miercuri, august 20, 2014 Ora Locală 11:46

„Câştigă!”

 

August. Luna unor mari pierderi neprevăzute, de unde anul se arăta mai degrabă mănos. La ce bun însă au rodit fructele şi legumele, de vreme ce piaţa de desfacere s-a restrâns ca o piele de şagri, după impunerea embargoului rusesc?! Mai încoace, se pare că nici zahărul moldovenesc nu mai corespunde înaltelor standarde ale Роспотребнадзор-ului, instituţie independentă bătută de vânturile politice ca o trestia (gânditoare) de zahăr, de dorit… cubaneză.    

În tot acest timp, zeci de panouri publicitare care au „bandajat” spaţiul vizual al capitalei – spaţiu altădată destinat păsărilor –, „leagă pe ochi” cu promisiuni care mai de care mai aiuritoare. (Între paranteze fie spus, se pare că metrul pătrat de publicitate orăşenească aduce Primăriei mult mai mulţi bani decât hectarul de cernoziom, păcat doar că asta nu duce şi la nişte străzi asfaltate mai acătării, ca să nu mai vorbim de un sistem de drenaj al apei de ploaie adaptat unui oraş care trebuie să facă faţă unor intemperii de genul celor din vara aceasta.) Trec peste panourile explicit politice, dintre care cele ale lui Igor Dodon şi ale lui Renato Usatâi sunt plasate strategic la toate intersecţiile, ca nişte crucifixe pravoslavnice, dacă nu cumva ca nişte uriaşe panouri solare ce-şi propun să capteze „lucoarea de la Răsărit”. Privirea mi se opreşte asupra unor anunţuri de genul: „Cu – şi se dă numele băncii & logo-ul acesteia – câştigi 100.000 lei plus 5.000 lunar…”, sau: „Cu – şi se dă numele altei băncii & logo-ul acesteia – poţi lua un credit în valoare de 100.000 lei…” etc. Ca şi cum s-ar fi înţeles între ei, bancherii se arată de o generozitate jenantă, tocmai în luna în care atât Ministrul Agriculturii, cât şi Primul Ministru depun eforturi considerabile pentru a cumpăra, fie şi pe mai nimic, producţia de fructe & legume a fermierilor, sau cel puţin pentru a le permite amânarea rambursării unor credite bancare. Or, în contextul actual, slogan „Câştigă” – după care urmează o sumă cu 5 zerouri – arată ca o indecenţă publică, una în plus pe lângă atâtea altele cu care, vai! se pare că ne-am obişnuit încât nici nu le observăm. (Colac peste pupăză, mai vin peste capul nostru şi rezultatele ultimului sondaj de opinie, care dau câştigătoare nu patru, ci deja cinci formaţiuni politice – dar despre astea, vezi textul colegului nostru Vitalie Ciobanu, Concerte şi sondaje la moldoveni.)

Şi tot în luna august, pe 27, ce va acorda Premiul Naţional – şi el în valoare de 100.000 lei! – în domeniul ştiinţei, tehnicii, culturii, artei şi sportului. Premiul este chemat să recompenseze excelenţa, şi cel puţin în domeniul Literaturii, dacă judecăm după laureaţii din anii trecuţi (Ion Druţă, Dumitru Matcovschi & Nicolae Dabija, Andrei Strâmbeanu, Spiridon Vangheli) – munca de-o viaţă. Bani munciţi, cum ar veni, şi nu „câştigaţi” pe loc, fiindcă o bancă sau alta tocmai îşi promovează imaginea de filantroapă. Nu pot să nu mă întreb, în condiţiile actuale, de unde va lua Guvernul suma necesară – căci, din câte ştiu, la final trebuie să iasă 10 învingători. 10 x 100.000 – iată şi milionul! Şi dacă tot se dau aceşti bani, n-ar fi fost oare cazul să existe şi nişte dezbateri publice cu/despre personalităţile propuse? Asta pentru a scăpa de logica lui „Câştigă!”, logică de loz în plic…  


Autopsie sau vivisecţie?

Moldova Blog Emilian Galaicu-Paun Audio Program banner

Autopsie sau vivisecţie?

