duminică, februarie 14, 2016 Ora Locală 10:07

    „Doar 6% din orice populaţie” vs „restul lumii”

     

    Deschizând nr. 10-11/2015 al revistei Vatra, abia primit (mde! presa literară apare cu mari dificultăţi), primul lucru ce mi-a sărit în ochi a fost chenarul negru, de la Sumar, care înconjoară numele lui Florin Manolescu (11 ianuarie 1943 – 13 decembrie 2015). Tristă ironie a sorţii, să ţi se publice în nr. din noiembrie un amplu interviu, pe care să nu mai apuci a-l ceti în decembrie, luna (şi ziua – 13!) trecerii la cele veşnice.

    Cu permisiunea Domniilor Voastre, voi cita integral răspunsul dlui Florin Manolescu la întrebarea lui Iulian Boldea (ce păcat că nu se precizează data interviului, acum istoric):

    – Ce credeţi despre implicarea intelectualilor în politica românească? A fost, de-a lungul timpului, benefică această implicare?

    – Nu ştiu cât de benefică poate fi orice implicare a oricărui intelectual în viaţa politică. În primul rând pentru că nu poţi fi în acelaşi timp în mai multe locuri. Pe urmă, pentru că asta mai depinde şi de intelectuali. Unii îi dau astăzi ca exemplu pe paşoptişti pentru că au intrat în arenă, renunţând la operă. S-au sacrificat, adică, în numele binelui public. Alţii regretă opţiunea aceasta, ca şi cum ar fi siguri că a fost vorba de un sacrificiu sau ca şi când ar fi ştiut cum ar fi arătat opera lor, dacă ar fi procedat altminteri. În orice caz, dacă implicarea unor paşoptişti sau a unor junimişti (Carp, Maiorescu) a fost indiscutabil benefică, pentru perioada interbelică sunt destule exemple de intelectuali a căror implicare de acest tip a fost mai degrabă inoportună, dacă nu de-a dreptul malefică. Când spun inoportună mă gândesc în special la Mircea Eliade, despre care şi pe vremea lui, dar şi mai aproape de noi, s-a spus că în materie de politică a fost un „sucker”, adică un sugaci naiv şi credul (Dumitru Danielopol), ba chiar „un analfabet” (Mihai Şora). Iar când vine vorba despre tot ce s-a întâmplat în România după cel de-al doilea război mondial, cu intelectualii colaboratori ai sistemului, dar şi cu tovarăşii săi de drum, lucrurile sunt şi mai complicate. Sigur, în principiu, implicarea oricărui om de bună credinţă (nu doar a intelectualilor), mai ales atunci când el mai este şi de bună educaţie şi formaţie, nu poate fi decât benefică. De bună credinţă însemnând în politică să pui interesul general deasupra interesului tău propriu. Pe de altă parte, nu cred că poţi cere tuturor să facă acest lucru. Cred că şi problema implicării în politică, şi în general, în conducerea tuturor treburilor publice, ţine de vocaţie. Te naşti sau nu te naşti cu vocaţia de a conduce şi de a-i trage după tine şi pe ceilalţi. Dacă cercetările sociologilor şi psihologilor sunt corecte, vocaţia aceasta se întâlneşte la doar 6% din orice populaţie. Mai ales aceşti 6% contează. Indiferent dacă sunt sau nu sunt intelectuali. Iar până să apară sociologii cu statisticile lor pretenţioase, Biblia, cu vorbele pe care le spune Hristos viitorilor săi evanghelişti, ne-a învăţat ce se va întâmpla cu restul, dacă lipsesc aceste 6%: Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei.” (Înainte să trec la comentarii, nu pot să nu citez, fragmentar de data asta, şi răspunsul la întrebarea: „Ce apreciaţi cel mai mult la om?” – iată-l: „Centrul de greutate. Să fie în el însuşi, nu în afara lui”.)

