joi, iulie 24, 2014 Ora Locală 20:04

Fereastra din bibliotecă

 

 

Forţând puţin lucrurile, se poate afirma că biblioteca personală (încă) le ţine unora de CV, cel puţin în cazul mai multor generaţii de intelectuali basarabeni care, mai mult decât în mobilă sau obiecte de colecţie, au investit în cărţi. „Peretele de cărţi” din apartamentele „hruşcioviste” ale anilor ’50-’60 sau, ceva mai încoace, din „cutiile cu chibrituri” ale anilor ’70-’80, este replica beciului dintr-o gospodărie ţărănească tradiţională, ceea ce nu vrea să însemne câtuşi de puţin că adevăraţii cititorii nu coboară şi ei în beci, ori de câte ori au ocazia, şi nici că fiii de ţărani nu se trag la carte.

Am văzut atâtea biblioteci personale la viaţa mea, fiecare corespunzând într-un fel sau altul stăpânului ei, încât înlocuirea fie şi uneia dintre ele cu o tabletă Apple-iPad în care – zice-se – ar încăpea câteva biblioteci bune mi se pare o lovitură dată confortului intelectual à l’ancienne. (Nu că aş avea ceva împotriva tehnologiilor moderne, altminteri foarte utile la drum, dar plăcerea e – încă! – de partea tradiţiei care spune că locuim un anume spaţiu cultural, în cazul nostru acesta se face una cu biblioteca.) Dintre toate, cea a lui Eugen Lungu m-a impresionat îndeosebi, nu atât graţie numărului de volume, cât datorită prezenţei masive a albumelor de artă (între paranteze fie spus, prietenii care l-au ajutat să se mute de la o gazdă la altă, prin anii ’70-’80, le-au cărat cam strângând din dinţi), la fel cum o altă bibliotecă m-a cucerit printr-o colecţie de discuri de vinil demnă de-un Conservator sau cel puţin de-o şcoală muzicală. Nu spre a face elogiul bibliotecii scriu însă aceste rânduri, ci spre a „tăia” o fereastră între rafturile ce-au crescut – pădure! – de-a lungul & latul pereţilor casei mele, în ultimele două decenii. Pe post de fereastră – cu cer cu tot! – fiind un tablou al prietenului meu, pictorul Anatol Rurac; o fereastră spre un cer de duminică în care nimeni nu doboară avioane, civile sau militare, tot una. Priviţi-l!

x

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, Anatol Rurac


La moartea Valeriei Novodvorskaia

 

Disidenţii nu au vârstă – fie că se cheamă Paul Goma (n. 1935), Vladimir Bukovski (n. 1942) sau Valeria Novodvorskaia (1950-2014). Este greu să-ţi imaginezi cum s-ar pensiona un contestatar de profesie, şi asta deoarece conştiinţele – cele adevărate, mai puţin cele numite din oficiu (gen „защитник по правам человека” în Federaţia Rusă) – nu se lasă adormite cu una, cu două, şi nici înregimentate în numele unor „cauze naţionale”, de cele mai multe ori dubioase. Nu că n-ar avea frică de nimeni, nici că n-ar cunoaşte simţul sănătos al pericolului sau, şi mai grav, al ridicolului, iar uneori chiar şi al zădărniciei, dar e ceva în felul lor de a fi care-i face pe cât de imuni, pe atât de vulnerabili la provocări. „Singur(ă) a căutat-o!”, se spune de regulă, şi nu fără o doză de auto-suficienţă, despre cutare sau cutare „sărit(ă)” – să fie oare o pură întâmplare că mai toate regimurile autoritare preferă să-i bage pe disidenţi în spitale de psihiatrie, atunci când nu-i înfundă de-a dreptul în puşcării & lagăre de muncă?! –, chiar dacă ace(a)sta dă pe faţă ceea ce, în forul nostru interior, credem nous les autres.

Mărturisesc că, la aflarea veştii morţii Valeriei Novodvorskaia, primul lucru la care m-am gândit a fost chiar vârsta cunoscutei disidente – poate şi de aceea că, în ultimele decenii, [a]părea neschimbată, şi la fel de combativă. Mare mi-a fost mirarea să aflu că abia împlinise 64 de ani, şi că a murit din cauza unei infecţii la piciorul stâng. Odată cu ea, o întreagă epocă – romantică & maximalistă – se încheie subit, căci cine altcineva a mai protestat la scenă deschisă şi la intrarea Armatei Sovietice în Cehoslovacia, în 1968, şi la invazia Crimeei & regiunii Doneţk de către (se putea altfel?!) formaţiunile paramilitare ruseşti, în 2014?!

