Citesc pe site-ul Institutului Cultural Român şi nu-mi vine să-mi cred ochilor:
            „Scriitorul Horia Gârbea, vicepreşedintele ICR, a primit, marţi 7 mai, la Baku, un premiu literar internaţional pentru un eseu dedicat fostului preşedinte al Republicii Azerbaidjan, Heydar Aliyev, figură emblematică a Azerbaidjanului contemporan, cu ocazia aniversării a 90 de ani de la naşterea acestuia. Eseul a fost tradus în limbile azeră, rusă şi engleză şi publicat în presa din Azerbaidjan, precum şi într-un volum dedicat aniversării liderului naţional azer, lansat cu acelaşi prilej la Baku. Premiul a fost acordat unor autori, şase la număr, din diferite ţări, selectaţi de un juriu azer din peste 450 de competitori”.

            Mutatis mutandis, se naşte o firească întrebare:
            „Pe când un gest de răspuns din partea ICR-ului actual, şi anume anunţarea unui concurs internaţional pentru un eseu dedicat fostului preşedinte român, Nicolae Ceauşescu, figură nu mai puţin emblematică a României sfârşitului de secol XX, cu ocazia aniversării a 95-a de la naşterea acestuia?!”

            Întrebarea vină n-are. Chiar n-are?!...
            …Şi răspunsul la apel, din partea celor 450 de participanţi?!!

Teatrul „Pygmalion” din Viena se află în apropiere de Donaukanal, prin care Dunărea ia în paranteză arondismentul 20 al capitalei austriece, ca pentru a o scoate la braţetă în lume. La peste 3.000 km distanţă pe cursul apei – în aval, pe Dunăre, şi apoi în amonte, pe Prut –, Cernăuţii, un alt oraş aparţinând cândva coroanei habsburgice, îi vine în întâmpinare trimiţându-şi fiii şi fiicele „la Viana” (cum se zicea pe vremurile lui Constantin Stere), spre a-şi lega de aceasta numele, de-ar fi să-i amintesc doar pe Mihai Eminescu sau Paul Celan. Altfel spus, Viena a fost şi rămâne un passage obligatoire pentru toţi cei care, porniţi să spargă cadrul naţional, dar numai după ce l-au format(at), ţintesc universalitatea.

Cotul pe care l-am făcut în alineatul de mai sus e chemat să-l introducă în scenă pe artistul plastic Anatol Rurac, originar din s. Stănileşti, regiunea Cernăuţi, ieşit de pe băncile Facultăţii de Litere a Universităţii din Cernăuţi şi – nu mai puţin important! – din atelierul maestrului Mihai Grecu, la vernisarea expoziţiei căruia, în foaierul teatrului „Pygmalion” (director – Tino Geirun), am avut onoarea să iau parte, ba chiar să şi vorbesc, în Ziua Europei, pe 9 Mai curent. (Între paranteze amintesc că evenimentul a fost posibil graţie sponsorizării dlui Fritz Lind, cel care va anunţa solemn, profitând de ocazie, despre crearea unui parteneriat austriaco-moldovenesc, în prezenţa ambasadorului Republica Moldova la Viena, dl Valeriu Chiveri.) Un cu totul alt fel – deloc patetic şi mai puţin marcat ideologic (cum s-a întâmplat în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, în seara aceleiaşi zile de 9 mai, la concertul lui Iosif Kobzon şi Lev Leşcenko) – de a cinsti memoria celor care au transformat Bătrânul Continent într-o Europă a popoarelor.

