marți, septembrie 02, 2014 Ora Locală 09:40

Acum 20 de ani

 

(Independenţa nu avea decât trei anişori şi patru zile!), pe 31 august 1994, se stingea bunică-mea Emilia, fiinţa cea mai luminoasă din câte-am cunoscut vreodată-n viaţă, şi tot în aceeaşi zi (ceva mai devreme totuşi, şi fără să bănuiesc nimic) semnam contractul pentru volumul de poeme Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, ce urma să apară în toamna aceluiaşi an, la Editura Dacia din Cluj-Napoca. De-atunci, Ziua Limbii Române are pentru mine şi un gust amar, de pierdere…

            …şi tocmai pentru că nu m-am împăcat niciodată cu acea pierdere, bunica apare în toate cărţile mele de versuri, de la Yin Time la Arme grăitoare, în chip de – împrumut de la Goethe pluralul… Majestăţii – Mumele, şi ca personaj nodal – altminteri, singurul prezent în toate cele zece capitole – în romanul Ţesut viu. 10 x 10, Cartier, 2011 (ediţia a doua, 2014), din care voi cita un fragment, întru aducere-aminte.

 

            * * * * * * *

 

            Acum, requiem aeternam. Ziua de lumină se ridica în capul oaselor de pe perna lui de insomniac; degeaba i-ar fi poruncit: “Ia-ţi patul şi mergi!” – de câţiva ani încoace, 31 august avea, pentru el, picioarele întinse sub pătura de iarbă unde-şi doarme somnul de veci mama mare. “Cum o fi ea, acolo?, nici nu reuşise bine să-l formuleze, că gândul a şi prins a scormoni în ţărână, ca porcul, Oare aş recunoaşte-o?...” Închise ochii, cum ai trage sub tine lumea întreagă, să nu rămână cumva afară, c-o pierzi. Se făcea că ţintirimul se transformase într-un teren de joacă pentru copii, toate mormintele erau deschise, reprezentând care o luntre, care o maşinuţă, care un tobogan şi câte şi mai câte jucării din lemn. În jur – nici ţipenie, de parcă i-ar fi înghiţit pe toţi pământul. Perpendicular pe-o moviliţă de ţănă proaspăt escavată era pusă o scândură lată la un capăt şi ceva mai îngustă la celălalt (capacul de sicriu, cum avea să-şi dea seama numaidecât), de-o parte aşezându-se el, de alta – bunica. Nu reuşi din prima s-o desprindă de pământ – “Că doar n-o fi prins rădăcini”, îi trecu prin minte –; şi acum se chinuia din răsputeri să contrabalanseze, dacă nu prin propria greutate, cel puţin printr-un efort de voinţă, mănunchiul de oase de la capătul îndepărtat. “Grea pierdere”, i se mai răsuci prin creier, aparent fără legătură, când de-odată lemnul scârţii prelung şi bătrâna săltă în sus, ca pe braţe. Odată echilibrul aruncat în aer, lucrurile se precipitară într-un ritm infernal. Cum se dădeau în scrânciob aşa, el cu bunica, de fiecare dată când reuşea s-o scoată din pământ, ea se arăta mai tânără cu o poză din albumul familial, iat-o ultima dată “scoasă-n patret pentru bolentin” (vorba ei) cu doar câţiva ani înainte de a se prăpădi, apoi surprinsă la ţară, trebăluind pe lângă casă, în fiecare din vacanţele pe care el le petrecea, împreună cu frate-su, la U-eşti, până la acea fotografie de epocă, cu zimţişori, din 1968, când tatăl lor, ofiţer în aviaţia maritimă, sosi în concediu militar pentru o săptămână, ocazie cu care fotograful satului “i-a tras în chip” – aici şirul de bunici în descreştere din albumul de familie se întrerupe brusc, imaginaţia urmând a desăvârşi restul –, femeie în putere, purtând de grijă casei, bărbatului, celor doi copii, soacrei (într-un singur an – şi ce an, 1946! – şi-a îngropat soacra, unul din băieţi, ăl mai mare, “cuminte ca o fată mare”, nu uita sa adauge; şi-a ridicat casa), mamă, iarăşi mamă, nevastă tânără, mireasă, logodnică (“Ai să mergi după mine?”, a întrebat-o tânărul pistruiat, cu părul în flăcări, după slujba de duminică), fată mare, fetiţă, şi-n cele din urmă cocuţă în leagănul de lemn, pe tălpige, prin care au trecut, succedându-se aproape anual, alţi zece fraţi şi surori. La istlalt capăt al scândurii ­– …n, în creştere (uşor de zis: “când era d-un an, parcă era de cinci; iară când fu de cinci, parcă era de cincisprezece...”), în căutarea mitului [personal], pe care-l schimbă o dată cu vârsta: Wunderkind, Romeo şi Julieta, Don Juan, Faust... Pe neprins de veste întreg ţintirimul se umplu de lume, vii şi morţi laolaltă, familiile treceau de la un loc de veci la altul cu dezinvoltura sportivilor care-şi schimbă aparatul la care urmează, din clipă în clipă, să evolueze: bârnă, sol, paralele... Ca Cel de-a zis: „Am văzut spaima cercurilor, pătratelor şi trapezelor goale…”