Om dintr-o bucată, Valeria Novodvorskaia s-a bucurat în toţi aceşti ani de atenţia (nu doar) profesionistă a numeroşi parodişti ruşi care-i imitau, îngroşând până la ridicol culorile, discursul anticomunist. În acest sens, se înscrie în galeria „figurilor recognoscibile” – Gorbaciov, B. Elţin, V. Jirinovski, ceva mai încoace V. Putin –, chit că dintr-o cu totul altă perspectivă. Dacă în cazul politicienilor amintiţi aici parodiştii luau în derâdere, sau doar peste picior, o anumită trăsătură de caracter & tic de vorbire sau comportament, fără să le pună în chestiune integritatea umană, imaginea „scenică” a Valeriei Novodvorskaia, aşa cum apare în nenumăratele numere de estradă, este una – ierte-mi-se recursul biografic – în cămaşă de forţă, ca şi cum de la internarea sa, la 20 de ani, în spitalul de psihiatrie din Kazan’, după ce răspândise, pe 5 decembrie 1969, în Palatul Congreselor din Kremlin foi volante cu poemul său «Спасибо, партия, тебе!» (vezi mai jos), şi până acum nu a făcut decât să schimbe salon[ul nr. 6] după salon. A o scoate nebună, atunci când spune lucruri de bun simţ şi este ea însăşi „ума палата”, ce poate fi mai simplu?! (Nu-i mai puţin adevărat că, prin felul ei de a fi & a se comporta, s-a pretat acestui joc…) Nici un parodist însă nu-l (va) întrece pe Marele Prestidigitator din Kremlin, al cărui gest – citez comunicatul oficial: „Президент России Владимир Путин выразил соболезнование родным и близким Валерии Новодворской”–  aduce a… celălalt obraz, nu întors, ci lovit!

 

* * * * * * *

                                      Valeria NOVODVORSKAIA

            СПАСИБО, ПАРТИЯ, ТЕБЕ

Спасибо, партия, тебе

За все, что сделала и делаешь,

За нашу нынешнюю ненависть

Спасибо, партия, тебе!

Спасибо, партия, тебе

За все, что предано и продано,

За опозоренную Родину

Спасибо, партия, тебе!

Спасибо, партия, тебе

За рабский полдень двоедушия,

За ложь, измену и удушье

Спасибо, партия, тебе!

Спасибо, партия, тебе

За все доносы недоносчиков,

За факелы на пражской площади

Спасибо, партия, тебе!

За рай заводов и квартир,

На преступлениях построенных,

В застенках старых и сегодняшних

Изломанный и черный мир…

Спасибо, партия, тебе

За ночи, полные отчаянья,

За наше подлое молчание

Спасибо, партия, тебе!

Спасибо, партия, тебе

За наше горькое неверие

В обломки истины потерянной

В грядущей предрассветной мгле…

Спасибо, партия, тебе

За тяжесть обретенной истины

И за боев грядущих выстрелы

Спасибо, партия, тебе!

                                          1969 г.

 

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, obit Valeria Novodvorskaia


Remember

 

Printre numeroasele drame umane, întâmplate acum 65 de ani, odată cu cel de-al doilea val de deportări din Basarabia, se numără şi cea a familiei Roman din satul Bobeica – o dată în plus, îi sunt recunoscător prietenului meu, Roman Roman, pentru a mi-o fi „încredinţat” spre publicare (vezi: Ţesut viu. 10 x 10, ediţia a II-a, revăzută şi remake-tată, Cartier, 2014, p. 181). Iat-o, fără înflorituri:

            Une histoire de famille, cum s-ar zice. Aşadar, prin 1988, într-un modest apartament cu două camere din Chişinău, are loc praznicul lui Ion Gheorghe Roman, născut în 1949 şi mort de ruşine, fiindcă i-a fost oarecum să-şi trezească vecinii, în plină noapte, ca să-i cheme ambulanţa. Stop cardiac. În capul mesei, stau tatăl bătrîn şi preotul, cam de aceeaşi vîrstă. Din vorbă în vorbă, află că au fost deportaţi, şi unul şi altul, în Siberia; după un alt rînd de pahare, este rostit numele localităţii, Serpniovo, regiunea Tiumeni; mai stau ce stau, cînd de-dată preotul îşi aduce aminte că prin ‘49 a botezat un copil moldovean, primul născut, în chiar primul an de ssîlkă, pe care maică-sa l-a adus în zemlianka lui învelit în coajă de mesteacăn. „Al meu era ăla, părinte! izbucneşte-n lacrimi bătrînul, răvăşit. Băiatul ista pe care tocmai l-ai prohodit mata... De mic n-a avut noroc pe lume.” „Munte cu munte se întâlneşte, d’apoi om cu om !”, conchide preotul, şi el emoţionat.

            Acum, vă daţi seama ce buclă-n timp (un adevărat salto mortale !) a făcut destinul, pentru a se împlini cele scrise... Asta da, berestovaia gramota!

