duminică, august 30, 2015 Ora Locală 18:52

Antologia picturii moldoveneşti în 18 artişti plastici

 

Să fie o simplă coincidenţă că autorul albumului O antologie a picturii moldoveneşti (1940-2015), Chişinău, 2015, dl Vladimir Bulat tocmai a luat – alături de Iurie Bârsa, Eleonora Brigalda-Barbas, Ludmila Toma, Eugen Lungu, Mihail Bacinschi, Mihai Dumitriu, Tudor Braga – Premiul Naţional pentru colecţia de albume Maeştri basarabeni din secolul XX, în 14 volume, scoasă la Editura ARC?! Sau destinul le aşează astfel încât celui ce are să i se mai dea…

La rându-i, criticul de artă Vladimir Bulat se arată mai degrabă parcimonios când e să facă o selecţie, „desigur subiectivă”, a unor „artişti ce marchează nişte borne” ale unui veac de pictură moldovenească, reţinând doar 18 „cazuri” – toate „nume de referinţă din diferite generaţii” – care ilustrează „cu prisosinţă întregul spectru de problematici şi motivaţii ale actului ale actului artistic (…) după al Doilea Război Mondial în spaţiul cultural dintre Prut şi Nistru”. Cum nu sunt critic de artă, ci doar un admirator al picturii – nu ratez vernisajele artiştilor locali, nici Bienalele Internaţionale de Pictură –, voi da credit proaspătului laureat al Premiului Naţional, reţinând nu doar lista celor 18 aleşi, ci şi câte-un argument pentru fiecare:

Moisei GAMBURD (1903-1954) – „Artistul s-a remarcat în epocă prin precizia şi fineţea desenului, prin compoziţiile sale meticulos chibzuite, prin cromatica caldă şi plină de armonie. (…) artistul şi-a stins culmea gloriei, oferită de sistemul artistic sovietic, dar apogeul acesteia l-a determinat pe Gamburd să-şi pună sfârşit zilelor. Înalta sa conştiinţă, dublată de un caracter ferm, onest, serios, nu a putut merge la nesfârşit cu dedublarea. S-a produs, prin el, o ruptură decisivă, tranşantă, violentă, aproape definitivă, lăsând în urma sa tradiţia interbelică, proces oprit înainte ca aceasta să se fi cristalizat pe de-a întregul, definitiv, rămânând într-un stadiu de formare.”

Mihai GRECU (1916-1998) – „Era unanim recunoscut ca un clasic al picturii moldoveneşti postbelice. (…) Este foarte adevărat că pictura lui Grecu nu a avut o încărcătură ideologică. Mai degrabă – una programatic estetică, prin care a susţinut că pictura nu doar arată, ci şi afirmă un anume simbolism. Mihai Grecu a fost un reper de primă mărime, iar arta lui a prilejuit un soi de analiză asupra felului în care un anumit tip de imagine devenise subiect de discuţie atât pentru artişti, critici de artă, cât şi pentru scriitori, poeţi, oameni de teatru.”  

Ada ZEVIN (1918-2005) – „A stat la cârma unei pleiade întregi de pictoriţe-femei, pentru care problematica reprezentării oraşului «dizolvat» în culori a rămas o dimensiune constantă, un instrument de cunoaştere plastică. Alături de Mihail Grecu a explorat de o manieră experimentalistă limitele picturii, folosind pe larg materiale şi texturi netradiţionale, manierele inepuizabile ale frotajului, ale stratificărilor succesive; a lucrat adesea şi în acuarelă, punând accentul pe transparenţe şi semitonuri. A fost şi rămâne reprezentantul cel mai «meditativ» al plasticii moldoveneşti postbelice, dublat şi de o temeinică cunoaştere a istoriei artelor plastice.”

Igor VIERU (1923-1988) – „Mai bine de patru decenii artistul s-a concentrat asupra plasticii: desenului, formelor, culorilor, tehnicilor graficii. A fost mai mult un artist al literaţilor, decât al plasticienilor. Este destul de greu să defineşti care era domeniul lui forte, în care se simţea mai în apele lui. (…) Creaţia lui este perfect pliată pe mentalitatea şi universul cultural autohton. Chiar se identifică cu acestea, face parte din substanţa lor profundă, fundamentală.”

Aurel DAVID (1935-1984) – „S-a manifestat de timpuriu, ca un adept consecvent al picturii realiste, cu subiecte din viaţa rurală, agricolă şi pastorală. Tabloul Amiaza este considerat o capodoperă a epocii (1964). A excelat şi în arta monumentală, realizând câteva proiecte de mozaic, metal şi sculptură în plein-air. (…) Este autorul celebrei stampe Arborele Eminescu, care face parte din trilogia: Eminescu - Puşkin - Tolstoi, care i-a adus notorietatea în domeniul portretisticii.”

Valentina RUSU-CIOBANU (n. 1920) – „De la realismul de sorginte academistă artista a trecut la «realismul fotografic», iar apoi prin «atitudinea senzorială faţă de culoare» a ajuns la faza «primitivistă», dimensiunea senzorială fiind definitorie pentru perioada târzie a creaţiei sale. Dar nu se poate face departajări cronologice, căci diversele faze şi soluţii plastice se întrepătrund în timp, prin reveniri şi «serii» succesive, repetitive. «Geometrismul» este o altă faţetă interesantă şi pulsatorie în economia plastică a Valentinei Rusu-Ciobanu.”