            Îl trezi o durere surdă în ceafă, având senzaţia că, înainte s-o pună sub maşina de scris ca amortizor, şi-a rezemat capul pe o pernă umplută cu ţărână şi nu cu puf de gâscă şi pene de înger. “Probabil se răsuceşte-n mormânt, săraca, nu se putea smulge din vrajă …n, de când m-am prins să traduc drăcovenia asta. Ce nu face omul pentru bani?! Dar sufletul nu mi l-am vândut...” Vorbă goală – nu punea nici un preţ pe câştig, ceea ce-l interesa era cartea propriu-zisă, dacă o poate preschimba în carne din carnea lui, în ce măsură, şi, mai ales, dacă are sau nu demon într-însul. Nu de alta, dar ea, Bianca Negru, trebuie că era vrăjitoare, dintr-acelea care nici n-au nevoie să zboare la sabat călare pe mătură. Noaptea sabatului, cu lună plină şi cer înstelat, era impregnată în pielea-i bălană, ca îmbăiată în Calea Lactee, din născare. “Cu-cu-ri-gu!”, trâmbiţă la un moment dat perna, “Cu-cu-ri-gu!!”, “Cu!-cu!-ri!-gu!!!” Din maşina de scris ieşi bunica, până la brâu, şi, răsucindu-se în semiprofil spre foaia tipărită, îşi aruncă privirea asupra celor scrise. “Şterge! Şterge tot, îl apostrofă, blând, bătrâna, cum crezi c-au să te iubească fetele când tu le înşiri verzi şi uscate despre o babă?” Vedenia dispăru la fel de pe neaşteptate cum s-a şi ivit, şi nici nu ar fi crezut în vreo arătare dacă, imediat după “bârnă, sol, paralele...”, cu alineat, nu ar fi citit:

            “Când a fost bunica fată...” 

    

                                                                     

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun


Clauza Naţiunii celei mai Defavorizate

Moldova Blog Emilian Galaicu-Paun Audio Program banner

 

În ajunul celei de-a 25 aniversări de la proclamarea, pe 31 august 1989, a limbii române drept limbă de stat şi trecerea la alfabetul latin, Comisia pentru decernarea Premiului Naţional nu a găsit de cuviinţă să premieze nici un scriitor. Aici s-ar putea pune punct, de vreme ce statul şi-a întors demonstrativ faţa de la oamenii de litere, acum tot mai ai nimănui; la rândul lor, aceştia nu au decât să declare greva scrisului, dar parcă-i văd pe câte unii prinşi în campania electorală de la toamnă, pe post de propagandişti de partid, în numele breslei se-nţelege, şi astfel aservind, o dată în plus, cultura noastră unei cauze politice. Care cauză – „europeană”, se-nţelege (o umbrelă tot mai încăpătoare!) – va mobiliza şi interpreţi, şi actori, şi regizori, într-un cuvânt – artişti; fiecare partid cu taraful lui. (Alt taraf, pe care unii artişti au şi început să-l părăsească în grabă, cutreieră actualmente Rusia – dar nu spre a convinge Moscova să ridice embargoul la fructe şi legume, ci pentru a se cere, cu ţară cu tot, în Uniunea Vamală –, la îndemnul socialistului Igor Dodon, acum „moldoveanul nr. 1” al ţării noastre, ce numai de „patrioţi ai Moldovei” nu duce lipsă…)

De ce nu s-au putut mobiliza cei câţiva membri ai Comisiei care reprezentau artele – de la compozitorul Eugen Doga, laureat în 2008 al Premiului de Stat în valoare de un milion de lei, la preşedintele Uniunii Scriitorilor, poetul Arcadie Suceveanu, şi el laureat al Premiului de Stat –, după ce că mai multe instituţii de cultură, dar şi alţi laureaţi ai Premiului de Stat, l-au susţinut pe singurul candidat la Literatură rămas în cursă, este greu de spus, dacă nu cumva tocmai interesul politic de moment şi-a spus cuvântul, printr-o jenantă conspiraţie a tăcerii în jurul lui Paul Goma. Senzaţia că jocurile erau făcute de la bun început, de dragul corectitudinii politice, se amplifică pe măsură ce numiţii membri ai juriului nu se grăbesc să-şi explice absenţa de la şedinţa finală (à propos, şi votul în plic nu s-a putut?! – este o practică acceptată în numeroase ţări), care în cazul candidatului la Literatură s-a dovedit a fi… sentinţa finală. 