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emil Galaicu-Păun


Lozul câştigător

 

De ce nu-şi publică Eugen Lungu cărţile de eseuri la Editura Arc, pe care o slujeşte cu devotament şi competenţă exemplară de la înfiinţarea acesteia, în 1995, ci „prin vecini”? – iată o întrebare pe care şi-au pus-o mulţi, nimeni însă nu pare să ştie răspunsul. Alte case de edituri – Ştiinţa, Prut Internaţional, Cartier – şi-au trecut numele distinsului critic pe tabla de onoare (alias site), şi asta deoarece nu a existat volum purtându-i semnătura să nu-i aducă autorului un premiu literar, de la cel al Uniunii Scriitorilor din Moldova la cel al Academiei Române, nu şi „acasa”-i. Cel mult, Eugen Lungu scrie pentru Arc prefeţe la alte studii critice (cum ar fi cel al lui Mircea V. Ciobanu, Deziluziile necesare, Arc, 2014) sau la volumele unor poeţi pe care îi preţuieşte în mod deosebit (cum ar fi cel al lui Vasile Romanciuc, Purtătorul de cuvânt al tăcerii, Arc, 2011).

Nu fac excepţie nici ultimele două apariţii eugenice (sau lunge?! – cum ar trebui să formez un adjectiv care să-i prelungească fiinţa dinspre lumea ideilor spre cea profană, în care numele proprii ajung apoi numitor comun, semn cert al consacrării), în anul când criticul & editorul va împlini 65 de ani, prima scoasă la Cartier (Panta lui Sisif), şi cea din urmă la Prut Internaţional (Poetul care a îmbrăţişat luna), la doar câteva săptămâni diferenţă. Nimic de zis, frumos acord final la capătul unui deceniu în care va marca de patru ori (ierte-mi-se limbajul de reporter sportiv, dacă tot suntem în perioada Campionatului mondial) – asta după ce în 2004 debuta editorial (la 55 de ani!), cu Rafturi şi himere, câştigând dintr-un foc şi Premiul USM, şi Premiul Academiei Române, nu pentru Arc, ci pentru Ştiinţa! Nu am nici o îndoială că, din cele două titluri scoase în vara lui 2014, unul va trage lozul câştigător la loteria premiilor literare – urmează doar să aflăm care…

Şi apropo de loz, daţi-mi voie să povestesc un banc evreiesc. Se zice că Iţic se tot ruga lui Dumnezeu să câştige la loz în plic. O zi, două, trei. Un an, doi, trei. Un deceniu, două, trei… La un moment dat, Iahve nu a mai putut răbda atâta implorare şi i-a răspuns: „Îţic, acordă-mi şi mie o şansă – cumpără dracului un loz în plic!”

Şansa Editurii Arc se numeşte Eugen Lungu – acum cine-i Dumnezeu, şi cine lozul în plic, află cei care-i intră în cărţi! Care cărţi vor fi lansate joi, 5 iulie, la 18.15, la Librăria din Centru din Chişinău.   

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, Editura Arc, Eugen Lungu


27 iunie versus 28 iunie

 

    (O nălucă umblă pe toate ecranele posturilor naţionale de televiziune, chemând lumea la referendum cu privire la semnarea Tratatului de aderare la UE – năluca socialistului Igor Dodon. Or, printr-o „reparatorie” coincidenţă a istoriei, data de 27 iunie – când Republica Moldova va semna Tratatul la Bruxelles – tocmai vine să încheie un ciclu, început în 1812 şi reactivat în 28 iunie 1940, ce se traduce printr-o politică de deznaţionalizare, prin deportări în masă, soldate cu numeroase victime, prin foamete organizată şi anihilarea, în câteva rânduri, a intelighenţiei din Basarabia. În ceea ce urmează, vă propun un fragment cvasi-documentar din romanul meu Ţesut viu. 10 x 10, ediţia a II-a, revăzută şi remake-tată, Cartier, 2014, apropo de acele vremi spre care cheamă cu glas de sirenă, din toate clipurile publicitare, năluca socialistului nostru de serviciu – să se ştie!)

 * * * * * * *

Din vorbă-n vorbă, cineva pronunţă numele lui V. M. Molotov, de curând dispărut (08.11.1986), şi atunci bătrâna lăsă să-i scape: „Я хорошо знала его жену – по лагерю!”    

