sâmbătă, aprilie 25, 2015 Ora Locală 04:51

Greenpeace / Pax aeternum

 

În ziua

în care

şi cimitirele

vor deveni

vegetariene,

nu noi, ci

morţii

noştri

iubiţi

ne vor

scoate

de Paştele

Blajinilor

la iarbă

verde.

TaguriBlog, Paștele Blajinilor, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


Zile de bibliotecă

 

Memoriei lui Alexe Rău (23.XII.1953 – 8.IV.2015), directorul Bibliotecii Naţionale (din 1992)

 

Că pedeapsa pentru orice ar fi făcut este înscrisă în chiar felul de a fi al fiecăruia, el unul o ştia ca nimeni altul – grăbit să-şi trăiască, dacă se poate cu anticipaţie, clipa, era mereu pus să aştepte cu orele, uneori şi cu zilele. De cel puţin o săptămână, nu avea stare: nici măcar umblatul la „Nadiuşa” – cum îi zicea cu drag Bibliotecii Republicane din Ch-ău „N. K. Krupskaia” – nu-l mai consola, de unde în prima lună de vacanţă fură nedespărţiţi. Compania cărţilor îi devenise indispensabilă – citind pe rupte, trăia tot atâtea experienţe de mărime naturală câte capodopere îi ieşeau în cale; acum însă ar fi lăsat fraza la jumătate – tocmai el, care aflase „că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate” – la cel mai mic semn de viaţă, al ei. Pornire cu atât mai paradoxală, cu cât în prezenţa fetei gându-i era mai mult la lectura întreruptă din cauza ei când, de dragul lui, ar fi putut foarte bine merge împreună la bibliotecă. Înainte de a se închipui cu ea într-un pat – desigur conjugal, dată fiind educaţia fetei, dar şi extazul lui care n-o scotea din Fecioara Maria – se visa la aceeaşi masă de lucru, în micuţă sală de literatură străină a „Nadiuşei”. Nu peste mări şi ţări, nici la capătul lumii – femeia vieţii lui trebuia să-l caute anume aici. Or, ghemul pe care i-l pusese, tot el, în mâini părea uitat de ea în poală, neatins, doritul fir al Ariadnei dovedindu-se de fapt un fir Bickford aprins la un capăt, al lui, ce avea să-i arunce în aer tăcerea minată. Şi atunci cobora în sala de muzică de la parter, unde, cu căştile puse pe urechi, se închipuia comandantul unui avion supersonic, Tu-144 sau Concorde, pilotând pe teme de Mozart, Beethoven sau Chopin. Lipsit de orice cultură muzicală, se lăsa ghidat după ureche, ascultând „hiturile” clasice cum ar fi Fantezie şi Fugă în Sol minor, Simfonia 40, Sonata lunii etc., etc., iar de curând şi Ave Maria, al cărei prim vers – atâta latină învăţase şi ei la Litere cât să transcrie fără greş: „Ave Maria gratia plena” – îl purta pe buze în chip de sărut promis, să i-l dea fetei. Doar că, de mai bine de o săptămână, ea nu se răspundea – fără nici o explicaţie. La fel cum, în Ch-ău, putea să nu iasă deloc, după ce că el a aşteptat-o o oră bătută în faţa căminului nr. 7. Punctuală în toate, sentimentul timpului îi dispărea cu desăvârşire când era cu el – cel mult se aflau împreună în acelaşi spaţiu, unul lipsit de evenimente. Nici nu se putea altfel, de vreme ce faptele lui erau vorbe, şi vorbele, versuri; or, ea gândea în cifre: „La 19 ani, mama deja m-a avut pe mine…”

                                            * * * * * * *

            Iarna lui ‘85 – ’86 a fost odată iarnă! Venea la „N. Krupskaia” printre nămeţi – bocanci scîlciaţi, costum de catifea reiată ros la genunchi şi în coate, pulorvăr roşu-aprins tras pe-un trup răbegit de frig şi supt de insomnii de te prevedeai printr-însul –, pentru a „face carte” şi a ajunge un adevărat „şoarece de bibliotecă”. O spunea cu o ironie amară, pentru cine putea citi printre rînduri, biblioteca fiind plină de goluri (autori & titluri lipsă, dar şi tomuri golite de orice substanţă) ca un caşcaval. Aici era în elementul său pentru a nu fi nicăieri şi pretutindeni totodată.