În faţa unui public select, alcătuit în mare parte din membrii diasporei basarabene, dar şi din personalităţi ale vieţii culturale vieneze, evenimentul s-a desfăşurat pe câteva planuri, de la inaugurarea propriu-zisă a expoziţiei pictorului Anatol Rurac, la un spectacol de muzică vieneză şi poezie basarabeană (excepţional, felul Luminiţei Anton de a recita din Grigore Vieru!), pentru a culmina cu prezentarea amănunţită a sculpturilor miniaturale ale americanului Tim Holmes (n. 8 mai, 1955), de departe marele absent al serii. (Păcat doar că prezentarea de carte, preconizată  la început, a fost împinsă în afara „programului oficial”, ceea ce nu înseamnă că moldovenii au plecat acasă cu mâinile goale – care cu romanul Ţesut viu. 10 x 10, care cu antologia a-z.best, care cu ediţia germană a Yin Time-lor…) În teatrul îmbrăcat în negru, de la foaier la micuţa sală de spectacole, unde erau expuse sculpturile lui Tim Holmes, sobrietatea şi rafinamentul erau la ele acasă, iar discursurile păreau şi ele croite din materia din care se fac fracurile diplomaţilor.

Într-un cuvânt, vernisajul a stat sub semnul lui ut pictura poesis, nu doar fiindcă cele două arte şi-au dat întâlnire în seara zilei de 9 mai în incinta Teatrului „Pygmalion”, ci mai cu seamă graţie picturii propriu-zise profesate de Anatol Rurac. O pictură al cărei limbaj se apropie de cel al poeziei abstracte, de înalt voltaj ideatic, şi care sfidează ochiul „leneş” deprins cu răspunsurile de-a gata, corupt de tradiţia „păşunistă” a locului, căreia pictorul i s-a sustras de la bun început. Pânzele lui Anatol Rurac nu răspund, (se) întreabă! Doar că privirea spectatorului trebuie să aibă acuitatea unui ac pus pe discul de vinilin (vă mai aduceţi aminte de vechile aparate de reprodus: patefonul, radioul ş.a.?!), pentru a scoate râvnita muzică a sferelor – deloc întâmplător, criticul Vladimir Bulat vorbeşte despre „cromatica selenară uneori, solară altă dată” a artistului plastic basarabean, şi tot el afirmă: „Devine clar: există o cheie, un cifru ascuns, nemărturisit nimănui. Iar dimensiunea oarecum mistică chiar că nu poate fi tăgăduită…”

…Privită pe fundalul negru al foaierului Teatrului „Pygmalion”, transformat peste noapte în galerie, pictura eminamente experimentală a lui Anatol Rurac pare a fi îmbrăcată în smoching – să fie acesta primul semn al clasicizării? Pe când o expoziţie la Academia de Arte Frumoase de la Viena, Berlin sau Paris?!

 
Coborând spre casă cu troleibuzul nr. 10 pe strada Puşkin, am numărat până la staţia mea (Liceul muzical „Ciprian Porumbescu”) nu mai puţin de 10 Volkswagen, 6 BMW, 4 Mercedes, 8 Opel, 7 Audi, purtând panglica Sfântului Gheorghe la antenă sau la oglinda retrovizoare. Şi NICI O Dacia Logan sau amărâtă de Lada!
 
Cum se face că anume posesorii mărcilor germane de autoturisme – altminteri, primele în topul calităţii! – ţin să-şi afişeze patriotismul velicorus, alias sovietic, şi nu bieţii şoferi ai gloriei de altădată a industriei de automobile din URSS, Lada (de Dacia Logan nici nu îndrăznesc să zic ceva!)? iată întrebarea. 
 
Cine are curajul unui răspuns, că mie mi-a ajuns numai al unei întrebări?…

 
La capătul săptămânii ce debuta luni, 22 aprilie, cu cea de-a 143-a aniversare a liderului bolşevic, V.I. Lenin, şi se încheie iată cu duminica Floriilor, pornisem să scriu un text „supărat” despre tot ce s-a întâmplat la noi în răstimpul acesteia, de la (auto)umilirea ex-premierului Vlad Filat & decizia Curţii Constituţionale, calificate de preşedintele Tomofti drept una „politică”, la demiterea spicherului Marian Lupu & declaraţia lui Mihai Ghimpu că-l aşteaptă la negocieri, în vederea formării unei noi alianţe, pe nimeni altul decât… Vlad Filat – un text aşadar ce trebuia să se intituleze „Săptămâna nebunilor” (după titlul romanului lui Eugen Barbu, în care jocurile de putere sunt proiectate în epoca fanariotă, de care se vede că nu am scăpat nici astăzi. Doar că scârba şi dezgustul au fost mai puternice decât nobilele mele intenţii; în plus, tocmai încheiasem de cetit romanul lui Carlos Fuentes, Voinţa şi norocul (îl voi prezenta într-una din emisiunile mele viitoare), ce nu-ţi lasă nici un fel de iluzii privitoare la elitele politice & financiare, în aşa-zisele „democraţii tinere”.

