vineri, mai 29, 2015 Ora Locală 15:16

Despre frumuseţe, care se cere, şi ea, salvată

 

Cum se întâmplă de cele mai multe ori, căutăm aiurea ceea ce se află la îndemână: în anii ’90, mă căznisem să redacteze, din pasa lui Vasile Vasilache, povestea spărgătoarei de nuci à la moldave care, secându-i laptele, era cât ce să-i pună cruce copilului de la sân, dar găsind în podul casei o nucă, îi mursecă miezul şi i-l dădu plodului să mănânce, astfel readucându-l la viaţă şi chiar ridicându-l copăcel (astăzi ditamai pom rotat!); apoi, iarăşi de împrumut, istoria tânărului codrean de-o neasemuită mândreţe care, simţind cum foamea îl roade pe dinăuntru, a fugit din sat înainte ca aceasta să-şi dea pe faţă – pe faţa lui, se-nţelege! – chipul hidos de hârcă, pentru a muri la adăpost de privirile consătenilor săi cărora până nu demult li se scurgeau ochii după el, dându-le astfel o lecţie nepieritoare despre frumuseţe, care şi ea se cere salvată, nu?!; când de fapt ar fi fost suficient să transcriu pe curat, din spusele bunicii, partitura unei fugi de pomină ce ne-a salvat neamul de la pierzanie şi numele de la ocară.

Şi astfel îmi amintii cu lux de amănunte, ca şi cum aş fi fost de faţă, de povestea rătăcirii bunicii pe-un drum de noapte, în vara lui ’46, la scurt timp după seceriş, cu ditamai sacul cu grâu în spate. Tocmai îi murise băiatul ăl mai mare, flăcăuaş aproape, dintr-o căzătură de pe cal, după ce că-n acelaşi an – al foametei! – şi-a îngropat mama-soacră şi şi-a ridicat casa, iar acum trebuia să găsească – din pământ – cu ce să-l prohodească. Se zvonea că-n unele sate mai oropsite pomul mortului începuse să fie împodobit cu colăcei din lut – ca şi cum, pe ceea lume, răposatul nu are să se sature de ţărână!... Noroc că bărbatul ei, veteran de război, se angajase paznic la Punctul de Colectare a Cerealelor de la gara ferată U-eşti, situată la 10 km de satul cu acelaşi nume; nu se punea problema să fure – omul ei nu ar fi pus mâna pe ce nu-i a lui nici dacă gardul ar fi avut o singură zăbrea, şi aia dată la o parte –, ci să ia cu împrumut un tobultoc de făină, de-un cuptor de pâine. Astfel s-a înţeles cu şeful de tură, iar după miezul nopţii – hop! şi bunica la locul stabilit din timp, în pâlcul de tufari de pe lângă calea ferată. Vrednică muiere, unde a înhăţat sacul şi, cu el în spate, pe-aici ţi-i drumul – doar că trebuia să se ferească atât de patrulele miliţienilor, cât şi de vreun consătean rătăcit la acea oră. Tot ocolind până pe sub geana pădurii, pe nişte dealuri cărora oamenii din partea locului le spuneau munturi, chipurile ceva între dealuri şi munţi-munţi, o treceau toate năduşelile – nu atât de fuga prin buruieni cu sacul în spinare, cât de grija celuilalt plod, de numai 7 anişori, lăsat singur acasă. Noaptea ţinea cu dânsa, de vreme ce nici o stea nu se vedea pe cer! Cum însă femeia ştia toate drumurile pe-o rază de 50 km, întunericul mai degrabă o îmbărbăta decât s-o înspăimânte. După ce se îndepărtă suficient de gară, îşi trase puţin sufletul şi abia atunci o luă la pas.

Să fi înaintat aşa vreo oră, când simţi cum este purtată pe nişte locuri străine. De unde, după ceasul ei lăuntric, trebuia să fi ajuns deja la marginea satului, de jur-împrejur nu se simţea nici pomină de aşezare omenească. Iuţi pasul, atât cât îi permitea greutatea sacului, care, de la o vreme încolo, începuse s-o poarte el pe dânsa dintr-o parte-n alta. Cădea din picioare şi tot nu se lăsa păgubaşă, de parcă nu praznicul primului său născut, ci chiar mormântul acestuia îl ducea în cârcă, de-a dreptul prin mirişte. Or, cu cât înainta mai mult în noapte, cu atât se îndepărta însăşi speranţa de-a mai ajunge vreodată. Nici timpul nu stătea pe loc, iar în curând aveau să mijească zorile. Atunci – povestea peste un sfert de veac bunica – s-a oprit brusc locului şi s-a închinat până la pământ: „Măiculiţă, maica Domnului…”, şi-n aceeaşi clipă parcă i s-a luat o ceaţă de pe ochi. Era hăt departe de U-eşti, rămas undeva într-o parte.