    Sigur, lucrurile pot fi privite şi dintr-o altă perspectivă. Sunt cunoscute opiniile celui mai mediatizat trio intelectual al României – Liiceanu, Pleşu, Patapievici (le-am prezentat unele cărţi, nu voi stărui aici) –; sună cât se poate de convingător şi profesiunea de credinţă a unui Teodor Baconschi bunăoară: „Dintotdeauna m-a enervat clişeul despre acea presupusă incompatibilitate dintre intelectuali şi politică. Intelectualii au făcut politică în toată Europa modernă, inclusiv în România pre-comunistă şi post-comunistă. (…) E cazul să revenim la bunul simţ care ne spune că o ţară condusă de inculţi sau de minţi viclene – şmecheria «pragmatică» a interlopului de tranziţie – nu se poate dezvolta sănătos. E nevoie de minţi luminate în politică” (Legătura de chei, Curtea Veche, 2013). Întrebarea pe care mi-o pun încă din 1990 este cum să nu devii, odată intrat în politică (sau, treacă de la mine, implicat în societate), din intelectual ce operează cu idei şi concepte, un simplu militant sau propagandist gata oricând să scoată lozinci & sloganuri. (Asta în condiţiile în care avem o intelectualitate pauperizată, din p.d.v. material şi moral, iar „sub un anumit prag de sărăcie, nu mai există nici demnitate, nici discernământ, ci doar ură viscerală, canalizată cinic, într-una din cele mai jalnice exemplificări ale sindromului Stockholm”. Ierte-mi-se aşadar că repet replica de geniu a regretatului Nicolae Sulac – aflat pe patul de spital, după o campanie electorală în care a făcut parte din staff-ul lui Mircea Snegur, perdantul alegerilor prezidenţiale din 1996, pentru care încă nu îşi luase banii promişi, l-ar fi întrebat pe-un mare ştab, venit să-l îmbărbăteze: „Ce au de gând acolo, sus, că eu-s… на грани предательства?!” Chiar trebuie adus bietul intelectual „pe muchie”, ca să fie repus în pâine?!)

    Revenind la interviul dlui Florin Manolescu, aş zice (cu referire la RM), cu o replică din filmul Cabaret, că „cele 6%” ale elitei noastre politice s-au dovedit a fi „nu acele care trebuie 6%”; nu cumva ar fi cazul să se alegă, viitoarele 6%, şi dintre intelectuali?!

    TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, intelectualii și politica


    „Batista pe ţambal” vs îmbrobodirea maselor

    …mai puţin credibilă mi s-a părut perspectiva descrisă de Andrei Năstase în cadrul unei emisiuni TV, aia cu „punerea batistei pe ţambal” pentru o perioadă de un an, răstimp în care s-ar repune în funcţie motoarele economice & structurile administrative ale ţării – în eventualitatea ajungerii în Parlament a celor trei formaţiuni protestatare: Partidul Socialiştilor, Partidul Nostru şi Platforma Demnitate şi Adevăr. Or, atunci când toate sondajele de opinie le acordă primelor două un scor atât de însemnat, încât ar fi în stare să schimbe până şi Legea Fundamentală, cum să te abţii să nu tragi toată plapuma peste tine, lăsându-i benjaminului competiţiei electorale nici nu „batista”, ci „băsmăluţa”, să se şteargă pe gură (doar corectitudinea politică m-a făcut să nu recurg la expresia populară: pe bot)?! Să fie oare cu putinţă o reaşezare a ţării, după toate aceste hurducături din ultimul an şi mai bine, fără să se umble la vectorul politic?! Greu de crezut.

    În anii ’90 maestrul Ion Ungureanu cita adeseori formula: „Să te iei frate cu dracul până treci puntea” – şi ne-am luat, ne-am (neam!) tot luat, nu cu unul sau cu doi, ci Legiune, şi tot pe loc suntem, ba chiar am şi aruncat nişte poduri în aer! De data aceasta, „pactul de neagresivitate” între nişte forţe structural ostile, dintre care PS pledează deschis pentru denunţarea Acordului de asociere la UE, Partidul Nostru pare să fie în solda Kremlinului, pe de-o parte, iar Platforma DA tocmai pe implementarea unor reforme cerute de comisarii europeni mizează, se întoarce, cred, împotriva acestea din urmă – să nu uităm că mare parte din protestatari sunt de fapt votanţii unor partide pretins pro-europene, votanţi dezamăgiţi de prestaţia acestora. Oricâte autobuze ar aduce Renato Usatâi de la Bălţi, oricâţi socialişti ar mobiliza Igor Dodon printre tinerii rusofoni, abia manifestanţii din Piaţa Marii Adunări Naţionale legitimează protestele, prin însuşi faptul de a fi rămas pe loc, în frig şi zloată, pe durata mai multor luni de zile. Cum s-o fi simţit aceştia, când de la tribună li s-au adresat chiar Usatâi & Dodon în persoană (mă întreb unde o fi dispărut, de la o vreme, Zinaida Greceanâi; sau porecla ei de-acum 7 ani, Zina-Carabina, nu dă bine în actualele condiţii)? Şi ce credibilitate vor fi având apelurile unor oligarhi mai puţin barosani de a debarasa Republica Moldova de-un mega-oligarh?!

