vineri, februarie 27, 2015 Ora Locală 09:31

Principele & Cenuşăreasa

 

Judecând după numărul spectatorilor veniţi duminică, 22 februarie, la Librăria din Centru din capitala ţării la lansarea cărţii Drumul spre casă. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Principele Nicolae al României, Curtea Veche, 2014, s-ar zice că Basarabia este un fief al monarhiei, dacă tot pe la început de mileniu Republica Moldova şi-a pierdut atributul de „prezidenţială”. Nu atât faptul că printre vorbitori s-au numărat Dorin Chirtoacă, primarul general al municipiului, Lucia Culev, şefa direcţiei Cultură, Val Butnaru, cunoscutul dramaturg şi ziarist ce face în fiecare joi seara, pe micile noastre ecrane, lumină, mai multă lumină, cât prezenţa în premieră la Chişinău a Alteţei Sale Regale Principele Nicolae al României – urmând al treilea în succesiunea dinastică, după Principesa Moştenitoare Margareta, mătuşa sa, şi Principesa Elena, mama sa – a făcut ca cea mai mare librărie a capitalei să pară neîncăpătoare.

De data aceasta vizita unui Înalt reprezentant al casei Regale s-a petrecut fără incidente – dacă mai ţineţi minte, la ultima descindere a Principesei Margareta şi a Principelui Radu, cei „8 pentru Moldova” au scandat: „Trăiască şi-nflorească/ Republica Moldovenească!”, împiedicând cuplul princiar să depună flori la monumentul lui Ştefan cel Mare –; din contră, se poate spune că a fost, vorba lui Konstantin Kavafis, „o mare glorie”, şi asta deoarece cele 45 de minute cât a durat lansarea, plus altele 15 rezervate autografelor & pozelor, au constituit de fapt o adevărată lecţie de istorie live, după cum observa şi Val Butnaru, cel care s-a aflat în mulţimea din faţa hotelului Continental, la prima venire a Majestăţii Sale Regele Mihai în România, în 1992, când la balcon a apărut şi micul Nicolae, pe atunci în vârstă de 7 ani. Nu se uită una ca asta! „Am avut incredibila şansă să particip la un eveniment istoric pe care îl preţuiesc foarte mult, iar dacă mie mi-a lăsat o amintire atât de puternică, pentru România cred că a fost şi mai marcant. (…) Nu voi uita niciodată speranţa, încredere şi iubirea care se puteau citi în ochii oamenilor veniţi să-l vadă atunci pe Regele Mihai. Atât respect şi atâta iubire strânse laolaltă nu cred că se mai văzuseră în România din 1947 şi până în 1992. Atunci a renăscut, între familia noastră şi poporul român, o legătură care trăieşte şi azi şi care e din ce în ce mai puternică”, îşi va aminti, peste două decenii, Principele Nicolae al României.

Din biografia unui om de aproape 30 de ani (pe care-i va împlini chiar pe 1 aprilie curent), şi care s-a văzut investit, în 2010, la 25 de ani, cu titlul de Principe al României, am reţinut mai multe lucruri demne de atenţie, nici unul însă nu m-a amuzat & încântat mai tare ca acesta:

 „…în timp ce Nicolae curăţa la bucătărie, îşi aduce aminte Carmen de Jong, am remarcat un lucru interesant: de regulă, nu-ţi baţi capul să speli şi exteriorul unei tigăi înnegrite după ani buni de folosinţă, dar el încerca din răsputeri s-o facă să strălucească de curăţenie. În timpul excursiei noastre în Australia, această preocupare a devenit şi mai evidentă când am stat la mama mea, unde, hotărât să-şi facă treaba cum se cuvine, s-a apucat să cureţe cu migală fiecare oală şi cratiţă. De câte ori îi spuneam s-o lase baltă, îmi răspundea simplu: «Dacă tot faci un lucru, măcar să-l faci cum trebuie»”.