 

„Cine ţi-a dat voie să scrii despre cutare sau cutare fapt/fenomen/persoană?!”, aceasta-i întrebarea (retorică, de cele mai multe ori) cu care sunt pus la punct de fiecare dată când scrisul meu deranjează anumite sensibilităţi centrate pe ele însele, dar care nu vor ezita să evoce o cauză măreaţă – de la „valorile familiei” la „ideea naţională”! –, la adăpostul căreia să treacă sub tăcere ceea ce se cere spus în gura mare („Să ragi, să ragi când simţi luminile că mor”, ca să-l citez pe Dylan Thomas). De prisos să adaug că primii care pledează pentru „a nu scoate gunoiul din casă” fie că l-au ascuns, tot ei, sub preş, fie că s-au aşternut preş sub tălpile autorităţilor de orice natură  – de cele mai multe ori, şi una şi alta. „Respectabilitatea numelui” (chirurgul Robert Proust, frate mai mare al scriitorului Marcel Proust, i-a cerut – în scris! – editorului Gaston Gallimard să pună capăt publicării romanului În căutarea timpului pierdut, spre a salva „onoarea familiei”), „pacea socială”, „interesul de stat” etc., etc. constituie tot atâtea pretexte pentru a le cere artiştilor să-şi tempereze pornirile creatoare, atunci când aceştia riscă să înfăţişeze un tablou „fără rame” (ca să preiau inspirata formulă a lui Nichita Danilov) al lumii contemporane, şi nu o vitrină aranjată… à la „satele potiomkiniene”. 

Dintre toate artele, literatura mi se pare de departe cea mai expusă judecăţii „oamenilor de bine” – acei „les braves gens [qui] n’aiment pas que/ l’on suive une autre route q’eux” (Georges Brassens, La mauvaise réputation) –, care se pricep, ca nimeni alţii, la fotbal şi la poezie, şi ţin morţiş să-şi exprime această pricepere în termenii unor judecăţi de valoare frizând… sentinţele definitive. „Cine te controlează?” – fiindcă se presupune că artistul nu poate scrie din capul lui, fără să „dea seama” cuiva, o instituţie superioară/de temut de care depinde întru totul –, este cea de-a doua întrebare chemată să-mi închidă gura; degeaba răspund că, într-o primă fază, critica de întâmpinare, apoi publicul cititor, iar cu puţin noroc şi juriile literare, căci şi instituţia premiilor contribuie la afirmarea unor nume, apreciază (şi nu controlează!) cele scrise/publicate (dovadă, tirajele epuizate ale unor cărţi), având încredere într-un anume autor şi refuzându-i-o, încrederea, altuia. Tocmai credibilitatea demersului artistic constituie garanţia autenticităţii operei literare, fie că place, fie că nu (de bună seamă, nu se poate spune că Céline sau Joyce propun „o lectură de plăcere”); vorba poetului Ion Mureşan: „Adică eu îmi pun grumazul între lucru şi cauza sa,/ adică grumazul meu stă între poem şi cauza sa/ cum stă uterul femeii între spermatozoid şi ovul” sau, în termeni mai populari: „Pun capul la bătaie” pentru ce am spus/am scris. Or, atunci când scriitura propriu-zisă este potenţată şi de o experienţă personală (ca să reiau titlul romanului lui Kenzaburo Oe, Premiul Nobel, 1994), şansele de a da o carte adevărată sporesc semnificativ. Mă gândesc la fresca romanescă în opt volume, În preajma revoluţiei (în special la primele două), de Constantin Stere, dar şi la romanele lui Paul Goma, Din calidor, Ostinato, Arta refugii ş.a. Cărţi scrise „până la capăt” – ceea ce nu se poate spune despre copleşitoarea majoritate a romanelor basarabene postbelice, oricât de curajoase ar fi acestea –, cu riscul de a-i supăra, o dată în plus, pe cei vii, dar dându-le a doua viaţa celor trecuţi în nefiinţă, ele dezavuează „conspiraţia tăceri”, cea mai inocentă manifestare a „robului din noi” (la celălalt capăt se situează discursul justiţiar întru apărarea cauzei pe care ai slujit-o cu zel). 

Altfel spus, fiecare carte nu este atât „o boală-nvinsă”, cât – atunci când lucrul acesta e cu putinţă – diagnosticarea bolii, primul exemplu ce-mi vine în mine fiind Demonii (Posedaţii, într-o altă tălmăcire) lui F.M. Dostoievski, roman în care marele rus surprinde în premieră absolută, pornind de la procesul „nihiliştilor” lui Neceaev, fenomenul terorismului politic, căci şi „şacalul” Carlos în anii Războiului Rece, şi Osama bin Laden în epoca noastră post-industrială, au ieşit de sub mantalele „bombiştilor” (aşa li se spunea revoluţionarilor aparţinând organizaţiei «Народная Расправа», după cele câteva atentate cu bombă la adresa ţarului). (Kafka, portretizând cu lux de amănunte toată birocraţia de stat în Procesul, Orwell dând portretul-robot al Fratelui mai Mare în 1984, Garcia Marquez zugrăvind decrepitudinea oricărei tiranii în Toamna patriarhului etc., etc. sunt alte exemple la îndemână.) Întrebarea mea este dacă se cuvine să numeşti bolile care fie au ucis deja o lume (în cazul nostru, comunismul ar fi cap de listă), fie au infestat incurabil – căci se refuză orice tratament – oameni concreţi? Adică, să practici – în scris – autopsia & vivisecţia?   