    Între timp Guvernul de la Miezul Nopţii, odată intrat în pâine, a şi început circul – socotind probabil că mai ieftin te costă să faci oarece ieftiniri decât să dai din greu pomeni electorale, ne-am pomenit cu scăderea tarifelor la gaz, la carburanţi etc. Totodată, proaspătul premier a şi tras o fugă la Bucureşti, după milioanele promise (adevărat, cu condiţia unor reforme!), consfinţindu-şi astfel legitimitatea pe plan extern (de unde, în ţară, a fost contestat de la bun început). Or, aceste ieftiniri în serie – în condiţiile în care gaura din buget depăşeşte probabil gaura de ozon a Terrei – nu-s decât o formă de îmbrobodire a maselor, aduse la sapă de lemn de guvernele succesive, iar acum şi tot mai deznădăjduite după un an de proteste care n-au făcut decât să-i coalizeze – fie şi pe moment – pe socialişti cu europenişti.

    Şi atunci stau şi mă întreb, care-i alegerea cea bună între „batista de pe ţambal” a liderilor protestatari şi „îmbrobodirea maselor” de către Guvernul miezo-noptic?!   

    TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun


    Trei într-o barcă, fără a-l pune la socoteală pe luntraş

     

    Cum să treci de pe-un mal pe altul – luând în barcă doar câte pe cineva, la singular – lupul, capra şi varza, fără să sufere nimeni, decât eventual luntraşul, care-şi va face negreşit bătături în palme de la atâta tras la ramă?

    Se ştie cum – mai întâi duci capra pe celălalt mal, lăsând lupul paznic la… varză. Dacă nu-i vorba de „varză” (în sens de капуста – alias valută forte), şi lupul, şi varza vor supravieţui bine mersi, până se întoarce luntraşul, să-şi reia cursa.  

    Apoi duci varza, doar că la întoarcere nu vii cu mâinile goale, ci aduci capra, care face o plimbare suplimentară, cea de-a doua. Şi tot atunci îmbarci lupul şi-l treci pe celălalt mal, la… varza lui (dacă între timp bietul carnasier n-o fi devenit vegetarian)!

    Acum poţi să-ţi tragi sufletul, înainte de a transfera şi ultima piesă a trioului – capra, la cea de a treia plimbare! (personajul nu vă aminteşte de-un cunoscut politician de la noi, care ba intră într-o alianţă, ba trece pe celălalt mal, ba reintegrează alianţa de guvernare etc., etc.?) – pe malul varzo-lup (sau râpa lupo-varză, la alegere).

    Ce te faci însă când lupul, capra şi varza se pomenesc în aceeaşi barcă, tustrei nerăbdători să ajungă pe celălalt mal?! Întrebaţi-l pe vâslaş, dacă mai rămâne întreg în cele din urmă…

    Şi mai cu seamă, ce te faci în situaţia în care doi din trei vor să treacă un râu, hai să-i zicem convenţional N-u, iar cel de-al treilea, un altul, P-t?

    Punct şi de la capăt – se vede capătul?!...   

    TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun


    Înapoi, la 80-işti!

     

    După ce, acum doi ani, cel mai important premiu poetic din România „schimba prefixul”, fiindu-i acordat primului optzecist cu acte în regulă, clujeanului Ion Mureşan, gest reconfirmat în 2015, dacă nu din punct de vedere valoric, cel puţin sub aspect generaţionist, odată cu premierea lui Gabriel Chifu, în acest 15 ianuarie Premiul Naţional „Mihai Eminescu” revine unui 80-ist în sens… biologic, poetului & criticului literar Gheorghe Grigurcu (n. pe 16 aprilie la Soroca). Nu că n-ar fi meritat; or decizia juriului alcătuit din Nicolae Manolescu (preşedinte), Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelacan, Mircea A. Diaconu şi Ioan Holban, chemat să alegă între Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Nichita Danilov şi Ovidiu Genaru, pare cu atât mai surprinzătoare, cu cât „lista de aşteptare” a generaţiilor ’60 & ’70 părea aproape epuizată (se mai vorbeşte încă de două-trei „restanţe”, cum ar fi Vasile Vlad sau Ovidiu Genaru, dar cărţile par făcute). La celălalt capăt, al listei optzeciste inaugurate prin Ion Mureşan, câteva nume ilustre – regretaţii Alexandru Muşina, Traian T. Coşovei ş.a. – au şi ieşit din cursă, fără a fi baremi nominalizate (ca şi în cazul Premiului Nobel, regulamentul prevede acordarea Premiului Eminescu doar unor autori în viaţă). Cum să respecţi, în atare condiţii, dreapta măsură şi totodată să încununezi cu lauri nu doar cariere poetice împlinite, ci şi cele mai importante voci lirice ale momentului? – iată o întrebare la care-mi vine greu să răspund. Deocamdată, balanţa pare să încline de partea istoriei literaturii, cu o excepţie notabilă – Ion Mureşan, cel mai în vogă poet contemporan – care nu face decât să confirme regula.           

