Am citit cu un mare interes scrisoarea-manifest a lui Vladimir Putin intitulată: „Россия сосредотачивается – вызовы, на которые мы должны ответить”. Impresia care mi-a lăsat-o este că puțin îl preocupă protestele opoziției și societății civile, pe care le tratează într-o manieră superficială. După un preambul electoral expres, a abordat două aspecte: primul - unde se află și încotro merge Rusia, iar al doilea a fost rolul și locul Rusiei în dezvoltarea globală.

M-a surprins stilul de prezentare, în care autorul textului operează nu cu ani, ci cu decade întregi, încercînd să scoată în evidență anumiți parametri macro, care demonstrează o oarecare evoluție. În multe din comparațiile sale drept punct de referință au servit anii ’89-’90, perioada cînd Uniunea Sovietică a cunoscut cel mai „înalt” punct în dezvoltarea sa. Chiar dacă acest lucru este convenabil, întrucît oferă posibilitatea ca lucrurile prezentate să devină mai ilustrative, folosirea excesivă a acestui punct de referință demonstrează contrariul și anume că Rusia încă nu se poate rupe de realitatea sovietică, iar „rubla” sovietică este moneda cea mai populară în care rușii își contabilizează și depozitează amintirile, realitățile prezente și aspirațiile.

Dacă liderii ruși urmăresc și își doresc cu adevărat o creștere economică palpabilă, atunci ar trebui să renunțe la această abordare decadentă și să prezinte realitățile din 2012 în raport cu anii 2008-2009 pe care-i califică drept „pierduți” în efortul lor de a lupta cu această criză financiară. Altfel nu se amăgesc decît pe sine, iar rezultatele prezentate sunt puțin relevante.

Cînd ajunge să-și justifice participarea în alegerile prezidențiale din 4 martie curent, Vladimir Putin apelează la argumente „afective” amintind de conflictul din republica cecenă din 1999. Odată ce pericolul de atunci a fost depășit „cu bine” și nu mai există asemenea riscuri, de ce n-ar avea încredere în alți politicieni care să ocupe fotoliul de președinte? Oare atunci cînd a vorbit despre lipsa de încredere între cetățenii ruși s-a referit și la sine?

Putin va rămîne negreșit în istorie ca unul din cei mai puternici președinți pe care i-a avut vreodată poporul rus și nimeni niciodată nu va îndrăzni să-i minimalizeze meritele în fortificarea statalității rusești. Totodată, chiar dacă timpul în Rusia se scurge altfel decît în restul lumii, citatul lăsat drept moștenire de către cronicarul Miron Costin rămâne valabil și în cazul lui Putin: „Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii.”

În zilele de astăzi, cînd nu mai poate fi aplicat atît de des „principiul” lui Stalin: „nu-i omul - nu-s probleme” - sunt utilizate pe larg metodele de compromitere a persoanelor incomode.

Persoanele incomode sunt în general persoanele anti-sistem, care sunt pentru reforme, pentru schimbarea sistemului instituit de reprezentații vechii nomenclaturi. Sistemul reprezintă o relație de „simbioză” dintre reprezentații structurilor statului cu reprezentații mediul de afaceri, care, tratîndu-se în mod preferențial, beneficiază împreună de anumite conjuncturi socio-economice.

Deseori, însă, drept persoane incomode sunt percepuți politicienii din opoziție, care în asemenea cazuri se plîng că li se fabrică dosare politice. Dacă în procesul lor de compromitere sunt implicate și structurile de stat, atunci lucruri se complică, întrucît aceste structuri dispun de resurse administrative impunătoare în comparație cu un cetățean de rînd.

Un exemplu din cele mai recente poate servi Serafim Urechean, care din politicianul fără frică de a se lua la „trîntă” cu liderul celui mai puternic partid de pe scena politică, a ajuns funcționar de stat. Dacă ne aducem bine aminte, Urechean fusese achitat de justiție, însă autoritatea sa cît și a partidului pe care l-a condus, a fost măcinată din 2009 încoace de scrutinele electorale.

Același lucru se poate întîmpla și cu fostul premier ucrainean, Iulia Timoșenco, care chiar dacă peste o perioadă de timp ar fi achitată de justiția ucraineană, n-ar mai reuși niciodată să se reabiliteze în ochii propriilor concetățeni. Masele înțeleg că anumite dosare pot fi motivate politic, însă lipsa de timp sau indiferența îi face pe mulți să prefere să creadă că cei care o condamnă au dreptate în loc să depună efort pentru a verifica veridicitatea învinuirilor ce i se incriminează.