Reflectând însă puţin, mi-am zis că, de fapt, şi Cenuşăreasa a pornit „de la muncile de jos”, frecând oale şi cratiţe, înainte de-a ajunge să-i fure inima prinţului său. Doar că acum e rândul Principelui Nicolae să-i fure inima naţiunii române…           

TaguriB, og, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


Baciul mieilor chirilici

 

Scurt pe doi, din dimineaţa zilei de 1 decembrie, când s-au anunţat rezultatele alegerilor din 30 noiembrie, şi până azi, când s-a votat Guvernul –ici, m-am simţit exact ca-ntr-un poem de Matei Vişniec, Corabia (publicat – nota bene! – în chiar anul orwellian 1984, semn că până şi cea mai draconică cenzură poate fi trasă pe sfoară), pe care vi-l propun mai jos, fiind convins, alături de Nicolae Leahu, că – pauză de gândire – „Comunismul n-a fost doborât de capitaliştii ăia generoşi, ci de umilele noastre lecturi, în primul rând... Pentru ca sămânţa Vocii Americii sau Europei Libere să fi prins colte, era nevoie de un anumit număr de fiinţe contemplând libertatea spaţiilor imaginare”. Ecce liber!

 

Corabia

 

Corabia se scufunda încet noi ziceam

şi ce dacă se scufundă corabia şi noi

ziceam orice corabie se scufundă

într-o zi şi ne strângeam mâinile

ne luam rămas bun

 

dar corabia se scufunda atât de încet

încât după zece mile noi cei care

ne-am dat mâinile încă ne priveam

ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i

o corabie care se scufundă mai încet

dar până la urmă se scufundă iat-o

 

dar corabia se scufunda atât de încet

încât după un an încă ne era ruşine

nouă celor care ne-am dat mâinile şi

în fiecare dimineaţă ieşeam unul câte unul

măsuram apa hm nu mai e mult se

scufundă încet dar sigur

 

dar corabia se scufunda atât de încet

încât după o viaţă de om încă

mai ieşeam unul câte unul şi priveam

cerul şi măsuram apa şi scrâşneam din dinţi

şi spuneam asta nu e o corabia

asta e o...

asta e o...

 

Ţară (alias, România ceauşistă!) acesta-i cuvântul ce-ţi vine pe limbă la finalul poemului lui Matei Vişniec. Să vă spun ce cuvânt – nici nu cuvânt, titlu de carte! – îmi vine după votul de investire a Guvernul –ici? Unul cu rimă şi care nici nu trebuie reciclat, ci poate fi luat de-a gata: Baciul mieilor chirilici. Punct. Nu se vede capătul…

 

TaguriBlog, Emilian Galaicu Paun, Europa Libera


Iarnă interimară

 

Aşadar, pe 30 noiembrie în Republica Moldova au avut alegerile parlamentare; odată cu validarea rezultatelor, guvernul Iurie Leancă şi-a dat demisia, urmând să asigure funcţionarea instituţiilor statului până la investirea unui nou cabinet. Decembrie, ianuarie, prima decadă a lui februarie – ce greu se pune de-o coaliţie, de unde imediat după alegeri cei trei lideri ai partidelor ce-şi zic pro-europene vorbeau la unison despre asumarea parcursului european etc., etc. Încă nu reuşise lumea să-şi revină din şocul nopţii de numărat voturile – când socialiştii lui Igor Dodon & comuniştii lui Vladimir Voronin păreau să schimbe culoarea semaforului din verde în roşu –, că primele disensiuni s-au şi făcut auzite, astfel că Bruxelles a trebuit să convoace bravul trio în regim de urgenţă la o întâlnire în sala de protocol a aeroportului din Cişinău (adio, beciurile de la Cricova!), spre a pune ţara la cale. Care ţară, votând PLDM, PD & PL, era în drept să se aştepte la o coaliţie de guvernare reflectând opţiunile electoratului…

Deci, decembrie…

Iarmarocul deşertăciunii, ianuarie…

Febră pe piaţa valutară, februarie…

Niciodată clasa noastră politică nu s-a urcat pe-un cuptor mai călduţ, alias sediul nou al Parlamentului, lăsând o ţară în frigul iernii mai disperată chiar decât în primăvara lui 2009....