Ce frică înspăimântătoare trebuie s-o fi mânat în tot acel timp, dacă în goana ei nebună trecuse pe lângă sat, la doar câteva case de gospodăria ei, fără să fi băgat de seamă! De-atunci şi câte zile va mai avea (multe! mai multe decât le putea duce în ultimii ani, încât ajunsese să se roage smerită: „Strânge-mă, Doamne!...”), satul i-a mâncat coliva primului său născut, iar fuga ei de-a oarba, în puterea nopţii, cu sacul în spate, desculţă pe mirişte, l-a scos în lumea pe băiatul ei mai mic care va ajunge să cântărească, la un moment dat, puţin peste suta de kile. În numele lui, am scris aceste rânduri…

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun


Diftongul care face diferenţa

 

 

După ce că-n alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 PCRM s-a văzut „driblat” de către Partidul Comunist Reformator, având o siglă foarte asemănătoare, Vladimir Voronin & Ko pare hotărât să folosească acelaşi procedeu pentru alegerile municipale din 14 iunie curent. Cum altfel s-ar explica desemnarea unui ilustru necunoscut, Vasili Chirtoca, drept candidat la funcţia de primar general al municipiului Chişinău?! Faptul că numele său seamănă izbitor (neplăcut, ca orice pocire de nume!) cu cel al lui Dorin Chirtoacă, trebuie că li s-a părut adevăraţilor comunişti (care nu se reformează niciodată!) tocmai nimerit pentru a-l lansa în luptă, iar hazardul a vrut ca pe lista electorală Chirtoca să fie trecut cu nr. 1, la distanţă de 14 poziţii de Chirtoacă. 

 Diftongul care face diferenţa îi va motiva probabil pe unii, într-un sens sau altul. Ceea ce înseamnă că încă nu am depăşit, fie şi sub altă formă, „votul etnic”. Or, primăria Chişinăului nu este o instituţie ştiinţifică şi nici culturală; alte merite trebuie să fie luate în calcul şi nu prezenţa / absenţa unei vocale, o sau a, neapărat legate ca un mărţişor, oa, în nume. Acestea fiind spuse, m-am gândit să egalizez şansele candidaţilor, adăugând un o sau a acolo unde există promisiunea, oricât de vagă, a unui diftong. Şi astfel am obţinut o listă alternativă uşor mo(a!)dificată:

 

Vasile ChirtOAca

ZinOAida GreceOAnâi

IliOAn COAşu

Oazu (ce inspirată a fost maică-sa, numindu-l astfel) NOAntoi

TimOAtei ŢurcOAnu

SerOAfim Urechean

MihOAi Cârlig

VOAleriu Kimenco

E. MOAscOAliciuc

GrigOAre Pentreco

AnatOAlie PrOAhniţchi

MOArcel DOArii

TOAtiOAnOA TOAmOAcu

OAleg BregOA

Dorin ChirtOAca    

MOAnicOA BOAbuc

IgOAr CaldOAre

 

    Şi dacă tot am venit cu o iniţiativă, o dezvoltăm în continuare – în acelaşi stil… patafizic. De ce s-ar mai cheltui banul public cu alegerile, când primarul general al municipiului poate fi desemnat după numărul de diftongi conţinut în nume?! 

    OK? 

    OAk! OAk! 

 


Cum să fa(bri)ci un miliard?

 

 

Marele „cronopiu” argentinian Julio Cortazar (1914 – 1984) povesteşte, în Ocolul zilei în optzeci de lumi, despre „vocaţii care ating martiriul sau poezia”, aducând „exemplul unui domn care a falsificat bancnote de cea mai mare valoare (mai mică nu ar fi meritat efortul!), printr-un procedeu care a constat în decuparea a două sute de fâşii verticale, de un milimetru grosime, din două sute de bancnote reale, pentru ca apoi să unească fâşiile fără ca să se observe cea mai mică lipitură, şi aşa reuşea să fabrice, cu cele două sute de fâşii, bancnota numărul două sute unu, care însemna câştigul lui” (p. 331-332). 

Mi-am imaginat pentru o clipă cum autorii jafului de 1 miliard de dolari de la BEM (Banca de Economii) stau şi decupează în câte o sută de fâşii bancnote de 100 $, după care lipesc fâşiile la loc fără să se observe lipiturile, pentru a fabrica bancnota numărul 101. Şi aşa, şi tot aşa, zi şi noapte, de nenumărate ori, până reuşesc să obţină primul milion (ştie ce ştie geniul popular care spune că nu trebuie să-l întrebi niciodată pe-un om bogat cum a făcut primul milion) – după care procedura se reia de alte o mie de ori. Şi miliardul e gata!