                                                 * * * * * * *

            Apariţia ei în uşa sălii de lectură – cum sta el la masa lui, simţi uşa deschizîndu-se altfel, ca pentru prima oară; n-ar fi trebuit să se uite peste umăr, de la Orfeu încoace gestul nu aduce decît pierderi ireparabile! –, nu, nu putea fi ea! refuzase să-l urmeze ori de cîte ori a chemat-o cu el, ba da! apariţia ei în uşa sălii de lectură nu prevestea nimic bun. Din prag, îi aruncă o privire cum ai arunca o bombă artizanală sub picioarele victimei, fără a ţine cont de mulţimea din jur, în numele unei idei, şi făcu stînga-mprejur. O urmă numaidecît. În coridor îl privi lung-lung – avea nişte ochi enormi, cu pleoape grele, de Fecioară Maria din icoanele bizantine; cînd şi-i deschidea, brusc, a mirare, parcă năştea doi gemeni odată –, apoi îi spuse pe un ton neutru, ai zice sine ira et studio, numai o limbă moartă putînd reda întreaga nepăsarea din voce: „Te urăsc de moarte”. Era o zi însorită de sfîrşit de feb...mart; în lumina din coridorul bibliotecii păreau două insecte preistorice prinse într-un chihlimbar enorm, pe care tot ea îl tăie din interior, cu paşi mici şi iuţi de fierăstrău, pe scara unghiulară, în muchii reci nervoase. Cît o urmări fascinat – trecerea ei de pe-un palier pe altul, enjembement în Sonete-le lui Eminescu – se făcu primăvară. Căderea ţurţurilor... topirea zăpezilor... natura-mamă ieşind din amorţire... Îl dădu în călduri. Nimeni nu s-a clintit din loc cînd reveni în sală – altfel scîrţîie o uşă pe care-o deschizi în fiecare zi! –; abia dacă făcu doi-trei paşi în interior cînd o bucată enormă de tavan se prăbuşi cu zgomot exact peste masa lui. În aceeaşi clipă toate privirile se răsuciră de la locul căderii spre el, ne-la-locul-lui. Rîdea. Rîdea-n gura mare, gîlgîitor, ca de-o glumă bună. De la plecarea ei – „Pe veci pierduto, vecinic adorato !” – n-a trecut nici un minut. Aruncă o ultimă privire „rămăşiţelor pămînteşti” ale poemului, acum îngropate sub grămada de moloz, împreună cu cărţile luate cu împrumut. Deasupra mesei, la cca jumătate de metru în aer, îngerul Gabriel i se arătă mîhnit şi înfricoşat şi schimbat la faţă, dar tînărul era prea grăbit ca să-l vadă. O rupse de fugă pe uşă, s-o ajungă, chit că nu mai avea cum s-o întoarcă. „Tare de înger!”, auzi din urma sa, fără a înţelege la cine se referă vocea. Trecu glonţ pe lîngă garderobă – n-avea timp de pierdut! –; afară, o zări la nici o sută de metri de clădirea pe care tocmai o părăsise. Încremenită locului, ca femeia lui Lot, de sare, privea ţintă la geamurile de la etajul trei ale sălii de “Literatură străină”, acolo unde... „Ce-a căzut aşa?...”, îl întrebă. „Îngerul, îi răspunse, cu jumătate de gură şi, pentru sine, al meu”. Pînă-n seară aveau să cadă ambii, fiecare prin celălalt.

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă, Alexe Rău necrolog


…şi noi, ce vrem?

 

Vizita – de data aceasta, privată – a domnului Traian Băsescu în Republica Moldova, la doar câteva luni de la încheierea mandatului prezidenţial, s-a bucurat de toată atenţia mass-media, şi asta deoarece ex-preşedintele României nu vorbeşte cu gura purtătorului său de cuvânt asemenea preş. (ierte-mi-se abrevierea!) moldav Nicolae Timofti, ci prin viu (ba chiar foarte viu) grai. Baia de mulţime, conferinţa de presă, decorarea de către preş. N. Timofti cu ordinul „Ştefan cel Mare”, totul i-a confirmat lui Traian Băsescu – dacă mai era nevoie?! – că Basarabia rămâne nu doar proiectul său de suflet, ci şi fieful său electoral. Asta după ce, aparent, a ieşit din Marea Politică – de pe Dâmboviţa, da; şi de pe Bâc?!...