Noroc că, ieşit la iarbă verde, am văzut o altă lume, de oameni ai acestui pământ, intrată în muncile de primăvară. „Războiul politic” rămânea astfel în urmă, verdele crud (rog – a nu se confunda cu culoarea vreunui partid) „acoperind totul”, ca-ntr-un celebru poem al americanului Carl Sandburg. „Cine o mai fi şi acesta şi ce are cu noi?”, se vor întreba cei care-şi petrec serile lipiţi de ecranele TV, în aşteptarea unei noi „minuni”, oricare ar fi aceasta – resetarea AIE sau alegerile anticipate –, iar răspunsul meu nu întârzie să vină. Iată-l, din alineat, cum se şi cuvine unei mari figuri!

Poetul şi prozatorul american Carl Sandburg s-a născut la 6 ianuarie 1878 în Galesburg (Illinois), în familia unor emigranţi suedezi. În 1891, după terminarea clasei a opta, părăseşte şcoala pentru a practica diverse meserii (şofer, uşier, zugrav ş.a.). În 1898 se înrolează în armată şi este trimis la Porto-Rico în timpul războiului hispano-american. După demobilizare, se înscrie în Lombard College din Galesburg; fără a-l absolvi, în 1902 pleacă într-o lungă călătorie din care se întoarce abia în 1904, cînd profesorul său Philip Wright îi publică într-o plachetă primele poeme. În 1906, se mută la Chicago, unde devine editor asociat la The Lyceumite; iar din 1908, organizator districtual al Partidului Social-Democrat în Wisconsin. În acelaşi an se căsătoreşte cu Lilian Steichen, cu care va avea două fiici (Margaret, n. 1911, şi Helga, n. 1920).

În 1914, devine cunoscut ca poet în urma publicării a nouă „poeme pentru Chicago” în revista de mare răsunet Poetry, pentru care este distins cu premiul „Helen Haire Levinson”.
Debutează în volum cu Poeme din Chicago, în 1916. Călătoreşte la Sockholm, în 1918, ca reprezentant al Asociaţiei ziariştilor. În 1919, primeşte premiul Societăţii americane de poezie. În 1924, începe să redacteze o biografie a lui Lincoln, al cărei prim volum, Abraham Lincoln. Anii preeriei, apare în 1926. În 1934, conferenţiază la Universitatea din Hawaii. Anul 1940 este deosebit de rodnic: primeşte Premiul Pulitzer pentru istorie; ţine şase conferinţe la universitatea din Chicago; este ales membru al Academiei americane de arte şi litere. În timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial vocea sa este tot mai auzită: scrie reportaje săptămînale, face emisiuni radiofonice. Distins cu Premiul Pulitzer pentru poezie, în 1950; în 1952, primeşte medalia de aur a Academiei americane de arte şi litere; pe 6 ianuarie 1953, se inaugurează „Ziua C. Sandburg” la Chicago. Este ales membru al Comitetului naţional pentru sprijinirea şcolilor de stat, în 1962. Acoperit de onoruri, poetul se stinge pe 17 octombrie 1967. 