O brumă de guvern interimar, înfruntând o iarnă deloc interimară, chit că nu-i atât de grea, cel puţin din pdv meteorologic, pe cât se anunţa în prima decadă a anului 2015. Niciodată clasa noastră politică nu s-a urcat pe-un cuptor mai călduţ, alias sediul nou al Parlamentului, lăsând o ţară în frigul iernii mai disperată chiar decât în primăvara lui 2009. O primăvară furată, pe durata ultimilor cinci ani, cum ar veni, de unde se anunţa înnoitoare…

                                           * * * * * * *   

     Ţin minte şi astăzi senzaţia, nemaiîntâlnită până atunci, prilejuită de lectura Memorii-lor lui Mircea Eliade, Humanitas, 1991 (ediţie şi cuvânt înainte de Mircea Handoca), prin care mi se revela o adevărată Atlantidă – atât de bine aşezata lume interbelică şi tot (dezastrul) ce a urmat după. Şi cutremurătoarele rânduri de la pagina 91 a volumului II, pe post de memento mori, dacă nu cumva… memento vivere: „După Conferinţa de la Teheran, unde Europa fusese împărţită în două mari zone de influenţă, ştiam că soarta noastră era pecetluită. Problema principală era, după expresia lui Anton Golopenţia, cum să iernăm, cum să ne salvăm identitatea naţională în timpul acestui nou Ev Mediu, care putea dăinui multe generaţii”. Orice aş fi făcut de-atunci încoace, am încercat să răspund – fără a mai sonoriza-o – la această întrebare, chit că-s rezistent la frig. Ca şi cum, peste cele patru anotimpuri „canonice”, iernatul devenea sportul nostru naţional de zi cu zi, proba noastră olimpică.

                                                 * * * * * * *  

Revenind la oile noastre, ale anului (căprii? oii? – ar trebui să se decidă odată şi odată astrologii, căci una face, şi alta trage!) 2015, frică mi-i că după interimatul iernii – care expiră, conform preşedintelui Curţii Constituţionale, Victor Puşcaş, pe 10 martie! – vine o primăvară neagră, numai bună de scos pe imaş oiţele lui Păcală. Care oiţe? Alea despre care bravul păstor mioritic recunoaşte franc ca la recensământ: „Negre n-am nici una, iar albe şi mai puţine”.

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


Centenarul Roland Barthes

 

Două premii Nobel pentru Literatură într-un deceniu (J. M. G. Le Clézio în 2008 şi Patrick Modiano în 2014), ca să dau un singur exemplu – Republica Literelor franceze nu are de ce să se plângă, ba chiar îşi poate permite luxul s-o ţină din aniversare în aniversare. După centenarul lui Romain Gary (1914-1980), din 2014, anul 2015 este consacrat centenarului lui Roland Barthes (1915-1980), o serie de simpozioane şi conferinţe ştiinţifice anunţându-se în lumea întreagă, şi în primul rând în Hexagon.

Unul dintre cei mai apropiaţi discipoli ai lui Roland Barthes, Eric Marthy ţinea acum cinci ani, pe 9 februarie 2010, la Collège de France, o conferinţă intitulată Roland Barthes, la littérature et le droit a la mort, publicată în martie acelaşi an la editura Seuil. Un text scurt, de numai 50 de pagini, din care citez un fragment: „Acest «din ce în ce mai puţin de scris» este totuşi scriitură. Ba chiar s-ar putea afirma că acest «din ce în ce mai puţin de scris» este probabil însăşi scriitura, dacă am cădea de acord cu Barthes că rolul scriitorului nu constă, conform poncifului literar, să exprime inexprimabilul, ci din contră să nu exprime exprimabilul; scriitorul nu trebuie deloc să «smulgă» un verb tăcerii, ci să reducă la tăcere, până aceasta devine complet asurzitoare, ceea ce nu încetează să vorbească, să facă zgomot, să flecărească în el, în jurul lui, şi care este Totalitatea limbajului funcţionând de unul singur. În acest sens, Barthes se apropie de un alt rareficator de cuvinte, Mallarmé, ceea ce explică fără îndoială proximitatea fascinantă a Jurnalului său de doliu de experienţa trăită de Mallarmé odată cu doliul său esenţial…”