(va urma)    

Nota Bene: Profit de vizibilitatea site-ului nostru pentru a face următoarea Declaraţie: Am aflat, din presă, că Ministerul Culturii m-a propus la Premiul Naţional în domeniul Literaturii, de unde eu însumi am pledat, în calitate de membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova, pentru Paul GOMA. A pierde în faţa lui Paul GOMA este deja o nesperată onoare; a câştiga însă Premiul Naţional înaintea Domniei Sale constituie o mare ruşine. Drept care rog să mi se retragă numele de pe lista de concurenţi în favoarea lui Paul GOMA.    

Tagurimoldova, Radio Europa Liberă, RFE/RL, Blog, Emilian Galaicu-Paun, Paul Goma, Premiul Național


Lecţie de recapitulare despre Marea Migraţie a popoarelor

 

            Măreaţa operă de armonizare a geografiei & istoriei naţionale cu politica demografică a început, mult înainte ca termenul geopolitică să fie pus în circulaţie, odată cu colonizarea unor ţinuturi anexate ale căror populaţii băştinaşe fie au fost trecute prin sabie, fie au trecut de bunăvoie – cu arme şi bagaje – de partea colonizatorilor. Ceea ce hărţile strategilor nu au reuşit să acopere, vor desăvârşi aşternuturile – petele umane, ale „sucurilor comune”, iau locul petelor albe; sângele se varsă tot mai rar şi doar – cu puţin noroc! – în noaptea nunţii; unele cearşafuri ajung să dea şi câte două recolte pe an. Nu atât chintalele de grâu (orz, popuşoi, struguri, sfeclă de zahăr etc., etc.) la hectar, cât numărul de locuitori pe kilometru pătrat fac bogăţia ţării; câte ţări, atâtea buzunare, cu fiece neam în buzunarul cui îl are sau trecând dintr-unul în altul, parţial sau fără rest. Cusute unele de altele, acestea formează harta geopolitică a omenirii; (nu) se ştie în care din ele-şi (va) ţine Dumnezeu mâinile. Şi dacă nu cumva, majoritatea buzunarelor fiind sparte, oriunde şi le-ar fi băgat, tot poporul ales şi-l ţine (ca) în palmă. Întoarse pe dos, fiecare prezintă, pe lângă valuta naţională, mărunţişul mai mult sau mai puţin semnificativ al altor neamuri, despre care se afirmă – de regulă, în momentele de criză – cum că ar rupe buzunarele. Numeroşi cetăţeni vigilenţi, trăind de la salar la sala(za)r, sunt gata să pună mână de la mână pentru convertirea minorităţilor, chiar dacă la un curs de schimb mai puţin convenabil majorităţii. În cazuri cu totul şi cu totul excepţionale, Mersul Trenurilor, şi acela dat peste cap – de la „trenurile morţii” spre Auschwitz, de tristă amintire, la neuitatul slogan al anilor ’90 : „Чемодан – Вокзал – Россия!” (numeroasele „trenuri ale prieteniei” nu se pun la socoteală) –, (dacă) mai ţine de curs valutar. Tot aşa, după ce că au pierdut/şi-au luat unul altuia figurile/damele de pe tabla de şah, adevăraţii jucători continuă partida mutând pătrăţelele albe şi negre – câte pătrăţele, tot atâtea potenţiale mişcări, la puterea a patra, după numărul punctelor cardinale –, până când reuşesc să împingă jocul în prelungiri, iar pe tablă nu rămâne niciun pătrăţel alb, iar negre şi mai puţine.