Dintr-odată credibilitatea unui sistem construit în toţi aceşti ani, care de dragul „interesului naţional” nu va ezita să scoată din cursă anumite personalităţi incomode – nu atât prin mijloace cinstite, cât prin neprezentare, apelând pentru asta la oameni-curele de transmisie –, s-a prăbuşit. La fel, şi „neafilierea politică” a unor uniuni de creaţie & instituţii ştiinţifice; şi iluzia autonomiei esteticului odată cu ea. („Scrieţi băieţi, orice, numai… să vă [în]scrieţi în partidul nostru!”, astfel s-ar putea răstălmăci, în noile condiţii, apelul paşoptistului Ion Heliade-Rădulescu. Muzicienii & reprezentanţii altor arte să-şi caute sloganurile lor, bune de întors pe toate feţele…) De unde în ultimii ani ai guvernării comuniste prim-planul scenei îl ocupase „Caravana culturii” – această replică peste veacuri a renumitelor „sate potiomkiniene” –, acum există riscul transformării unor bresle artistice în oficine pdl-iste, pd-iste, plr-iste…  

În ciuda faptului că nici un scriitor nu s-a învrednicit anul acesta de Premiul Naţional, Ţara Moldovei nu este în pană de scris, şi nici de citit – editorii continuă să scoată cărţi; librăriile sunt deschise, unele şi sâmbăta şi duminica; autorii îşi lansează opusurile chiar şi în perioada estivală în faţa unui public când mai numeros, când mai select… Or, în ultimă instanţă, prin neacordarea Premiul Naţional nici unui scriitor, Comisia prezidată de Primul ministru, în componenţa căreia se regăsesc mai mulţi miniştri & funcţionari de stat, tocmai i-a acordat Republicii Moldova (ce-şi datorează existenţa şi Republicii Literelor de la 1989, „anul când Dumnezeu a fost român” – a nu se uita acest lucru), nici mai mult, nici mai puţin, Clauza Naţiunii celei mai Defavorizate. Punct. Capătul nu se vede.  

 Sărbători fericite!


„Câştigă!”

 

August. Luna unor mari pierderi neprevăzute, de unde anul se arăta mai degrabă mănos. La ce bun însă au rodit fructele şi legumele, de vreme ce piaţa de desfacere s-a restrâns ca o piele de şagri, după impunerea embargoului rusesc?! Mai încoace, se pare că nici zahărul moldovenesc nu mai corespunde înaltelor standarde ale Роспотребнадзор-ului, instituţie independentă bătută de vânturile politice ca o trestia (gânditoare) de zahăr, de dorit… cubaneză.    

În tot acest timp, zeci de panouri publicitare care au „bandajat” spaţiul vizual al capitalei – spaţiu altădată destinat păsărilor –, „leagă pe ochi” cu promisiuni care mai de care mai aiuritoare. (Între paranteze fie spus, se pare că metrul pătrat de publicitate orăşenească aduce Primăriei mult mai mulţi bani decât hectarul de cernoziom, păcat doar că asta nu duce şi la nişte străzi asfaltate mai acătării, ca să nu mai vorbim de un sistem de drenaj al apei de ploaie adaptat unui oraş care trebuie să facă faţă unor intemperii de genul celor din vara aceasta.) Trec peste panourile explicit politice, dintre care cele ale lui Igor Dodon şi ale lui Renato Usatâi sunt plasate strategic la toate intersecţiile, ca nişte crucifixe pravoslavnice, dacă nu cumva ca nişte uriaşe panouri solare ce-şi propun să capteze „lucoarea de la Răsărit”. Privirea mi se opreşte asupra unor anunţuri de genul: „Cu – şi se dă numele băncii & logo-ul acesteia – câştigi 100.000 lei plus 5.000 lunar…”, sau: „Cu – şi se dă numele altei băncii & logo-ul acesteia – poţi lua un credit în valoare de 100.000 lei…” etc. Ca şi cum s-ar fi înţeles între ei, bancherii se arată de o generozitate jenantă, tocmai în luna în care atât Ministrul Agriculturii, cât şi Primul Ministru depun eforturi considerabile pentru a cumpăra, fie şi pe mai nimic, producţia de fructe & legume a fermierilor, sau cel puţin pentru a le permite amânarea rambursării unor credite bancare. Or, în contextul actual, slogan „Câştigă” – după care urmează o sumă cu 5 zerouri – arată ca o indecenţă publică, una în plus pe lângă atâtea altele cu care, vai! se pare că ne-am obişnuit încât nici nu le observăm. (Colac peste pupăză, mai vin peste capul nostru şi rezultatele ultimului sondaj de opinie, care dau câştigătoare nu patru, ci deja cinci formaţiuni politice – dar despre astea, vezi textul colegului nostru Vitalie Ciobanu, Concerte şi sondaje la moldoveni.)

Şi tot în luna august, pe 27, ce va acorda Premiul Naţional – şi el în valoare de 100.000 lei! – în domeniul ştiinţei, tehnicii, culturii, artei şi sportului. Premiul este chemat să recompenseze excelenţa, şi cel puţin în domeniul Literaturii, dacă judecăm după laureaţii din anii trecuţi (Ion Druţă, Dumitru Matcovschi & Nicolae Dabija, Andrei Strâmbeanu, Spiridon Vangheli) – munca de-o viaţă. Bani munciţi, cum ar veni, şi nu „câştigaţi” pe loc, fiindcă o bancă sau alta tocmai îşi promovează imaginea de filantroapă. Nu pot să nu mă întreb, în condiţiile actuale, de unde va lua Guvernul suma necesară – căci, din câte ştiu, la final trebuie să iasă 10 învingători. 10 x 100.000 – iată şi milionul! Şi dacă tot se dau aceşti bani, n-ar fi fost oare cazul să existe şi nişte dezbateri publice cu/despre personalităţile propuse? Asta pentru a scăpa de logica lui „Câştigă!”, logică de loz în plic…  


Autopsie sau vivisecţie?