Sigur, cu bancnote de euro de maximă valoare (500 Euro), lucrurile ar fi mers mai repede, dar bancherii noştri nu sunt oameni cu fiţe – se mulţumesc şi cu dolari de daiboj! Şi aşa, trudind în sudoarea frunţii, fabrică la bani, încât abia dacă reuşesc unii şi alţii – să le spunem pe nume sau îi ştie toată lumea?! – să-i scoată uuu-shor din ţară! Adevărat că şi ţara îşi scoate oamenii la protest în Piaţa Marii Adunări Naţionale, fie şi cu întârziere şi tot din pasa europenilor – dar ce sunt cele câteva zeci de mii de amărăşteni faţă de un miliard de dolari?!

Iar dacă povestea cu decupatul bancnotei de 100 $ într-o sută de fâşii vi se pare prea puţin credibilă în condiţiile Republicii Moldova, am la îndemână altă versiune a evenimentelor – nu mai puţin poetică – datorată… istoriei literaturii. Ei bine, toată vina o poartă nu atât poetul Paul Celan (1920 – 1970), cât traducătorul lui în română Petre Solomon, care a ascuns în verbul a bea (în text, la prezent: bem) din celebra Fugă macabră întreg capitalul BEM, după cum urmează (nu am făcut decât să dau cu majuscule verbul trădător): „Lapte negru al zorilor îl BEM către seară/ îl BEM la amiaz dimineaţa şi noaptea îl BEM/ îl BEM şi îl BEM”. Pe ei, bobor!  

TaguriRadio Europa Liberă, RFE/RL, Emilian Galaicu-Păun, R.Moldova, BEM, miliard, furt, falsificar de bani


Dragoste pe linia întâi & în spatele frontului

           

(Câtă vreme se sărbătoreşte Ziua Victoriei – în Europa, pe 8 mai; în Federaţia Rusă, pe 9 mai, de unde actul capitulării necondiţionate a fost semnat pe 7 mai 1945! –, nu am cum să fac abstracţie de eveniment, şi nu doar fiindcă şi bunicul meu pe linie paternă a luptat pe front, ajungând până la Berlin, ci şi – vorba lui A.P. Cehov – pentru a „stoarce robul” (alias: homo sovieticus) din mine. Vă propun în ceea ce urmează o poveste adevărată, auzită la Moscova, prin ’87, şi care se va regăsi ulterior în romanul Ţesut viu. 10 x 10).       

                                        * * * * * * *

Din vorbă-n vorbă, cineva pronunţă numele lui Molotov (09.03.1890 – 08.11.1986), şi atunci bătrâna lasă să-i scape: „Я хорошо знала его жену – по лагерю!1    

