vineri, noiembrie 21, 2014 Ora Locală 18:03

La început a fost 10 noiembrie. După, 9…

 

Se zice că a reforma un sistem totalitar echivalează cu a schimba forma oului – că o faci din exterior sau din interior, rezultatul e tot acelaşi! Oricât ar încerca ulterior oamenii politici să încleie la loc cojile, ce s-a spart e bun spart.

Acum 25 de ani, pe 9 noiembrie 1989, cădea zidul Berlinului – abia dacă trecuseră șapte ani de la moartea lui Leonid Iilici Brejnev (pe 10 noiembrie 1982), ultimul patriarh roşu (aici, în sens marquezian!) al Imperiului sovietic. Cei care au urmărit transmisiunea în direct a funeraliilor secretarului general al PCUS trebuie să-şi amintească bufnitura sinistră, atunci când sicriul cu trupul neînsufleţit a fost lăsat să se prăbuşească în groapă. Era începutul sfârşitului, iar primul care şi-a dat seama de acest lucru a fost noul secretar general al PCUS, fostul şef la KGB-ului, Iuri Vladimirovici Andropov, care va încerca în răstimpul scurt ce l-a avut la dispoziţie (moare pe 9 februarie 1984) să „strângă şurubul”, tocmai în ideea de a reporni maşinăria statală, demult înţepenită. Din contră, Konstantin Cernenko (m. 10 martie 1985) pare o stafie a lui Brejnev, de unde şi delăsarea generală, doar că n-a reuşit să bântuie cine ştie ce în anul cât s-a aflat la putere. Era Gorbaciov stătea să înceapă. Şi cu ea, sfârşitul unei orânduiri extinse nu doar pe a şasea parte de uscat, ci şi exportată în jumătate de Europa, în unele ţări asiatice & africane, dar şi în America Latină. Căderea Cortinei de Fier lua între paranteze un secol ce numai paşnic nu a fost, deceniul care a urmat prelungind agonia geopolitică (războiul din fosta Iugoslavie, conflictele armate din ex-republicile sovietice ş.a.m.d.). Iar secolul XXI se anunţa religios, dar cu totul altfel decât şi-ar fi dorit André Malraux – prin atentatul terorist din 11 septembrie 2001, ce dădea startul tuturor fundamentalismelor…

Toată această introducere a fost necesară pentru a defini cadrul în care se desfăşoară anosta campanie electorală din Republica Moldova, probabil cea mai ternă din 2000 încoace. Ei bine, în chiar anul aniversării prăbuşirii zidului berlinez să-l iei, pe post de PRist, pe Vladimir Putin, asta mi se pare o performanţă unică – din prima pagină al nr. 30, din 1 noiembrie 2014, al Socialistul-ui, preşedintele Federaţiei Ruse („Politicianul nr. 1 în lume”, în opinia editorilor – cum altfel?!!!) propune „Reguli noi de joc”, iar statalistul Igor Dodon se grăbeşte să-l aplaude, în cea mai bună tradiţie sovietică: „Cuvântarea Preşedintelui Rusiei Vladimir Putin la forumul «Valdai» a arătat din nou, că în ziua de azi el este singurul lider de talie mondială, care poate deschis, cinstit şi răspicat să spună adevărul despre situaţia reală de pe arena mondială geopolitică. Vladimir Putin a exprimat nemulţumirea comună a majorităţii ţărilor din lume faţă de politica impusă a unui stat şi a sateliţilor acestuia”. Chiar aşa?! Franţa refuză să-i livreze Rusiei cele două nave Mistral (şi e vorba de o comandă de 1,2 miliarde de Euro!), livrare anunţată totuşi cu surle şi trâmbiţe de vice-premierul Dmitri Rogozin, în cel mai pur stil propagandistic; rubla şi-a pierdut 10% din valoare în doar câteva zile; economia bazată în temei pe resurse naturale se prăbuşeşte, iar infatigabilul nostru socialist de cheamă în Uniunea Vamală, afirmând ritos că „Republica Moldova poate fi un stat prosper doar alături de Rusia puternică”. Cum se împacă postura de statalist, în care pozează Igor Dodon, cu sloganul „Socialiştii – unicul partid în care Rusia are încredere!”, greu de spus – pentru oricine gândeşte, acest transfer de imagine se-ntoarce împotriva ideii însăşi de statalitate.