Dintr-o bibliografie vastă, reţinem: Maşini de dezghiocat porumb (1918); Fum şi oţel (1920); Lespezi din Vestul însorit (1922); Bună dimineaţa, America (1928); Poporul, da (1936); Poeme complete (1950); Miere şi sare (1963). Şi, pe post de aducere aminte, această apreciere dată de Granville Hicks: „Dintre toţi poeţii generaţiei sale, el a fost, poate, spiritul cel mai larg, cel mai generos, dăruindu-se cu fiecare vers (fiecare vers însemnînd la el o fibră din propria-i fiinţa) poporului său şi popoarelor lumii”.
 
 
* * * * * * *
                                                                                  Carl SANDBURG
 
Iarba
 
Faceţi grămezi înalte de trupuri la Austerlitz şi la Waterloo,
Îngropaţi-le cu lopata şi-apoi lăsaţi-mă să lucrez –
Eu sunt iarba; acopăr totul.
 
Şi faceţi grămezi înalte la Gettysburg
Şi faceţi grămezi înalte la Ypres şi la Verdun.
Îngropaţi-le şi lăsaţi-mă să lucrez.
Doi ani, zece ani, şi pasagerii vor întreba conductorul:
Ce loc e acesta?
Unde suntem?
 
Sunt iarba,
Lăsaţi-mă să lucrez.
 
(Traducere din engleză de A. E. Baconsky)

 
Titlul de mai sus NU se referă la renumitul serial sovietic din anul 1973 (Семнадцать мгновений весны), care a dat naştere la nenumărate bancuri cu Stierlitz, Muller ş.a.m.d., ci la cea de-a XVII-a ediţie a Salonului Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret din Chişinău. (Între paranteze fie spus, primăvara pare să fie un anotimp foarte prielnic pentru a organiza târguri de carte – dovadă, chiar recentul Salon du Livre de la Paris, din 21-25 martie, despre care am scris la timpul respectiv.)
 
Se-nţelege că politicienii nu au putut să lipsească de la eveniment, chiar dacă de data aceasta nu s-au prea înghesuit să viziteze, cel puţin de dragul camerelor de luat vederi, pavilionul nr. 3 de la Moldexpo care a şi găzduit târgul. Mai exact, l-au delegat pe Marian Lupu, să declare deschisă cea de-a XVII-a sesiune (ierte-mi-se limbajul de împrumut, că doar nu suntem în Parlament…) a Salonului; şi aşa am aflat că Domnia Sa trăieşte „un sentiment înălţător” (se putea altfel?!), şi că „nimeni nu mai este oaspete, toţi suntem prieteni”. Obişnuitul limbaj de lemn al elitelor noastre politice, din care am putut desprinde o singură frază ce spunea – mai exact, lăsa să-i scape! – adevărul: „Să ştiţi că ele, cărţile, vă vor ajuta să ajungeţi personalităţi într-o ţară care merită să aibă cărturari” (subl. mea). „Şi nu-i are?!”, am reacţionat imediat la aceste cuvinte. Ba da, mi-ar fi putut răspunde Preşedintele Parlamentului, mai cu seamă că în cuvântarea sa nu a uitat să spună că „ediţia aceasta e deosebită prin faptul că este dedicată marelui maestru Spiridon Vangheli. Să ne trăiască”. „Iar dacă-i are, cum trăiesc de fapt aceşti cărturari (în zilele când nimeni nu le urează „Să ne trăiască”)?! Şi ce face ţară pentru ei, ca să-i merite?!”, nu mă las bătut. „Şi ţara/statul ce face pentru ei?”
 
Poate susţine vreo publicaţie de cultură? Nu! (Clipa, Contrafort, Semn, Sud-Est sunt editate de ICR, sau cel puţin au fost editate până în anul de graţie 2012 – odată cu schimbarea echipei de conducere de la Bucureşti, lucrurile au început să treneze, astfel încât suntem, iată, la sfârşit de aprilie şi încă nu s-a adoptat bugetul pe 2013 al respectivelor reviste literare…) 
 
Poate susţine editorii de carte? Ba bine că nu!!! (După un simulacru de concurs în care au ieşit învingătoare o serie de titluri contractate de cutare sau cutare editură, prin ordinul ministrului Culturii aceste titluri sunt atribuite unor tipografii – sigur că e mai ieftin, dar cartea are nevoie de redactor, şi nu doar de tipograf…)
 