Suntem obișnuiți cu faptul că la fiecare cîteva luni sunt date publicității sondajele de opinie, așteptate cu multă curiozitate de către public, dornic să afle „starea reală a lucrurilor”, iar mulţimea de analişti politici nu îşi dau rîndul să le tot comenteze. Rezultatele sondajelor captează atenția publică și devin adevărate evenimente, iar emoțiile curg gîrlă de parcă alegerile ipotetice la care au fost provocați să răspundă participanții la sondaj - chiar au avut loc.

Sociologii explică sondajul precum că ar reprezenta un „stop cadru” al stării reale din sînul societăţii în momentul chestionării, dar totodată recunosc că, întrucît rezultatele sondajului sunt făcute publice puţin mai tîrziu în comparaţie cu perioada în care a fost efectuat, starea de spirit în societate ar putea fi diferită. Acesta este un tertip bine gîndit de a justifica discrepanţa mare dintre starea reală pe care o simte societatea civilă şi cea care este prezentată în sondaje.

Niciodată nu am văzut ca rezultatele vreunui sondaj să fie corelate cu rezultatele mai multor sondaje anterioare, astfel ca aceste „stop cadre” să formeze un „film” întreg care să ne arate cum evoluează lucrurile în Moldova pe parcursul cîtorva ani. Iar pentru ca „filmul” să nu devină manipulator, datele incluse în studiu nu trebuie să conțină rezultatele sondajelor care au fost efectuate pe parcursul ultimului an și jumătate.

Toate sondajele care pretind să prezinte „starea reală a lucrurilor” de astăzi sunt manipulare curată, iar problema este că rezultatele acestor sondaje ne sunt arătate astăzi, dar mîine sunt uitate. Aceste „stop cadre” sunt prezentate ca nişte mascote date partidelor de anumite cercuri de influenţă, care trebuie să-şi facă efectul astăzi, dar cum evoluează lucrurile ani de zile pare să nu interesează pe nimeni.

Schimbarea de putere de la Tiraspol, în care Smirnov a fost înlocuit cu Şevciuk, schimbare la care şi-a dat concursul şi Federaţia Rusă, ne permite să presupunem că la Kremlin sunt consemnate schimbarile care au avut loc în Moldova după anul 2009.

Respectiv, partidele din cadrul AIE se vor bucura tot mai mult de susţinerea Kremlinului, însă scopul final este de a injecta în această structură politică mai multe partide de pe stînga eşichierului politic astfel ca s-o poată controla. Dacă observăm bine, partiduţele de pe stînga nu cer lichidarea alianţei, ci reformatarea, adică includerea lor în componenţa acesteia.

Din păcate începutul de mandat al celui de-al doilea preşedinte transnistrean este marcat de incidentul avut loc la Vadul lui Vodă, în urma căruia şi-a pierdut viaţa un tînăr, incident care ar putea impulsiona procesul de retragere a armatei ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova.

Mulţi politicieni nu cred că va avea loc vreo schimbare în procesul de negocieri cu Transnistria, întrucît chiar Şevciuk declara că va lupta pentru recunoaşterea Republicii Moldoveneşti Nistrene.

Pentru ca procesul de negocieri să fie mai rezultativ, liderii de la Chişinău trebuie să manifeste mai mult respect faţă de Transnistria, pentru că chiar dacă este normal şi corect să nu o acceptăm ca parte egală în procesul de negocieri, numai manifestarea de respect poate să-i facă pe negociatorii transnistreni mai cooperanţi întrucît ei nu se vor lăsa priviţi de sus.

Mai mult respect din partea autorităţilor de la Chişinău pentru Transnistria înseamnă mai mult respect pentru toţi cetăţenii Republicii Moldova, pentru că dacă urmărim procesele politice din ultimii 3 ani, atunci toate aceste intrigi şi neînţelegeri dintre partidele de la guvernare nu reflectă decît o lipsă profundă de respect pentru cetăţenii care i-au ales să conducă această ţară.

La sfîrșit de an, mai multă lume caută să facă o retrospectivă și să dea o apreciere evenimentelor care au avut loc pe parcursul lui 2011. Majoritatea textelor pe care le-am citit prezintă lucrurile într-o umbră pesimistă, iar dezamăgirea cea mai mare este că nu s-a reușit alegerea președintelui și că cetăţeanul simplu nu simte că trăiește mai bine.

Dezamăgirea și frustrările apar de regulă în urma nerealizării lucrurilor pe care ni le-am fixat ca fiind bune și fireşti să se întîmple, iar lucrurile pe care nu le-am prevăzut să se realizeze, le interpretăm aproape automat ca fiind negative. Indiferent de mersul lucrurilor, trebuie să căutăm consecințele pozitive, pentru că numai conștientizîndu-le, vom putea întoarce nerealizarea anumitor lucruri în favoarea noastră.