Andrei SÂRBU (1950-2000) – „Andrei Sârbu este personalitatea-far a expresiei de tip experimentalist, considerat mult timp un artist underground, care făcea «joncţiunea» cu pletora avangardistă, fără a avea contact direct cu aceasta. El şi-a re-trăit pe cont propriu, în izolarea aproape anaerobă a mediului în care a creat, fervoarea energetică şi expresivă a artei abstracte, expresionismului, abstracţiei lirice şi a celei geometrice.”

Elena BONTEA (n. 1933) – „Pictura Elenei Bontea nu intenţionează să perturbe câtuşi de puţin percepţia şi habitudinile ochiului contemporan, nu-l agresează şi nici nu-l şochează în nici un fel, asta face act de prezenţă, matură, în măsura în care receptorul este într-o concordanţă dorită cu ea. Prin urmare, îşi aşteaptă mereu sfioasă şi cumsecade spectatorul. (…) Dacă ar fi să caracterizez întreaga operă a Elenei Bontea printr-un minim de cuvinte, i-am spune frust: «extaz latent».”

Sergiu CUCIUC (n. 1940) – „Este un plastician total atipic. Care vizionează lumea prin optica structurilor de culoare, a ritmului, precum şi a jocului percutant al complementarelor. Artistul a parcurs un traseu oarecum rectiliniu, fără mari şi ireconciliabile transformări, coliziuni interioare, sau schimbări de direcţie. A încercat să evite «temele mari», abordările sale plastice concentrându-se cu precădere pe naturi statice, peisaje, iar puţinele compoziţii de gen, cu ample desfăşurări de figuri şi «intrigi» – transformate în prilejuri de pictură pură, cu frotaje şi pensulaţii energice, ample.”

Mihai ŢĂRUŞ (n. 1948) – „Mihai Ţăruş şi-a găsit stilul şi «scriitura» plastică recognoscibile, a ajuns însă la ele în timp, lent, tenace, printr-o voinţă neînduplecată, aproape cinică. A mers e un drum de la care nu a abdicat, şi în care a crezut cu fermitate neostoită. E oarecum un drum elipsoidal, închis, căci de la experimentele cu spaţiul, tridimensionale, de la finele anilor ’70, cele actuale au revenit la aceleaşi scheme, doar cu un plus foarte vizibil de culoare, expresivitate, «suculenţă» i-aş spune. Nu este exclus ca acest drum să ducă, apoi, spre o epurare maximă a paletei, definitivă…”

Dumităr PEICEV (n. 1943) – „…beţie cromatică. Culoarea creează pasiuni, afecte. Învolburează sufletul. Peicev orchestrează mecanismele care provoacă astfel de învolburări. Portretul, la el, nu este decât un pretext, iar natura statică – text. Ambele devin grilă verbală, pe făgaşul căreia se suprapun, se melanjează straturile picturale. Peicev nu crede – precum Pollock – în purismul culorilor, ci în puterea întâlnirilor dintre culori. În tensiunea şi energetică pe care acestea le generează.”

Inessa ŢÎPIN (1946-2013) – „Artistă par excelence. Mai precisă – coloristă desăvârşită. (…) A lăsat o operă de o simplitate copleşitoare, dar nu mai puţin percutantă, care arată existenţa unei adevărate şcoli de «pictură feminină», care se particularizează de toată tradiţia existentă. Ştia să se bucure de rezonanţa cromatică, şi să o proiecteze în pânzele sale, cu delicateţe, tact şi rafinament cum rar se mai întâlnesc. Putem vorbi în cazul Inessei Ţîpin despre o autentică şi aleasă cultură a tuşei, texturii şi a suprafeţelor, pe care le cizelează ca pe o vibrantă pânză de borangic.”

Anatol RURAC (n. 1957) – „Pictura sa a mers mereu spre o «epurare» a imaginii, spre o formalizare a compoziţiei. A ajuns la un fel de impunere a unui «post al privirii», în care ochiul nu se mai delectează, nu lunecă voios pe suprafaţă, ci staţionează sau refuză orice contact cu aceasta. Rămâne însă armonia cromatică rafinată, îndelung chibzuită, cântărită, decantată. (…) Arta lui Rurac este o artă de stare, de un dezinvolt comportament mintal.”

Alexander TINEI (n. 1967) – „În centrul interogaţiilor sale se află chipul şi figura omului contemporan: alienat, abătut, fetişist, pervers, ambiguu sexual, straniu, haotic, bulversat, psihotic etc. Stilistic, pictura lui îmbină elemente de expresie figurativă cu intervenţii de natură să descumpănească, cu reveniri şi stângăcii voite. E un întreg inventar de trucuri şi witz-uri picturale, frotaje, caligrafii, suprapuneri, îngroşări ale pastei cromatice, stridenţe neaşteptate. (…) De fapt, aceasta este caracteristica esenţială a tablourilor sale: acumularea unei panoplii de lucruri şi situaţii de neînţeles, intangibile, secrete, uşor terifiante.”