Dar tot ea şi-a ieşit din piele să nu spună mai mult de atât, în singurul fel în care-i putea duce cu vorba după bunul ei plac, fără să lase impresia că s-ar eschiva, povestindu-le cu lux de amănunte cum ajunsese s-o cunoască pe Polina Jemciujina; după jumătate de oră, încă era pe front, mereu sub câte-un bărbat rănit pe care trebuia să-l scoată de pe câmpul de luptă, şi iată-aşa s-a ales şi cu medalie, şi cu om. Nu era chiar ordin, medalia ei, dar soţul, viitorul soţ, s-a dovedit a fi ofiţer SMERŞ! Cum se lăsase împuşcat tocmai el, care mergea în spatele tuturor cu pistolul în mână, gata oricând să tragă în oricine făcea un pas înapoi, rămâne un mister; dar şi ciuruit de schije nu-şi pierduse darul vorbirii: „Мы с тобой как две рифмы – кровь и любовь”. Pe această potrivire de cuvinte s-a şi întemeiat căsnicia lor. Pecetluită din prima noapte, în care nu atât ea, cât el o făcuse să sângereze din abundenţă. La întoarcerea de pe front, fiecare şi-a căutat de treabă – el în rândurile NKVD-ului, ea printre personalul medical auxiliar al unui spital de urgenţă, iar pacea şi armonia prisoseau în casa lor. Nu doar că scăpaseră cu viaţă, dar şi i-a ocolit tăvălugul represaliilor, imediat după capitularea Germaniei, când bună parte a soldaţilor şi ofiţerilor Armatei Roşii ce s-au îmbrăţişat cu aliaţii pe Elba, în mai ’45, fură ridicaţi şi duşi în Siberia, ca „duşmani ai poporului”, laolaltă cu prizonierii sovietici de război, pentru care sfârşitul ostilităţilor însemna schimbarea lagărului de exterminare nazist pe Gulag-ul stalinist. În puţinele ore petrecute împreună – lucrau, şi unul şi altul, din zori până-n noapte! –, nu prea aveau ce-şi spune; noroc că treaba aia se făcea fără cuvinte, pe întuneric, cu izmenele pe el şi ea cu cămaşa de noapte sumesă. Ca la trageri – poc! poc! –, atenţi să nu nimerească-n „lapte”, drept care şi-o puneau strict după calendar, şi chiar şi aşa practicând coitus interruptus. Nu-l întreba niciodată nimic, nu-i spunea mai mult decât trebuie – o adevărată familie-model. După o relativă perioadă de liniştite, schimbarea macazului se manifestă printr-un nou val de arestări. „Дело врачей” .  Nici de data asta omul nu i-a spus nimic, dar ea ştiu numaidecât că ceva se întâmplă – nu fiindcă ar fi venit mai târziu ca de obicei sau mai obosit, după felul în care făceau dragoste. Dacă înainte era o pură formalitate, cum ai rupe câte-o filă de calendar, la date stabilite din timp, acum actul se consuma vijelios ca un atac la baionetă în toată regula. Erau iarăşi pe front, pe frontul nevăzut. Nu că s-ar fi descărcat pe ea, mai degrabă ai zice că-şi lua de lucru la domiciliu – nu propriu-zis obiectul muncii, ci priceperea, acel savoir faire despre care vorbeşte Manualul bunului torţionar; cum însă din ofiţer SMERŞ ajunsese anchetator NKVD, schingiuirea victimelor pe faţă înlocuise împuşcatul pe la spate. Fie că se întorcea târziu după miezul nopţii, fie că venea la timp – ce însemna „la timp”, bătrâna nu se ostenise să le explice –, orice apropiere fizică, acum tot mai spontane, aducea a interogatoriu, nu că ar fi pus întrebări, ci fiindcă pur şi simplu o golea pe dinăuntru. Se întâmpla să se culce cu „anchetatorul rău” şi să se trezească-n zori luată-n primire de „bunul torţionar”; şi dacă după primul cel puţin putea să doarmă până dimineaţa, cel de al doilea îi strica toată ziua, astfel încât spre seară aproape se ruga de venirea „celui rău”. După câteva săptămâni de asemenea „interogatorii încrucişate”, nocturne şi matinale, pe muţeşte, o călărire în zori, cu spume la gură, îi dezlegă brusc limba – mai bine i-ar fi dezlegat mâinile! – omului ei, iar singurele cuvinte pe care i le aruncă în faţă au fost: „Враг народа!” 13 (ceea ce rima cu „врачи-отравители” , în zilele acelea pe buzele tuturor). Ea se închise în tăcere – de bună seamă, cât valora cuvântul unei simple surori medicale împotriva celui al unui ofiţer NKVD?! –, ceea ce l-a întărâtat şi mai mult: „Молчание – знак согласия” . Acum, nu se mulţumea doar să o violeze cu regularitate, la adăpostul codului familiei – trebuia s-o şi calce în picioare, la început cu vorba, apoi cu fapta. Bătea fără să lase urme, în locurile cele mai sensibile, cu o precizie de trăgător de elită. Lovea ţinta! Şi iarăşi, femeia se obişnuise să suporte cu stoicism bătăile regulate ale „torţionarului rău”, era însă suficient să-l simtă de departe pe „ăla bun”, şi îndată începea să-i tremure carnea de pe oase. Ce-i făcea? Mai exact, ce nu-i făcea ca s-o desfete – din veterana de război nu a rămas nici pomină… –, pentru ca în ultima clipă, când erau pe punct să explodeze (o descărcare în egretă, de un milion de Volţi!), brusc s-o cresteze cu lama. Scurt-circuit. O dată… de fiecare dată… Degeaba-l dezbrăca în pielea goală – de unde înainte o făceau el în izmene, şi ea în neglijeu –, degeaba pipăia aşternutul cu de-amănuntul, printr-un fel de minune bărbatul reuşea să introducă în pat tăişul (fiindcă obiectul era oricum de negăsit!), şi odată cu el durerea! În scurt timp, era toată numai rune – pe care trebuia să le ascundă de „NKVD-istul cel rău”, în prezenţa căruia nu se dezgolea niciodată. „Eu cred că-şi dosea lama în