Poate susţine scriitorii? Pe naiba! (Fără să intru în detalii, e suficient să spun că până la ora actuală legislaţia Republicii Moldova nu recunoaşte profesia de „scriitor”, chit că apariţia acestui stat se datorează şi – nu în ultimul rând – scriitorilor, nucleul cel mai activ al mişcării de renaştere naţională de la 1988-89… Pe de-altă parte, care politician va rata să vină la funeraliile cutărui sau cutării mare scriitor, fie că-i vorba de Grigore Vieru, în 2009, sau de Aureliu Busuioc, în 2012?!)
 
Poate susţine cititorii, micii cititori? Nici atât! (Am vizitat nenumărate biblioteci şcolare, iar ceea ce am văzut acolo de cele mai multe ori m-a aruncat cu câteva decenii în urmă – nu-i vorba doar de cărţile în limba rusă sau în chirilice, ci de senzaţia de „lucruri de strânsură” pe care o lasă acestea, ca şi cum achiziţiile de carte s-au făcut după principiul: „Ieftin şi mult în kil”…)
 
Poate…?
 
Ba nu mai poate nimic – nici măcar să se arate PUR ŞI SIMPLU, prin funcţionarii săi de cel mai înalt nivel, la un Salon de Carte pentru copii, dând cel mai la îndemână exemplu de preţuire a actului de cultură, alias cumpărând o carte, la alegere (cine spunea: teme-te de omul unei singure cărţi!), şi nu doar dând mâna cu reprezentanţii editurilor, fiindcă DĂ BINE la public.
 
Cu permisiunea Dvs., reformulez fraza spicherului nostru: „Ce merită ţara care-şi preţuieşte, aşa cum o face RM, cărturarii?”
 
Continuaţi zicala: „Ai cartea – ai…” Ce?!!

      
 
„…azi îţi scot ochii cu ei”, cam acesta ar fi leitmotivul dihoniei liberale, despre care nu-mi face nici o plăcere să scriu, iar dacă totuşi o fac, este dintr-un motiv cât se poate de obiectiv – s-a tot afirmat în ultima vreme, la mai multe televiziuni & posturi de radio, că PL-ul ar fi, nici mai mult, nici mai puţin, „partidul intelectualităţii unioniste”; or, pus în situaţia unui „intelectual unionist”, mă simt – după ieşirea la rampă a reformatorilor, din 12 aprilie, şi contraofensiva preşedintelui inamovibil, dl Mihai Ghimpu, din 13 aprilie curent – în situaţia cetăţeanului turmentat care se întreabă: „Eu cu cine (mai) votez?”

            Să se reducă, aşadar, doctrina liberală la o pereche de cercei, fie şi cu perle – care, între noi fie vorba, nu-s totuşi floare la ureche! –, pe care nici măcar nu preşedintele PL-ului i-a făcut cadou distinsei doamne Ana Guţu, ci mai mulţi colegi de partid?! (Sau la un borcan cu „pătlăgele marinate”?! Sau la „banii daţi cu recipisă pentru Vocea Basarabiei”?!...) Dintre toate tinichelele ce le-au fost atârnate de gâtul „puciştilor” (şi el, cuvântul, din acelaşi arsenal), de la trădători la KGB-işti, fraza lui Dorin Chirtoacă (de unde până unde, speranţa de reformare a PL-ului?!) care l-a înfierat cu dangaua pe veteranul mişcării pentru eliberare naţională, dl Ion Hadârcă, cum că nu se va mai putea uita cu aceiaşi ochi la documentarele despre prima Mare Adunare Naţională, dat fiind că aceasta este prezidată de „omul Moscovei” Ion Hadârcă, mi s-a părut ABSOLUT MONSTRUOASĂ, mai cu seamă fiind ieşită din gura unui om politic care la acea vreme, adică în august 1989, mai purta încă cravată pionierească. Dacă derapajele verbale, şi nu numai, ale inamovibilului lider PL nu mai miră pe nimeni în ultimul timp, „luarea prăjinii” de către tânărul primar general este un semn descurajator pentru toţi cei care aşteptau schimbarea „până la capăt” dinspre primăria Chişinăului. Să fie adevărat că „surcica nu sare departe de trunchi”?