Moldova Blog Emilian Galaicu-Paun Audio Program banner

Autopsie sau vivisecţie?

 

„Cine ţi-a dat voie să scrii despre cutare sau cutare fapt/fenomen/persoană?!”, aceasta-i întrebarea (retorică, de cele mai multe ori) cu care sunt pus la punct de fiecare dată când scrisul meu deranjează anumite sensibilităţi centrate pe ele însele, dar care nu vor ezita să evoce o cauză măreaţă – de la „valorile familiei” la „ideea naţională”! –, la adăpostul căreia să treacă sub tăcere ceea ce se cere spus în gura mare („Să ragi, să ragi când simţi luminile că mor”, ca să-l citez pe Dylan Thomas). De prisos să adaug că primii care pledează pentru „a nu scoate gunoiul din casă” fie că l-au ascuns, tot ei, sub preş, fie că s-au aşternut preş sub tălpile autorităţilor de orice natură  – de cele mai multe ori, şi una şi alta. „Respectabilitatea numelui” (chirurgul Robert Proust, frate mai mare al scriitorului Marcel Proust, i-a cerut – în scris! – editorului Gaston Gallimard să pună capăt publicării romanului În căutarea timpului pierdut, spre a salva „onoarea familiei”), „pacea socială”, „interesul de stat” etc., etc. constituie tot atâtea pretexte pentru a le cere artiştilor să-şi tempereze pornirile creatoare, atunci când aceştia riscă să înfăţişeze un tablou „fără rame” (ca să preiau inspirata formulă a lui Nichita Danilov) al lumii contemporane, şi nu o vitrină aranjată… à la „satele potiomkiniene”. 

Dintre toate artele, literatura mi se pare de departe cea mai expusă judecăţii „oamenilor de bine” – acei „les braves gens [qui] n’aiment pas que/ l’on suive une autre route q’eux” (Georges Brassens, La mauvaise réputation) –, care se pricep, ca nimeni alţii, la fotbal şi la poezie, şi ţin morţiş să-şi exprime această pricepere în termenii unor judecăţi de valoare frizând… sentinţele definitive. „Cine te controlează?” – fiindcă se presupune că artistul nu poate scrie din capul lui, fără să „dea seama” cuiva, o instituţie superioară/de temut de care depinde întru totul –, este cea de-a doua întrebare chemată să-mi închidă gura; degeaba răspund că, într-o primă fază, critica de întâmpinare, apoi publicul cititor, iar cu puţin noroc şi juriile literare, căci şi instituţia premiilor contribuie la afirmarea unor nume, apreciază (şi nu controlează!) cele scrise/publicate (dovadă, tirajele epuizate ale unor cărţi), având încredere într-un anume autor şi refuzându-i-o, încrederea, altuia. Tocmai credibilitatea demersului artistic constituie garanţia autenticităţii operei literare, fie că place, fie că nu (de bună seamă, nu se poate spune că Céline sau Joyce propun „o lectură de plăcere”); vorba poetului Ion Mureşan: „Adică eu îmi pun grumazul între lucru şi cauza sa,/ adică grumazul meu stă între poem şi cauza sa/ cum stă uterul femeii între spermatozoid şi ovul” sau, în termeni mai populari: „Pun capul la bătaie” pentru ce am spus/am scris. Or, atunci când scriitura propriu-zisă este potenţată şi de o experienţă personală (ca să reiau titlul romanului lui Kenzaburo Oe, Premiul Nobel, 1994), şansele de a da o carte adevărată sporesc semnificativ. Mă gândesc la fresca romanescă în opt volume, În preajma revoluţiei (în special la primele două), de Constantin Stere, dar şi la romanele lui Paul Goma, Din calidor, Ostinato, Arta refugii ş.a. Cărţi scrise „până la capăt” – ceea ce nu se poate spune despre copleşitoarea majoritate a romanelor basarabene postbelice, oricât de curajoase ar fi acestea –, cu riscul de a-i supăra, o dată în plus, pe cei vii, dar dându-le a doua viaţa celor trecuţi în nefiinţă, ele dezavuează „conspiraţia tăceri”, cea mai inocentă manifestare a „robului din noi” (la celălalt capăt se situează discursul justiţiar întru apărarea cauzei pe care ai slujit-o cu zel). 