Dar tot ea şi-a ieşit din piele să nu spună mai mult de atât, în singurul fel în care-i putea duce cu vorba după bunul ei plac, fără să lase impresia că s-ar eschiva, povestindu-le cu lux de amănunte cum ajunsese s-o cunoască pe Polina Jemciujina; după jumătate de oră, încă era pe front, mereu sub câte-un bărbat rănit pe care trebuia să-l scoată de pe câmpul de luptă, şi iată-aşa s-a ales şi cu medalie, şi cu om. Nu era chiar ordin, medalia ei, dar soţul, viitorul soţ, s-a dovedit a fi ofiţer SMERŞ! Cum se lăsase împuşcat tocmai el, care mergea în spatele tuturor cu pistolul în mână, gata oricând să tragă în oricine făcea un pas înapoi, rămâne un mister; dar şi ciuruit de schije nu-şi pierduse darul vorbirii: „Мы с тобой как две рифмы – кровь и любовь2. Pe această potrivire de cuvinte s-a şi întemeiat căsnicia lor. Pecetluită din prima noapte, în care nu atât ea, cât el o făcuse să sângereze din abundenţă. (În acel moment al naraţiunii Inera roşi până-n albul ochilor, şi tot atunci îi fugi sângele din obraji – în cămin se puneau pariuri pe fecioria ei, pe cât de incertă pentru unii, pe-atât de indubitabilă pentru alţii; puţin a lipsit să fie umflată pe sus şi dusă la control cu de-a sila, în ciuda celor 25 de ani ai săi…) La întoarcerea de pe front, fiecare şi-a căutat de treabă – el în rândurile NKVD-ului, ea printre personalul medical auxiliar al unui spital de urgenţă, iar pacea şi armonia prisoseau în casa lor. Nu doar că scăpaseră cu viaţă, dar şi i-a ocolit tăvălugul represaliilor, imediat după capitularea Germaniei, când bună parte a soldaţilor şi ofiţerilor Armatei Roşii ce s-au îmbrăţişat cu aliaţii pe Elba, în mai ’45, fură ridicaţi şi duşi în Siberia, ca „duşmani ai poporului”, laolaltă cu prizonierii sovietici de război, pentru care sfârşitul ostilităţilor însemna schimbarea lagărului de exterminare nazist pe Gulag-ul stalinist. În puţinele ore petrecute împreună – lucrau, şi unul şi altul, din zori până-n noapte! –, nu prea aveau ce-şi spune; noroc că treaba aia se făcea fără cuvinte, pe întuneric, cu izmenele pe el şi ea cu cămaşa de noapte sumesă. Ca la trageri – poc! poc! –, atenţi să nu nimerească-n „lapte”, drept care şi-o puneau strict după calendar, şi chiar şi aşa practicând coitus interruptus. Nu-l întreba niciodată nimic, nu-i spunea mai mult decât trebuie – o adevărată familie-model. După o relativă perioadă de liniştite, schimbarea macazului se manifestă printr-un nou val de arestări. „Дело врачей3.  Nici de data asta omul nu i-a spus nimic, dar ea ştiu numaidecât că ceva se întâmplă – nu fiindcă ar fi venit mai târziu ca de obicei sau mai obosit, după felul în care făceau dragoste. Dacă înainte era o pură formalitate, cum ai rupe câte-o filă de calendar, la date stabilite din timp, acum actul se consuma vijelios ca un atac la baionetă în toată regula. Erau iarăşi pe front, pe frontul nevăzut. Nu că s-ar fi descărcat pe ea, mai degrabă ai zice că-şi lua de lucru la domiciliu – nu propriu-zis obiectul muncii, ci priceperea, acel savoir faire despre care vorbeşte Manualul bunului torţionar; cum însă din ofiţer SMERŞ ajunsese anchetator NKVD, schingiuirea victimelor pe faţă înlocuise împuşcatul pe la spate. Fie că se întorcea târziu după miezul nopţii, fie că venea la timp – ce însemna „la timp”, bătrâna nu se ostenise să le explice –, orice apropiere fizică, acum tot mai spontane, aducea a interogatoriu, nu că ar fi pus întrebări, ci fiindcă pur şi simplu o golea pe dinăuntru. Se întâmpla să se culce cu „anchetatorul rău” şi să se trezească-n zori luată-n primire de „bunul torţionar”; şi dacă după primul cel puţin putea să doarmă până dimineaţa, cel de al doilea îi strica toată ziua, astfel încât spre seară aproape se ruga de venirea „celui rău”. După câteva săptămâni de asemenea „interogatorii încrucişate”, nocturne şi matinale, pe muţeşte, o călărire în zori, cu spume la gură, îi dezlegă brusc limba – mai bine i-ar fi dezlegat mâinile! – omului ei, iar singurele cuvinte pe care i le aruncă în faţă au fost: „Враг народа!4 (ceea ce rima cu „врачи-отравители5, în zilele acelea pe buzele tuturor). Ea se închise în tăcere – de bună seamă, cât valora cuvântul unei simple surori medicale împotriva celui al unui ofiţer NKVD?! –, ceea ce l-a întărâtat şi mai mult: „Молчание – знак согласия6. Acum, nu se mulţumea doar să o violeze cu regularitate, la adăpostul codului familiei – trebuia s-o şi calce în picioare, la început cu vorba, apoi cu fapta. Bătea fără să lase urme, în locurile cele mai sensibile, cu o precizie de trăgător de elită. Lovea ţinta! Şi iarăşi, femeia se obişnuise să suporte cu stoicism bătăile regulate ale „torţionarului rău”, era însă suficient să-l simtă de departe pe „ăla bun”, şi îndată începea să-i tremure carnea de pe oase. Ce-i făcea? Mai exact, ce nu-i făcea ca s-o desfete – din veterana de război nu a rămas nici pomină… –, pentru ca în ultima clipă, când erau pe punct să explodeze (o descărcare în egretă, de un milion de Volţi!), brusc s-o cresteze cu lama. Scurt-circuit. O dată… de fiecare dată… Degeaba-l dezbrăca în pielea goală – de unde înainte o făceau el în izmene, şi ea în neglijeu –, degeaba pipăia aşternutul cu de-amănuntul, printr-un fel de minune bărbatul reuşea să introducă în pat tăişul (fiindcă obiectul era oricum de negăsit!), şi odată cu el durerea! În scurt timp, era toată numai