            Nu am nici o iluzie privitoare la „democraţia internă” în rândurile partidelor noastre, de la PCRM la PD, PLDM şi încheind cu PL – toate S.R.L.-uri ale unor persoane concrete, fie că stau în faţă sau se plasează strategic în umbră. Ştiu totodată – adevărat, mai mult din cărţi; a se vedea în acest sens, Noul Machiavelli, de Jonathan Powell, Cartier, 2012, în paginile căreia secundul Gordon Brown nu face decât să-l sape pe premierul Tony Blair, pe durata mandatului – şi despre teribilele lupte intestine din sânul oricărei formaţii politice pentru posturi. Îmi dau seama şi de mizele actualei reaşezări pe eşichierul politic moldav, mai cu seamă în ajunul votării unui nou – cât o fi fiind el de nou – Cabinet de Miniştri, chemat să reseteze AIE (a câta?!). Nimic însă nu justifică limbajul suburban & de mahala al unui lider – fie că se numeşte V. Voronin, fie că se numeşte M. Ghimpu (de bună seama, contrariile se atrag!) – la adresa propriilor săi comilitoni, atunci când aceştia încercă să stopeze degringolada partidului, în ceasul al 12-lea, din câte se pare. Totul în numele „statalităţii”/„cauzei naţionale”, se-nţelege…

            Altminteri, nu atât alegătorul, turmentat de atâtea promisiuni deşarte, cât politicianul ar trebui să se întrebe, şi nu doar în anul electoral: „Pe mine cine mă (mai) votează?”
           
            P.S. Versul din titlul de mai sus face parte dintr-un celebru cântec, pe care-l ştiu încă din copilărie, şi care sună aşa: „Aseară ţi-am luat basma/ Azi te văd fără de ea…” Să fie oare aceeaşi basma dintr-un alt cântec, „Două mere-ntr-o basma/ Ş-am plecat la Moscova…” Căutându-l pe internet, dau peste această variantă, „Şapte mere-ntr-o basma/ Ş-am plecat la Moscova…” (subl. mea) – să fie oare vorba de cei şapte deputaţi-reformatori ai fracţiunii PL, toţi până la unul… „agenţi ai Kremlinului”?!

       
 
            Săptămâna aceasta a început sub semnul doliului – moartea „Doamnei de Fier”, Margaret Thatcher, în ziua de luni, 8 aprilie – şi a continuat tot aşa, cu exhumarea, în aceeaşi zi, a corpului lui Ricardo Eliécer Neftalí Reyes Basoalto, mai cunoscut sub numele de Pablo Neruda (Premiul Nobel pentru Literatură, 1971). Altfel spus, o Mare Personalitate a lumii contemporane tocmai a părăsit scena, la vârsta de 87 de ani; şi o alta a fost readusă în prim-plan, după o absenţă de circa patru decenii, pentru a se face lumină asupra circumstanţelor unei morţi suspect de fulgerătoare, în data de 23 septembrie 1973, la numai 12 zile de la lovitura de stat din Chile, din 11 septembrie (malefică dată, nimic de zis!) 1973, a generalului Augusto Pinochet. Crugul vieţii & al morţii îşi înghite coada – cineva merge în pământ, cineva se ridică din morţi!

            Mai exact, este exhumat din mormântul situat pe malul Oceanului Pacific, din localitatea Isla Negra, unde-şi dormea somnul de veci alături de ultima sa soţie, Matilde Urrutia, fiindcă de la bun început s-a bănuit că poetul ar fi fost asasinat, dat fiind prietenia sa cu Salvador Allende & apartenenţa la Partidul Comunist din Chile. (În sprijinul acestei teze stă şi devastarea locuinţelor sale din Valparaíso şi Santiago, de către fasciştii chilieni. În aceeaşi paranteză fie spus, în 1969 anume Pablo Neruda a fost desemnat de Partidul Comunist drept candidat oficial la preşedinţia Republicii Chile, pentru ca apoi să se retragă în favoarea lui Salvador Allende.)