Roman TOLICI (n. 1974) – „Demersul artistului este, în general, unul de natură ideologică, şi vrea să consemneze într-o manieră vizuală perversitatea translării sistemului imagistic canonic al creştinismului în reprezentarea «cacofonică» a consumerismului globalizat. (…) De cele mai multe ori, Roman lucrează la cicluri de lucrări, care se articulează în perspectiva unei expoziţii, catalog, publicaţie etc. Este un artist care lucrează secvenţial. (…) Urmăreşte natura, schimbările ei diurne şi nocturne, precum şi raporturile omului cu aceasta. Aceste observaţii plastice iau forme dintre cele mai variate, de la fotorealism la simbolism deghizat, abscons.”

Mark VERLAN (n. 1963) – „…personalitatea lui Mark (Marek) Verlan este inclasabilă. El face parte din tagma acelor artişti care nu se supun definirilor şi catalogărilor. El este un artist care a ridicat foarte sus ştacheta «imprevizibilului», ineditului, astfel că acest nivel a rămas de neatins chiar şi pentru el însuşi. (…) S-a manifestat sub toate formele, în aproape toate genurile artelor vizuale: performance art, sculptură, colaj, grafică, pictură, instalaţie.”

Valentina BOBKOVA (n. 1952) – „De-a dreptul incitantă, pe alocuri chiar şocantă – unde ponderea negrului sepulcral (…) este covârşitoare, definitorie –, apare pictura «odioasă» şi «traumatizantă», frisonant a Valentinei Bobkova…”

Andrei GAMARŢ (n. 1980) – „Poet, grafician şi ilustrator de cărţi, Andrei Gamarţ a virat oarecum brusc, la un moment dat, spre pictura de şevalet, remarcându-se prin nişte panouri de mari dimensiuni, cu subiecte alienante, apocaliptice. (…) Dincolo de subiectele propriu-zise, sumbre, sepulcrale, mistice, artistul experimentează energic la nivel formal posibilităţile clar-obscurului strunit, care potenţează intensitatea reprezentării, pe alocuri acesta atingând orizontul şi punctul iluzionismului. (…) Altfel spus, efectele iluministice obţinute de artist reuşesc să rănească sensibilitatea comună, să tulbure percepţia, receptarea, lectura.”

* * * * * * *

Şi dacă tot este vorba despre o antologie a picturii moldoveneşti (1940-2015) (subl. mea), mă gândesc că fiecare tablou e un poem în culori – or, se ştie că poezia nu poate fi re-povestită (tocmai de aceia nu m-am aventurat să descriu pânzele reproduse; cel mult aş putea să le caut un echivalent liric din literatura aceleaşi perioade de la noi). Ea este!

TaguriBlog, Emil Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


Păpuşa[rul] Preşedintelui

 

 

Acum 24 de ani eşua lamentabil puciul ГКЧП-ului; două imagini – mâinile tremurând încontinuu ale lui Ghennadi Ianaev, în dimineaţa zilei de 19 august, şi semnul V[ictoriei] arătat pe 21 august de Boris Elţin, călare pe tanc – „copertează” perfect cele trei zile în care s-a jucat soarta URSS-ului, dacă nu cumva a întregii Europe de Est, şi nu numai. Imediat după, republicile sovietice şi-au declarat, rând pe rând, independenţa – zarurile au fost aruncate. 

Fără a pune la îndoială meritele mişcărilor de eliberare naţională din republicile-surori de la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90, nu se poate nega faptul că independenţa a venit totuşi „de sus” (mai puţin în cazul celor trei Republici Baltice, foarte determinate de a-şi redobândi cu orice preţ statalitatea). Nu-i mai puţin adevărat că şi liderii republicani au avut instinct politic, iar gradul de democratizare a societăţilor respective în timp se poate estima şi în funcţie de durata aflării fiecăruia la putere (unii mai sunt şi astăzi în fotoliile de preşedinţi). 

Şi când te gândeşti că mitul fondator al Moldovei pune în scenă o vânătoare domnească…

Că tot am pomenit de vânătoare – nu doar la noi, ci şi pe meleaguri mult mai îndepărtate aceasta scoate la rampă câte-un păpuşar de moment/de geniu. Iată aşadar o istorie tocmai bună de manualul de istorie: se cunoaşte pasiunea pentru vânătoare a preşedintelui SUA Theodore Roosevelt (1858 - 1919); mare sportiv, soldat curajos, erou al războiului împotriva Spaniei, el devine vice-preşedinte al Statelor Unite în 1900, după ce fusese guvernator al New York-ului. Asasinarea preşedintelui McKinley de către un anarhist îl propulsează în fotoliul de preşedinte al SUA. Republican convins, se străduieşte să lupte cu corupţia, să-i apere pe oamenii simpli, iar pe scenă internaţională să propună arbitrajul american în marile conflicte mondiale. Foarte popular, este reales în 1904, iar în 1906 ia premiul Nobel pentru Pace. Doar că, între timp, devenise deja un adevărat personaj legendar – şi asta graţie unei poveşti de vânătoare.