rune – pe care trebuia să le ascundă de „NKVD-istul cel rău”, în prezenţa căruia nu se dezgolea niciodată. „Eu cred că-şi dosea lama în pernă, printre pene, totuşi nu l-am prins niciodată...”, conchise bătrâna, dar abia de-acum încolo – lăsa să se înţeleagă – începe coşmarul. Dintr-odată, „NKVD-istul cel rău” încetase s-o bată – doar că acum îi povestea cu lux de amănunte tot ce făcea peste zi în beciurile Lubeankăi; abia dacă îşi ducea la bun sfârşit spovedania, că „bunul torţionar” o şi lua la dezmierdat, implorând-o printre suspine din ce în ce mai voluptuoase să nu spună la nimeni, spre binele ei, dar şi al lor, iar pentru mai multă siguranţă ameninţând-o că-i taie limba. Nu era vorbă goală, ameninţarea – insul ţinea ascunsă după dinţi o jumătate de lamă, pe care încerca să i-o împingă în gură cu limba, într-un sărut pătimaş. Doar că ea îi prinsese mişcarea, aşa că ceea ce dintr-o parte ar fi părut o lungă sărutare a la Paolo şi Francesca, în realitate nu era decât o luptă pe viaţă şi pe moarte cu limbile, mânuind aceeaşi armă albă – care pe care. Rareori se lăsa fără vărsare de sânge! În scurt timp, femeia devenise depozitara conştiinţei lui încărcate, şi tot el primul ameninţa să dea o spargere. De unde, până de curând, se crezuse la adăpost de raziile nocturne, ca nevastă de ofiţer NKVD, după arestarea Polinei Jemciujina – cum Stalin era văduv, soţia lui Molotov, pe atunci Ministru al Afacerilor Externe, făcea figură de prima doamnă a ţării –, ştiu numaidecât că nimeni şi nimic n-o puteau scăpa de maşina infernală, decât – poate – lucrarea mâinilor sale. Dacă tot trăieşti cu Minotaurul într-un labirint, trebuie că şi-a spus, cel puţin nu te lăsa prinsă; din contră, apropriază-ţi labirintul şi, ori de câte ori Minotaurul se dă la tine, cearcă de-l surprinde! Zis şi făcut. Din puţinele mobile pe care le avea în casă, zilnic înjgheba un soi de cruciverba, mereu altul, în ideea de a face orice înaintare prin apartament o adevărată cursă cu obstacole. În paralel, culegea de pe străzile Moscovei tot felul de obiecte, de la scaune cu fundul sărit la poliţe dezmembrate, pe care, odată aduse acasă, le asambla conform unei logici defensive bine articulate (vizuină de castor? muşuroi de furnici?). Incredibil cât de încăpătoare se dovedi a fi magherniţa lor; şi ea, cât ce să se spetească tot cărând la ultimul etaj – dintr-un motiv obscur, scara lor nu avea lift – cuiere vechi, dulăpioare, rafturi, taburete, fel de fel de cutii, scânduri de pat etc., etc. Adevărata provocare începea odată cu integrarea lor într-un univers şi aşa supraîncărcat de obiecte, şi atunci îi veni strălucita idee de a le lega într-un circuit închis pe care ar putea să-l controleze de la distanţă, fără a ieşi din casă. Numai ea ştie cum făcu rost de scripeţi şi cabluri, şi cât a costat-o asamblarea materialului, după nişte scheme tot mai complicate; şi de fiecare dată – moartea se exprimă la prezent indicativ – albele încep şi câştigă în 6 mişcări, în 12 mişcări, în 24 de mişcări… Nu-şi acorda nici o şansă pe termen lung, dar pe moment putea să prelungească partida cu încă o mutare. Pe celălalt front, bărbatul ei nu se mai mulţumea să-i povestească faptele lui de arme – „черный воронок7, razii nocturne, execuţii sumare în beciurile Lubiankăi –, ci-i demonta ca pe-un AKM-74 întreg mecanismul represiv ce privilegia pedeapsa preventivă, pentru crime care ar fi putut avea loc. S-ar zice c-o avertiza, dar tot atunci lăsa loc „bunului torţionar”, iar acesta – cum se ştie, înarmat până-n dinţi – chema la vărsare de sânge: „Умри ты сегодня и я умру завтра!8, spus în gând, cum ţi-ai face cruce cu limba-n cerul gurii, iar pe faţă: „Am să-ţi iau gâtul!” Nu va mai apuca – în noaptea când au venit s-o ridice de la domiciliu, îi lăsase pe cei „trei în civil” să intre (de-a dreptul în labirint – dar ei nu aveau de unde s-o ştie!), şi în timp ce bărbaţii înarmaţi făceau percheziţie prin casă – acum un sistem de capcane bine pus la punct, acţionând de sine stătător ca un soi de perpetuum mobile rudimentar de uz propriu –, ea reuşi să se strecoare pe ferestruica de la toaletă, coborând apoi pe scara de incendiu, şi chiar avu tăria de caracter să sune la miliţie de la primul telefon public pentru a anunţa că nişte necunoscuţi tocmai i-au spart apartamentul unui ofiţer NKVD. După care se făcu nevăzută… „Şi lagărul?”/„Şi Polina Jemciujina?”, au sărit băieţii cu gura, pe două voci (estimp, Inera era mai mult moartă ca vie); oricât ar fi ascuns-o, li se citea dezamăgirea-n glas. „Regiunea Kustanai, în vara aceluiaşi an. Nimic de spus – frumoasă femeie!” Şi după o pauză ce li s-a părut nesfârşită: „Când, în cele din urmă, am înţeles că nu mi-ar ajunge o sută de vieţi ca să-mi construiesc un labirint pe măsură în Moscova, nu mai vorbesc de întinsul de necuprins al Rusiei, pur şi simplu m-am lăsat prinsă”. La plecare, pe când bătrâna se scuză că nu-i mai petrece – mâinile uitate-n poale păreau să depene pe-un ghem invizibil nu atât firul Ariadnei, cât liniile vieţii ale tuturor celor ce i-au trecut pragul –, trebuie că au simţit (tustrei!) cum li se taie picioarele. Nu ar fi băgat mâna-n foc pentru ceilalţi doi, el (u)…n(ul) însă nu a mai revenit niciodată în camera aceea, dar nici n-a scăpat cu totul din labirintul veteranei, de vreme ce se întoarce într-acolo cu gândul şi peste două decenii.