Roland Barthes (1915-1980)Roland Barthes (1915-1980)
x
Roland Barthes (1915-1980)
Roland Barthes (1915-1980)

Banalitatea unei experienţe de viaţă – cea mai cumplită din câte se poate imagina, mai cu seamă în cazul unui fiu iubitor care nu a părăsit niciodată căminul părintesc, şi anume pierderea mamei – se întoarce, sub pana lui Roland BARTHES, într-un eveniment literar major (adevărat, la distanţă de 3 decenii de la ultima notă scrisă, în 15 septembrie 1979, şi 29 de ani de la moartea autorului, în martie 1980): Jurnal de deuil vede lumina tiparului pe 5 februarie 2009, la Editura Seuil, stârnind imediat o vie polemică. „Barthes – Ultimul strigăt”, titrează presa din Hexagon. „Cât timp trebuie să treacă de la moartea autorului, se întreabă editorialistul de la Liberation, pentru a face publice scrierile sale intime?” Deloc retorică, întrebarea, şi asta fiindcă François Wahl, prietenul şi ex-editorul lui Roland Barthes, a contestat violent publicarea celor două texte inedite – în aceeaşi zi de 5 februarie 2009, Editura Bourgois scoate Carnets du voyage en Chine, conţinând notele de călătorie ale autorului Gradului zero al scriiturii în China maoistă, din mai 1974 –, pe motiv că aceasta ar constitui un „derapaj” (chit că apar cu acordul lui Michel Salzedo, fratele şi executorul testamentar al lui Barthes!), însemnările postume ţinând de stricta intimitate a scriitorului. Nu este singura polemică din Franţa ultimilor decenii privitoare la publicaţiile postume: seminarele lui Lacan, autobiografia lui Althusser, ineditele lui Foucault provoacă mânia unora şi entuzisamul altora.

Redactat esenţialmente la Paris şi la Urt, între 26 octombrie 1977 şi 15 septembrie 1979, Jurnalul de doliu conţine 330 de fişe, aşezate în ordine cronologică, titlul aparţinând lui Roland Barthes. În ce măsură însă aceste note alcătuiesc un text de sine stătător? Eric Marty, discipolul lui Barthes, iar mai încoace şi omul care i-a îngrijit Oeuvres complètes, în 5 volume, la Seuil, este categoric: „Avem un titlu, un act de nominalizare. În opinia mea, nu-i vorba de o efuziune, ci de un proiect de scriitură în toată puterea cuvântului”. La rându-i, Maurice Nadeau, directorul de la Quinzaine litteraire, ţine să nuanţeze lucrurile: „Notaţia nu este încă o scriitură. Am putea doar să ne imaginăm ce ar fi putut deveni [acest jurnal]”. Şi unii şi alţii îl consideră mai degrabă un fel de scriere-palimpsest: nu atât o „ciornă” a Camerei luminoase, cât arhiva unei cărţi ce nu există (romanul proiectat Vita nova, niciodată scris, dar din care va rezulta cursul său pentru Collège de France, „La Préparation du roman”), în continuarea Fragmente-lor dintr-un discurs îndrăgostit. „Tocmai aici rezidă frumuseţea acestui jurnal de doliu: el apasă cumplit, ca o piatră de moară, totodată însă conţine germenele unor cărţi, proiecte, dorinţe”, observă Marielle Macé, cercetătoare la CNRS, în Le Monde. Idee dezvoltată de Gilles Macassar, în Telerama: „Departe de a se reduce la venerarea, de către un fiu homosexual, a unei figuri feminine idealizate, acest imn al dragostei materne celebrează, în egală măsură, valoarea pe care o incarnează, în ochii lui Roland Barthes, Mama şi Literatura: nobleţea.”                  