În 1902, pe când făcea un turneu în sudul Statelor Unite şi se afla la graniţa statelor Mississippi şi Louisiana, la un moment dat simţi dorinţa să vâneze. Aşadar, se afundă în păduri, zile în şir, fără succes însă – vânatul lipseşte! Mare iubitor al naturii, preşedintele nu pare afectat, dar gazdele sale sunt cu moralul la pământ – trebuie făcut ceva pentru a pune capăt unei asemenea umilinţe, prima persoană a Statelor Unite nu poate rămâne cu buza umflată. Unul dintre colaboratori are ideea nefericită de a captura un urs tânăr, de a-l lega discret de un copac şi de a-i atrage atenţia preşedintelui. Or, atunci când vede ursuleţul, Th. Roosevelt – care probabil că ghicise stratagema crudă şi ridicolă – refuză să tragă. Ba chiar, zice-se, ar fi pronunţat următoarele cuvinte, devenite celebre: „Dacă ucid acest ursuleţ, nu voi putea să-mi privesc niciodată copiii în ochi”. Reluate de presă, cuvintele preşedintelui fac înconjurul SUA, apoi al lumii occidentale.

În plus, cuvintele erau însoţite şi de o imagine – pe 16 noiembrie 1902, desenatorul şi cronicarul politic Clyford Berryman va publica în Washington Star un cartoon înfăţişându-l pe Theodore Roosevelt înduioşat, cruţându-i viaţa animăluţului înlănţuit. Succesul mediatic fu de proporţii, cu atât mai mult cu cât ursuleţul e negru, iar Roosevelt trece drept apărător al cauzei populaţiei de culoare. Istoria s-ar fi putut opri aici, dacă un emigrant rus de origine evreiască pe nume Morris Michtom, deţinătorul unei prăvălii unde se vindeau dulciuri, dar şi mici jucării şi păpuşi de cârpă fabricate de soţia sa Rosa, nu i-ar fi sugerat acesteia să confecţioneze un ursuleţ de plus care să evoce fapta preşedintelui SUA. A fost o idee de geniu. Iar Michtom mai are una – să-i ceară Casei Abe autorizaţia de a-i da acestei jucării numele de alint al preşedintelui: Teddy. Autorizaţia i se acordă, după o oarece ezitare. Este certificatul de naştere al lui Teddy Bear. În timpul sărbătorilor de sfârşit de an 1902, soţii Michtom vând un număr imens de ursuleţi, iar cererea e în creştere, astfel că cei doi se văd nevoiţi să angajeze lucrători pentru a-i face faţă, devenind peste noapte şefi de întreprindere. În 1904, vând brevetul unei mari firme de jucării, Ideal Toy Corporation, punând capăt producţiei artizanale de Teddy Bears. Acum ursuleţul se fabrică pe scară industrială… La moartea lui Morris Michtom, în 1938, Casa Albă va trimite condoleanţe familiei, iar presa va aminti pe larg de evenimentele petrecute în 1902 – mare lucru, memoria! 

 

* * * * * * * 

 

La scurt timp după eşuarea puciului ГКЧП, trei preşedinţi-vânători reuniţi în rezervaţia naturală Беловежская пуща – rusul Boris Elţin, bielorusul Stanislav Şuşkevici şi ucraineanul Leonid Kravciuk – au dat lovitura de graţie URSS-ului; după care au intrat în joc păpuşarii, în (mai) toate ţările CSI. Doar că „păpuşile” lor nu bucură nici un copil…  

 

       

       

TaguriRFE/RL, Emilian Galaicu-Păun, Blog, Rusia, Statele Unite, URSS, Radio Europa Liberă


Cap? Coadă?

 

După ce-şi leapădă coada, şopârla îşi creşte o altă coadă (şi nu coada o altă şopârlă!). S-a bătut multă monedă pe acest simbolism, de-ar fi să-l citez pe Durrell: „A scrie un poem e ca şi cum ai încerca să prinzi o şopârlă fără să-i rupi coada”. (Şi pentru a da o culoare locală acestui simbolism „târâtor”, amintesc că şi Grigore Vieru definea nu atât actul creator, cât poetul – vezi poemul omonim – în termeni similari: „El e chiar o şopârlă/ Cu-a sa alcătuinţă!/ Să-şi lase poate coada,/ Dar nu şi-a sa fiinţă”.) 

Din contră, cozile de topor (pluralul spune mult despre răspândirea fenomenului!) au rara facultate de a creşte fiecare spre un nou „cap” de metal, bont la un capăt şi tăios la altul, ori de câte ori vechiul cap a sărit din coadă. (Cum ar veni, evoluţia speciilor – nu atât după Darwin, cât după Marx & Engels.) Exact aceasta este percepţia generală de la o vreme încoace, după ce capii celor trei partide guvernamentale şi-au plasat locotenenţii (de la loco tenente – cel care ţine locul cuiva) în fruntea instituţiilor statale, Parlament – Guvern – Preşedinţie, în loc să-şi asume pe faţă actul conducerii, cu precizarea că unele „cozi” au ţinut mai mult, altele doar câteva luni, iar cea de-a treia e „mută ca o lebădă”.  

În aceste condiţii, nu-i de mirare că specialitatea casei – vorbim, se-nţelege, de bucătăria politică a unei ţări „amputate” asemenea Coreii, şi comparaţia nu se opreşte aici (căci oricine e în drept să se întrebe: de Nord? de Sud?) – o constituie câinii cu colaci în coadă! 

     


Vacanţă ca la carte

 

 

(Dacă nu se poate intra de două ori în acelaşi râu – acum, şi din deficit de apă; mde, secetă cât încape! –, cum rămâne cu valurile de arşiţă?! 