 …şi în timp ce la Berlin 7.000 de baloane luminoase vor fi lansate la cer, duminică, 9 noiembrie, în acordurile Odei Bucuriei de Beethoven, la Chişinău se înalţă – pe moment, din afişele electorale ale socialiştilor, de departe cele mai agresive! – un alt zid despărţitor, unul amintind de zidul Kremlinului, cu nelipsita stea roşie. Noroc că, de la o luni, pe 10 noiembrie, moare Brejnev…        

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, Zidul Berlinului


Şcoala fetele

 

Mult înainte ca tânăra pakistaneză de 17 ani Malala Yousafzai să ia Premiul Nobel pentru Pace – vă mai amintiţi: „pentru lupta sa eroică prin care a devenit un simbol al dreptului tinerilor la educaţie” –, 267 de şcolăriţe erau capturate, pe 14 aprilie 2014, la Chibok, în estul Nigeriei, de către gruparea islamică Boko Haram. Atunci au reuşit să scape vreo duzină de fete, iar la această oră mai rămân captive 219 liceene, mereu ameninţate cu mariajul forţat, ca să nu mai vorbim de violurile în masă ce se aplică, de regulă, fără nici o ameninţare! Păcatul lor fundamental, în ochii fundamentaliştilor de la Boko Haram, e chiar dorinţa de a face carte – or, la ce bun cărturarii (cu atât mai abitir, cărturăresele!) într-o societate tribală, guvernată de frică?!

Din când în când, mass-media îşi aduce aminte de aceste liceene, ba chiar uneori anunţă o posibilă eliberare a lor, după care iarăşi nu se ştie nimic cu săptămânile. La câte focare de război există astăzi în lumea musulmană, pe frontul fetelor în floare (dacă nu cumva – deja în… hijab!) nu se întâmplă mare lucru. Ca pentru a-şi bate joc, o dată în plus, de occidentali, într-o postare de dată recentă pe Internet, Abubakar Shekau, şeful grupării islamice, dezminte orice înţelegere cu autorităţile nigeriene, în ce priveşte eliberarea fetelor; din contră, afirmă sus şi tare că peste 200 de liceene s-au şi convertit la Islam, şi în tot cazul – toate urmează a fi măritate sau vândute ca sclave sexuale. Dovadă – vreo sută de tinere apar îmbrăcate în hijab negru, recitând versete din Coran. Ce fac cele neconvertite, nu se arată – e suficient însă să ascultăm mărturiile celor care au trecut prin mâinile islamiştilor de Haram („M-au forţat să-i însoţesc în misiunea lor, transportând muniţiile. Prima oară când mi-au ordonat să ucid un om, am început să tremur şi am căzut lată la pământ. Mi-a trecut prin cap că ar trebui să pun mâna pe-o armă a vreunui combatant din Boko Haram şi să-mi pun capăt zilelor”, povesteşte una dintre ele), pentru a şti că – nimic bun! (Poate tocmai de aceea anume Denis Mukwege, un medic ginecolog congolez specializat în tratamentul victimelor violurilor şi fondator al Spitalului Panzi din Bukavu, în Republica Democrată Congo, a fost recompensat cu Premiul Saharov pe 2014.)

Mi-am adus aminte de bietele captive africane, urmărind clipul electoral al unei formaţiuni de la noi ce le garantează tinerilor un viitor european – asta după ce partidul tocmai a înfăptuit reforma învăţământului. Că elevii şi elevele care apar în spot nu au încă dreptul de vot şi deci nu se pot pronunţa, asta nu pare să-i deranjeze pe vajnicii democraţi. (Şi dacă, peste ani, ei/ele vor vota/reprezenta o altă formaţiune politică?!...) Altminteri, am mai scris în câteva rânduri despre antrenarea copiilor în campania electorală – via afişul politic –, şi s-a schimbat ceva?! (Pe când un clip cu vreun cap-de-listă, indiferent al cărui partid, zicând: „Lăsaţi copiii să vină la mine?!”)

…Şi încă – ierte-mi-se political (Y)in-correctness –, dacă cel puţin fiecare a zecea din cele 219 de liceene, mereu în mâinile răpitorilor de la Boko Haram, ar fi: fie o mină de diamante, fie un puţ de petrol, cred că erau demult găsite şi premiate, toate la grămadă! Când, de fapt, materia cenuşie e cea fără de preţ, şi se dobândeşte întâi şi-ntâi la şcoală.

Cu burta pe carte, fetelor! Nu numai scrieţi, ci şi citiţi, băieţi!  