___________

 

1. (rusa) „Am cunoscut-o bine pe soţia lui – în lagăr.”

2. (rusa) „Noi doi suntem ca două rime: sânge şi dragoste.”

3. (rusa) „Dosarul medicilor”.

4. (rusă) „Duşman al poporului!”

5. (rusa) „medici-otrăvitori”

6. (rusa) „Cine tace – consimte.”

7. (rusa) dubă în care erau duşi cei ridicaţi de la domiciliu de către NKVD-işti

8. (rusa) „Mori tu astăzi şi eu voi muri mâine!” – slogan exprimând întreaga „filozofie a Gulag-ului”; un posibil echivalent românesc, din zona penitenciară, ar fi: „Decât să plângă mama, mai bine plângă mă-ta!”

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun


Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris (II)

 

Odată declanşat mecanismul textual, nu prea există cale de întoarcere, în acţiune intrând forţe adeseori nebănuite – este ca şi cum trăgând de-un fir de păr rămas pe fundul căzii din baie, ai scoate din gaura de scurgere, de scalp (sau de coadă, deşi imaginaţia mă duce mai curând la o gravură a lui Munch, Îndrăgostiţii printre valuri, unde pletele iubitei se confundă cu talazurile mării), o femeie înecată, căreia făcându-i respiraţie gură la gură să-i redai suflarea! 

În mare, există două categorii, inegale numeric, de scrieri: cărţi care puteau foarte bine să nici nu fie scrise (majoritatea) şi cărţi care nu puteau să nu fie scrise (o minoritate compactă, cum ar fi – nucleul dur al oricărei literaturi). Aproape orice autor bun are şi cărţi care puteau să nu fie scrise; nu orice autor important însă dă neapărat şi o carte care nu putea să nu fie scrisă… Există totuşi cazuri singulare, când un autor reuşeşte din prima să dea o astfel de carte, cartea vieţii sale cum ar veni (mă gândesc bunăoară la Alain-Fournier, cu al său Grand Meaulnes, dar şi la Harper Lee, cu romanul Să nu ucizi o pasăre cântătoare), după care urmează tăcerea (adevărat, în cazul lui Alain-Fournier, odată cu moartea – în tranşeele Primului Război Mondial). Cum e să trăieşti apoi, timp de decenii (iar dacă mă gândesc la Harper Lee, al cărei To Kill a Mockingbird obţine Premiul Pulitzer în 1961 – peste juma' de secol), la umbra – de fapt, în raza! – unei singure cărţi?! E ca şi cum ai da naştere unei fiinţe extraordinare cu preţul vieţii creatoare propriu-zise (suprem sacrificiu!), într-o lume care privilegiază fertilitatea „în serie” (à la Amélie Nothomb – „anul şi romanul”). Deloc întâmplător, despre unele titluri/unii creatori se spune: dacă n-ar exista, ar fi trebuit inventat!