Întrebarea moarte n-are, în contextul în care Traian Băsescu şi-a reafirmat (fără a depune o cerere în acest sens) intenţia de a solicita cetăţenia moldovenească. Or, de la simplu cetăţean al Republicii Moldova la preşedinte al acesteia nu-i decât un pas, nici măcar nu-i nevoie de alegeri directe, suficient fiind votul Parlamentului. Subiectul rămâne deschis, căci ex-preşedintele român numai de susţinători nu duce lipsă în Basarabia, acum mai derutată ca niciodată. (Mai trebuie să amintesc, odată-n plus, de orizontul de aşteptare al moldovenilor după scrutinul din 30 noiembrie 2014 şi cu ce s-au ales de facto?!...)

Las aşadar locul comentatorilor politici de toată mână să proiecteze fel de fel de scenarii, eu întorcându-mă la primele alegeri ce-au adus alternanţa, din România anului 1996. Citez din Fals tratat de manipulare al Anei Blandiana, Humanitas, 2013:

„Mi-a răspuns chiar el şi eu i-am spus cât de rău îmi pare că nu putusem să fiu în noaptea trecută în Piaţa Universităţii şi cât de mult îl invidiez că a fost acolo. Nu ştiu dacă a ascultat ce-i spuneam şi nu ştiu dacă a înţeles, pentru că m-a întrerupt întrebându-mă ce vreau.

  • Vreau să te felicit, i-am răspuns, am sosit acum două ore din Irlanda şi Mexic şi…
  • Tu ce vrei? a repetat el grăbit şi ocupat, cu aerul că se află în cursul unei complicate împărţiri în care trebuie să-i dea fiecăruia ceva şi nu are timp de pierdut. Să spun ce vreau şi să las pe altul la rând.
  • Ce să vreau? am întrebat uimită.
  • Ce funcţie vrei, ce ceri, mi-a explicat el agasat, dar stăpânindu-se.
  • Ce să vreau? am repetat eu, începând să înţeleg, nu vreau nimic, am spus întotdeauna că nu vreau nimic. Vreau să vă faceţi datoria ca să pot să mă întorc la viaţa şi la cărţile mele fără remuşcări. Vreau ca toţi cei care vreţi ceva să nu vreţi numai pentru voi, ci şi pentru ceilalţi. Şi am închis telefonul”

Probabil aţi înţeles că la celălalt capăt al firului se afla Emil Constantinescu, preşedintele abia ales al României, la ascensiunea vertiginoasă a căruia a pus umărul şi Ana Blandiana (o va regreta mereu, dar asta-i soarta intelectualilor implicaţi; „În timp ce noi avem idealuri, oamenii politici urmăresc interese”, o tot repetă de-atunci).

Revenind pe meleagurile noastre, dacă nu cumva la oile – pardon, la mieii de sacrificiu, că tot suntem în preajma Sfintelor Sărbători – noastre, parcă-i văd pe „intelectualii lui Băsescu” (de ce nu şi ai lui Vlad Plahotniuc, Vlad Filat, iar mai încoace şi ai lui Iurie Leancă) de la noi cum îşi croiesc deja costumele de consilieri prezidenţiali, miniştri etc., chit că împăratul (republican, dar având aceeaşi orbire… monarhică!) e gol. Se va găsi oare vreunul, oricine va ajunge în fruntea piramidei statale, să nu-i ceară decât „ca toţi cei care vreţi ceva să nu vreţi numai pentru voi”? 