Nu pot să nu amintesc aici că Roland Barthes a supravieţuit Jurnalului său de doliu doar câteva luni (ultima notă datează din 15 septembrie 1979), pe 25 februarie 1980 autorul Gradul-ui zero al literaturii fiind lovit de o camionetă, pentru ca pe 26 martie să se stingă la spitalul Pitié-Salpêtrière de la Paris. E ca şi cum odată cu punerea punctului final în scrierea prin care îşi lua zilnic (uneori, de mai multe ori pe zi!) rămas-bun de la mama, din 26 octombrie 1977 până pe 15 septembrie 1979, şi fiul tace pentru totdeauna. O tăcere cât se poate de grăitoare…

TaguriBlog, Centenar Roland Barthes, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


Familia Tót c’est nous!

 

Mai mult ca niciodată, teatrul (absurdului; dacă nu cumva termenul, altădată consacrat, se cere revizuit & adus la zi, dat fiind contextul actual) concurează realitatea – premiera piesei lui István Örkény, Familia Tót, în regia lui Alexandru Cozub, la Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Chişinău, sâmbătă, 31 ianuarie, are loc într-un context în care însăşi societatea noastră pare a fi „gazda” unui (unor, că-s mai mulţi!) maior, de care ar depinde soarta fiilor săi (aici, garantat la plural, chit că războiul din piesă este înlocuit cu înstrăinarea, şi ea tot un fel de linie întâi), drept care-i suportă toate toanele celui care, odată instalat, nu se mai lasă dus.

Brici, ideea piesei lui István Örkény (1912 - 1979) – de pe linia frontului (e vorba de cel de-al Doilea Război Mondial, pe care dramaturgul ungur îl cunoaşte nu din auzite, el însuşi fiind recrutat şi trimis pe frontul de Est, unde cade prizonier la ruşi, revenind în ţară abia în 1946) le soseşte, într-un scurt concediu de două săptămâni, maiorul unităţii în care luptă fiul familiei Tót. Se-nţelege că toată familia se va da peste cap să-i intre în voie (ceea ce nu-i deloc uşor!), de nu le-ar încurca iţele poştaşul care – din compasiune pentru consătenii săi – hotărăşte el singur care scrisoare trebuie să ajungă la destinatar şi care merită ruptă (majoritatea, cum se va vedea apoi). Şi de unde fiul îşi instruieşte în scris părinţii cum să se comporte cu nesuferitul maior, se cheamă că-şi bate degeaba gura – vorba vine: „Unde dai şi unde crapă”. Toate bune şi frumoase – pentru maior, se-nţelege; căci lui Lajos, Mariska şi Agika Tót numai de „cartonări” nocturne nu le arde, dar ce-ai să-i faci când de asta depinde dacă-l ia sau nu maiorul pe fiul, respectiv fratele Gula, pe lângă el „la cald” – până-n clipa când poştaşul primeşte o telegramă a Crucii Roşii, prin care se anunţă moartea băiatului (şi cum să le comunice o astfel de telegramă dragilor de Tót?! fireşte că o rupe bucăţele!). Este punctul de orgă al spectacolului, farsa basculând brusc în tragedie, dar continuând să se exprime într-un limbaj când grotesc, când de-a dreptul buf. Nu trece mult – chit că fiecare zi, şi mai ales noapte (nedormită! căci maiorul este un insomniac cronic – mai ştim noi unul, de la Kremlin!) le pare bieţilor săteni o adevărată veşnicie – şi poştaşul primeşte un colet cu puţinele lucruri ale lui Gula, dar nici acesta nu va ajunge în mâinile bietei familii, terminată de oboseală de când tot îi face pe plac maiorului. În sfârşit, vine şi ziua în care concediul maiorului ia sfârşit, iată-i pe Lajos, Mariska şi Agika Tót petrecându-şi „oaspetele drag”, dar… n-a fost să fie, acesta se întoarce „ca la el acasă” la sfânta (prin răbdare!) familie Tót (partizanii, invocaţi de-a lungul spectacolului, au aruncat în aer podul şi autobuzul a trebuit să revină de unde-a plecat), doar că, de data asta…