            Dar măreaţa operă de aşezare a omului în ţara lui şi a patriei între frontierele naţionale nu se încheie aici, şi asta deoarece, de cele mai multe ori, omul nu-şi află locul, iar patria nu-şi încape în piele – omul, între semeni; şi patria, de alte ţări. Şi atunci Prestidigitatorul Suprem îşi aduce aminte de tabla de şah de mai sus – una şi aceeaşi pentru numeroase jocuri – şi se întreabă în sinea lui: „Din două, una: fie schimb figurile? fie schimb tablele?”. Iar Încurcă-Lume, fratele său geamăn, îi răspunde fără să-l fi întrebat cineva: „De ce nu două în una: tot omul să-şi părăsească ţara lui pentru o alta, o dată în viaţă, iar patriile să-şi lepede hotarele-n ţărână, ca şerpii pieile lor vechi, o dată la o generaţie?!”. În cele din urmă, după ce-au făcut skandenberg o veşnicie întreagă, fără să iasă nimeni învingător, cad la învoială, sfârşiţi: pe mâna oricui s-ar merge, celălalt să-i dea o mână de ajutor. Ceea ce, în termeni practici, se traduce – cum altfel?! – prin a-i da peste mână. Cât ai bate din palme, se face recensământul populaţiei de pe glob, şi totodată se calculează suprafeţele ţărilor, câte vor fi existat la acea oră, apoi se stabileşte: o dată la o generaţie, fiecare naţiune va primi o patrie pe măsură, în funcţie de numărul de locuitori pe kilometru pătrat. De fapt, va trebui să se deplaseze pentru a o lua în primire – şi astfel începe Marea Migraţie a popoarelor. La data stabilită, toată lumea, cu mic cu mare/ cu căţel cu purcel, se pune-n mişcare – rotindu-se în jurul axei sale, planeta-i iese înainte/pământul îi fuge de sub tălpi –, şi merge, şi tot merge (Ca Cel de-a zis: „Aşa mergeau ei; nu era nimeni în faţă şi nimeni în spate, nimeni la dreapta şi nimeni la stânga”), iar când, la capătul puterilor, ajunge la destinaţie şi se aşează pe trai, tocmai atunci vine ordinul de mobilizare şi se indică o altă adresă. S-o urmeze – riscă să nu parvină la timp a-şi ocupa locul pe-o altă hartă; să rămână acolo unde este – riscă să fie dezlocuită de oricine-şi va revendica făcutul locului aceluia ca fiind pământul făgăduinţei. Cum însă schimbarea frontierelor ar duce la şi mai mari deplasări de populaţie, ca să nu mai amintesc de iminentele pierderi colaterale, în vieţi omeneşti şi bunuri imobiliare, toată lumea se conformează: neamul (cutare) se ridică-ntr-un suflet ca un singur om şi o ia la sănătoasa – dacă nu de bunăvoie, atunci ridicat de neamul (răscutare) şi dus să i se piardă urmă/să nu i se mai întoarcă nici numele. Toate mijloacele sunt bune în lupta pentru pace – anticoncepţionalele versus stimularea natalităţii; „copilul unic” versus „unul al mamei, altul al tatei şi al treilea pentru ţară”; „îl spălăm pă ista…” versus „sau facem altul?!” –, de când cu războiul demografic al fiecărei naţiuni împotriva tuturor celorlalte. Oricum, la data scadenţei, pe-un talger al balanţei se pun cetăţenii, exprimaţi în numărul de locuitori, pe celălalt talger, ţările, exprimate în kilometri pătraţi – Încurcă-Lume urmăreşte ca Prestidigitatorul Suprem să nu înşele la cântar! –, apoi se pune mâna pe abac şi se împarte – acum Prestidigitatorul Suprem are grijă ca Încurcă-Lume să nu se încurce în socoteli – suma la arie, fiecărei ţări/populaţii revenindu-i cât poate duce/stăpâni. Nu are nicio importanţă că-n urma acestei împărţeli unii trebuie să se strămute peste mări şi ţări, iar alţii peste drum – dreapta judecată se bazează exclusiv pe cifre: fiecare naştere e luată în calcul/ nicio palmă de pământ nu-i scăpată din vedere. Mai degrabă îşi scoate o femeie de lume chiloţii în public, fără să observe nimeni, decât să renunţe ţările, care mai de care mai mondene, la graniţele lor – fie că le strâng, fie că sunt mult prea largi. Uitate titlurile de nobleţe, ereditare sau cumpărate, abolite gradele militare, desfiinţate partidele, puse la index mişcările separatiste/unioniste – arpentorul şi moaşa fac de-acum înainte politica acestei lumi.

            Şi tocmai când măreaţa operă de punere în pagină, sub formă de Magna Charta Libertatum, pe două coloane interşanjabile – ţările de-o parte, naţiunile de alta: fiecare-n dreptul celeilalte; dar şi: Plecări şi Sosiri, Pentru Vii – Pentru Morţi, Decît-să-plîngă-mama şi Mai-bine-plîngă-mă-ta! etc., etc. –, a omenirii se apropie de sfârşit, unul din cei doi, ăl cu din două, una, rosteşte ca pentru sine: „Lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa”, iar celălalt, ăl cu două în una, în replică: „’te-n ♂ mea/’te-n ♀ mă-tii!”.