    S-a vorbit mult despre faptul că temutul critic de întâmpinare & polemist redutabil i-a luat faţa poetului cu acelaşi nume, în ciuda unei prese mai mult decât favorabilă acestuia din urmă. L-am căutat, aşadar – acum că poetul a făcut un pas decisiv înainte! –, în antologii, bucurându-mă să-l aflu în O mie şi una de poezii româneşti, de Laurenţiu Ulici, DU Style, 1997, în Antologia poeziei româneşti culte, de Florin Şindrilaru, Teora, 1998, şi cu o selecţie foarte generoasă în Poezia română după proletcultism, de Constantin Abăluţă, Ex Ponto, 2000. Asta fără a pune la socoteală antologiile de autor, de-ar fi s-o citez pe cea scoasă la Editura Limes, Cluj-Napoca, în 2011, Nimic n-ar trebui să cadă. (Or, opera lui Gheorghe Grigurcu chiar stă în picioare!)

    Ce bine-l „prinde” Ştefan Aug. Doinaş, în recomandarea de pe coperta a 4-a a volumului Contemplaţii, Cartea Românească, 1984 (după ce tot el îi prezenta, în 1968, volumul de debut, Un trandafir învaţă matematica): „Asemenea lui Rimbaud care, în imaginea unui pod, nu urmărea arcul lui material, consistent, ci epura ascunsă a formelor geometrice subiacente, Gheorghe Grigurcu nu se lasă atras de varietatea concretă a amănuntului, a fragmentului, ci iscodeşte minuţiozitatea afectuoasă care respiră în el, urmărind nu corporalitatea lumii, ci familiaritatea cu viaţa ei secretă, intimă. (…) Totul stă, aici, în ineditul formulării, în acuitatea percepţiei, în această strălucire tăioasă, aproape nocivă, a concretului”.

    În cele de mai jos, vă propun câteva poeme a căror „strălucire tăioasă” aminteşte oarecum de simetria fulgilor de nea de după geam, dar şi de baterea unor aripi de fluture scuturându-şi pigmenţii.

                                           * * * * * * *

                             Gheorghe GRIGURCU

     

    Glonţ

     

    Glonţ ce-ai ucis pasărea.

     

    Din râpi îi adunăm penele

    însângerate,

    de sub stânci, din fundul

    ochiului nostru.

     

    Glonţ rămas în carnea vântului,

    în sângele norului,

    din tine ne tragem cu toţii,

    aspru părinte.

     

    Aceste dimineţi

     

    Aceste dimineţi cântătoare, însumări

    de acţiuni minuscule

    ca viaţa unui rubin erudit. 

     

    O floare

     

    O floare presată de-un soare umbros

    ori uscată de sunetul unui gramofon.

     

    Rustică

     

    Deasupra spicelor coapte tremură aerul

    cum rândurile unei scrisori nescrise.

     

    Caligrafie

     

    Să scapete soarele să se-ascundă luna

    să poţi scrie doar la lumina

    acestor mere coapte.

     

    Fluture

     

    Atât de armonios acest fluture

    mişcându-şi aripile cu artă subtil-firească

    aidoma buzelor unui actor. 

     

    Rândunica

     

    O rândunică se-nalţă

    în spaţiul brut

    spre-al rafina.

     

    Seară înaltă

     

    Seară înaltă

    între blocurile scorojite

    şi stelele

    cu miros de pătrunjel proaspăt.

    TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, premiu Grigore Grigurcu


    Puneţi mâna pe „Spionul lui Eminescu”

     

    Într-o epocă a steluţelor de octombrel & a cravatelor roşii pioniereşti – însemne ale unei „înregimentări” de la cea mai fragedă vârstă în spiritul „internaţionalismului proletar” a unor suflete de copii, din care Patria-mamă voia să crească vajnici constructori ai comunismului! –, Spiridon Vangheli reuşea uluitoarea performanţă de a-şi înzestra eroii cu trăsături distincte de caracter, pe de-o parte, şi de neam, pe de-alta. Căciula lui Guguţă devenea astfel, pentru mii de moldoveni, cu mic cu mare, un adevărat „adăpost al fiinţei naţionale” – şi ce bine se înscrie ea, atunci când acoperă un sat întreg de oameni în toiul iernii, în teoria blagiană a spaţiului mioritic!

    Sunt un privilegiat – l-am cunoscut pe Spiridon Vangheli, în carne şi oase, pe când eram un puşti, asta pe lângă faptul că am crescut cu cărţile Domniei Sale. A trebuit să ajung la rându-mi părinte, să scriu cărţi (mea culpa – nu şi pentru copii, excepţie făcând traducerea, la patru mâini cu fiică-mea, Rareşa, a capodoperei lui Edward Lear Scrippius Pip), pentru a mă întreba, la un moment dat: şi Spiridon Vangheli cu ce cărţi o fi crescut? Domnia sa ce fel de copilărie a avut?

    „Tatăl lui Guguţă a avut o copilărie de poveste, afirmă Ion Ungureanu, născându-se şi trăind la începuturi într-o România întregită – patria tuturor românilor”; nu-i mai puţin adevărat însă că pierderea mamei, la doar 12 ani, o îndoliază prematur, iar lipsurile perioadei postbelice, cu foametea organizată şi tot ce a urmată (deportările, colectivizarea forţată etc., etc.) lasă şi ele o amprentă de neşters. Cum să-ţi ocroteşti, în asemenea condiţii, copilul din tine? Cum să-l porţi o viaţă întreagă, ca să-ţi ajungă până la adânci bătrâneţe?!

    x

    Un posibil răspuns e de găsit în Spionul lui Eminescu, noua povestire din seria Tatăl lui Guguţă când era mic, Editura pentru copii Guguţă, 2015. Lectura m-a prins, din prima pagină:

    „Nu ştiu dacă mai erau pe undeva fete aşa de frumoase ca în sat la noi. Când le vedeam, îmi scăpărau călcâiele, dar nu îndrăzneam să intru în vorbă cu ele şi umblam singur cuc.

    Era după război. Bărbaţii din sat se întorceau de pe front, unii tocmai de la Berlin, şi dă Dumnezeu şi mă pricopsesc cu un aparat de fotografiat nemţesc.

    Acum fetele mă căutau pe mine. Iaca aşa, mi-am zis, a venit apă şi la moara mea! (…)”

    Toate bune şi frumoase, doar că puştiul nu are peliculă în aparat, iar Liza – fata „cu nişte drăcuşori în ochi ce mă băgau în boală” – îi cere s-o fotografieze iar şi iar, „să stau măcar în aparatul tău… Când vei avea peliculă, o să mă scoţi tu de acolo!...” Nu-i acesta un motiv să pleci în căutarea preţioasei pelicule?! Asta după ce sora Caterina – cea care „de când murise mama, ne purta de grijă la toţi copiii casei” – îi dă nişte bani, sclipuiţi Dumnezeu ştie cum, să-şi cumpere ceva de ziua lui, căci „a doua zi împlineam 13 ani…”

     Nu voi repovesti aventurile puştiului pornit tocmai la Chişinău, în prima sa călătorie cu trenul – oricum n-aş putea-o face mai inspirat decât autorul nostru! –; mă voi opri doar la felul în care copilul se izbeşte de noile realităţi ale epocii. În gara de trenuri îl ia în primire un miliţian („De când ţi-au pus epoleţi, nu cumva ai rămas fără inimă?”, îi aruncă în faţă o femeie ce făcea curăţenie; aceeaşi femeie îl găzduieşte peste noapte, dăruindu-i la plecare şi o geantă cu cărţi cu litere româneşti: „Erau acolo Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Viaţa lui Ştefan cel Mare de Mihail Sadoveanu, o Biblie, Poezii de Mihai Eminescu, Versuri alese de George Coşbuc, Piese de Ion Luca Caragiale, Poezii de Octavian Goga şi alte câteva cărţi”); pornit prin oraş, copilul va întâlni „o sumedenie de maşini militare”, iar în faţă monumentului lui Ştefan cel Mare un moş de la ţară se minunează auzindu-l vorbind româneşte:

    „– Îţi mulţumesc, Doamne, că aud de la un copil şi sărmana noastră limbă. De dimineaţă umblu prin oraş: unde te întorci, numai străini…”  

    Peste alte câteva pagini, deja la întoarcere, puştiul încape pe mâna controlorului, care-l şi duce la secţia de miliţie („sala era plină cu miliţieni şi toţi aveau câte un pistol”), raportând:

    „– Tovarăşe căpitan, am prins un spion român! Dau capu’ că-i spionul lui Eminescu!” 

    Se-nţelege că anume cărţile româneşti „îl incriminează” ca spion, iar gluma se va îngroşa odată cu dezvăluirea motivului călătoriei:

    „– Ce-ai căutat la Chişinău?

    – Păi, îmi trebuia peliculă, că Liza aşteaptă s-o scot…

    – A-ha, vrei să-ţi scoţi complicii din ţară?”

    Mă opresc aici, lăsându-vă să aflaţi singuri cum a scăpat puştiul din ghearele miliţiei, şi ce s-a întâmplat mai departe.

                                                    * * * * * * *

    „Aşa era pe când aveam 13 ani, iată că am 83 şi Basarabia încă nu s-a întors acasă, în braţele Munţilor Carpaţi…”, citim mai aproape de final. Nu-i mai puţin adevărat însă că un autor cum este Spiridon Vangheli a reuşit s-o întoarcă cu faţă spre Ţară, graţie poate şi acelei genţi cu cărţi româneşti de care nu s-a despărţit niciodată (acelaşi Ion Ungureanu îşi aminteşte: „El ne-a deschis ochii asupra existenţei unor mari scriitori români de care habar nu aveam… De la el am aflat despre publicistica lui Eminescu, despre Ibrăileanu, Topârceanu, Arghezi, Blaga şi atâţia alţii”).

    Nu pot să nu mă gândesc la câte cărţi ar încape în Căciula lui Guguţă; or, în capul – acum, încărunţit – al purtătorului ei e o întreagă bibliotecă a lumii!

    TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, spiridon vangheli, Eminescu


    Text-colibri

     

    O legendă amerindiană vorbeşte despre un incendiu devastator în Câmpia Amazonului. În faţa pericolului, toate animalele, cu mic cu mare, o iau la sănătoasa, care şi cum poate, şi doar o pasăre colibri se avântă în zbor spre fluviul Amazon, ia apă în cioc şi se întoarce spre pădure, să stingă focul. Şi aşa, toată ziua bună ziua. Nedumerită, una dintre marile lighioane se opreşte din fugă, cât s-o întrebe: „Chiar crezi că vei putea stinge, de una singură, incendiul?!” „Nu, răspunde pasărea colibri, dar fac tot ce pot!”

    Legenda amerindiană mi-a venit în minte odată cu acceptarea, de către dl Ion Sturza (că tot suntem pe tărâm ornitologic, nici sturzul nu-i o pasăre mare, ba chiar e devansată de porumbel!), de a forma un nou guvern, în condiţiile în care nu doar că – vorba vine – nu se înţelege domn cu tovarăş, dar nici – ceea ce e mai grav – domn cu domn. Să fie limpede, nu cunosc motivaţiile ce l-au făcut pe dl Ion Sturza să revină în politică, însă gestul în sine mi se pare unul forte, dublat şi de semnarea declaraţiei de integritate, atât de către Domnia Sa, cât şi de echipa sa ministerială. Or, faptul că nu a fost lăsat baremi să-şi prezinte programul de guvernare în Parlament, şedinţa fiind pur şi simplu boicotată de majoritatea deputaţilor, cred că spune multe despre fauna noastră politică, degrabă salvatoare a propriilor piei (blănuri, penaje, ciocuri, copite, potcoave etc., etc.). Altfel spus, clasa noastră politică a picat testul Sturza.