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


Copilotul merge la munte

 

şi nu de unul singur, ci cu un întreg avion de pasageri & membri ai echipajului, luaţi de-a valma pe nepregătite într-o „excursie” alpină ad-hoc, de unde toată lumea se îndrepta spre Düsseldorf. Teribilul scenariu pus în practică de copilotul Andreas Lubitz a dat peste cap nu doar vieţile a 149 de oameni (plus una, a sa; altminteri, am observat că ori de câte ori poliţia sau autorităţile anunţă numărul de victime ale vreunui atentat – iar anul acesta au avut loc destule, începând cu cel din redacţia ziarului parizian Charlie Hebdo –, se iau în calcul doar vieţile celor ucişi, nu şi ale ucigaşilor & kamikaze-lor), ci şi sistemul de securitate întărit, dacă nu de-a dreptul blindat, după atentatele din 11 septembrie 2001. Or, tocmai acest sistem de securitate s-a întors, iată, împotriva comandantului navei, care a încercat să forţeze uşa cabinei închise pe dinăuntru timp de zece minute – cum să nu-mi amintesc aici de alte „zece îngrozitoare, nesfârşite minute în aşteptarea morţii” ale tânărului F.M. Dostoievski, condamnat la moarte prin împuşcare «за чтение вслух запрещенного письма литератора Белинского литератору Гоголю…»)?! –, fără succes. Nu-i adevărat că moartea unui singur om este o tragedie, moartea a 100 de oameni deja statistică – în cazul de faţă, o dramă personală (oricare i-ar fi numele: angoasă, depresie) antrenează o tragedie colectivă de proporţii în stare să zguduie o lume-ntreagă. Nu m-aş mira deloc să se vorbească, la un moment dat, de „efectul Andreas Lubitz” sau, generalizând, chiar de „efectul copilotului”, la fel cum nu-i exclus ca fapta lui îngrozitoare să le dea idei unor „Herostraţi” ai timpurilor noastre.

            Nu cred să existe vreun om pe faţa pământului care ar fi vrut să fie în pielea cancelarului german Angela Merkel – de departe politicianul nr. 1 al planetei la ora actuală – în momentul în care a ieşit în faţa presei spre a denunţa monstruozitatea săvârşită de către unul din concetăţenii săi. Un gest responsabil, ce presupune tărie de caracter şi simţ moral. (Nu ţin minte să fi schiţat cineva din autorităţi vreun gest similar după doborârea avionului malaiezian de către separatiştii din Doneţk…) Inimaginabil ce se întâmplă în inimile părinţilor lui Andreas Lubitz, ajunşi şi ei la faţa locului, după ce au aflat cauza tragediei. (Dacă avionul a coborât în pantă timp de 10 minute, viaţa lor se va prăbuşi de-acum înainte câte zile vor mai avea de trăit…) Nici rudelor celor 149 de victime nu le vine mai uşor, acum că le travail de deuil stă să înceapă, odată cu strângerea rămăşiţelor (cu adevărat!) pământeşti & identificarea pe cât posibilă a corpurilor – compasiunea autorului acestor rânduri pentru ei este nesfârşită!

 

            * * * * * * *

            Ierte-mi-se paralela: ni se tot spune că Republica Moldova se îndreaptă, „la înălţimea de croazieră”, spre Uniunea Europeană; or, comandantul de navă (preşedintele Nicolae Timofti) nu doar că a părăsit cabina, dar pare-se nici n-a călcat vreodată în cockpit. Între timp, s-au schimbat trei prim-miniştri (copiloţi, dacă urmăm aceeaşi logică) – Vlad Filat, Iurie Leancă, Chiril Gaburici –, dintre care primii doi ceva mai experimentaţi în ale politicii, iar ultimul neavând NICI O ORĂ de zbor în înaltele sfere ale puterii (şi căruia i se încredinţează, totuşi, un aparat relativ nou, mai degrabă de fabricaţie rusească decât europeană sau americană – nu tu A320, nu tu Boeing, ci Ан-148 sau Як-40! – datând din august 1991, cu circa trei milioane şi ceva de suflete la bord), şi nici barem stofă de comandant de navă. Încotro acum, Republica Moldova?!...         

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


„Viaţă mai multă”

 

O frază ca un fir de metal, autentificând opera unuia dintre cei mai importanţi prozatori români contemporani, Alexandru VLAD (1950-2015): „În viaţă omul priveşte nu înainte, ci încotro e viaţă mai multă…” (Ploile amare, ed. Charmides, 2011, p. 90); la fel de bine se poate cita din oricare altă carte a regretatului nostru prieten, căci „ceea ce individualizează scrisul lui Alexandru Vlad este, banal spus, formidabila adecvare a stilului la conţinut” (Tudorel Urian).