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun


„Cioclea contra lui Putin”

Parafrazându-i pe polonezi, care au lansat o campanie naţională „Mere contra lui Putin”, menită să spargă embargoul Federaţiei Ruse la fructele (interzise!) Made in Poland, chem şi eu la un gest pe potrivă, să-i zicem „Cioclea contra lui Putin”, pornind de la un poem antologic, „…ia şi un măr” (a propos, scris la Moscova acum vreo 3 decenii), al regretatului nostru autor, care ar fi împlinit, pe 4 august curent, vârsta de 66 de ani. Reproduc aici poemul, respectându-i verticalitatea, după care vă spun ce se poate face:

   * * *

„…ia şi un măr,

mai ia şi o prună,

ia şi mai ia

şi muşcă cu dinţii tăi încă teferi!”

Ne aflăm în mijlocul anotimpului

vegetarian,

în noaptea de vară

cu mulţi arici şi luceferi.

Iau şi mai iau şi mănând (poate crăp!)

mere şi prune, mere şi prune…

Maica îmi bagă bucate pe gât,

de parcă frică îi este de ceea ce-oi spune.

Iau şi mai iau şi mă-ndop şi sughiţ,

vinul îl sting pe nerăsuflate,

curăţ o baterie de farfurii,

gustări şi fripturi cum îmi plac,

pipărate.

Iau şi mai iau. Îmi plesneşte cureaua,

burtă de vită îmi creşte sub masă,

gâfâi şi râgâi, beau să vomit

(Vai, ce tortură, vai, sunt acasă!).

Iau şi acest căpşor de cocoş

ce îmi cântase în prag la sosire,

i-am şi sorbit ochişorii, tiu-tiu!

veşnică cântului său pomenire.

Simt o putere crescândă în fălci.

Totuna-i fructul, carne sau os.

Da, sunt atent, n-o să-nghit şerveţelul,

deşi şi acela-i prea poate gustos.

Iau şi mai iau. Încă-un pic mai rezist!

Dacă nu vreţi să vorbesc – nu vorbesc.

Fiţi liniştiţi,

o să-ncapă şi-această

varză călită în maţu-mi,

firesc.

Ochii îmi joacă sătui în orbite,

Iată-s umflat ca şi litera B (bî).

Iau şi mai iau şi aud: „Îţi e bine?”

şi-ntr-un efort optimist zic:

î-hî-î-î…

Aşadar, ce-i de făcut?! Să ne cultivăm grădina, cu o vorbă a lui Voltaire din Candide sau Optimistul, ceea ce nu se referă atât la culturile agricole, cât la grădinile suspendate ale spiritului. Pentru început, invit toţi iubitorii de frumos la un flashmob „Cioclea – 66 de ziua poetului, luni, 4 august, la Librăria din Centru din Chişinău, între orele 16.00 – 18.00, fiecare cu câte un măr în mână sau, dacă vi se pare mai sexy (vezi şi platforma „Citesc deci sunt sexy”), cu câte-o prună, la un moment poetic inedit, în care să citim din creaţia „celui mai trist poet din Europa”, cuprinsă în volumul Antologic, Cartier, 2014 (în paranteze fie spus, îmi aduc aminte că la lansarea cărţii, din 23 ianuarie, artiştii noştri nu-şi dădeau rândul să recite... Să-i vedem acum la treabă!), dar şi inedită (voi lua cu mine manuscrisele poetului, din care am publicat în Antologic doar 7 texte). Preţ de o zi, cartea lui Cioclea va fi mai ieftină cu 1,5 kg de mere şi cam tot atâtea de prune, aşa că cei care vor trece luni, 4 august, pragul librăriei au şansa nu doar să facă o faptă patriotică (şi ce faptă – spargerea embargoului rusesc), ci şi să-şi ia doza de vitamine, economisind pe poezie! Parcă-l văd pe Vasile Bumacov, ministrul Agriculturii din RM, cum dă tonul, muşcând dintr-un măr şi îndemnându-şi concetăţenii:

„…ia şi un măr,

mai ia şi o prună,

ia şi mai ia

şi muşcă cu dinţii tăi încă teferi!”