    Sigur, cu o rândunică (dacă-mi aduc bine aminte, anume rândunica era simbolul Partidului Democrat din care făcea parte, în 1999, premierul Ion Sturza; asta înainte ca PD să-şi fi schimbat pasărea din tăriile cerului pe trandafirul din pumn) nu se face primăvara, mai cu seamă pe-un ger ca acesta, într-o atmosferă glacială şi la propriu, şi la figurat ca cea din Republica Moldova. Dar de vestit, tot o vesteşte…


    Pomul de Crăciun pentru adormiţi

     

    Anul tuturor pierderilor, 2015 – de la cele umane, ale apropiaţilor, la abandonarea ultimelor iluzii, dacă le mai aveam cumva, cu referinţă la clasa noastră (chiar aşa – a noastră?!) politică –, sărbătorile de iarnă vin pe nepusă masă, într-o atmosferă de dezolare cvasi-generală. O iarnă fără zăpadă; o ţară (interimară, pardon – inter-riverană!) fără guvern; o naţiune fără identitate (nici în cel de-al 24 an de independenţă, moldovenii nu s-au decis ce sunt: români sau ruşi?); iar acum şi o Piaţă a Marii Adunări Naţionale fără tradiţionalul pom de Crăciun din faţa Guvernului (de ce nu, printre corturile orăşelului demnităţii?!)… Sigur, s-a împodobit un brad (de strânsură, căci i s-au adăugat crengi, inclusiv de la alte specii de conifere), alături de Arcul de Triumf, dar numai a pom de sărbătoare nu arată; şi, la drept cuvânt, li-i a sărbători oare chişinăuenilor?!

    Cu toate acestea, viaţa merge înainte – au loc lansări de carte (Vladimir Beşleagă şi-a lansat volumul de memorii Tata Vasile în 73 de episoade şi XIV scrisori, iar televiziunea naţională a… strălucit prin absenţă, de parcă la cei 84 de ani ai săi ilustrul nostru scriitor ar fi abia la începuturi şi are tot timpul înainte să ajungă „pe sticlă”; Stela Popa şi-a lansat povestea Îngerii mării, într-o librărie arhiplină de mămici cu prunci în braţe, ceea ce înseamnă că nici o politică, oricât de anti-naţională, nu-i în stare să se pună cu natalitatea); Uniunea Scriitorilor din Moldova a primit noi membri; şi tot aceeaşi instituţie a propus un candidat la Premiul Nobel, la solicitarea Academiei Suedeze; un juriu al Ministerului Culturii evaluează proiectele culturale ale asociaţiilor obşteşti privind finanţarea de la bugetul de stat pe anul 2016; tocmai a avut loc concursul de colinde „Să trăiţi, să-nfloriţi”, organizat de Direcţia Educaţie, Tineret şi Sport a municipiului Chişinău; până şi preşedintele Nicolae Timofti s-a trezit dintr-o hibernare de circa patru ani, spre a-l înainta pe Ion Sturza la funcţia de prim-ministru…

    Bradul din fața... Cimitirului CentralBradul din fața... Cimitirului Central
    x
    Bradul din fața... Cimitirului Central
    Bradul din fața... Cimitirului Central

    Nu aceste manifestări, altminteri fireşti, chiar şi pe timpuri de restrişte, m-au făcut să scriu aceste rânduri pline de viaţă (ierte-mi-se clişeul), ci întâmplarea, Măria Sa. Tocmai treceam pe lângă Cimitirul Central de pe strada Armenească din Chişinău, când o privelişte neobişnuită mi-a atras atenţia – în dreptul clădirii Serviciilor Funerare, un brad rotat, împodobit cu globuri aurii & argintii, înfăşurat ca o mireasă în ghirlande luminoase, arăta de parcă ar fi Pomul de Crăciun al Chişinăului, cel din PMAN. Când, de fapt, era Pomul pentru cei adormiţi… Imediat, m-au ajuns din urmă versurile poetei Ana Blandiana: „Dealuri, dulci sfere-mpădurite,/ Ascunse jumătate în pământ,/ Ca să se poată bucura şi morţii/ De carnea voastră rotunjită blând…”

    Fie ca acest pom de Crăciun din poarta Cimitirului Central să-i adune sub crengile (de fapt, rădăcinile) sale pe toţi adormiţii, şi totodată să ne bucure nouă ochii, aducând speranţa – pentru unii, în Înviere, pentru alţii într-o viaţă mai bună ce stă să înceapă, odată cu fiecare an nou. Ierte-ni-se nouă greşalele noastre, cele cu voie ca şi cele fără de voie… 

    TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun

    În exclusivitate