pernă, printre pene, totuşi nu l-am prins niciodată...”, conchise bătrâna, dar abia de-acum încolo – lăsa să se înţeleagă – începe coşmarul. Dintr-odată, „NKVD-istul cel rău” încetase s-o bată – doar că acum îi povestea cu lux de amănunte tot ce făcea peste zi în beciurile Lubeankăi; abia dacă îşi ducea la bun sfârşit spovedania, că „bunul torţionar” o şi lua la dezmierdat, implorând-o printre suspine din ce în ce mai voluptuoase să nu spună la nimeni, spre binele ei, dar şi al lor, iar pentru mai multă siguranţă ameninţând-o că-i taie limba. Nu era vorbă goală, ameninţarea – insul ţinea ascunsă după dinţi o jumătate de lamă, pe care încerca să i-o împingă în gură cu limba, într-un sărut pătimaş. Doar că ea îi prinsese mişcarea, aşa că ceea ce dintr-o parte ar fi părut o lungă sărutare a la Paolo şi Francesca, în realitate nu era decât o luptă pe viaţă şi pe moarte cu limbile, mânuind aceeaşi armă albă – care pe care. Rareori se lăsa fără vărsare de sânge! În scurt timp, femeia devenise depozitara conştiinţei lui încărcate, şi tot el primul ameninţa să dea o spargere. De unde, până de curând, se crezuse la adăpost de raziile nocturne, ca nevastă de ofiţer NKVD, după arestarea Polinei Jemciujina – cum Stalin era văduv, soţia lui Molotov, pe atunci Ministru al Afacerilor Externe, făcea figură de prima doamnă a ţării –, ştiu numaidecât că nimeni şi nimic n-o puteau scăpa de maşina infernală, decât – poate – lucrarea mâinilor sale. Dacă tot trăieşti cu Minotaurul într-un labirint, trebuie că şi-a spus, cel puţin nu te lăsa prinsă; din contră, apropriază-ţi labirintul şi, ori de câte ori Minotaurul se dă la tine, cearcă de-l surprinde! Zis şi făcut. Din puţinele mobile pe care le avea în casă, zilnic înjgheba un soi de cruciverba, mereu altul, în ideea de a face orice înaintare prin apartament o adevărată cursă cu obstacole. În paralel, culegea de pe străzile Moscovei tot felul de obiecte, de la scaune cu fundul sărit la poliţe dezmembrate, pe care, odată aduse acasă, le asambla conform unei logici defensive bine articulate (vizuină de castor? muşuroi de furnici?). Incredibil cât de încăpătoare se dovedi a fi magherniţa lor; şi ea, cât ce să se spetească tot cărând la ultimul etaj – dintr-un motiv obscur, scara lor nu avea lift – cuiere vechi, dulăpioare, rafturi, taburete, fel de fel de cutii, scânduri de pat etc., etc. Adevărata provocare începea odată cu integrarea lor într-un univers şi aşa supraîncărcat de obiecte, şi atunci îi veni strălucita idee de a le lega într-un circuit închis pe care ar putea să-l controleze de la distanţă, fără a ieşi din casă. Numai ea ştie cum făcu rost de scripeţi şi cabluri, şi cât a costat-o asamblarea materialului, după nişte scheme tot mai complicate; şi de fiecare dată – moartea se exprimă la prezent indicativ – albele încep şi câştigă în 6 mişcări, în 12 mişcări, în 24 de mişcări… Nu-şi acorda nici o şansă pe termen lung, dar pe moment putea să prelungească partida cu încă o mutare. Pe celălalt front, bărbatul ei nu se mai mulţumea să-i povestească faptele lui de arme – „черный воронок”, razii nocturne, execuţii sumare în beciurile Lubiankăi –, ci-i demonta ca pe-un AKM-74 întreg mecanismul represiv ce privilegia pedeapsa preventivă, pentru crime care ar fi putut avea loc. S-ar zice c-o avertiza, dar tot atunci lăsa loc „bunului torţionar”, iar acesta – cum se ştie, înarmat până-n dinţi – chema la vărsare de sânge: „Умри ты сегодня и я умру завтра!”, spus în gând, cum ţi-ai face cruce cu limba-n cerul gurii, iar pe faţă: „Am să-ţi iau gâtul!” Nu va mai apuca – în noaptea când au venit s-o ridice de la domiciliu, îi lăsase pe cei „trei în civil” să intre (de-a dreptul în labirint – dar ei nu aveau de unde s-o ştie!), şi în timp ce bărbaţii înarmaţi făceau percheziţie prin casă – acum un sistem de capcane bine pus la punct, acţionând de sine stătător ca un soi de perpetuum mobile rudimentar de uz propriu –, ea reuşi să se strecoare pe ferestruica de la toaletă, coborând apoi pe scara de incendiu, şi chiar avu tăria de caracter să sune la miliţie de la primul telefon public pentru a anunţa că nişte necunoscuţi tocmai i-au spart apartamentul unui ofiţer NKVD. După care se făcu nevăzută… „Şi lagărul?”/„Şi Polina Jemciujina?”, au sărit băieţii cu gura, pe două voci; oricât ar fi ascuns-o, li se citea dezamăgirea-n glas. „Regiunea Kustanai, în vara aceluiaşi an. Nimic de spus – frumoasă femeie!” Şi după o pauză ce li s-a părut nesfârşită: „Când, în cele din urmă, am înţeles că nu mi-ar ajunge o sută de vieţi ca să-mi construiesc un labirint pe măsură în Moscova, nu mai vorbesc de întinsul de necuprins al Rusiei, pur şi simplu m-am lăsat prinsă”. La plecare, pe când bătrâna se scuză că nu-i mai petrece – mâinile uitate-n poale păreau să depene pe-un ghem invizibil nu atât firul Ariadnei, cât liniile vieţii ale tuturor celor ce i-au trecut pragul –, trebuie că au simţit (tustrei!) cum li se taie picioarele. Nu ar fi băgat mâna-n foc pentru ceilalţi doi, el (u)…n(ul) însă nu a mai revenit niciodată în camera aceea, dar nici n-a scăpat cu totul din labirintul veteranei, de vreme ce se întoarce într-acolo cu gândul şi peste două decenii.