…Şi acum patruzeci de ani, august era cea mai fierbinte lună a anului, în plus – şi cea mai plicticoasă, asta după ce că în iunie ţi se strepezeau dinţii de la atâtea verzături, iar în iulie ţi se încleia limba de cerul gurii de dulceaţa poamelor din grădină. Într-un astfel de paradis vegetal, situat într-un sat din nordul Basarabiei strâns la piept de trei păduri, trebuie să fi prins şi eu drag de carte, chit că manualele şcolare şi „lecturile recomandate” (cu hagiografia micuţului Volodea Ulianov & cu toată liota de pionieri-eroi care mai de care mai Pavlik Motozov) au făcut totul ca să mi se aplece de cetit. Iată cum s-au petrecut lucrurile.

* * * * * * *

De plictiseală, într-o zi întoarseră casa cu fundul în sus în căutarea a ceva de citit, dar n-au găsit decât un pomelnic vechi, un teanc de ziare „Moldova socialistă” încă nefolosite (la privată), iar în geamantanul cu documente o duzină de fotografii de familie, prinse cu elastic. Dintr-odată, mersul la bibliotecă – aşa cum o făceau în capitală, înainte să fie paraşutaţi în fundătura asta – li s-a părut cel mai frumos lucru de pe lume, de unde la oraş era doar o modalitate de a scăpa de sub autoritatea părintelui, şi atunci şi-au zis că merită să-ncerce şi la ţară. O săptămână încheiată, dus-întors la casa de cultură şi înapoi, prin centrul satului – fără niciun rezultat. Până într-o bună zi se întâlniră, la magazin, bunica şi bibliotecara, prinsă şi ea cu normă întreagă, ca toată lumea dornică să facă un ban, la înşirat tutun. Din vorbă-n vorbă, s-au înţeles că femeia va deschide biblioteca în fiecare sâmbătă dimineaţa, cât să-i prindă cu zile pe nepoţii ahotnici de carte. 

Ah! vacanţă cu aromă de Dumas-fiul, Jules Verne şi Victor Hugo, împachetată frumos în învelişul a trei păduri de foioase. Li s-a dat pe gust, lectura. La primul schimb de cărţi, femeia era pornită să-i întrebe despre ce-s, chipurile i-ar controla dacă le-au citit de la un capăt la altul; n-a făcut-o doar ca să nu se dea de gol – în cei n-sprezece ani de când lucra ca bibliotecară, n-a deschis niciodată o carte decât pentru a-i aplica ştampila instituţiei, la pagina 17. Din câte povesteau ăia mari, numeroşi fii de ţărani de-o seamă cu părinţii lor – prima generaţie încălţată, cum ar veni – avură de suferit din cauza acestei blestemate pagini 17: dacă părinţii lor analfabeţi mai acceptau, de voie de nevoie, ca odraslele lor să-şi facă temele pentru acasă în loc să-i ajute la gospodărie, cititul cărţilor luate cu împrumut de la bibliotecă, şi încă fără să te pună nimeni, li se părea o imensă pierdere de timp. Şi atunci cei mai şmecheri se nărăviseră să rupă pagina cu pricina, fără s-o mai citească, dosind-o undeva, ca s-o pună la locul ei, la fel de neatinsă, înainte de a returna cartea „la şcoală”. Gestul (disperat) aducea a automutilare: era ca şi cum ţi-ai smulge din cartea vieţii doi ani tineri – 17 şi 18 (fiindcă, de bună seamă, nu rupeai pagina, ci foaia!) – şi nici că ţi-ar păsa; ceea ce, de fapt, îi aştepta şi pe ei, cel puţin teoretic, la 18 şi 19 ani, odată cu luarea la armată. Ce tom monumental s-ar putea alcătui din toate aceste zeci şi sute de pag. 17, sacrificate pe altarul cunoaşterii – nimic în comun cu gestul lui Eugenio d’Ors care obişnuia să-şi ardă în fiecare noapte de An Nou o pagină inedită, cea mai frumoasă! –, dacă s-ar fi găsit cineva să le lege împreună, dând la tipar prima ediţie de Pagini alese, cum ar fi Cartea neamului nevoii în câteva sute/mii de pag. 17. 

În cărţile pe care le împrumutau, de câteva săptămâni, toate paginile erau la locul lor, nici măcar frunzărite. În câteva rânduri au trebuit chiar să pună mâna pe briciul bunicului ca să le taie foile. Unele au rămas aşa nedesfăcute mai bine de două decenii, iar acum, odată deschise, hârtia emana un aer stătut de fată bătrână. Pe cât de neglijate în toţi aceşti ani, pe atât de generoase, cărţile se dădeau la citit fără fasoane – la-nceput bucuroasă să-şi vadă nepoţii cuminţindu-se ca prin farmec, bunica fu prima care intui ce pericol adie dinspre litera tipărită, iar nemulţumirea ei se traduce prin: „Ce atâta cetanie şi cetanie?!!” Dar tot ea plesnea de mândrie ori de câte ori era întrebată – la apă, pe drum sau la magazin – „Ai ’neatali-s? Cartincă, nu copchii!” 