Mă opresc aici, pentru a nu „fura finişul” (pe când unii… „fură startul”) spectacolului, nu înainte de a remarca virtuozitatea cu care regizorul Alexandru Cozub a „dirijat” (din umbră!) o partitură atât de complexă, pe post de vioara întâi fiind – în opinia mea – actorul Ion Mocanu, cel care-l joacă foarte inspirat pe Lajos Tót (de fapt, dacă mă gândesc mai bine, întreaga familie Tót – cu Angela Ciobanu în rolul Mariskăi, şi Diana Decuseară în rolul Agikăi – a fost la înălţime). De unde aşteptam ca maiorul (Vitalie Drucec) şi poştaşul (Ghenadie Gâlcă) – unul întruchipând „răul”; altul, de bun ce este, săvârşindu-l cu ferma convingere că tocmai face bine! – să fie ca să zic aşa mai pregnanţi, se pare că încă nu şi-au intrat pe deplin în mână (şi unul, şi altul sunt actori cu potenţial – au de unde adăuga „turaţii”!). Oricât de episodice, Gizi Gezane (Doina Severin), Părintele Tomaje (Alexandru Pleşca) şi Profesorul Cipriani (Nicu Suveică) s-au remarcat prin vivacitate, ca să nu zic chiar exuberanţă în câteva secvenţe. Mai există un personaj – adevărat, nevăzut, a cărui prezenţă se face simţită pe parcurs, mai cu seamă în final – şi anume, muzica (selecţie de Alexandru Târşu), când discretă, când năvalnică. Totul, într-un decor minimalist (de Iurie Matei) şi… o sală plină!

…Şi în timp ce sala aplauda în picioare, la final, m-am surprins că – la trei săptămâni de la marea demonstraţie de la Paris, unde toată lumea a ieşit în stradă cu sloganul „Je suis Charlie” –, încercând să „intru în pielea” gazdelor de nevoie, exclam flaubertin: „Familia Tót c’est nous!” Şi atunci, cine-i maiorul care ne-a luat ostatici, în numele copiilor noştri?!                 

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă


Falanga flamandă

 

În vreme ce de la Bruxelles continuă să sosească oficiali europeni – unii atât de îngrijoraţi, încât nici nu ne trec pragul, discuţiile cu politicienii moldoveni consumându-se în sala de oaspeţi a aeroportului din Chişinău –, dinspre Flandra vine încă o confirmare (niciodată în plus!) a ceea ce s-ar numi vocaţie europene a culturii noastre. E vorba de antologia Een bloem van bloed met besneeuwde blaadjes. Hedendaagse poëzie uit de Republiek Moldavië, selecţie şi traducere de Jan Willem Bos şi Jan H. Mysjkin, ed. Poëziecentrum, Gent, 2015. (De remarcat, între paranteze, că dacă o antologie similară a poeziei româneşti contemporane apărea cu sprijinul financiar al ICR-ului, în cazul poeziei moldave casa de editură îşi asumă toate cheltuielile şi, implicit, toate riscurile…)

Conţinând doar zece nume, de la seniorul Arcadie Suceveanu (n. 1952) la încă ne-debutata în volum Aura Maru (n. 1990) – fără a-i uita pe Vasile Gârneţ (n. 1958), Teo Chiriac (n. 1956), Grigore Chiper (n. 1959), Nicolae Spătaru (n. 1961), Irina Nechit (n. 1962), Emilian Galaicu-Păun (n. 1964), Dumitru Crudu (n. 1967) şi Diana Iepure (n. 1970) –, antologia e reprezentativă pentru starea la zi a poeziei noastre, chit că lacunele – de la Eugen Cioclea (1948-2013) la Ion Buzu (n. 1990), fără a-i uita pe Marcela Benea (n. 1948), Leo Butnaru (n. 1949), Nicolae Popa (n. 1959), Maria Şleahtiţchi (n. 1960), Nicolae Leahu (n. 1963), Liliana Armaşu (n. 1972), ca să citez doar câteva nume prezente în antologia maghiară Uj dania (am scris despre ea, la apariţie) – lasă loc de mai bine şi, de ce nu? chiar de volume individuale. 