Alături de Liviu Antonesei și Emilian Galaicu-PăunAlături de Liviu Antonesei și Emilian Galaicu-Păun
x
Alături de Liviu Antonesei și Emilian Galaicu-Păun
Alături de Liviu Antonesei și Emilian Galaicu-Păun

Nu-i mai puţin adevărat că şi omul în carne şi oase a fost de-o vitalitate debordantă (niciodată însă strâmtorându-i pe alţii!), de unde şi generozitatea scrisului său. Fără să fie un autor prolific – câteva volume de proză scurtă, dintre care Aripa grifonului lua premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, în 1980; două-trei romane (& unul în lucru, despre care mi-a vorbit la Iaşi, în octombrie trecut), dintre care Ploile amare a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din România şi cu Premiul Academiei Române, în 2011; câteva culegeri de schiţe (formidabilele lui editoriale!) & note de călătorie; prezent în mai multe antologii; la toate astea adăugându-se traducerile sale din Joseph Conrad, W.H. Hudson, Vladimir Tismăneanu, Alberto Manguel ş.a.–, cuvântul care i se potriveşte cel mai bine e mult. Şi în viaţă, şi în creaţie. Care, la el, formează un tot întreg.

I-am prezentat, de-a lungul anilor, câteva titluri în cadrul emisiuni mele Carte la pachet – sunt de găsit pe site –, n-am apucat însă, deşi mi-aş fi dorit cu ardoare acest lucru, să înregistrăm nici un dialog pe teme socio-culturale, dânsul fiind şi un redutabil polemist & vorbitor cum rar se întâmplă. Fermecător în toate, Alexandru transforma comunicarea într-un „ceremonial al rostirii pedant, preţios, cu o mişcare amplă şi, paradoxal, firească” (Irina Petraş); cu nelipsita-i pipă în dinţi, aducea a personaj de roman melville-an (ştia pe din afară pasaje întregi din Moby Dick, pe care-l preţuia enorm), spunându-se pe sine şi rostuind înţelesurile lumii. În cei aproape 25 de ani de când ne cunoaştem, nu l-am auzit niciodată vorbind „ca să nu tacă” – Sandu punea viaţă în tot ce spunea, prin viu grai sau în scris.

Apropo de scris, toată lumea ştia că Alexandru Vlad se are bine şi cu poezia, revista Vatra publicând de-a lungul anilor vreo duzină de poeme, la intervale mari de timp, de fiecare dată însă câte unul singur. Părea un ritual al lui, încă unul pe lângă cel al povestitului. Ei bine, ultimul (la ora la care scriu aceste rânduri) număr de Vatra, nr. 10/2014, conţine un poem care m-a lăsat pur şi simplu bouche bée, fără să citesc însă premoniţia (cum vai! n-am ştiut-o citi nici pe a lui Ioan Flora, care-şi intitula ultimul volum de poeme chiar aşa: Dejunul sub iarbă!), nici nu ascunsă printre rânduri, ci rostită à haute voix. Iată-l:

 

Evoluţia sentimentelor

 

Şi uneori, ca din senin mi-e dor de ea.

Atât de fin, atât de puţin

Că încremenesc în mijlocul unui gest.

 

Ea nu mai există, ştie asta toată lumea,

Nici eu, dacă mă gândesc bine, nu mai exist,

Şi cum poate cuiva care nu mai există să-i fie

Dor de cineva care nu mai există?

 

Pentru că-ntre timp am dispărut şi eu,

M-am scurs în crăpăturile dintre podele

În tubul cu pastile rămas deschis

În călimara cu cerneală uscată.

 

După cum se ştie dorul usucă lucrurile.

 

Textul mă răvăşise, şi i-am scris pe e-mail câteva cuvinte în acest sens. Ce credeţi că mi-a răspuns a doua zi Sandu? Două rânduri, plus semnătura:

 

            Eu nu scriu poezie, dar pun seara o coală albă pe birou şi ma culc.

            Dimineaţa mă uit – de obicei nu este nimic, dar uneori...

            al.vlad

 

            Acum stau şi mă întreb dacă în dimineaţa zilei de 15 martie, când neuitatul nostru prieten a închis ochii, poezia nu i-a lăsat un ultim mesaj pe coala albă de pe birou… Şi dacă da, care o fi acesta?