Mai puţin încântaţi erau copiii din mahala care, după ce că nu i-au primit în horă, acum se vedeau la rândul lor excluşi de nişte venetici, chit că veniţi la neamuri. Atâta vreme cât fraţii străbăteau satul pe drumul ce tăia localitatea în două, dând bineţe în stângă şi-n dreapta, nu prea aveau ce le face. A fost suficient însă s-o ia o singură dată pe scurtătură, printre grădini, ca să le iasă înainte nişte nespălaţi de seama lor, vreo şapte la număr, unul mai pornit decât altul. Mai mult s-au făcut că-i sperie decât să-i bată (nu că le-ar fi fost dragă de „rusnaci”, dar se aveau de bine cu bunica acestora care-i miluia de fiecare dată când scotea ceva din cuptor, un hulubaş cu stafide, o plăcintă cu bostan, o turtă cu mac…), şi lucrurile s-ar fi oprit aici dacă printre ei nu se afla şi nebunul satului. Acesta, coşcogea flăcău de armată, dar cu mintea de sugar, se lăsă brusc pe vine şi făcu o ditamai plăcinta în cărare; tocmai întindea laba spre o frunză de brusture, când un băietan îi smulse unuia dintre fraţi Insula misterioasă şi i-a întins-o mutului: „Na, bre, să te ştergi ca orăşenii – cu hârtie!” Ceea ce pocitania nu s-a ruşinat s-o facă, de faţă cu toată lumea, smulgând un mănunchi de foi de unde-a apucat. Un sfert de oră mai târziu, fraţii dădeau buzna-n ograda bunicilor răcnind într-un glas: „Da’ mutu s-a şters la fund cu cartea noastră!” Speriată c-or fi păţit ceva, bătrâna le ieşi înainte, cu sapa pe umăr – tocmai plivea roşiile, în grădină –, dar aflând care-i treaba cu treaba mare din cărare şi văzând că, în ciuda foilor smulse, cartea arată la fel de voluminoasă, răsuflă uşurată: „Să te caci într-însa!... Voi să-mi fiţi sănătoşi.”

TaguriRFE/RL, Emilian Galaicu-Păun, Blog, Radio Europa Liberă


Frigul verii… toride

 

O ureche expertă trebuie să fi desluşit, în îmbinarea hibridă de cuvinte de mai sus, titlul romanului lui Alexandru Vlad, Frigul verii, Editura Militară, 1984; printr-un fel de „dreptate cerească” (ierte-mi-se clişeul), ziua de 31 iulie curent – zi în care regretatul prozator clujean ar fi împlinit 65 de ani – a fost, dacă nu răcoroasă (ca să-l cităm pe un alt mare dispărut, poetul Anatol Codru: „trage frig dinspre morminte”), cel puţin ploioasă, exact ca-n ultimul său roman antum, Ploile amare

Alexandru Vlad, 2008Alexandru Vlad, 2008
x
Alexandru Vlad, 2008
Alexandru Vlad, 2008

De la moto-ul (bine ales!) din Leonardo – „Întotdeauna lucrurile oglindite în ape tulburi prind din culoarea a ceea ce tulbură apa” – la „Apele au ascuns unele lucruri şi au scos la iveală altele, mult mai rele”, din finalul naraţiunii, romanul clujeanului Alexandru Vlad, Ploile amare, Charmides, 2011, se răsuceşte în vârtejuri centrifuge, tot mai mari, antrenând o lume naufragiată la propriu – „doar plouase permanent din februarie până la mijlocul lui iunie” – în care, s-ar zice, singură „apa lucra”. O ditamai pânză epică (era să spun – freatică!), desfăşurată cu încetinitorul de-a lungul celor 440 de pagini, înglobând (dacă nu chiar înglodând: „Nămolul a umplut lumea”) mai multe istorii personale, una mai dramatică decât alta, şi o crimă pasională (dacă nu colectivă, cel puţin despre care ştie tot satul, oarecum complice prin tăcere) care iese la lumină după 20 de ani, atunci când ploaia necontenită ia la vale până şi mormintele din cimitir. Pe fundalul acesta fără orizont (de aşteptare, dar şi fizic!) – „faptul că lipsea şi linia orizontului (…) făcea ca lumea aceasta mică să pară nesfârşită” –, tânărul învăţător Pompiliu „devenise bărbat. Pentru asta îi va rămâne recunoscător Martei cât va trăi”; la rându-i Marta „prima oară o face cu altcineva decât cu soţul ei” (antologice, paginile – numeroase! – descriind iubirea lor pasională, de-ar fi să citez doar un mic pasaj: „Era atât de lubrifiată încât în încăperea mică simţea un miros nou şi totuşi familiar într-o memorie care-l devansa: aşa miroase omul pe dinăuntru, apucă să-i spună ea, cu ultimul gând lucid”); în acest timp „preşedintele colectivei (alias soţul tinerei femei, Alexandru) înnebunise şi transformase satul într-un fel de colonie de leproşi”, ca în cele din urmă să se afle că anume el l-a omorât pe activistul trimis de la comună, iar „crima aceea a fost păcatul originar care l-a propulsat pe el lider şi i-a făcut pe ei supuşii lui”; fără a-i uita pe căruţaşul Zaharie şi pe Îngeraşul, legaţi prin moarte, nici pe doctorul Dănilă şi asistentul său tehnic Kat, nici pe preotul greco-catolic ajuns paznic la găini, după ce a supravieţuit puşcăriei, şi mai cu seamă pe Anca, pe ale cărei oase (de Ană ce nu şi-a găsit un Manole al ei!) se înalţă memorialul colectiv – cum se şi prezintă, în ultimă instanţă, romanul lui Alexandru Vlad, Ploile amare