 


Despre barbaria popoarelor civilizate

 

 

Cine nu a auzit expresia „A bate ca-n hoţii de cai”?! S-a îndoit vreodată careva referitor la identitatea etnică a acestor hoţi de cai?!... În spatele acestor întrebări retorice se ascund, de fapt, nişte adevăruri triste şi chiar, uneori, sângeroase, dacă nu de-a dreptul tragice.

Cazul adolescentului de 17 ani, de origine romă, pe care presa franceză l-a botezat Darius, linşat într-o suburbie a Parisului, Pierrefitte-sur-Seine, de către un grup de 10-12 persoane (încă neidentificate!), pe motiv că ar fi dat nişte spargeri în cartier, şi care se zbate de câteva zile între viaţă şi moarte, l-a făcut până şi pe foarte prudentul preşedinte francez, François Hollande, să iasă la rampă, după ce că „afacerea Leonarda” (tânăra de origine romă expulzată din Franţa, în ciuda faptului că era şcolarizată) îi adusese doar ponoase. Numeroase voci politice, atât de dreapta, cât şi de stânga, au condamnat hotărât actul de barbarie, rămas încă – în absenţa făptuitorilor sau cel puţin a bănuiţilor – nepedepsit. Se-nţelege că stânga arată spre dreapta, care a întreţinut climatul de intoleranţă mai cu seamă pe vremea când viitorul preşedinte Nicolas Sarkozy era ministru de Interne; pe de-altă parte, actualul premier Manuel Walls, şi el ajuns în fruntea Executivului după ce a ocupat, în guvernul Jean-Marc Ayrault, fotoliul la Interne, nu pare să fie câtuşi de puţin un model de toleranţă. Atmosfera e cu atât mai încărcată, cu cât „starea naţiunii” franceze pare să fie în cădere liberă, cel puţin la nivel de morală. În doi ani de la preluarea puterii de către socialişti, toate recordurile de impopularitate ale preşedintelui Holland au fost bătute, cota sa căzând mult sub 20%, ceea ce nu s-a mai întâmplat în cea de a V-a Republică. Pe de-altă partea, succesul la recentele alegeri europene al Frontului Naţional – de facto, primul partid al ţării – încurajează şi el o anumită atitudine de intoleranţă faţă de celălalt, străinul. Or, cei mai vizibili străini în Franţa sunt romii, omniprezenţi în marele oraşe, mai ales în locurile turistice – în ciuda unor expulzări repetate. Ceea ce a şocat opinia publică, pe lângă actul de barbarie propriu-zis, este faptul că nici familia tânărului, nici prieteni sau alte rude nu au apărut la spital în aproape o săptămână, ceea ce este, după toate probabilităţile, un reflex de apărare – mai mult decât atât, între timp tabăra pur şi simplu a dispărut din localitate. 

Întâmplarea (nefericită!) face că ştiu cum e să se reverse furia publică asupra comunităţii de romi – în 2012, am fost martorul unui marş cu torţe aprinse al T-shirturilor negre, într-o coloană numărând mii de persoane, care traversase oraşul Pecs pe Kiraly utca, stradă pietonală animată până târziu în noapte, din Szechenyi ter (piaţa centrală) până în faţa casei îndoliate a fetei violate & ucise (după cum s-ar fi stabilit – din oficiu? mă întreb) de către un ţigan venetic. O procesiune medievală, nici mai mult nici mai puţin. 