        

 

 

 

  

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, embargo, Eugen Cioclea


Memoria naşte viaţă de după moarte

 

Succesul extraordinar al literaturii cu caracter memorialistic – fie că-i vorba de jurnale, fie de amintiri sau fragmente din corespondenţa inedită – se explică şi prin faptul că, sătul/dezgustat de „minciuna” literaturii de ficţiune (de cele mai multe ori, colorată propagandistic în societăţile autoritare/totalitare), publicul a înghiţit, adeseori pe nerăsuflate, adevărul în formă pură/brută. La începutul anilor ’90, Jurnalul fericirii, de N. Steinhardt, Dacia, 1991, deschidea calea unei lungi serii de scrieri inedite d’outre tombe ce vor marca primul deceniu românesc de după comunism. Că şi-au făcut efectul – de curăţare morală a unei societăţi profund viciate pe durata ultimelor 4-5 decenii –, că au avut mai degrabă un rol expiator – la urma urmei şi Moise şi-a purtat poporul vreme de 40 de ani prin Pustie, până la moartea ultimului om născut în robia egipteană –, totul depinde de punctul de vedere. Ştiu oameni care şi-au schimbat destinul, făcându-şi-l de fapt abia atunci, după ce au parcurs Jurnalul fericirii sau Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ioan Ioanid; însă la nivel de societate, lucrurile n-au mers la fel de bine cum erau în drept să se aştepte cei care, redactându-şi memoriile, şi-au asumat riscul de a se expune, y compris oprobriului unui public în mare parte conformist, dacă nu cumva complice al oricărui regim la putere. 

 Scriu aceste rânduri la aflarea morţii scriitoarei și disidentei Oana Orlea (1936-2014), fiica pilotului Constantin „Bâzu” Cantacuzino & nepoata prin alianţă a lui George Enescu (bunica sa maternă e chiar Maruca Cantacuzino!) şi legatara sa testamentară, din a cărei carte de interviuri „Ia-ţi boarfele şi mişcă!” citez aceste rânduri cu valoare testamentară: 

    „Generaţia mamei şi cea a părinţilor ei s-au trezit brusc în infern – oameni umiliţi, spoliaţi de toate bunurile, de orice drept, alungaţi din case numai cu un geamantan sau două, huliţi, ajunşi în câteva ceasuri fără adăpost, găzduiţi de rude, de prieteni, până când erau şi aceştia aruncaţi în stradă. Inventarul făcut la luarea în primire a unei proprietăţi este un document impresionant : veselă, tablouri, cărţi – toate adunate de generaţii –, arhive de familie, oi, vite, ce să mai vorbim de lucrurile neconsemnate, care au fost pur şi simplu furate. Li se spunea şi li se repeta acestor oameni că sunt ruşinea naţiunii. Iar eu, mlădiţă a acestei ruşini, eram sfâşiată între nedumerire şi furia de a nu şti care era adevărul. Pe de o parte, mi se spunea că totul fusese roz şi idilic înainte, pe de alta, nu auzeam decât orori despre ai mei. În satul Rogoaza, bunica mea, Annie Diamandy, clădise un cămin cultural, o casă parohială, se pregătea acolo ridicarea unei şcoli – astea le trăisem doar. Şi atunci ? Din ambele părţi mi se părea că sunt minţită – în cel mai bun caz, prin omisiune –, fiecare parte fiind când de bună, când de rea credinţă. Mă pierdeam într-un labirint de întrebări fără răspuns.” 

Or, pentru a ieşi din acest labirint, firul (Ariadnei al) memoriei reface nu atât o biografie (şi aceasta, dată peste cap – este arestată în 1954, la doar16 ani, sub acuzaţia de “complot şi acţiune subversivă împotriva statului”, fiind condamnată la patru ani de puşcărie. Eliberată după trei ani, va fi arestată în 1960 în legătură cu Cazul Ioanid, cu care nu avusese nicio legătură. După, lucrează ca ajutor de sudor pe un şantier din Bucureşti, taxatoare la IRTA, apoi şamponeză la Cooperativa Higiena ş.a.m.d., până la stabilirea în Franţa, în 1980, unde scoate volumele „Une Sosie en Cavale” şi „Les Anées volées – dans le Goulag roumain à seize ans”, ambele la Editura Seuil; vorba lui Dorin Tudoran: „Universităţile Oanei s-au numit Văcăreşti, Jilava, lagărul de muncă Pipera, croitoria puşcăriei Târgşor, Mislea, Malmaison etc.”), cât o epocă, una revolută – cu condiţia să nu se „întoarcă pagina” ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