Altfel spus, fiecare carte nu este atât „o boală-nvinsă”, cât – atunci când lucrul acesta e cu putinţă – diagnosticarea bolii, primul exemplu ce-mi vine în mine fiind Demonii (Posedaţii, într-o altă tălmăcire) lui F.M. Dostoievski, roman în care marele rus surprinde în premieră absolută, pornind de la procesul „nihiliştilor” lui Neceaev, fenomenul terorismului politic, căci şi „şacalul” Carlos în anii Războiului Rece, şi Osama bin Laden în epoca noastră post-industrială, au ieşit de sub mantalele „bombiştilor” (aşa li se spunea revoluţionarilor aparţinând organizaţiei «Народная Расправа», după cele câteva atentate cu bombă la adresa ţarului). (Kafka, portretizând cu lux de amănunte toată birocraţia de stat în Procesul, Orwell dând portretul-robot al Fratelui mai Mare în 1984, Garcia Marquez zugrăvind decrepitudinea oricărei tiranii în Toamna patriarhului etc., etc. sunt alte exemple la îndemână.) Întrebarea mea este dacă se cuvine să numeşti bolile care fie au ucis deja o lume (în cazul nostru, comunismul ar fi cap de listă), fie au infestat incurabil – căci se refuză orice tratament – oameni concreţi? Adică, să practici – în scris – autopsia & vivisecţia?   

(va urma)    

Nota Bene: Profit de vizibilitatea site-ului nostru pentru a face următoarea Declaraţie: Am aflat, din presă, că Ministerul Culturii m-a propus la Premiul Naţional în domeniul Literaturii, de unde eu însumi am pledat, în calitate de membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova, pentru Paul GOMA. A pierde în faţa lui Paul GOMA este deja o nesperată onoare; a câştiga însă Premiul Naţional înaintea Domniei Sale constituie o mare ruşine. Drept care rog să mi se retragă numele de pe lista de concurenţi în favoarea lui Paul GOMA.    

Tagurimoldova, Radio Europa Liberă, RFE/RL, Blog, Emilian Galaicu-Paun, Paul Goma, Premiul Național


Lecţie de recapitulare despre Marea Migraţie a popoarelor

 

            Măreaţa operă de armonizare a geografiei & istoriei naţionale cu politica demografică a început, mult înainte ca termenul geopolitică să fie pus în circulaţie, odată cu colonizarea unor ţinuturi anexate ale căror populaţii băştinaşe fie au fost trecute prin sabie, fie au trecut de bunăvoie – cu arme şi bagaje – de partea colonizatorilor. Ceea ce hărţile strategilor nu au reuşit să acopere, vor desăvârşi aşternuturile – petele umane, ale „sucurilor comune”, iau locul petelor albe; sângele se varsă tot mai rar şi doar – cu puţin noroc! – în noaptea nunţii; unele cearşafuri ajung să dea şi câte două recolte pe an. Nu atât chintalele de grâu (orz, popuşoi, struguri, sfeclă de zahăr etc., etc.) la hectar, cât numărul de locuitori pe kilometru pătrat fac bogăţia ţării; câte ţări, atâtea buzunare, cu fiece neam în buzunarul cui îl are sau trecând dintr-unul în altul, parţial sau fără rest. Cusute unele de altele, acestea formează harta geopolitică a omenirii; (nu) se ştie în care din ele-şi (va) ţine Dumnezeu mâinile. Şi dacă nu cumva, majoritatea buzunarelor fiind sparte, oriunde şi le-ar fi băgat, tot poporul ales şi-l ţine (ca) în palmă. Întoarse pe dos, fiecare prezintă, pe lângă valuta naţională, mărunţişul mai mult sau mai puţin semnificativ al altor neamuri, despre care se afirmă – de regulă, în momentele de criză – cum că ar rupe buzunarele. Numeroşi cetăţeni vigilenţi, trăind de la salar la sala(za)r, sunt gata să pună mână de la mână pentru convertirea minorităţilor, chiar dacă la un curs de schimb mai puţin convenabil majorităţii. În cazuri cu totul şi cu totul excepţionale, Mersul Trenurilor, şi acela dat peste cap – de la „trenurile morţii” spre Auschwitz, de tristă amintire, la neuitatul slogan al anilor ’90 : „Чемодан – Вокзал – Россия!” (numeroasele „trenuri ale prieteniei” nu se pun la socoteală) –, (dacă) mai ţine de curs valutar. Tot aşa, după ce că au pierdut/şi-au luat unul altuia figurile/damele de pe tabla de şah, adevăraţii jucători continuă partida mutând pătrăţelele albe şi negre – câte pătrăţele, tot atâtea potenţiale mişcări, la puterea a patra, după numărul punctelor cardinale –, până când reuşesc să împingă jocul în prelungiri, iar pe tablă nu rămâne niciun pătrăţel alb, iar negre şi mai puţine.