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun


Acasă, după 70 de ani

Discreţia fermecătoare a scriitorului Gheorghe Grigurcu (n. 1936, la Soroca), revenit pe meleagurile natale după şapte decenii (e adevărat că Domnia sa mai fusese în Basarabia, acum nişte – mulţi! – ani, fără să ajungă totuşi la baştină, în oraşul Soroca), să fie oare de vină că atât la întâlnirea de la sediul USM, de marţi, 21 octombrie, cât şi la cea de la biblioteca „O. Ghibu”, de vineri, 24 octombrie, lumea noastră (literară, y compris) nu s-a înghesuit să dea buzna. Pe cât de râvnită e semnătura infatigabilului critic de întâmpinare pentru orice autor, cu atât mai abitir – autor basarabean, pe atât de indiferentă s-a arătat breasla, în marea-i majoritate, faţă de prezenţa hic et nunc a unui ilustru confrate, din categoria marilor spirite polemice din partea locului (B.P. Hasdeu, Constantin Stere, Paul Goma ş.a.). Noroc de echipa de filmare a televiziunii naţionale, care a înregistrat dialogul de la biblioteca „O. Ghibu”, altminteri cine-şi va mai aminti, peste ani, de eveniment, de vreme ce agenţiile de presă nu i-au acordat cine ştie ce importanţă. De unde o întâlnire cu Gheorghe Grigurcu ar fi trebuit să marcheze spiritele – poate că le-a şi marcat, sigur la modul individual, în aulele Universităţilor Pedagogice „Ion Creangă” din Chişinău şi „Alecu Russo” din Bălţi, dar despre asta se va afla mult mai târziu –, tocmai spiritele creatoare (citeşte – intelighenţia artistică) au strălucit prin absenţă, cu excepţiile de rigoare, despre care vom face vorbire ceva mai jos.

Departe de mine imperativul cantităţii – şi dacă în sala de la USM sau de la biblioteca „O. Ghibu” ar fi fost doar câteva persoane cu adevărat interesate de fenomenul literar contemporan, şi tot se întâmpla, graţie calităţii discursului critic, dialogul nostru. Strălucita idee a editorului Nicolae Tzone, de a-i provoca pe literaţii prezenţi (Arcadie Suceveanu, Grigore Chiper, Aliona Grati, Nina Corcinschi, Maria Şleahtiţchi, Ana Rapcea, Nichita Danilov, Radmila Popovici, Teo Chiriac, Dumitru Crudu ş.a.) să pună câte o întrebare, una singură, şi-a făcut efectul: practic, sub ochii publicului, a avut loc un mini-simpozion ce doar sub semnul improvizaţiei nu a stat… (Din câte ştiu, totul s-a înregistrat, urmând să se publice în revista Metaliteratura.) La capitolul – se poate fără?! – regrete, deplâng absenţa Cercului de lectură de la Liceul „Spiru Haret”, condus de Mariana Jitari, care de regulă nu ratează asemenea evenimente.

S-a vorbit mult despre faptul că temutul critic de întâmpinare & polemist redutabil i-a luat faţa poetului cu acelaşi nume, în ciuda unei prese mai mult decât favorabilă acestuia din urmă. L-am căutat, aşadar, odată revenit acasă, în antologii, bucurându-mă să-l aflu, printre alţii, în O mie şi una de poezii româneşti, de Laurenţiu Ulici, DU Style, 1997, în Antologia poeziei româneşti culte, de Florin Şindrilaru, Teora, 1998, şi cu o selecţie foarte generoasă în Poezia română după proletcultism, de Constantin Abăluţă, Ex ponto, 2000. Ce bine-l „prinde” Ştefan Aug. Doinaş, în recomandarea de pe coperta a 4-a a volumului Contemplaţii, Cartea Românească, 1984 (după ce tot el îi prezenta, în 1968, volumul de debut, Un trandafir învaţă matematica): „Asemenea lui Rimbaud care, în imaginea unui pod, nu urmărea arcul lui material, consistent, ci epura ascunsă a formelor geometrice subiacente, Gheorghe Grigurcu nu se lasă atras de varietatea concretă a amănuntului, a fragmentului, ci iscodeşte minuţiozitatea afectuoasă care respiră în el, urmărind nu corporalitatea lumii, ci familiaritatea cu viaţa ei secretă, intimă. (…) Totul stă, aici, în ineditul formulării, în acuitatea percepţiei, în această strălucire tăioasă, aproape nocivă, a concretului”.

În cele de mai jos, vă propun câteva poeme a căror „strălucire tăioasă” aminteşte oarecum de simetria fulgilor de nea, dar şi de baterea unor aripi de fluture scuturându-şi pigmenţii.

                                                 * * * * * * *

      Gheorghe GRIGURCU

 

Aceste dimineţi

 

Aceste dimineţi cântătoare, însumări

de acţiuni minuscule

ca viaţa unui rubin erudit.  

 

O floare

 

O floare presată de-un soare umbros

ori uscată de sunetul unui gramofon.

 

Rustică

 

Deasupra spicelor coapte tremură aerul

cum rândurile unei scrisori nescrise.

 

Caligrafie

 

Să scapete soarele să se-ascundă luna

să poţi scrie doar la lumina

acestor mere coapte.

 

Fluture

 

Atât de armonios acest fluture

mişcându-şi aripile cu artă subtil-firească

aidoma buzelor unui actor.  

 

Rândunica

 

O rândunică se-nalţă

în spaţiul brut

spre-al rafina.