„Să nu ne răzbunaţi”, cerea cu limbă de moarte Mircea Vulcănescu. Or, eu unul cred că nicio iertare nu-i sinceră atâta timp cât aceasta presupune şi uitare – îmi vine-n minte replica lui Paul Goma, aruncată torţionarilor săi: „Am să vă ne-uit!” –; din contră, abia ceea ce francezii numesc devoir de mémoire deschide calea unei asumări făţişe a istoriei personale şi de neam (al nevoii, y compris). Potenţată artistic, orice faptă capătă o cu totul altă arie de acoperire, şi atunci nu se mai poate vorbi despre „spălarea rufelor murdare în public”, ci de o curăţire lăuntrică, dacă nu chiar de spovedanie (a unui învins, sigur că da, căci învingătorii mai degrabă zăngănesc din arme şi mizează pe tăcerea mieilor de sacrificiu). Altfel spus, abia în scris oricine se poate uita în ochii celui/celor care l-a(u) nedreptăţi cândva, nu pentru a-i(le) reproşa ceva, ci spre a-şi recăpăta astfel demnitatea călcată în picioare. Faptul că unii cititori vor lăsa ochii în pământ poate că-i va determina să nu facă ceea ce, pus pe hârtie (sau pe ecran, dacă mă gândesc la e-book), le-ar fi ruşine să (se) recunoască. La urma urmei, o carte scrisă nu-i doar o boală-nvinsă (ca să-l citez pe Lucian Blaga), ci şi un lung, dacă nu chiar nesfârşit travail de deuil. Cu riscul de a-i mai supăra, o dată în plus, pe cei vii, dar dându-le a doua viaţa celor trecuţi în nefiinţă…   

 

 

TaguriRFE/RL, Blog, Emilian Galaicu-Păun, Oana Orlea


Fereastra din bibliotecă

 

 

Forţând puţin lucrurile, se poate afirma că biblioteca personală (încă) le ţine unora de CV, cel puţin în cazul mai multor generaţii de intelectuali basarabeni care, mai mult decât în mobilă sau obiecte de colecţie, au investit în cărţi. „Peretele de cărţi” din apartamentele „hruşcioviste” ale anilor ’50-’60 sau, ceva mai încoace, din „cutiile cu chibrituri” ale anilor ’70-’80, este replica beciului dintr-o gospodărie ţărănească tradiţională, ceea ce nu vrea să însemne câtuşi de puţin că adevăraţii cititorii nu coboară şi ei în beci, ori de câte ori au ocazia, şi nici că fiii de ţărani nu se trag la carte.

Am văzut atâtea biblioteci personale la viaţa mea, fiecare corespunzând într-un fel sau altul stăpânului ei, încât înlocuirea fie şi uneia dintre ele cu o tabletă Apple-iPad în care – zice-se – ar încăpea câteva biblioteci bune mi se pare o lovitură dată confortului intelectual à l’ancienne. (Nu că aş avea ceva împotriva tehnologiilor moderne, altminteri foarte utile la drum, dar plăcerea e – încă! – de partea tradiţiei care spune că locuim un anume spaţiu cultural, în cazul nostru acesta se face una cu biblioteca.) Dintre toate, cea a lui Eugen Lungu m-a impresionat îndeosebi, nu atât graţie numărului de volume, cât datorită prezenţei masive a albumelor de artă (între paranteze fie spus, prietenii care l-au ajutat să se mute de la o gazdă la altă, prin anii ’70-’80, le-au cărat cam strângând din dinţi), la fel cum o altă bibliotecă m-a cucerit printr-o colecţie de discuri de vinil demnă de-un Conservator sau cel puţin de-o şcoală muzicală. Nu spre a face elogiul bibliotecii scriu însă aceste rânduri, ci spre a „tăia” o fereastră între rafturile ce-au crescut – pădure! – de-a lungul & latul pereţilor casei mele, în ultimele două decenii. Pe post de fereastră – cu cer cu tot! – fiind un tablou al prietenului meu, pictorul Anatol Rurac; o fereastră spre un cer de duminică în care nimeni nu doboară avioane, civile sau militare, tot una. Priviţi-l!

x

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, Anatol Rurac


La moartea Valeriei Novodvorskaia

 