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Paun, Alexandru Vlad, Radio Europa Liberă


Tradus în viaţă

Eleonora Păun (1943-2015)

 

(dacă nu cumva, vai! în moarte), după ce că-l tălmăcisem din franceză-n română, Jurnal-ul de doliu al lui Roland Barthes, Cartier, 2009, m-a ajuns din urmă, astfel încât pot să-mi apropriez textul (deloc) străin începând chiar cu această notă datând din 18 ianuarie 1979: „De la moartea mamei încoace, nicio dorinţă de a mai «construi» ceva – decât în scriitură. De ce? Literatura = singura regiune a Nobleţei (cum era mama).” Acum nu mai ştiu – fie sub influenţa lui Barthes, fie dintr-un impuls „faustic” de-a opri clipa, am notat, la doar câteva ore de la stingerea mamei, în seara zilei de 8 martie curent, aceste rânduri:

            Mama în oglinda cernită

                 poEM fără cuvinte

            (∞.I.1943 – 2015.III.∞)

            Cum însă nu vreau să-i închid ochii şi în text, după ce că am făcut-o în viaţă, o readuc pe mama vie, aşa cum am văzut-o la 70 de ani, în 8 ianuarie 2013.  

            * * * * * * *

            Cei 70 de ani de-acasă, ai mamei        

Puţini oameni au norocul să fie aduşi pe lume de-o femeie cu nume de pasăre!

La ora la care vedeam lumina zilei, maică-mea Eleonora (n. Păun) îşi schimbase de mai bine de-un an „penetul”, intrând în casa & numele tatălui, nu şi alura de măiastră (albăstrimea nesfârşită a cerului senin am citit-o pentru prima oară în ochii ei!). Aşa apare în chiar prima mea amintire, din primăvara lui 1966, stând în pragul casei în contre-jour – soarele amiezii îi sufla în aur profilul! –, gata să intre sau să iasă, nu mai ştiu azi, ea însăşi în chip de… uşă întredeschisă a unei alte vieţi (cea a fratelui, care avea să vină pe 5 august). Ani de zile am purtat cu mine icoană acelei clipe, ca pe-o sfântă relicvă imaterială, adevăratul certificat de naştere a conştiinţei de sine ce se definea în raport cu celălalt (care abia urmă să vină pe lume), înainte ca s-o „fixez” într-un poem, sang d’encre (vezi Arme grăitoare, Cartier, 2009, p. 13-15), à jamais! Şi astăzi, retrăind acea mirare de a fi (al mamei, cum altfel?! şi mama, numai a mea!), mă cred literalmente în sânul lui Dumnezeu, înainte de căderea în lume – nu ştiu prin ce minune atunci am înţeles pe loc, fără să mi-o fi spus cineva, că „raiul pe pământ” tocmai lua sfârşit…

De-atunci şi până-n ziua de azi, tot mama a făcut astfel încât aflarea noastră pe lume să se întâmple, dacă nu sub „cele mai bune auspicii” (ierte-mi-se clişeul), cel puţin în demnitate. Fără să se dea mare sau s-o facă pe deţinătoarea adevărului în ultimă instanţă (bărbaţii familiei au încă multe de învăţat la acest capitol!), ci într-un mod cât se poate de firesc, aş zice chiar taoist (vezi Cartea despre Tao şi putere, în special cap. 76: „Omul la naştere este slab şi plăpând/ iar când moare e tare şi ţeapăn;/ cele zece mii de lucruri, iarba, copacii/ la naştere sunt firave şi fragede/ iar când mor sunt ofilite şi-uscate./ Deci ceea ce-i tare şi ţeapăn/ pe drumul morţii apucă,/ ceea ce-i slab şi plăpând/ pe drumul vieţii apucă…”), prezenţa sa „firavă & plăpândă” ne-a făcut viaţa mai suportabilă, iar lumea din jur ceva mai primitoare. Şi dacă-i adevărat că „plin de merite, şi totuşi în chip poetic locuieşte omul pe acest pământ” (Hölderlin), fie ca acel om să se facă… o femeie, mama! Cei 70 de ani ai ei, abia împliniţi, sunt iată – înzecit! – cei şapte ani de-acasă, ai noştri. De unde regretata mea bunică Emilia a fost şi rămâne, pentru sufletul meu, un fel de… Vechiul Testament legat în propria piele (acum, de când e „oale şi ulcele”, vai! mai degrabă – pe tăbliţe de lut), mama este chiar Noul Testament, cu tuspatru Evanghelii ale Fiului topite-n una singură, şi care se întrerupe undeva pe la „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi nu aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic…” (1 Corinteni 13, 1-13), pentru a nu se mai ajunge niciodată la Apocalipsă!   