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, Grigore Grigurcu 70


Anul Matcovschi. Matcovschi – 75 ani

 

 Luni, 20 octombrie, Dumitru Matcovschi ar fi împlinit 75 de ani. Din păcate, nu a ajuns să facă nici 74 împliniţi, stingându-se pe 26 iunie ’13, pe-un pat de spital. În semn de pios omagiu, Guvernul Republicii Moldova a declarat 2014 – Anul Dumitru Matcovschi, acum pe punct de a se încheia pe o notă majoră, printr-un Festival de Poezie ce-i poartă numele şi care se întâmplă la baştina poetului, în Vadul-Raşcov, în zilele de sâmbătă şi duminică premergătoare zilei Sale de naştere. Şi tot în aceste zile a avut loc lansarea antologiei Bucuraţi-vă şi a romanelor Toamna porumbeilor albi şi Piesă pentru un teatru provincial, scoase la Cartier cu sprijinul Ministerului Culturii – nici nu lansare, ci o seară comemorativă, la care tocmai generaţia '60 & starurile lui ’89 (N. Dabija, I. Hadârcă, V. Matei etc., etc.) au strălucit prin absenţă, nu şi mult huliţii modernişti & postmodernişti (poeţii Arcadie Suceveanu, Nicolae Popa, Maria Şleahtiţchi, Nicolae Spătaru; compozitorul Ghenadie Ciobanu). Posteritatea a păşit aşadar cu dreptul, totul este să continue şi după încheierea anului D. Matcovschi, dar asta depinde deja doar de cei care vor pune mâna pe carte, vor merge la spectacole, îi vor asculta cântecele.

x

Nu pot să nu remarc că săptămâna care începe cu ziua de naştere a poetului se încheie, pe 26 octombrie, cu ziua de naştere a unui alt mare scriitor, Aureliu Busuioc (1928-2012) – drept care public această fotografie de-acum patru ani ce-i surprinde împreună la Librăria din Centru.        

* * * * * * *

Dacă-i adevărat că omul sfinţeşte locul – şi este! –, despre Marii Bărbaţi se poate spune că îşi marchează epoca. Vorba poetului: „Acolo. Dar unde? Acolo./ În ploaie. În vânt. În stihie./ În freamăt. În larmăt. În geamăt./ În grea veşnicie.”

Hotărât lucru, timpul şi spaţiul par să-şi fi dat mâna în cazul poetului Dumitru Matcovschi, făcând să vină pe lume „la Nistru, la mărgioară”, într-o perioadă când Basarabia avea cea mai mare nevoie de oameni de caracter. Reprezentant de marcă al „generaţiei luptei cu inerţia”, cea care va pune, în 1965, problema revenirii la alfabetul latin al limbii noastre, la Congresul III al Uniunii Scriitorilor din Moldova, dar şi artizan al schimbării la faţă a literelor moldoveneşti, în calitatea sa de redactor-şef adjunct al săptămânalului Cultura (1966-1970), în 1969 publică volumul Descântece în alb şi negru, retras imediat din librării şi dat la cuţit, devenind astfel „cap de serie” (numai bun să i se ia capul!) al tinerilor autori cenzuraţi (vor urma: Petru Cărare, Mihail Ion Ciubotaru şi Ion Vatamanu). „Punerea la index” nu-l îngenunchează, din contră – una după alta, apar piesele sale de rezistenţă: Cântec de leagăn pentru bunici (1974), Preşedintele (1976), Tata (1979), Pomul vieţii (1979), Abecedarul (1986), iar în 1987 poemul Basarabia, pus pe note de compozitorul Mihai Dolgan şi devenit, peste noapte, un adevărat imn al mişcării de Renaştere naţională. În primăvara lui 1988, abia ales redactor-şef al revistei Nistru, nu ezită să publice, în premieră la noi, Doina lui Eminescu, nuvela În voia valurilor, de Constantin Stere, dar şi incendiarul eseu al lui Valentin Mândâcanu, Veşmântul fiinţei noastre, pregătind astfel istoricul an 1989. Şi tocmai cel care ar fi trebuit să prezideze, pe bună dreptate, Marea Adunare Naţională din 27 august ’89, nu o va putea face, fiind strivit de un autocar, în data de 17 mai 1989. De-acum încolo, începe Legenda Dumitru Matcovschi, poetul înviind literalmente din morţi după o comă de 6 luni de zile, şi chiar revenind în forţă în prim-planul vieţii literare, pe post de ctitor al revistei Basarabia (1990) – vasul amiral al presei noastre culturale din primul deceniu de independenţă.