            Văzându-i mai ieri, la TV5 Monde, sicriul acoperit cu drapelul naţional, m-am cutremurat de parcă aş fi asistat involuntar la o profanare – nu că n-aş vrea să cunosc adevărul morţii celui care „prin opera sa, cu sufletul unei forţe elementare, a dat viaţa destinelor şi visului unui întreg continent” (extras din motivaţia Juriului Nobel), dar intrarea cu hârleţul, iar apoi cu bisturiul & tot felul de substanţe chimice într-un mit nu are cum să mă entuziasmeze. (Ierte-mi-se întrebarea nelalocul ei: şi dacă se va demonstra că poetul suferind de cancer la prostată a fost „ajutat” să moară subit?! Deloc retorică, întrebarea – doar că, între timp, şi autorul loviturii de stat din 1973, generalul Pinochet, a ajuns la rându-i oale şi ulcele…) Ceea ce mă deranjează nu este exhumarea propriu-zisă (deşi, sigur, mi se pare o barbarie!), ci tot tapajul mass-media ce se face în jurul acestui fapt – omul care nu şi-a mai aparţinut în timpul vieţii, fiind extrem de solicitat, nu-şi aparţine iată nici mort. În plus, toată povestea asta s-ar putea lăsa ulterior şi cu o legendă „pentru turişti”, aşa cum s-a întâmplat cu Yves Montand – nici un ghid prin cimitirul Père Lachaise nu ratează ocazia de a povesti grupurilor de vizitatori istoria dezgropării marelui actor, de-acum câţiva ani, spre a i se demonstra o paternitate incertă (şi inexistentă, după cum s-a dovedit ulterior).

            Mărturisesc, l-am iubit pasional pe Pablo Neruda, pe la începutul anilor ’80, citindu-l (în traducerea de mare clasă a lui Pavel Gruşko) într-o splendidă ediţie moscovită, Признаюсь – я жил. Dintre marii poeţi contemporani ai lumii, mi-a fost, probabil, primul model de urmat – în plus, aureolat cum era de mitul morţii sale, în chiar ceasul cel mai negru al poporului chilian, în ochii mei de-atunci apărea drept un martir! (Între timp, am învăţat – pe exemplul unor inşi de la noi – că există şi martiri contrafăcuţi, în timp ce poeţii fie sunt de-adevă, fie nu-s!…) Au venit alţii la rând, din orizonturi mai îndepărtate sau mai apropiate (cel românesc, de pildă!), fără a-l exila însă definitiv în conul de umbră.
            … abia încheindu-se reportajul de la TV5 Monde, i-am dezgropat volumul de poeme din biblioteca mea, care volum s-a deschis singur – de cât îl recitisem pe vremuri! – la poemul meu preferat, iată-l (poftim de-l primiţi):
 
            * * * * * * *
 
Похоже, что неведомый корабль
по морю проплывёт в урочный час,
не броненосец, и не будут флаги
оранжевы.
Никто не знает точно,
откуда и когда,
но всё готово,
как в лучшем цирке, — всё давно готово
отметить это краткое событье.
Уже постелен тонкий коврик пены,
расшитый звёздами,
а вдалеке —
вся синь, вся зелень, весь ультрамарин
колышется и ждёт.
Скалистый берег,
умытый, чистый, вечный,
на песке
застыл амфитеатром стен
и башен.
Всё ждёт.
В почётной ложе Тишина,
и даже вечно занятые люди
боятся упустить желанный миг,
начистили ботинки, причесались,
оделись по воскресному и ждут.
И старятся.
А корабля всё нет.
 
(Перевод с испанского П. Грушко)