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


Cuvânt are Marcela Benea

 

Fără alte cuvinte, reproduc mai jos, respectându-i verticalitatea, un poem magistral semnat de Marcela BENEA, recitat în premieră absolută la Noaptea Cărţilor Deschise de la Librăria din Centru din Chişinău, în prezenţa unui public numeros venit punctual la întâlnirea cu scriitorii ce s-au anunţat pentru Maratonul poetic, întâlnire la care tocmai… scriitorii – cu câteva excepţii notabile: Vasile Romanciuc, Eugen Lungu, Lucia Ţurcanu, Radmila Popovici-Paraschiv, Aurelia Borzin, Nicoale Popa, Alexandru Cosmescu, Ghenadie Nicu, Alexandru Corduneanu, Dumitru Crudu, Virgil Botnaru (ierte-mi-se dacă l-am uitat pe careva!) – au strălucit prin absenţă, situaţie pe cât de insolită, pe atât de paradoxală.

O mare voce a poeziei române din Basarabia a rostit un text în care spiritul lui Blaga se intersectează cu cel al lui Borges (şi unul şi altul clătindu-şi ochii într-o renumită parabolă chinezească, „Zhuang zi visând că este un fluture”), şi ale cărui versuri m-au urmărit mult timp după aceea, vrăjindu-mi de data aceasta nu auzul, ci urechea interioară. Nicio notă falsă, niciuna stridentă – poema e limpede ca apa în cursivitatea ei şi totodată este tulburător de neliniştitoare. Abia născută (din câte ştiu, poezia-i inedită), dă senzaţia că există dintotdeauna, şi că face parte din însăşi natura lucrurilor. Căci – de la Heidegger citire – în chip poetic locuieşte omul pe pământ, doar că e nevoie din când în când să i se amintească asta, chiar şi/mai cu seamă în vremurile sărace. Or, exact pentru asta sunt făcuţi poeţii. Născuţi, nu făcuţi...

Odată pentru totdeauna, cuvânt are Marcela Benea:

Ticsite pe un singur pământ

                          Lui Eugen Lungu

Şi dacă noi suntem visul colorat al cuiva?

Tu nu visezi?

Eu de fiecare dată visez imposibilul.

Ultimul vis a fost cu un râu alb

de lapte

pe care nu am avut curajul să-l trec

(îl voi trece oare vreodată?)

 

Pasărea atunci când doarme

crezi tu că nu-şi retrăieşte zborul

în vis

nu-şi visează trilurile

seminţele

gâzele adăpostite în

scoarţa copacului?

 

Întreaga pădure virgină

tresare prin somn

visând pe cineva

care niciodată n-a trecut

pragul ţinutului său

verde şi liber.

 

Mereu stăm ticsiţi în visele altora

şi ei în visele noastre;

fără să ştim

fără să ştie

fără să vrem

fără să ne voiască

stăm în visele cele mai înşelătoare şi tainice

indiscrete şi indecente şi minunate.

În fine, ce fantezist, ce hoţ

ce lighioană ireproşabilă

e visul visului!

 

Şi ce oroare, şi ce fascinaţie

e să fii văzut tu în visul cuiva

în altă lumină decât în lumina ta!

Şi în genere, Doamne,

ce halucinantă poveste

e viaţa reală luată-mpreună

cu viaţa ireală, din vis,

şi totul şi toate

ticsite pe un singur pământ,

iar în pământ oasele albe

ce nu visează deloc

din simplul motiv

că sunt inaccesibile visului.

TaguriBlog, Marcela Benea, Noaptea Cărților Deschise, Librăria din Centru Chișinău, Maraton poetic, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Libera

În exclusivitate