 

Între timp, aflu de la Olimpiu Nuşfelean, directorul revistei Mişcarea literară fundată de Liviu Rebreanu în 1924, că editura Charmides urmează să publice ultimul (vai! postum) roman al lui Alexandru Vlad, Omul de la fereastră, despre care bunul meu prieten îmi vorbise într-una din zilele Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere de la Iaşi, în octombrie trecut. Nu am îndrăznit să i-l cer atunci pentru a-l scoate la Cartier, şi nici Al. Vlad nu dădea semne că ar fi presat să-l publice (de fapt, nici nu-l finisase la acea oră) – cu atât mai mare regretul că n-a fost să fie, singura noastră colaborare fiind textul domniei sale de pe coperta a 4-a a romanului Ţesut viu. 10 x 10 (ediţia a II-a, revăzută şi remake-tată). Cine din noi doi să fi bănuit că, la un moment dat, Sandu va intra (în ediţia a 3,14-a, zisă şi П – în pregătire) în paginile romanului, acum nu pe post de cititor, ci de personaj, direct la Columbar?! Iată-l:  

 

    Diptic fumat

 

     1.

 

    …fără

Alexandru Vlad

(1950 – 2015)

aceasta CHIAR

nu este o pipă!

 

     2.

 

Om de viaţă,

moartea l-a dat

peste cap – 

acum Al. Vlad

trage pe nas

tămâie de pipă

şi bea tutun 

de cădelniţă.

TaguriRFE/RL, Emilian Galaicu-Păun, Alexandru Vlad, Blog, Radio Europa Liberă


Arma versus togae – cine cui cedant?

 

„În definitiv, anume libertatea, luată nu ca – sau nu doar ca – principiu juridic, ci ca un principiu de viaţă, este cea care devine una cu istoria, care este ultima garanţie etico-politică, morală şi religioasă. Dacă acest lucru este sufocat… libertatea nu poate fi salvgardată prin instrumente juridice: rezistenţa îşi dezvăluie natura sa intimă a dreptului forţei armate: Cedant togae armis”, reflecţiile italianului Giovanni Cassandro merită toată atenţia, dat fiind că emană gravitate şi prudenţă. Or, ultima formulă, cu iz ciceronian (în realitate, Cicero a spus: Cedant arma togae, Armele să cedeze în faţa togii) lasă cititorul perplex: inversând celebra exclamaţie, autorul a vrut să lanseze un mesaj pentru a-şi reliefa gândirea, care este cea a unui neobosit apărător al libertăţii – dreptul la rezistenţă, codificat sau nu, devine „un drept al forţei armate” atunci când libertatea încetează a fi protejată de instituţiile de stat.

Revenind la formula lui Cicero (Cedant arma togae), francezul Jean-Marc Varaut se întreabă dacă Trebuie să ne fie frică de judecători, vorbind despre judiciarizarea societăţii, care tinde să se generalizeze în lumea occidentală. În opinia sa, „dreptul este de-acum înainte afacerea tuturor”, chiar dacă acest „drept, devenit fundamentul opiniei publice, nu înlocuieşte morala”, şi asta deoarece „dincolo de ceea ce justiţia vizează direct sau ameninţă, nu poate fi separată de un ideal incoercibil şi care poartă numele de justiţie”. Pentru a asigura autonomia şi independenţa puterii judiciare faţă de alte puteri, Jean-Marc Varaut aminteşte factorii care permit „revenirea dreptului cu scopul instaurării absolutismului legii, prin introducerea controlului constituţional al legilor şi investirea instituţiilor şi practicilor cu conceptul operatoriu de stat de drept”. (Pentru un plus de informaţie, a se vedea Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă din Antichitate până în zilele noastre, Cartier, 2003, p. 1043-1052)

De la teorie la practică, mă întreb cum ar putea fi tradusă în viaţă una dintre priorităţile asumate de Alianţa pentru Integrare Europeană-3, şi anume: „Depolitizarea instituţiilor de drept, sectorului justiţiei şi instituţiilor independente cu subordonare parlamentară cu atribuţii de supraveghere, reglementare, control şi exercitare a legalităţii. Accelerarea şi eficientizarea procesului de reformă a justiţiei”, la care se adaugă „ca prioritate imediată reforma Procuraturii în consultare cu Comisia Europeană şi cu solicitarea delegării unei misiuni UE în domeniul justiţiei”, în condiţiile unui stat captiv cum pare să fi devenit Republica Moldova.

Speranţa unei schimbări în bine, odată cu desemnarea doamnei Maia Sandu drept candidat la şefia Guvernului – dar parcă, într-o primă fază, Iurie Leancă nu a fost şi el „candidatul PLDM” pentru funcţia de premier, fiind totodată „lucrat” din interior?! –, se topeşte văzând cu ochii, de parcă o mână forte a şi început să rescrie – deocamdată, cu cerneală simpatică – Acordul de constituire a AIE-3. Or, afirmaţia domniei sale e cât se poate de explicită: „Pentru ca să avem obraz să cerem populaţiei ca să ne sprijine să putem depăşi această situaţie, care este o consecinţă directă a furtului din sistemul bancar, trebuie, cel puţin, să transmitem un semnal clar că instituţiile statului, în sarcina cărora este tocmai prevenirea unor asemenea ilegalităţi, sunt sancţionate” –  ceea ce înseamnă că, oricum ai da-o, tot la judiciarizarea societăţii ajungem.