Revenind în Hexagon, nu pot să nu-mi amintesc – dintr-un fel de reflex cultural care face lumea mai suportabilă – că nimeni altul decât francezul născut la Paris Prosper Mérimée a dat-o pe Carmen, iar un alt francez, şi el născut la Paris, Georges Bizet, a transpus-o pe muzică, într-o operă nemuritoare. Ce-ar fi zis ei astăzi, apropo de barbaria urmaşilor lor galezi?! 


Cartea suporterilor limbii române

Moldova Blog Emilian Galaicu-Paun Audio Program banner

 

 

Dacă ar fi să judecăm după felul cum se vorbeşte română în Republica Moldova – ţară al cărei imn este chiar Limba noastră de Alexie Mateevici –, lansarea impunătorului Dicţionar al greşelilor de limbă, al lui Valentin Guţu, trebuia să aibă loc nu într-o librărie, ci pe un stadion de fotbal! (Să fie oare o pură întâmplare că şi lansarea de carte, la Librăria din Centru din Chişinău, şi debutul Campionatului mondial de fotbal din Brazilia, s-au întâmplat în aceeaşi zi, 12 iunie, la doar câteva ore distanţă?!) Or, nu se poate spune că librăria dădea pe dinafară de cumpărători, de unde doar numărul scriitorilor pe care harnicul nostru lingvist i-a tot stilizat de-a lungul câtorva decenii, în paginile unor publicaţii literare (Orizontul, Columna, Literatura şi Arta), dar şi ca un foarte apreciat redactor de carte, ar fi umplut o tribună! 

Adevărată instituţie în lumea literelor, Valentin Guţu şi-a pus de mii de ori semnătura pe cărţile altora, în calitate de redactor-stilizator, şi nu a apucat să scoată, până de curând, decât un mic Dicţionar al greşelilor de limbă, Arc, 1998 (adevărat, în mai multe ediţii de-atunci încoace), dar care-l anunţa pe actualul Mare Dicţionar, vai! predestinat să se bucure de succes într-o ţară ca a noastră! Cum însă omul e şi un fin observator, mi-ar fi plăcut să-i văd şi prozele scurte adunate într-un volum (nu pot să nu mă întreb, puţin maliţios, câţi dintre scriitorii noştri cu patalama la mână i-ar fi putut fi redactori de carte – mă tem că număraţi pe degetele unei singure mâini!); la fel, m-aş bucura să-l ştiu ancorat cu o rubrică de cultivare a limbii într-o revistă de anvergură, să zicem în aceeaşi – mult prea generoasă cu unii şi aceiaşi! – România literară

În cele ce urmează, vă propun un text ce-i poartă semnătura, din seria D’ale telefonului, nu înainte de a preciza că hazul de necaz (alias, râsu-plânsu) şi-a găsit în Valentin Guţu un destoinic purtător de cuvânt.  

 

 

* * * * * * *

                                                                                                                        Valentin GUŢU

 

                                                         

FA SFETA, ASTA-I MĂ-TA!...  

 

   Vă puteţi imagina cumva – astăzi! – , pe „planeta” noastră (RM), vreun biet paporniţar, uite-aşa, fără telefon: fix sau mobil?... Nici eu... Deci... de cetăţenii de trotuar şi alte guleraşe albe nici nu mai facem vorbire. Dacă nu apelezi tu imediat pe cineva, te va contac- ta el neapărat pe dumneata... Aşa ca acum, cînd, în timp ce la ra- dio se dă deşteptarea cu... Limba noastră, o mînă noduroasă de „nevastă necăjită”, dintr-un cătun la fel, se afundă în paporniţa-i, scoasă cu greu din cotruţă, dibuie „Nokia” şi, ducînd-o ca miopii la ochi, „culege” din mintea ei, obişnuită de ceva vreme cu cifrele, un număr mare... Ştie ea care...

Ţîrrr!... (sună telefonul cuiva) Ţîrrr!!... (sună repetat, după care se pare că cel apelat a ridicat receptorul)

– (O voce rurală de babă matinală, realizînd faptul, rupe tăcerea) Alioo, buna dimineaaţa!...

(O voce urbană de bărbat matinal îi răspunde oarecum supărat) Bună...

Daa... eu unde am... ajiuns...?

Daar... unde v-aţi... pornit?...

Laa.. aiaasta... la Mooscova, la doamna Sfeeta...

Ca să... „ajungeţi” la doamna Sveta, va trebui să vă mai porniţi o dată...

   – Mulţămesc, iaca mă pornesc...

(Apel repetat) Ţîrrr!...

Alo, daa...

Fa Sfeta, asta-i mă-ta!...