În toţi aceşti ani, Dumitru Matcovschi a continuat să scrie, cu o îndârjire aş zice profetică, în ciuda tuturor vicisitudinilor, ridiculizând „vremurile sărace” şi dând dovadă de o longevitate artistică ieşită din comun. Între timp, baştina sa – satul Vadul-Raşcov – a ajuns loc de pelerinaj, iar acum, că Marele Bărbat al acestui neam îşi doarme aici somnul de veci, veghindu-ne de sus, se cheamă că mai avem o „strajă la hotare”, la Nistru, la mărgioară…

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emiliana Galaicu-Păun, Dumitru Matcovschi 75


Tristeţe post-Nobel

 

Pe cât de lungi & pline de speranţe au fost dimineţile de luni-marţi-miercuri-joi-vineri ale săptămânii care tocmai s-a scurs, dimineţi ce menţineau suspansul & multiplicau pariurile, pe atât de abrupte după-amiezile, când orice comentariu a propos de deciziile Academiei Suedeze nu-şi mai avea rostul. Odată însă zarurile aruncate, datul cu părerea este soarta celor perdanţi…

Formulele lapidare prin care Comitetul Nobel îi fixează în conştiinţa contemporaneităţii pe laureaţii 2014 – Isamu Akasaki, Hiroshi Amano şi Shuji Nakamura (Japonia) „pentru inventarea diodelor cu emisie de lumină albastră care au permis dezvoltarea unor surse de lumină albă, puternice şi economice” (FIZICĂ); John O'Keefe (Statele Unite), May-Britt Moser (Norvegia) şi Edvard Moser (Norvegia) „pentru cercetări asupra celulelor care constituie un sistem de poziţionare în creier” (MEDICINĂ); Eric Betzig, Stefan W. Hell şi William E. Moerner (Germania), „pentru dezvoltarea microscopiei cu fluorescenţă de super-rezoluţie” (CHIMIE); Patrick Modiano (Franţa) „pentru arta memoriilor, prin care a evocat cele mai greu de înţeles destine umane şi a dezvăluit universul ţărilor aflate sub ocupaţie” (LITERATURĂ); Malala Yousafzai (Pakistan) „pentru lupta sa eroică prin care a devenit un simbol al dreptului tinerilor la educaţie” & Kailash Satyarthi (India), pentru că „a dat dovadă de curaj conducând demonstraţiile paşnice împotriva exploatării copiilor în scopuri financiare” (PACE) – la drept vorbind nu prea lasă loc de comentarii profane, chit că n-au lipsit şi unele reacţii din partea iubitorilor de animale bunăoară, nemulţumiţi că John O'Keefe, May-Britt Moser şi Edvard Moser şi-au făcut cercetările pe hamsteri. Totodată, aflarea printre laureaţi a chimistului Stefan W. Hell, originar din Arad, a făcut ca eterna pilulă amară, ce riscă să devină complex naţional – şi anume neacordarea Nobel-ului unui cetăţean român –, să fie mai uşor de înghiţit, mai cu seamă că proaspătul laureat a vorbit în termeni elogioşi despre studiile sale liceale din România.

Cea mai controversată pare să fie decizia Comitetului de la Oslo, cel care acordă Premiul pentru Pace – nu că pakistaneza Malala Yousafzai & indianul Kailash Satyarthi nu ar fi meritat, dar alăturarea acestor două nume prea aduce a political correctness (mai trebuie să amintesc că Pakistanul şi India sunt ceea ce francezii numesc „les frères ennemis”?!); în plus, a nu se uita că tânăra de 17 ani Malala cu greu poate fi asimilată lumii musulmane, dat fiind că tocmai lupta ei contra fundamentalismului islamic a făcut-o renumită, cât priveşte indianul sexagenar Kailash, mă întreb cât din acest premiu îi aparţine lui, şi cât lui… Mahatma Gandhi, fie şi post-festum.

 L-am văzut pe francezul Patrick Modiano, în seara zilei de joi, la TV5 Monde, acordând primul său interviu de la aflarea în-Nobel-ării sale – era atât de surprins, încât cu greu îşi găsea cuvintele (mai exact, îi erau „suflate” discret de jurnalistul ce-l chestiona), tocmai el, unul dintre stiliştii desăvârşiţi & „proustienii” literaturii Hexagonului! Nu se afla pe lista de favoriţi – Milan Kundera, Ismail Kadare, Philip Roth, Amos Oz, dar şi românul Mircea Cărtărescu ş.a. aşteaptă de ani buni, dacă nu cumva de decenii –, în plus un alt francez, Jean-Marie Gustave Le Clézio, luase recent (în 2008) Premiul Academiei Suedeze, astfel încât surpriza a fost totală, făcând ca Franţa să devină astfel singura naţiune ce poate alinia primul 15 (o adevărată echipă de rugby!) de scriitori nobeliarzi (Allez les Bleux!). Întâmplarea face că Patrick Modiano tocmai scosese, pe 2 octombrie, un nou roman, Pour que tu ne te perdes pas dans le quartier, iar vestea cea mare l-a prins la masa de scris…     