Coperta antologieiCoperta antologiei
x
Coperta antologiei
Coperta antologiei

Îi cunosc pe ambii traducători, pe Jan H. Mysjkin din 2007, de la Maratonul poetic de la Sibiu, şi pe Jan Willem Bos din 2012, de la Salon du Livre de la Paris, ultimul fiind şi invitatul de anul trecut la Primăvara europeană a poeţilor din Chişinău. Nu am nici o îndoială în ceea ce priveşte calitatea traducerilor – şi unul, şi altul şi-au făcut un nume transpunând în olandeză tot ce e mai bun în literatura română contemporană. Totodată, nu pot să nu remarc că fiecare autor beneficiază de un amplu portret biobibliografic, ceea ce-i conferă volumului şi rolul de (mică) istorie literară la zi. Ditamai studiul introductiv, semnat de Jan Willem Bos – Op zoek naar de moldavische identiteit – trebuie că face şi el lumină (păcat doar că nu înţeleg decât cifrele: 1812, 1918, 1924, 1940, 1991 ş.a. – atâta olandeză ştiu şi eu!). 

Intitulându-mi aceste note Falanga flamandă, m-am surprins la ideea că cineva deprins cu scrisul/cetitul fără diacritice ar putea încerca la un moment dat să „românizeze” titlul, zicându-şi că-i o scăpare la mijloc, aşadar – Falanga flămândă, ceea ce nu ar fi departe de adevăr, dat fiind rolul de Cenuşăreasă al literaturii noastre în ultima vreme. Vorba poetului: „şi am îmbrăţişat o poetică-asemeni leprosului îmbrăţişat într-o zi de francesco d'assisi” (acum şi în traducere – vezi mai jos). 

   

* * * * * * *

 

en ik heb een poëtica omarmd – zoals de melaatse die op een dag door franciscus van assisië werd omarmd:

uit mijn teksten vallen – amandelgrote lappen levend rottend vlees – epitheta. waar de schoonheid

heeft toegeslagen vormde zich een blauwe plek die rijpte ontstak en etterde tot hij openbrak.

door de fissuur als door de planken van een schutting heb ik ongewild gezien hoe

de rothonden lucht van me kregen gromden en zich blekkend op de lappen vlees stortten dat vers

in droefheid was vervallen. ik heb alle boeken gelezen. ik heb mijn poëzie

aan de eerste de beste ten huwelijk gegeven. er was geen maand voorbij of ik ging

haar vragen hoe het was om met een vreemde getrouwd te zijn. het vervolg kennen jullie al, dames, mijne heren:

‘uit pure schrik en beschaamde kwel / zei ze papa met mij gaat het wel.’ maar had

ik verder de moed niet? of het geduld? om aan te dringen met een

‘dochterlief, als het goed met je gaat / waarom ben je mager op de graat?’, want ik had nog wel iets anders

te doen. ’s morgens en ’s avonds dompel ik me onder in de menigte. ik ontzeg

mijn onreine lichaam uitgerekend in het bruidsbed driemaal haar lijf van opperste vreugde. waar mij ooit

de epitheta waren ontvallen heeft zich de tsjernoziom vetgemest hebben zich een paar honden volgevreten bloeien

orchideeën aan weerszijden van mijn poëtica, het smalle pad waarop ik

mijn lijf aan de hand naar de dood leidt – zodat het niet verdwaalt niet bang is –

als een jongere broer voor het eerst naar zijn eerste vrouw. als zich op mijn weg

een kudde varkens stelt smeekt die mij: ‘stuur ons in je broer, zodat we tot hem

ingaan’    ‘ga weg!’