Poftiim?!... Caare Sveeta...?

Fa Sfeta, sună... mă-ta, nu te fă nebună!...

Doaamnă...!!!

Euu... nu ţi-s doamnă, fa, daa-s... măă-ta!... Tu...tuu eşti, Sfeeta?!...

Eu sunt... Georgetta!... (Către soţu-său) Costel, cine-i... babeta? (Vocea soţului Georgettei) Ma...ma lu’ Sveta... Doar... i-am spus... să se mai „pornească” o dată!... Dă-mi receptorul...

Alo, stimată doamnă...

Măă-ta-i... doamnă!... Mie să mi-o dai tot amu... pe Sfeta... Eu m...m-am pornit, iaca, a doua oară la dînsa, da’... văd că tot la mata am ajiuns... Însamnă că Sfeta-i la tine...

(Costel, îndepărtînd receptorul de la gură)  Georgetta, spune-i, te rog, babetei că... eşti Sveta...

Da, maamă...

Sfeeta, scuumpa lu’... taat-tu, de ce nu vrai să grăieşti tu cu... măă-ta, hai?!

Te ascult, maamă...

Da...dacă m-ai asculta, n-ai îmbla aiurea prin Moscova... Ce faci, tot mai dospeşti ori te-ai sculat, faa?...

Ce-i aia... a dospi, maamă?

Las’... că-mi vii tu acasă... Ian te uită, draagă, o prins a grăi... romăneşte!... Să n-o înţeleg eu... Ai vîndut... perjele şi usturoiul, faa?...

Perjele...? Ce-i aia?...

Faa!... Grăieşte normaal cu măă-ta!...Îmi vii tu acasă, laasă... Ori trimete-mi măcar... banii pe usturoi, dacă ai uitat ce-nsamnă... perje! Şi nu... dospi atîta!!...

T...trebuie să închid, maamă... Mă aşteaptă Costel... 

Cuum... să închizi, faa?... Vinde mai întîi... perjele şi pe urmă ai să închizi!... Ia-l şi pe... aista al tău... pe Costică... şi vindeţi toot... Cu... Timur, ce, ai cam încheiat-o de-amu?... Şi nu uita, fa, de... baani, că tat-tu... ştii cît de mult ţine la tine... Cum se trezeşte, cum te pomeneşte...

Voi... cum aţi... v...votat acolo, maamă?...

Cu-ai... noştri, Sfetuţa, cu-ai noştri!... Că... cînd ni se spune... votăm... c...cum să nu votăm: eu, cu... „secera”, tat-tu, cu... „ciocanu’”... Ştii cum se face amu banu’... Îi greu, Sfetulea, îi taare greu... Da’... las’ că-i bine... Că... dacă n-om putea vinde... perje la Moscova, s-o zis cu noi, basta cu Moldova as-ta... Ţie cum îţi pare amu... capitala ţării, Moscova noastră...?

 Putină ce mai face, ai grăit... cu dînsu’, cum te-am rugat, ori ai uitat?... Numai el, sărmanu’, ne mai poate ajuta, fa, că alţii... nu vezi cum s-au mai îmbogăţit!... El îi cu norodu’, Sfetulea, ascultă ce-ţi spune mamulea... Vă lasă să lucraţi, să faceţi curat în capitală... Aşa că pune şi tu mîna pe-o mătură, fa, nu sta!...

E...eu, maamă, mă aflu acum... la Chişinău, nu în... „capitala ţării”... Şi, mă ierţi, dar trebuie să închid... Am treabă, ma-amă... Am job...

C...cuum... la Chişinău...?! Paarcă... te-am trimes l...la capi-taală!...Auzi, măi Stiopca, unde-o ajiuns Sfet-ta?!...

(Stiopca, marcat profund de vocea... lu’ „fie-sa”, dă glas paternităţii din casă, dar... clătinîndu-se totuşi atent, să nu răstoarne damigeana de pe masă) Îhîîî!... hîc!!!...

Ai auzit ce-o spus taat-tu, faa!... Laas’ că-mi vii tu acasă!!... Eu te trimet cu... perje şi usturoi la Moscova, şi tu-mi îmbli prin... Chişinău cu... românu’ cela de Costel?!!... Sfeetaa!... ce faci tu din măă-taa?!!!...

Maamă, eu nu sunt... Sveta, ci... Georgetta. Scuze, maamă... Or, ca să ajungeţi la... Sveta, va trebui să vă mai porniţi o dată, dar... pe drumul cel bun...

A...auzi, măi Stiopca, ce spune... Sfet-ta?... Că ea de-amu-i... Georgetta!... Cică... să ne mai pornim o dată la dînsa... Laas’ că vii tu...

(Deodată, o voce înfundată de om gînditor, cu coatele spriji- nite temeinic de masă, şi capul – de damigeană, sperie, pentru a cîta oară, pustietatea din casă) Îhîîî!... hîc!!!... 

 

În exclusivitate