Se vorbește mult despre faptul că nealegerea președintelui ar fi un lucru negativ, iar scopul comuniștilor ar fi compromiterea partidelor democratice sau a democrației în sine. Cît n-ar fi de straniu, însă impresia mea este că partidul comuniștilor contribuie la democratizare, iar prin nealegerea președintelui împiedică acapararea puterii de către un nou regim, care este democratic doar în denumire, dar care încearcă să se „înșurubeze” adînc în structurile statului.

Toți liderii alianței de guvernare nu contenesc să ne amintească despre faptul că acum ne bucurăm de mai multă democrație decît pe vremea comuniștilor. Este adevărat că avem o libertate de exprimare mai mare, însă vocea societății civile rămâne să nu fie luată în cont în procesul de luare a deciziilor. Liderii alianței de fiecare dată se „păruiesc” cînd trebuie să ia o decizie, iar în final recurg la presiuni și șantaj ceea ce și reflectă un nivel scăzut al democrației.

Zilele trecute, binecunoscutul analist politic Anatol Țăranu, într-o emisiune de la o televiziune privată, spunea că demult nu a văzut atît de multă xenofobie în Republica Moldova. Acesta ne-a atras atenția asupra faptului că unii actori politici își fac din românofobie platformă pentru activitatea lor politică. Spunea că „român”-ul este asociat tot mai mult cu fascismul în condițiile cînd tot mai mulți cetățeni încep să se identifice din punct de vedere identitar cu românismul.

Luna aceasta, un partid și-a luat drept platformă politică dezideratul unirii Republicii Moldova cu România și dacă acest partid va accede în Parlament la următoarele alegeri parlamentare, care ar putea avea loc chiar în primăvară, atunci forțele românofobe s-ar putea radicaliza și mai mult. Consider că ar fi mai bine dacă ne-am manifesta apartenența identitară și culturală la spațiul românesc cu mai puțin zel, pentru că altfel am aprinde spiritele și alimenta românofobia.

Întrebam mai demult un coleg de serviciu, care provine dintr-o familie mixta ceho-germană, cum se identifică și mi-a răspuns că în general se consideră european, dar dacă e să luăm în calcul o anumită concurență la nivel global, atunci se simte german. M-a impresionat aceasta poziție, însă cel mai mult m-a marcat poziția unei colege, care, deși este vorbitoare de limbă rusă, avînd ambii părinți vorbitori de limbă rusă, dintre care tatăl este chiar născut în Rusia, iar mama originară din Bielarus, cu aproape toate rudele în Rusia, se consideră a fi bielorusă. Ce este interesant este că fratele ei, spre deosebire de ea, se consideră rus. Am întrebat-o de ce nu se consideră rusoaică și mi-a spus că s-a născut în Bielorus, și că are o altă mentalitate.

Observăm că percepția asupra identității poate fi diferită chiar și între frați, care în dependență de „gustul cognitiv” aleg identitatea pe care o consideră că îl/o reprezintă.

Cred că opțiunea identitară, care ne-ar ajuta să dezamorsăm această stare de divizare profundă etno-culturală, bine resimțită în societatea moldovenească, este identitatea europeană. Această identitate este una non-conflictuală și sunt sigur că indiferent de „rădăcinile” etnice ale cetățenilor Republicii Moldova - nimeni n-ar contesta faptul ca suntem cu toții europeni.

Ieri la Praga clopotele au bătut toată ziua... Anunţau că s-a stins din viață unul din părinții poporului ceh - președintele Vaclav Havel.

Cunoscut pentru poziția sa fermă contra regimului comunist instaurat după cel de-al doilea război mondial în Cehoslovacia, Vaclav Havel a fost acel agent al schimbării, care a inspirat și încurajat poporul ceh să ridice fruntea în fața regimului care le confiscase proprietățile și libertățile. După ce a înfrânt regimul comunist, s-a împotrivit desprinderii Slovaciei de Cehia, însă pînă la urmă s-a „conformat” alegerii făcute de slovaci, avînd grijă ca procesul să fie unul pașnic.

Îmi povestea un prieten ceh că atunci cînd Vaclav Havel a devenit președinte, a refuzat să locuiască la reședința prezidențială, spunînd că acolo a trăit elita comunistă și că nu doreşte să folosească resursele statului pentru confortul personal. A cedat reşedinţa pentru spațiu de oficii mai multor ONG-uri, contribuind astfel la promovarea spiritului civic și renașterii activismului social.

Anul trecut am vizitat Muzeul Național din Praga și am fost profund impresionat să găsesc o expoziţie impunătoare cu toate distincțiile, medaliile și ordinele primite de către distinsul politician din partea a numeroase ţări din întreaga lume. Aceste medalii şi distincţii confirmă notorietatea sa pe larg recunoscută de comunitatea internațională şi recunoştinţa pentru contribuţia la democratizarea Cehiei şi altor ţări din fostul lagăr socialist.