pe nişte locuri străine. De unde, după ceasul ei lăuntric, trebuia să fi ajuns deja la marginea satului, de jur-împrejur nu se simţea nici pomină de aşezare omenească. Iuţi pasul, atât cât îi permitea greutatea sacului, care, de la o vreme încolo, începuse s-o poarte el pe dânsa dintr-o parte-n alta. Cădea din picioare şi tot nu se lăsa păgubaşă, de parcă nu praznicul primului său născut, ci chiar mormântul acestuia îl ducea în cârcă, de-a dreptul prin mirişte. Or, cu cât înainta mai mult în noapte, cu atât se îndepărta însăşi speranţa de-a mai ajunge vreodată. Nici timpul nu stătea pe loc, iar în curând aveau să mijească zorile. Atunci – povestea peste un sfert de veac bunica – s-a oprit brusc locului şi s-a închinat până la pământ: „Măiculiţă, maica Domnului…”, şi-n aceeaşi clipă parcă i s-a luat o ceaţă de pe ochi. Era hăt departe de U-eşti, rămas undeva într-o parte.

Ce frică înspăimântătoare trebuie s-o fi mânat în tot acel timp, dacă în goana ei nebună trecuse pe lângă sat, la doar câteva case de gospodăria ei, fără să fi băgat de seamă! De-atunci şi câte zile va mai avea (multe! mai multe decât le putea duce în ultimii ani, încât ajunsese să se roage smerită: „Strânge-mă, Doamne!...”), satul i-a mâncat coliva primului său născut, iar fuga ei de-a oarba, în puterea nopţii, cu sacul în spate, desculţă pe mirişte, l-a scos în lumea pe băiatul ei mai mic care va ajunge să cântărească, la un moment dat, puţin peste suta de kile. În numele lui, am scris aceste rânduri…

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


Diftongul care face diferenţa

 

 

După ce că-n alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 PCRM s-a văzut „driblat” de către Partidul Comunist Reformator, având o siglă foarte asemănătoare, Vladimir Voronin & Ko pare hotărât să folosească acelaşi procedeu pentru alegerile municipale din 14 iunie curent. Cum altfel s-ar explica desemnarea unui ilustru necunoscut, Vasili Chirtoca, drept candidat la funcţia de primar general al municipiului Chişinău?! Faptul că numele său seamănă izbitor (neplăcut, ca orice pocire de nume!) cu cel al lui Dorin Chirtoacă, trebuie că li s-a părut adevăraţilor comunişti (care nu se reformează niciodată!) tocmai nimerit pentru a-l lansa în luptă, iar hazardul a vrut ca pe lista electorală Chirtoca să fie trecut cu nr. 1, la distanţă de 14 poziţii de Chirtoacă. 

 Diftongul care face diferenţa îi va motiva probabil pe unii, într-un sens sau altul. Ceea ce înseamnă că încă nu am depăşit, fie şi sub altă formă, „votul etnic”. Or, primăria Chişinăului nu este o instituţie ştiinţifică şi nici culturală; alte merite trebuie să fie luate în calcul şi nu prezenţa / absenţa unei vocale, o sau a, neapărat legate ca un mărţişor, oa, în nume. Acestea fiind spuse, m-am gândit să egalizez şansele candidaţilor, adăugând un o sau a acolo unde există promisiunea, oricât de vagă, a unui diftong. Şi astfel am obţinut o listă alternativă uşor mo(a!)dificată:

 

Vasile ChirtOAca

ZinOAida GreceOAnâi

IliOAn COAşu

Oazu (ce inspirată a fost maică-sa, numindu-l astfel) NOAntoi

TimOAtei ŢurcOAnu

SerOAfim Urechean

MihOAi Cârlig

VOAleriu Kimenco

E. MOAscOAliciuc

GrigOAre Pentreco

AnatOAlie PrOAhniţchi

MOArcel DOArii

TOAtiOAnOA TOAmOAcu

OAleg BregOA

Dorin ChirtOAca    

MOAnicOA BOAbuc

IgOAr CaldOAre

 

    Şi dacă tot am venit cu o iniţiativă, o dezvoltăm în continuare – în acelaşi stil… patafizic. De ce s-ar mai cheltui banul public cu alegerile, când primarul general al municipiului poate fi desemnat după numărul de diftongi conţinut în nume?! 

    OK? 

    OAk! OAk! 

 


Cum să fa(bri)ci un miliard?

 

 

Marele „cronopiu” argentinian Julio Cortazar (1914 – 1984) povesteşte, în Ocolul zilei în optzeci de lumi, despre „vocaţii care ating martiriul sau poezia”, aducând „exemplul unui domn care a falsificat bancnote de cea mai mare valoare (mai mică nu ar fi meritat efortul!), printr-un procedeu care a constat în decuparea a două sute de fâşii verticale, de un milimetru grosime, din două sute de bancnote reale, pentru ca apoi să unească fâşiile fără ca să se observe cea mai mică lipitură, şi aşa reuşea să fabrice, cu cele două sute de fâşii, bancnota numărul două sute unu, care însemna câştigul lui” (p. 331-332). 

Mi-am imaginat pentru o clipă cum autorii jafului de 1 miliard de dolari de la BEM (Banca de Economii) stau şi decupează în câte o sută de fâşii bancnote de 100 $, după care lipesc fâşiile la loc fără să se observe lipiturile, pentru a fabrica bancnota numărul 101. Şi aşa, şi tot aşa, zi şi noapte, de nenumărate ori, până reuşesc să obţină primul milion (ştie ce ştie geniul popular care spune că nu trebuie să-l întrebi niciodată pe-un om bogat cum a făcut primul milion) – după care procedura se reia de alte o mie de ori. Şi miliardul e gata!

Sigur, cu bancnote de euro de maximă valoare (500 Euro), lucrurile ar fi mers mai repede, dar bancherii noştri nu sunt oameni cu fiţe – se mulţumesc şi cu dolari de daiboj! Şi aşa, trudind în sudoarea frunţii, fabrică la bani, încât abia dacă reuşesc unii şi alţii – să le spunem pe nume sau îi ştie toată lumea?! – să-i scoată uuu-shor din ţară! Adevărat că şi ţara îşi scoate oamenii la protest în Piaţa Marii Adunări Naţionale, fie şi cu întârziere şi tot din pasa europenilor – dar ce sunt cele câteva zeci de mii de amărăşteni faţă de un miliard de dolari?!

Iar dacă povestea cu decupatul bancnotei de 100 $ într-o sută de fâşii vi se pare prea puţin credibilă în condiţiile Republicii Moldova, am la îndemână altă versiune a evenimentelor – nu mai puţin poetică – datorată… istoriei literaturii. Ei bine, toată vina o poartă nu atât poetul Paul Celan (1920 – 1970), cât traducătorul lui în română Petre Solomon, care a ascuns în verbul a bea (în text, la prezent: bem) din celebra Fugă macabră întreg capitalul BEM, după cum urmează (nu am făcut decât să dau cu majuscule verbul trădător): „Lapte negru al zorilor îl BEM către seară/ îl BEM la amiaz dimineaţa şi noaptea îl BEM/ îl BEM şi îl BEM”. Pe ei, bobor!  

TaguriRFE/RL, Emilian Galaicu-Păun, miliard, BEM, furt, falsificar de bani, R.Moldova, Radio Europa Liberă

În exclusivitate