            Dar măreaţa operă de aşezare a omului în ţara lui şi a patriei între frontierele naţionale nu se încheie aici, şi asta deoarece, de cele mai multe ori, omul nu-şi află locul, iar patria nu-şi încape în piele – omul, între semeni; şi patria, de alte ţări. Şi atunci Prestidigitatorul Suprem îşi aduce aminte de tabla de şah de mai sus – una şi aceeaşi pentru numeroase jocuri – şi se întreabă în sinea lui: „Din două, una: fie schimb figurile? fie schimb tablele?”. Iar Încurcă-Lume, fratele său geamăn, îi răspunde fără să-l fi întrebat cineva: „De ce nu două în una: tot omul să-şi părăsească ţara lui pentru o alta, o dată în viaţă, iar patriile să-şi lepede hotarele-n ţărână, ca şerpii pieile lor vechi, o dată la o generaţie?!”. În cele din urmă, după ce-au făcut skandenberg o veşnicie întreagă, fără să iasă nimeni învingător, cad la învoială, sfârşiţi: pe mâna oricui s-ar merge, celălalt să-i dea o mână de ajutor. Ceea ce, în termeni practici, se traduce – cum altfel?! – prin a-i da peste mână. Cât ai bate din palme, se face recensământul populaţiei de pe glob, şi totodată se calculează suprafeţele ţărilor, câte vor fi existat la acea oră, apoi se stabileşte: o dată la o generaţie, fiecare naţiune va primi o patrie pe măsură, în funcţie de numărul de locuitori pe kilometru pătrat. De fapt, va trebui să se deplaseze pentru a o lua în primire – şi astfel începe Marea Migraţie a popoarelor. La data stabilită, toată lumea, cu mic cu mare/ cu căţel cu purcel, se pune-n mişcare – rotindu-se în jurul axei sale, planeta-i iese înainte/pământul îi fuge de sub tălpi –, şi merge, şi tot merge (Ca Cel de-a zis: „Aşa mergeau ei; nu era nimeni în faţă şi nimeni în spate, nimeni la dreapta şi nimeni la stânga”), iar când, la capătul puterilor, ajunge la destinaţie şi se aşează pe trai, tocmai atunci vine ordinul de mobilizare şi se indică o altă adresă. S-o urmeze – riscă să nu parvină la timp a-şi ocupa locul pe-o altă hartă; să rămână acolo unde este – riscă să fie dezlocuită de oricine-şi va revendica făcutul locului aceluia ca fiind pământul făgăduinţei. Cum însă schimbarea frontierelor ar duce la şi mai mari deplasări de populaţie, ca să nu mai amintesc de iminentele pierderi colaterale, în vieţi omeneşti şi bunuri imobiliare, toată lumea se conformează: neamul (cutare) se ridică-ntr-un suflet ca un singur om şi o ia la sănătoasa – dacă nu de bunăvoie, atunci ridicat de neamul (răscutare) şi dus să i se piardă urmă/să nu i se mai întoarcă nici numele. Toate mijloacele sunt bune în lupta pentru pace – anticoncepţionalele versus stimularea natalităţii; „copilul unic” versus „unul al mamei, altul al tatei şi al treilea pentru ţară”; „îl spălăm pă ista…” versus „sau facem altul?!” –, de când cu războiul demografic al fiecărei naţiuni împotriva tuturor celorlalte. Oricum, la data scadenţei, pe-un talger al balanţei se pun cetăţenii, exprimaţi în numărul de locuitori, pe celălalt talger, ţările, exprimate în kilometri pătraţi – Încurcă-Lume urmăreşte ca Prestidigitatorul Suprem să nu înşele la cântar! –, apoi se pune mâna pe abac şi se împarte – acum Prestidigitatorul Suprem are grijă ca Încurcă-Lume să nu se încurce în socoteli – suma la arie, fiecărei ţări/populaţii revenindu-i cât poate duce/stăpâni. Nu are nicio importanţă că-n urma acestei împărţeli unii trebuie să se strămute peste mări şi ţări, iar alţii peste drum – dreapta judecată se bazează exclusiv pe cifre: fiecare naştere e luată în calcul/ nicio palmă de pământ nu-i scăpată din vedere. Mai degrabă îşi scoate o femeie de lume chiloţii în public, fără să observe nimeni, decât să renunţe ţările, care mai de care mai mondene, la graniţele lor – fie că le strâng, fie că sunt mult prea largi. Uitate titlurile de nobleţe, ereditare sau cumpărate, abolite gradele militare, desfiinţate partidele, puse la index mişcările separatiste/unioniste – arpentorul şi moaşa fac de-acum înainte politica acestei lumi.

            Şi tocmai când măreaţa operă de punere în pagină, sub formă de Magna Charta Libertatum, pe două coloane interşanjabile – ţările de-o parte, naţiunile de alta: fiecare-n dreptul celeilalte; dar şi: Plecări şi Sosiri, Pentru Vii – Pentru Morţi, Decît-să-plîngă-mama şi Mai-bine-plîngă-mă-ta! etc., etc. –, a omenirii se apropie de sfârşit, unul din cei doi, ăl cu din două, una, rosteşte ca pentru sine: „Lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa”, iar celălalt, ăl cu două în una, în replică: „’te-n ♂ mea/’te-n ♀ mă-tii!”.