Prin 1988, regretatul Laurenţiu Ulici scotea o impunătoare antologie în două tomuri, Nobel contra Nobel, în care propunea o selecţie alternativă, pentru fiecare an în parte, de foarte multe ori chiar mai convingătoare decât lista Academiei Suedeze, de nume & opere literare. Odată cu premierea pakistanezei de 17 ani Malala Yousafzai cred că n-ar strica să se publice şi un Nobel după Nobel, în ideea că investiţia făcută urmează să dea roade, peste ani. Cum se cunoaşte cazul franco-polonezei Marie Skłodowska-Curie, dublă laureată Nobel (1903 – pentru Fizică; 1911 – pentru Chimie), cred că cea mai strălucită confirmare a justeţei deciziei Comitetului de la Oslo ar veni (peste decenii) atunci când numele fetei ce era să plătească cu viaţa dorinţa de a face carte va figura printre candidaţii la obţinerea prestigioasei distincţii într-unul dintre domeniile exacte (fizică, chimie sau medicină). Dar spunând toate astea, mă tem că tocmai am intrat pe domeniul ficţiunii, în care vai! primul Nobel românesc 100% încă se lasă aşteptat…    

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, premiile Nobel


Anul – fără? cu?! – Cioclea

 

(Pe 8 octombrie se împlineşte un an de la dispariţia fulgerătoare a lui Eugen Cioclea; totodată anul editorial 2014 începea chiar cu volumul Antologic, scos la Editura Cartier, pe care am avut onoarea să i-l îngrijesc. În cele ce urmează, vă propun un fragment dintr-un studiu mai vas consacrat poeticii celui care se autointitula, cu amară ironie, „cel mai trist poet din Europa”.)

Pagină manuscris a unui poem de Eugen Cioclea (foto: Emilian Galaicu-Păun)Pagină manuscris a unui poem de Eugen Cioclea (foto: Emilian Galaicu-Păun)
x
Pagină manuscris a unui poem de Eugen Cioclea (foto: Emilian Galaicu-Păun)
Pagină manuscris a unui poem de Eugen Cioclea (foto: Emilian Galaicu-Păun)

Cu ce-aş putea să-i compar poezia? Cu un pahar de 250 ml de votcă, băut pe nemâncate, dintr-o răsuflare – ascultându-l la bucătărie (într-o bună tradiţie sovietică, toate discuţiile „за жизнь” aveau loc anume acolo, de regulă până târziu), ţin minte cum mi se tăiase respiraţia –, şi care, în loc să te ameţească de cap, îţi limpezeşte mintea, încălzindu-te totodată la inima. Ca şi cum, de unde dădeai pe gât tăria („Dădeam pahare tari pe gât/ să scap de jeg, să fac curat”, vezi Cina irodică), tocmai ţi se făcea o transfuzie de sânge (proaspăt!!!) – oricine a vibrat la versurile lui Cioclea, trebuie să se fi simţit „de-un sânge” cu Poetul (doar Vladimir Vâsoţki – suntem încă în URSS! – dădea senzaţia de a fi unul „de-al nostru”; nu sunt primul şi nici ultimul care-i pune alături pe aceşti doi mari artişti, iar fatalitatea face ca la 42 de ani primul să plece în lumea celor drepţi, iar cel de-al doilea să sufere o traumă cerebrală după care nu şi-a mai revenit pe deplin). Viguroasă, de-o vitalitate nedezminţită/de neegalat (în primele două volume), poezia lui conţine mai multă hemoglobină decât toată (leşinata!) poezie sovietică moldovenească luată la un loc, dar şi sămânţa unei noi literaturi (postmoderne, ziceţi-i cum vă vine pe limbă) pe care a salutat-o cu o generozitate de care doar marii creatori sunt în stare. Căci asta e – cu Cioclea fie erai „per tu”, fie nicicum! (Aurea mediocritas pur şi simplu nu exista pentru el – cunosc o doamnă care, adresându-i-se o dată cu „dumneata”, a primit pe loc acest răspuns punctual: „Decât să-mi spui aşa, mai bine zi-mi… tanti!”)