Disidenţii nu au vârstă – fie că se cheamă Paul Goma (n. 1935), Vladimir Bukovski (n. 1942) sau Valeria Novodvorskaia (1950-2014). Este greu să-ţi imaginezi cum s-ar pensiona un contestatar de profesie, şi asta deoarece conştiinţele – cele adevărate, mai puţin cele numite din oficiu (gen „защитник по правам человека” în Federaţia Rusă) – nu se lasă adormite cu una, cu două, şi nici înregimentate în numele unor „cauze naţionale”, de cele mai multe ori dubioase. Nu că n-ar avea frică de nimeni, nici că n-ar cunoaşte simţul sănătos al pericolului sau, şi mai grav, al ridicolului, iar uneori chiar şi al zădărniciei, dar e ceva în felul lor de a fi care-i face pe cât de imuni, pe atât de vulnerabili la provocări. „Singur(ă) a căutat-o!”, se spune de regulă, şi nu fără o doză de auto-suficienţă, despre cutare sau cutare „sărit(ă)” – să fie oare o pură întâmplare că mai toate regimurile autoritare preferă să-i bage pe disidenţi în spitale de psihiatrie, atunci când nu-i înfundă de-a dreptul în puşcării & lagăre de muncă?! –, chiar dacă ace(a)sta dă pe faţă ceea ce, în forul nostru interior, credem nous les autres.

Mărturisesc că, la aflarea veştii morţii Valeriei Novodvorskaia, primul lucru la care m-am gândit a fost chiar vârsta cunoscutei disidente – poate şi de aceea că, în ultimele decenii, [a]părea neschimbată, şi la fel de combativă. Mare mi-a fost mirarea să aflu că abia împlinise 64 de ani, şi că a murit din cauza unei infecţii la piciorul stâng. Odată cu ea, o întreagă epocă – romantică & maximalistă – se încheie subit, căci cine altcineva a mai protestat la scenă deschisă şi la intrarea Armatei Sovietice în Cehoslovacia, în 1968, şi la invazia Crimeei & regiunii Doneţk de către (se putea altfel?!) formaţiunile paramilitare ruseşti, în 2014?!

Om dintr-o bucată, Valeria Novodvorskaia s-a bucurat în toţi aceşti ani de atenţia (nu doar) profesionistă a numeroşi parodişti ruşi care-i imitau, îngroşând până la ridicol culorile, discursul anticomunist. În acest sens, se înscrie în galeria „figurilor recognoscibile” – Gorbaciov, B. Elţin, V. Jirinovski, ceva mai încoace V. Putin –, chit că dintr-o cu totul altă perspectivă. Dacă în cazul politicienilor amintiţi aici parodiştii luau în derâdere, sau doar peste picior, o anumită trăsătură de caracter & tic de vorbire sau comportament, fără să le pună în chestiune integritatea umană, imaginea „scenică” a Valeriei Novodvorskaia, aşa cum apare în nenumăratele numere de estradă, este una – ierte-mi-se recursul biografic – în cămaşă de forţă, ca şi cum de la internarea sa, la 20 de ani, în spitalul de psihiatrie din Kazan’, după ce răspândise, pe 5 decembrie 1969, în Palatul Congreselor din Kremlin foi volante cu poemul său «Спасибо, партия, тебе!» (vezi mai jos), şi până acum nu a făcut decât să schimbe salon[ul nr. 6] după salon. A o scoate nebună, atunci când spune lucruri de bun simţ şi este ea însăşi „ума палата”, ce poate fi mai simplu?! (Nu-i mai puţin adevărat că, prin felul ei de a fi & a se comporta, s-a pretat acestui joc…) Nici un parodist însă nu-l (va) întrece pe Marele Prestidigitator din Kremlin, al cărui gest – citez comunicatul oficial: „Президент России Владимир Путин выразил соболезнование родным и близким Валерии Новодворской”–  aduce a… celălalt obraz, nu întors, ci lovit!

 

* * * * * * *

                                      Valeria NOVODVORSKAIA

            СПАСИБО, ПАРТИЯ, ТЕБЕ

Спасибо, партия, тебе

За все, что сделала и делаешь,

За нашу нынешнюю ненависть

Спасибо, партия, тебе!

Спасибо, партия, тебе

За все, что предано и продано,

За опозоренную Родину

Спасибо, партия, тебе!

Спасибо, партия, тебе

За рабский полдень двоедушия,

За ложь, измену и удушье

Спасибо, партия, тебе!

Спасибо, партия, тебе

За все доносы недоносчиков,

За факелы на пражской площади

Спасибо, партия, тебе!

За рай заводов и квартир,

На преступлениях построенных,

В застенках старых и сегодняшних

Изломанный и черный мир…

Спасибо, партия, тебе

За ночи, полные отчаянья,

За наше подлое молчание

Спасибо, партия, тебе!

Спасибо, партия, тебе

За наше горькое неверие

В обломки истины потерянной

В грядущей предрассветной мгле…

Спасибо, партия, тебе

За тяжесть обретенной истины

И за боев грядущих выстрелы

Спасибо, партия, тебе!

                                          1969 г.

 

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, obit Valeria Novodvorskaia

În exclusivitate