Toate aceste note nu fac decât să pregătească terenul pentru intrarea în scenă a autorului (încă la persoana a treia, dar făcând deja pasul înainte, peste capul persoanei a doua: „O! cititor făţarnic, – tu, semenul meu, – frate!”), recognoscibil după deviza înscrisă pe armele-i grăitoare: CĂRŢILE PE CARE LE-AM CITIT, CĂRŢILE CARE M-AU SCRIS. Prea numeroase pentru a le enumera pe toate câte le-am citit, după ce că însuşisem à la lettre lecţia lui Rainer Maria Rilke – „Atunci am presimţit oarecum ceea ce am simţit mai târziu: că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate” –, nu într-atât însă ca printre ele să dau de cele, câteva, pe care aş fi vrut să le scriu, fără a schimba o virgulă – în acest sens, sunt un „artist al foamei pe invers”, plăcându-mi mult prea multe pentru a mă opri doar la unele! –, în cele din urmă cititorul pasionat s-a lăsat scris, pe viu, de două-trei cărţi, pe cât de grăitoare una, pe-atât de „împachetate în tăcere” şi totuşi „despachetate în cuvinte” altele. Din două, una – oricare, în funcţie de punctul de vedere – este chiar cartea vieţii mele (aşa cum aş fi vrut să fie, în cazul poeziei; aşa cum a fost să fie, în cazul prozei – altminteri, deosebirea majoră dintre genul liric şi genul epic ţine chiar de strategia & tactica de luptă: un atac fulger versus un asediu de durată; excepţiile nu fac decât să confirme regula). Despre ea, în alineatul în care se trag concluziile, nu înainte de a-i oferi ultimul cuvânt lui Macedonio Fernandez:

„Mă feresc să asist la finalul scrierilor mele, de aceea le termin înainte” (să mă termine ele pe mine, adaug – în cunoştinţă de cauză – în paranteză); din contră, dedulcindu-mă la relecturi (deloc întâmplător, Nichita Stănescu zice: „Numărătoarea începe cu doi…”), m-am dedat apoi la rescrieri – de-aici şi până la a ajunge asemenea acelui stăpân milos care, fiindu-i jale să-i reteze coada câinelui de rasă dintr-o dată, i-o taie pe bucăţi, nu-i decât un pas. Altfel spus, doar după ce le termin – o dată, de două ori, ori de câte ori le rescriu (de la Ştefan Manasia citire: „încât îţi lasă senzaţia că autorul ar putea practica, oricând, a treia şi a patra oară, jocul acesta de dânsul inventat”), scrierile mele încep cu adevărat: abia ediţia ne varietur a Arme-lor grăitoare, în curs de apariţie la Cartier, constituie „locul geometric în care (se) sublimează precedenţele (…) într-o structură piramidală a operei” (Al. Cistelecan), dacă-i vorba de poezie; ceea ce nu se poate spune despre ediţia a II-a, revăzută şi remake-tată, a romanului Ţesut viu. 10 x 10 – subtilă, observaţia lui Mihai Iovănel: „Unii vor citi acum cartea pentru întâia oară, alţii o vor reciti; unii o vor citi şi reciti în anii ce vin. Dar în special aceia care o vor reciti o vor citi cu adevărat prima dată”) –, şi asta deoarece în seara zilei de 7 martie curent însăşi realitatea a pledat – în scris, la patru mâini, dacă nu cumva mâna forte a destinului în persoană a sucit gâtul retoricii – cauza unei noi ediţii, a 3,14-a (alias, П), adeverind astfel că „o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfârşeşte niciodată. Niciodată atât timp cât autorul trăieşte” (Mario Vargas Llosa). Cum însă de ceva vreme se tot trâmbiţează despre „moartea literaturii” – şi nici autorul acestor rânduri nu se simte prea bine –, mă întreb dacă nu cumva fraza lui Stéphane Mallarmé –  „Lumea există ca să sfârşească într-o carte” – trebuie citită „în oglindă”, după cum urmează: Cartea există ca să (re)nască o lume.

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun


Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris (I)

 

Bine-a zis cine-a zis: „Adevăraţii scriitori îşi întâlnesc personajele abia după ce le-au creat” (Elias Canetti), ceea ce înseamnă de fapt că personajele au avut şansa să-şi întâlnească – fiecare – scriitorul lui, astfel adeverindu-l ca atare; ce-i de făcut însă când o persoană reală pretinde a se recunoaşte în cutare sau cutare personaj, în ciuda avertismentului auctorial („Orice asemănare cu o persoană reală este rodul imaginaţiei acelei persoane”), cerându-i public socoteală scriitorului pentru ceea ce nu doar că nu a făcut, dar nici n-a intenţionat?! Cum să-şi vaccineze autorul opera împotriva unor interpretări eronate sau de-a dreptul tendenţioase? Cum să-şi ferească creaţia de o lectură făcută cu rea-credinţă?! Cum să-şi imunizeze scrierea la tot felul de atacuri?!