…şi când te gândeşti că în România Laura Codruţa Kövesi (născută pe 15 mai 1973) poate, iar în Republica Moldova Maia Sandu (născută pe 24 mai 1972) s-ar putea să nici nu ajungă să arate ce poate!

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


Pâinea cititorului

 

De regulă, se spune că „pâinea scriitorului” (dar şi a jurnalistului, învăţătorului, etc., etc.) e grea. Şi a cititorului o fi mai uşoară? – mă întreb (conştient că „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” – Matei, 4:4), cu gândul la toate Index-urile cărţilor interzise (revizuit ultima oară în 1948, faimosul Index Librorum Prohibitorum continuă să apară – în format carte, cum altfel?! – până în 1966), dar şi la scrierile circulând în samizdat sau de bouche à oreille.

O trimitere în faţa plutonului de execuţie – «За чтение вслух запрещенного письма литератора Белинского литератору Гоголю литератор Достоевский приговаривается к смертной казни расстрелянием» („Pentru citirea cu voce tare a scrisorii interzise a literatului Belinski adresată literatului Gogol literatul Dostoievski este condamnat la pedeapsă capitală prin împuşcare”) – nu-i oare un argument forte că, departe de a fi doar cea „mai frumoasă şi mai de folos zăbavă”, lectura te pune uneori în pericol, iar – de la Heinrich Heine citire: „Dort wo man Bücher verbrennt, verbrennt man auch am Ende Menschen” – „Acolo unde se ard cărţi se vor arde, până la urmă, şi oameni”.

Puţină istorie:

- Pe la 2300 î.Hr., primul autor înregistrat, marea preoteasa prinţesă Enheduana, folosea în premieră formula „iubite cititorule”;

- în 213 î.Hr., împăratul chinez Shih Huang-ti decretează că istoria începe cu domnia sa, toate cărţile apărute înainte de această dată urmând a fi arse;

- pe la 230, printr-un edict regal, fiecare corabia care trecea prin Alexandria trebuia să predea cărţile ce se aflau la bord, pentru a fi copiate şi păstrate în biblioteca oraşului (când un incendiu a mistuit biblioteca, jumătate de milion de titluri – cea mai mare colecţie de cărţi din lume la acea oră – pierea definitiv în flăcări);

- pe la 1000, marele vizir al Persiei, dar mai cu seamă avidul cititor Abdul Kassem Ismael, ca să nu se despartă de cele 117.000 de cărţi ale sale în timpul călătoriei, punea să fie cărate de o caravană alcătuită din patru sute de cămile dresate să meargă în ordinea alfabetică;

- în 1559, Sfânta Congregaţie a Inchiziţiei Romane publică în premieră Index Librorum Prohibitorum;

- în 1740, în Carolina de Sud o lege le interzice sclavilor să înveţe carte – un sclav prins că citeşte era flagelat, iar după a treia recidivă i se tăia prima falangă a degetului arătător; legea a rămas în vigoare până în 1865;

- în 1752, Papa Benedict al XIV-lea proclamă o bulă prin care hoţii de carte sunt pedepsiţi cu excomunicarea din sânul bisericii;

- în 1872, americanul Anthony Comstock fondează Societatea pentru Suprimarea Viciului în New York, afirmând că nu este nevoie ca o carte să fie citită înainte de a fi interzisă – după o viaţă pusă în slujba combaterii „viciului lecturii”, declara plin de sine: „În cei patruzeci şi unu de ani cât am fost aici, am condamnat destule persoane cât să fie umplut un tren de şaizeci şi unu de vagoane, şaizeci de vagoane conţinând câte şaizeci de pasageri fiecare şi al şaizeci şi unulea aproape plin. Am distrus o sută şaizeci de tone de literatură obscenă”;

- pe 10 mai 1933, ministrul nazist al propagandei, Joseph Goebbels, condamnă la autodafe cărţile unor autori „degeneraţi” cum ar fi Sigmund Freud, Thomas Mann, Ernest Hemingway, Emile Zola, H. G. Wells, Marcel Proust ş.a.;

- în 1953, Ray Bradbury publică Fahrenheit 451, un roman a cărui acţiune e plasată într-un viitor în care cărţile sunt arse, iar cititorii temerari trebuie să memoreze textele ca să fie salvate, devenind astfel „biblioteci mergătoare”;

- în 1985, conform UNESCO, 28% din populaţia lumii nu ştie să scrie şi să citească;

- în 2014, tânăra pakistaneză de 17 ani Malaga Yousafzai ia Premiul Nobel pentru Pace „pentru lupta sa eroică prin care a devenit un simbol al dreptului tinerilor la educaţie”.

                                             * * * * * * *

(Toate aceste lucruri, mai mult sau mai puţin cunoscute, se cer amintite haut et fort ori de câte ori cineva cu putere de decizie uită că „cine atinge o carte a atins un om”…)

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă

În exclusivitate