Nu mi-ar ajunge o viaţă de om să-l mărturisesc pe cel care, vestind zorii unei noi poezii din (pe atunci) RSS Moldovenească, şi-a pus capul la bătaie (literalmente: „Cu capul sus şi dezgolit, în artă/ să intri ca în ştreang./ Ai încăput?/ Noroc”; între paranteze fie spus, şi lovitura în moalele capului, cu o sticlă de şampanie, din iarna lui 1990, care era să-l coste viaţa, a pornit şi ea de la o discuţie literară) – tot ce am putut face pentru poet, a fost să-i îngrijesc un volum antologic (din pasa pictorului Vitalie Coroban, l-am intitulat chiar aşa, Antologic, Cartier, 2014), punând cap la cap poemele lui Cioclea după o logică mai degrabă „matematică”, de numitor comun (ca să citez un titlu paradigmatic pentru creaţia sa), decât cronologică. Astfel după semnătura-i olograf care-l scoate în faţă pe Eu, cartea se deschide cu poemul La persoana a treia, chit că-i scrisă de-un poet de persoana întâi: „Poezia lui Eugen Cioclea/ este o poezie declarativă”. Autor a doar trei volume de versuri – Numitorul comun, 1988, Alte dimensiuni, 1991, şi Daţi totul la o parte ca să văd, 2001 –, trilogia-i antumă seamănă, din p.d.v. al versificaţiei silabo-tonice, cu un dactil (picior de vers de trei silabe, cu accentul căzând pe prima silabă), silaba, pardon, cartea sa „de bătaie” fiind cea de debut. Majoritatea poemelor sale de forţă sunt de găsit în paginile acesteia; nu-i mai puţin adevărat însă că cel de-al doilea volum, Alte dimensiuni, nu redimensionează de fapt poezia lui Cioclea, bună parte a textelor acesteia fiind scrise în aceeaşi perioadă & în acelaşi registru (unele trecând dintr-un volum în altul, ca pentru a marca unitatea stilistică). Este vorba de una şi aceeaşi carte, Made in URSS (ca să-l cităm pe autorul nostru), care ar fi trebuit să conţină cele circa 100 de poeme – majoritatea antologice! – scrise de-a lungul „anilor de ucenicie” & cvasi-anonimat, şi doar rigorile procesului editorial din acele vremuri – ambele volume i-au apărut încă în URSS! – au făcut ca bibliografia poetului să fie mai bogată cu un titlu.

Manuscris Eugen Cioclea (fot: Emilian Galaicu-Păun)Manuscris Eugen Cioclea (fot: Emilian Galaicu-Păun)
x
Manuscris Eugen Cioclea (fot: Emilian Galaicu-Păun)
Manuscris Eugen Cioclea (fot: Emilian Galaicu-Păun)

De fapt, „ruptura” se produce între poezia sa „made in URSS” din anii ’70-’80 şi textele scrise în ultimul deceniu al sec. XX (tot el, primul de statalitate a Republicii Moldova) care vor alcătui volumul Daţi totul la o parte ca să văd. Aşa că „dactilul” lui Cioclea este, în ultimă instanţă, un „troheu” – se schimbă numărul de silabe, de la trei la două, nu şi cea accentuală, mereu prima! Pornind de la această premisă, am „amestecat” – imbricându-le într-o ordine ce pune în faţă poemele-manifest (gen: Rampa, Cina irodică, Dilema ş.a.) şi se încheie cu versurile de dragoste & moarte (pe post de stâlp de hotar fiind poemul Remember) – textele primelor două cărţi, în total 82 de titluri, la care se adaugă alte 12 texte din cel de-al treilea volum, urmate de 7 inedite. În total, 101 poeme (cum avea să-mi mărturisească apoi poetul Liviu Antonesei, n-a găsit, printre acestea, nici unul „de umplutură”), aşa cum şi-ar fi dorit însuşi Eugen Cioclea (dovadă – antologia Ofsaid scoasă în 2011, la Magna-Princeps). Cele câteva versuri manuscris, în facsimil, risipite pe ici-acolo, se inserează firesc într-un volum de 166 de pagini (+ altele două, albe), ca şi cum poetul tocmai le-a aşternut (cine nu şi-ar dori să tragă cu ochiul într-un atelier de mare artist?!), iar acum a ieşit la o ţigară, urmând să revină dintr-o clipă în alta... Totodată, ele conţin promisiunea unei viitoare ediţii critice, dat fiind că moştenirea literară a lui Cioclea este incompletă fără aceste versuri de o cu totul altă factură – de parcă după ce a tot spart, în anii ’70-’80, blocuri de marmură cu barosul, în ultimii ani artistul a cioplit aşchii, dacă nu cumva idei în stare pură. Concise ca nişte formule matematice, expresii sfârtecate ale unei dureri de nespus (ca urmare a loviturii primite în 1990, i-a fost afectat centrul vorbirii), adevărate silogisme ale amărăciunii (iată una ce i-ar fi plăcut şi lui Cioran: „Pe lângă scârba/ că m-am născut/ eu n-am greşit/ niciodată”), fulguraţii sau mai degrabă scurtcircuitări ale neantului („Vidul este conştiinţa însăşi”, sau „Fericirea mea/ eclipsează extazul –/ viaţa e ireală, moartea la fel”, sau „Victimă/ a propriei/ probabilităţi/ haosul/ se repară/ prin noi”), ultimele sale versurile (de fapt, bruioane) sunt tot atâtea abjurări ale fiinţei („Urletul/ m-a-mbălsămat/ de-a dreptu-n/ nimicul/ isteric”, sau „Nimicul a emigrat din lucruri în mine/ Pot să zdohnesc fericit”) & ale limbajului („Ca să faci/ o carte/ despre ceva/ eşti obligat/ să aiurezi”, sau „Din câmpul/ de cărţi/ numai cartea aceasta/ nu va pricepe/ vreodată/ ce scrie/ în ea”, sau, şi mai radical: „Vreau să fac o carte/ pe care o adresez nimănui/ nici mie cu prisosinţă”).   