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun


„Cioclea contra lui Putin”

Parafrazându-i pe polonezi, care au lansat o campanie naţională „Mere contra lui Putin”, menită să spargă embargoul Federaţiei Ruse la fructele (interzise!) Made in Poland, chem şi eu la un gest pe potrivă, să-i zicem „Cioclea contra lui Putin”, pornind de la un poem antologic, „…ia şi un măr” (a propos, scris la Moscova acum vreo 3 decenii), al regretatului nostru autor, care ar fi împlinit, pe 4 august curent, vârsta de 66 de ani. Reproduc aici poemul, respectându-i verticalitatea, după care vă spun ce se poate face:

   * * *

„…ia şi un măr,

mai ia şi o prună,

ia şi mai ia

şi muşcă cu dinţii tăi încă teferi!”

Ne aflăm în mijlocul anotimpului

vegetarian,

în noaptea de vară

cu mulţi arici şi luceferi.

Iau şi mai iau şi mănând (poate crăp!)

mere şi prune, mere şi prune…

Maica îmi bagă bucate pe gât,

de parcă frică îi este de ceea ce-oi spune.

Iau şi mai iau şi mă-ndop şi sughiţ,

vinul îl sting pe nerăsuflate,

curăţ o baterie de farfurii,

gustări şi fripturi cum îmi plac,

pipărate.

Iau şi mai iau. Îmi plesneşte cureaua,

burtă de vită îmi creşte sub masă,

gâfâi şi râgâi, beau să vomit

(Vai, ce tortură, vai, sunt acasă!).

Iau şi acest căpşor de cocoş

ce îmi cântase în prag la sosire,

i-am şi sorbit ochişorii, tiu-tiu!

veşnică cântului său pomenire.

Simt o putere crescândă în fălci.

Totuna-i fructul, carne sau os.

Da, sunt atent, n-o să-nghit şerveţelul,

deşi şi acela-i prea poate gustos.

Iau şi mai iau. Încă-un pic mai rezist!

Dacă nu vreţi să vorbesc – nu vorbesc.

Fiţi liniştiţi,

o să-ncapă şi-această

varză călită în maţu-mi,

firesc.

Ochii îmi joacă sătui în orbite,

Iată-s umflat ca şi litera B (bî).

Iau şi mai iau şi aud: „Îţi e bine?”

şi-ntr-un efort optimist zic:

î-hî-î-î…

Aşadar, ce-i de făcut?! Să ne cultivăm grădina, cu o vorbă a lui Voltaire din Candide sau Optimistul, ceea ce nu se referă atât la culturile agricole, cât la grădinile suspendate ale spiritului. Pentru început, invit toţi iubitorii de frumos la un flashmob „Cioclea – 66 de ziua poetului, luni, 4 august, la Librăria din Centru din Chişinău, între orele 16.00 – 18.00, fiecare cu câte un măr în mână sau, dacă vi se pare mai sexy (vezi şi platforma „Citesc deci sunt sexy”), cu câte-o prună, la un moment poetic inedit, în care să citim din creaţia „celui mai trist poet din Europa”, cuprinsă în volumul Antologic, Cartier, 2014 (în paranteze fie spus, îmi aduc aminte că la lansarea cărţii, din 23 ianuarie, artiştii noştri nu-şi dădeau rândul să recite... Să-i vedem acum la treabă!), dar şi inedită (voi lua cu mine manuscrisele poetului, din care am publicat în Antologic doar 7 texte). Preţ de o zi, cartea lui Cioclea va fi mai ieftină cu 1,5 kg de mere şi cam tot atâtea de prune, aşa că cei care vor trece luni, 4 august, pragul librăriei au şansa nu doar să facă o faptă patriotică (şi ce faptă – spargerea embargoului rusesc), ci şi să-şi ia doza de vitamine, economisind pe poezie! Parcă-l văd pe Vasile Bumacov, ministrul Agriculturii din RM, cum dă tonul, muşcând dintr-un măr şi îndemnându-şi concetăţenii:

„…ia şi un măr,

mai ia şi o prună,

ia şi mai ia

şi muşcă cu dinţii tăi încă teferi!”

        

 

 

 

  

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, embargo, Eugen Cioclea


Memoria naşte viaţă de după moarte

 

Succesul extraordinar al literaturii cu caracter memorialistic – fie că-i vorba de jurnale, fie de amintiri sau fragmente din corespondenţa inedită – se explică şi prin faptul că, sătul/dezgustat de „minciuna” literaturii de ficţiune (de cele mai multe ori, colorată propagandistic în societăţile autoritare/totalitare), publicul a înghiţit, adeseori pe nerăsuflate, adevărul în formă pură/brută. La începutul anilor ’90, Jurnalul fericirii, de N. Steinhardt, Dacia, 1991, deschidea calea unei lungi serii de scrieri inedite d’outre tombe ce vor marca primul deceniu românesc de după comunism. Că şi-au făcut efectul – de curăţare morală a unei societăţi profund viciate pe durata ultimelor 4-5 decenii –, că au avut mai degrabă un rol expiator – la urma urmei şi Moise şi-a purtat poporul vreme de 40 de ani prin Pustie, până la moartea ultimului om născut în robia egipteană –, totul depinde de punctul de vedere. Ştiu oameni care şi-au schimbat destinul, făcându-şi-l de fapt abia atunci, după ce au parcurs Jurnalul fericirii sau Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ioan Ioanid; însă la nivel de societate, lucrurile n-au mers la fel de bine cum erau în drept să se aştepte cei care, redactându-şi memoriile, şi-au asumat riscul de a se expune, y compris oprobriului unui public în mare parte conformist, dacă nu cumva complice al oricărui regim la putere. 