Oricâte măsuri de precauţie şi-ar lua, odată publicată cartea scriitorul se expune – şi cu cât scrierea e mai autentică, nemiloasă cu sine & cu cititorul (le plâng de milă cărţilor care cerşesc îngăduinţa publicului!), cu atât riscă să-şi atragă fulgerele unor mânii dirijate – sigur că da! – de „bunele intenţii”, dacă nu de-a dreptul justiţiare. Delictul de opinie încă se plăteşte scump, de la tragerea în judecată la excomunicarea din sânul bisericii, de la asasinarea morală la condamnarea – în  contumacie – la moarte, de la… au-delà de… Lista titlurilor trecute la index & a autorilor anatemizaţi e impresionantă; şi ce dacă pe ea se regăsesc numeroase capodopere & nume care ar face cinste oricărei literaturi?! Dacă nu cumva o literatură e cu atât mai vie, cu cât conţine mai multe asemenea cărţi prohibite. La fel cum, înainte să ajungă în „Biblioteca şcolarului” & ediţiile de buzunar, anumite titluri au fost retrase din librării & date la cuţit. Aşa că – vorba poetului – „bărbieriţi-vă cu ghilotina!”, dragi autori, dacă doriţi să rămâneţi în posteritate…

De son vivant însă orice autor trebuie să facă, la un moment dat, o alegere de principiu: fie să tragă cu obrazul pentru o scriere falsă, propagandistică/partinică/patriotică, „de vitrină”, într-un cuvânt contrafăcută; fie să tragă foloasele & ponoasele pentru o operă autentică (tocmai de aceea şi există critica de întâmpinare, ca să autentifice cărţile de valoare, pe o piaţă literară plină de falsuri!) în care s-a investit trup şi suflet. (Aşa că – vorba vine – trageţi în scriitor, mai ales atunci când acesta scrie cum poate mai bine!) Mai trebuie spus că, în funcţie de opţiune, miza cărţii este fie una externă (onoruri, bani, orgoliu personal etc., etc.), fie una existenţială. De-o parte grafomanii & veleitarii de toată mâna, de-alta creatorii care răspund înainte de toate unei chemări lăuntrice.

Oricâte cărţi ar da autorul, există (cel puţin) una ce-l face cu adevărat – uneori, malgré soi! – în ochii publicului, dar şi în proprii ochi. De regulă, este scrierea în care-şi dă măsura nu doar a aşa-zisului savoir-faire profesional, ci-şi pune la bătaie şi (mai cu seamă) propria viaţă, cu petele ei de lumină şi zonele tenebroase. Fatalmente, această viaţă interacţionează – se poate altfel?! – cu alte vieţi, în primul rând cu ale apropiaţilor, şi atunci reacţia unor membri ai familiei nu se lasă aşteptată: chirurgul Robert Proust, fratele mai mare al lui Marcel Proust, îi cere lui Gaston Gallimard să înceteze imediat publicarea romanului În căutarea timpului pierdut, pe motiv că i-ar dezonora familia; mai îngăduitor, revoluţionarul Lev Ilici Mecinikov îi reproşează autorului povestirii Moartea lui Ivan Ilici că registrul psihologic al fratelui său „era mai bogat decât acel cu care Tolstoi şi-a înzestrat eroul său”. Trebuie să ţină cont scriitorul de sensibilităţile alor săi atunci când îşi scrie opera? (De ce nu, să le ceară chiar permisiunea, înainte de a se aşterne pe scris?! De-aici şi până la un referendum naţional, „Să scrie sau nu dl Aureliu Busuioc Hronicul Găinarilor?”, nu-i decât un pas.) În plus, „Nu eşti câtuşi de puţin liber să scrii cutare sau cutare lucru. Nu-ţi alegi subiectul. Secretul capodoperelor în asta constă, în concordanţa dintre subiect şi temperamentul autorului. Căci nu-ţi alegi subiectele, ele ţi se impun” (de la Gustave Flaubert citire; în practică, lucrurile sunt ceva mai încurcate – se ştie bunăoară că F.M. Dostoievski ar fi vrut să scrie Anna Karenina, iar L.N. Tolstoi, Fraţii Karamazov!). Or, procesul de creaţie este atât de complex, încât se poate întâmpla să te poarte în cu totul altă parte decât ţi-ai propus să ajungi (şi Cristofor Columb s-a pornit să afle un nou drum spre Indii, şi a descoperit America!), chit că te-ai ghidat după busolă şi compas. Că tot am pornit să rostesc cuvântul – compasiunea este cea care face diferenţa dintre o scriere revanşardă/pretenţioasă şi una autentică, oricât de dureroasă & greu de suportat ar fi.  


Greenpeace / Pax aeternum

 

În ziua

în care

şi cimitirele

vor deveni

vegetariene,

nu noi, ci

morţii

noştri

iubiţi

ne vor

scoate

de Paştele

Blajinilor

la iarbă

verde.

TaguriRadio Europa Liberă, Blog, Emilian Galaicu-Păun, Paștele Blajinilor

În exclusivitate