Din manuscrisele lui E. Cioclea (foto: E. Galaicu-Păun)Din manuscrisele lui E. Cioclea (foto: E. Galaicu-Păun)
x
Din manuscrisele lui E. Cioclea (foto: E. Galaicu-Păun)
Din manuscrisele lui E. Cioclea (foto: E. Galaicu-Păun)

De fapt, această schimbare de registru – dintr-unul major, pe-alocuri emfatic, à la Vâsoţki, într-unul nu pur şi simplu minor, ci minimalist – fusese anunţată deja în Daţi totul la o parte ca să văd, cât se poate de tranşant: „Odată cu soarta/ ar trebuie să-mi distrug poezia/ dacă mai sunt disident”. Or, condiţia poetului – în special, a tipului artistic reprezentat de Cioclea – nu poate fi decât disidenţa, faţă de orice autoritate. Astfel că, atunci când se vede pe punctul de a deveni el însuşi un autor „canonic” – cap de serie al antologiei optzeciste Portret de grup; cenaclul care-i poartă numele, de son vivant; spectacolul poetic al lui Andrei Sochircă de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” etc., etc. –, Cioclea se întoarce împotriva propriei sale opere, denunţându-şi poetica de altă dată: „Detergentul îi unica artă”. Consecvent până la capăt (citeşte: sfârşit!), face tabula rasa – asta vrea să spună, în ultimă instanţă, titlul Daţi totul la o parte ca să văd. Ceea ce i se arată dincolo de „totul” nu mai ţine de văz (& aparenţe), ci chiar de viziune: „Taina fiinţei/ îmbelşugate/ o ducem/ niciunde/ cu noi” (versuri numai bune de inscripţie funerară). Zarurile au fost aruncate („Plec. Important. Nicăieri”); şi chiar dacă mai are nostalgia paradisului („Dar raiul răsare/ răsare şi-apune/ lângă picioarele/ mamei”), lucrul acesta nu-l împiedică – din contră! – să forţeze ieşirea din scenă, nu înainte de a trânti uşa (fiinţei/lumii): „Mă răzbun pe naşterea mea”. Cerc închis. Cercul poeţilor dispăruţi. Antologic.

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Paun, Eugen Cioclea, volum antologic


Timbrul lui Dumnezeu

 

Nu ştiu ce loc a ocupat interpreta americană de origine japoneză – nu-i cunosc nici măcar numele, dar bănuiesc deja cum i se va zice de-acum înainte: Madame Butterfly! – la concursul internaţional de muzică de flaut; cert este că filmuleţul postat pe Youtube în care se vede cum artista continuă să cânte în timp ce un fluture i se aşează pe frunte i-a adus o celebritate spontană, fiind like-uit de peste un milion şi jumătate de ori în doar câteva zile. Iat-o deci pe noua Madame Butterfly de-o clipă („verweile doch, du bist so schön!”), prinsă în „plasa” internetului: http://unimedia.info/stiri/video-instrumentista-care-nu-s-a-lasat-deranjata-de-fluturele-care-i-a-aterizat-in-frunte-82130.htm

Şi dacă fluturele a fost de fapt un semn, într-o bună tradiţie orientală (suficient să amintesc de parabola „Zjuang Zhou visând că este un fluture”)?! Un fel de timbru al lui Dumnezeu sau al lui Buddha, pe o scrisoare trimisă pe adresa umanităţii, atunci când aceasta din urmă e pe punct de a-şi pierde capul (cum a păţit sărmanul ostatic francez, Hervé Gourdel, capturat în Algeria).

Este imaginea pe care am luat-o cu mine în week-end, pe post de legendă apărând chiar această frază „selectă” (căci, veţi vedea, urmează să „încrucişez” – nu atât miciurinist, cât à la Lautréamont – două cuvinte):

Un fluture care se aşează pe fruntea unei interprete în timp ce aceasta continuă să cânte la flaut se numeşte… flauture!

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, concursul internaţional de muzică de flaut

În exclusivitate