 

                        (traducere Jan H. Mysjkin)

 


Aeroportul de rezervă

 

Câte delegaţii ale reprezentanţilor înaltelor foruri europene mai trebuie să aterizeze oare pe aeroportul din Chişinău (concesionat ruşilor – Nota bene!), convocându-i pe liderii celor trei partide proeuropene la negocieri ad-hoc în vederea formării unei coaliţii de guvernare, pentru ca Republica Moldova – care seamănă tot mai mult cu un aeroport de tranzit, cu pasageri luând-o care şi încotro, ba spre Răsărit, ba spre Apus – să preia în sfârşit turnul de control al statului?!  

                                             * * * * * * *

Istoria este mult prea grăitoare ca să fie trecută sub tăcere. Prin anii ’90, când Germania proaspăt reunificată acorda cetăţenie/drept de şedere victimelor regimului nazist & urmaşilor acestora până într-a treia generaţie, un ins din Chişinău şi-a ieşit din piele să-şi găsească vreo bunică, mătuşă sau vară dreaptă evreică. Mai mult decât atât: odată (re)descoperită originea sa semitică, a trebuit să se taie împrejur – rabinul care i-a făcut circumcizia era probabil văr drept cu doctorul Ciomu, operaţia inflamându-se şi ameninţând să ducă la amputarea singurei dovezi palpabile a iudaităţii sale tocmai redobândite! –, ceea ce l-a ţinut la pat câteva săptămâni. Alte câteva săptămâni, dacă nu chiar luni, s-au dus pe alergături pe la tot felul de birouri, instanţe, ministere etc., etc., în vederea obţinerii foii de repatriere.

Urma să locuiască în sudul Bavariei, la Augsburg. Metodice cum sunt, autorităţile germane s-au îngrijit până şi de transportul nou-veniţilor: împreună cu alte câteva familii, ai lui urmau să zboare cu cursa Chişinău-Timişoara-München, de unde vor fi preluaţi de comitetul de primire. De precizat că până la acea dată nici capul familiei, nici nevastă-sa nu fuseseră mai departe de Odesa, la mare, şi doar în bază de buletin, iar acum iată-i cu paşapoarte & vize permanente.

În febra pregătirilor, omul nostru vinde tot ce are, casă, maşină, fazendă – sigur, la preţuri derizorii –, ţinând-o într-o petrecere până la data plecării. În sfârşit, călătoria propriu-zisă – prima pe calea aerului pentru cei doi copii ai lui –, la capătul căreia urma să-şi cunoască ţara de adopţie, a decurs normal, stropită cum se cuvine cu câteva beri, pe durata zborului, şi alte câteva, în sala de aşteptare a aeroportului timişorean. Nu alcoolul însă, ci educaţia de homo sovieticus – care a privit filme cu ruşii şi nemţii, s-a jucat de-a ruşii şi nemţii, iar mai târziu a spus bancuri (politice!!!) cu ruşii şi nemţii – grăit-a atunci când, la aterizare pe aeroportul internaţional din München, bărbatul îşi aruncă mâna dreaptă în faţă şi-i salută pe membrii comitetului de primire cu singura formulă din limba germană pe care o ştia dintotdeauna: „Heil Hitler!”. Stupoarea de pe feţele autorităţilor bavareze este greu de descris! În aceeaşi clipă, insul fu îmbarcat – cu căţel, cu purcel – la bordul navei şi trimis, cu cursa de întoarcere, de unde a venit.

O vreme, putea fi întâlnit la cafeneaua Fulguşor din Chişinău, bându-şi – pe banii cui se oferea să-i plătească berea – amarul şi făcându-i pe toţi nemţii pe-un cap „faşâşti”…

                                               * * * * * * *

Şi de ce oare, după trâmbiţata victorie a forţelor pro-europene, am senzaţia că dintr-o clipă în alta vom fi îmbarcaţi într-o cursă care ne va depune în… primăvara lui 2009, fără dreptul de a mai părăsi aeroportul concesionat ruşilor?!...  

TaguriBlog, Emilian Galaicu-Păun, Radio Europa Liberă

În exclusivitate