 Scriu aceste rânduri la aflarea morţii scriitoarei și disidentei Oana Orlea (1936-2014), fiica pilotului Constantin „Bâzu” Cantacuzino & nepoata prin alianţă a lui George Enescu (bunica sa maternă e chiar Maruca Cantacuzino!) şi legatara sa testamentară, din a cărei carte de interviuri „Ia-ţi boarfele şi mişcă!” citez aceste rânduri cu valoare testamentară: 

    „Generaţia mamei şi cea a părinţilor ei s-au trezit brusc în infern – oameni umiliţi, spoliaţi de toate bunurile, de orice drept, alungaţi din case numai cu un geamantan sau două, huliţi, ajunşi în câteva ceasuri fără adăpost, găzduiţi de rude, de prieteni, până când erau şi aceştia aruncaţi în stradă. Inventarul făcut la luarea în primire a unei proprietăţi este un document impresionant : veselă, tablouri, cărţi – toate adunate de generaţii –, arhive de familie, oi, vite, ce să mai vorbim de lucrurile neconsemnate, care au fost pur şi simplu furate. Li se spunea şi li se repeta acestor oameni că sunt ruşinea naţiunii. Iar eu, mlădiţă a acestei ruşini, eram sfâşiată între nedumerire şi furia de a nu şti care era adevărul. Pe de o parte, mi se spunea că totul fusese roz şi idilic înainte, pe de alta, nu auzeam decât orori despre ai mei. În satul Rogoaza, bunica mea, Annie Diamandy, clădise un cămin cultural, o casă parohială, se pregătea acolo ridicarea unei şcoli – astea le trăisem doar. Şi atunci ? Din ambele părţi mi se părea că sunt minţită – în cel mai bun caz, prin omisiune –, fiecare parte fiind când de bună, când de rea credinţă. Mă pierdeam într-un labirint de întrebări fără răspuns.” 

Or, pentru a ieşi din acest labirint, firul (Ariadnei al) memoriei reface nu atât o biografie (şi aceasta, dată peste cap – este arestată în 1954, la doar16 ani, sub acuzaţia de “complot şi acţiune subversivă împotriva statului”, fiind condamnată la patru ani de puşcărie. Eliberată după trei ani, va fi arestată în 1960 în legătură cu Cazul Ioanid, cu care nu avusese nicio legătură. După, lucrează ca ajutor de sudor pe un şantier din Bucureşti, taxatoare la IRTA, apoi şamponeză la Cooperativa Higiena ş.a.m.d., până la stabilirea în Franţa, în 1980, unde scoate volumele „Une Sosie en Cavale” şi „Les Anées volées – dans le Goulag roumain à seize ans”, ambele la Editura Seuil; vorba lui Dorin Tudoran: „Universităţile Oanei s-au numit Văcăreşti, Jilava, lagărul de muncă Pipera, croitoria puşcăriei Târgşor, Mislea, Malmaison etc.”), cât o epocă, una revolută – cu condiţia să nu se „întoarcă pagina” ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

„Să nu ne răzbunaţi”, cerea cu limbă de moarte Mircea Vulcănescu. Or, eu unul cred că nicio iertare nu-i sinceră atâta timp cât aceasta presupune şi uitare – îmi vine-n minte replica lui Paul Goma, aruncată torţionarilor săi: „Am să vă ne-uit!” –; din contră, abia ceea ce francezii numesc devoir de mémoire deschide calea unei asumări făţişe a istoriei personale şi de neam (al nevoii, y compris). Potenţată artistic, orice faptă capătă o cu totul altă arie de acoperire, şi atunci nu se mai poate vorbi despre „spălarea rufelor murdare în public”, ci de o curăţire lăuntrică, dacă nu chiar de spovedanie (a unui învins, sigur că da, căci învingătorii mai degrabă zăngănesc din arme şi mizează pe tăcerea mieilor de sacrificiu). Altfel spus, abia în scris oricine se poate uita în ochii celui/celor care l-a(u) nedreptăţi cândva, nu pentru a-i(le) reproşa ceva, ci spre a-şi recăpăta astfel demnitatea călcată în picioare. Faptul că unii cititori vor lăsa ochii în pământ poate că-i va determina să nu facă ceea ce, pus pe hârtie (sau pe ecran, dacă mă gândesc la e-book), le-ar fi ruşine să (se) recunoască. La urma urmei, o carte scrisă nu-i doar o boală-nvinsă (ca să-l citez pe Lucian Blaga), ci şi un lung, dacă nu chiar nesfârşit travail de deuil. Cu riscul de a-i mai supăra, o dată în plus, pe cei vii, dar dându-le a doua viaţa celor trecuţi în nefiinţă…   

 

 

TaguriRFE/RL, Blog, Emilian Galaicu-Păun, Oana Orlea

În exclusivitate