Meritul descoperirii prozatorului Ştefan (Savatie) Baştovoi îi aparţine poetului şi editorului căutător de talente Alexandru Muşina, cel care-i scotea romanul de debut, Iepurii nu mor, Aula, 2002, recomandându-l călduros drept: „un roman de o mare sensibilitate şi profunzime, scris impecabil, cu o construcţie riguroasă. Nu mai e vorba de un ucenic, ci de un tânăr maestru: Ştefan Baştovoi. Avem de-a face cu un roman singular în literatura română postbelică. Un «fruct» neaşteptat, cu atât mai preţios, al istoriei nemiloase a unei provincii româneşti, Basarabia, răpită din nou de ruşi (sovietici) în 1944.” (Între paranteze mă întreb dacă titlul nu are vreo tangenţă cu „pâinea de la iepuri” din copilărie…) O a doua ediţie a cărţii, revăzută şi adăugită, apărea la Polirom, în 2007, de data aceasta cartonată – dar şi fără acest „costum la patru ace” tipografic, romanul stă în picioare! Plus que ça – de curând, păşeşete (cu dreptul!) pe străzile Parisului, în traducerea Laurei Hinckel, scos la editura Jaquelin Chambon, din cadrul concernului Actes Sud. Abia apărut pe piaţă, Le Monde îi consacră o cronică pertinentă”, sub semnătura dnei Catherine Simon – „Les lapins ne meurent pas de Savatie Baştovoi: une enfance moldave. Bref, un véritable succes!

Ce-i impresionează aşadar pe francezi? În primul rând faptul că „(…) maniera sa de a restitui propaganda stalinistă, repetată cu insistenţă atât în şcolile moldoveneşti, cât şi în cele româneşti, nu este deloc dogmatică: ea reliefează mai degrabă poezia absurdului. Titlul romanului este de asemenea extras din unul dintre dialogurile groteşti şi extravagante, purtate între pădurarul Makarâci şi o figură imaginară a lui Vladimir Ilici (Lenin), cele două personaje certându-se vehement cu privire la tema iepurilor şi a presupusei lor naturi eterne.” (Că tot veni vorba, iată ce-i spunea Ştefan Baştovoi lui Mihai Vakulovski, într-un interviu acordat în ianuarie 2002: „Ştii, când eram mic, îl iubeam foarte mult pe Lenin şi cel mai mare regret al meu era că nu am trăit pe vremea lui, ca să pot fi şi eu printre copiii pe care îi mângâia şi cu care vorbea. Şi sufeream, pentru că ştiam că asta nu se va întâmpla niciodată. Simţeam efectiv că viaţa mea este un rateu, pentru că nu aveam nici cea mai mică şansă de a-mi îndeplini visul vieţii mele, să-l văd pe Lenin.”) Nici biografia autorului nu scapă vigilentului critic de la Le Monde: „Baştovoi însuşi a suferit din cauza arbitrariului adulţilor când era licean: la cererea unui cadru didactic, tânărul Ştefan a fost internat într-un spital psihiatric. El a extras din această experienţă o culegere de poezii, Un diazepam pentru Dumnezeu (de fapt, este titlul primul ciclu din cartea sa de debut, Elefantul promis, Arc, 1996 – nota mea), a cărei publicare îi va aduce un început de faimă”. (Şi încă ce faimă – la 20 de ani, Ştefan Baştovoi devine liderul incontestabil al generaţiei tinere, alte trei volume succedându-se anual, poetul retrăgându-se din viaţa de mirean la mănăstirea Noul Neamţ în plină glorie, la doar 26 de ani! În mod cu totul paradoxal, continuă să fie o referinţă pentru tineri chiar şi atunci când îşi reneagă poezia scrisă „în civilie”…) Dar chintesenţa cronicii – şi dovada certă că scrierea este citită de către Catherine Simon în spiritul cărţii – e de căutat pe final: „Roman sumbru, Iepurii nu mor este dedicat «copiilor sovietici care au crescut». Cu toate acestea, romanul răspândeşte o lumină puternică: strălucirea unei scriituri formidabil întocmite şi pline de fineţe”. O dată în plus, intuiţia lui Alexandru Muşina că am putea interesa Occidentul tocmai prin ceea ce s-ar numi „făcutul locului acestuia” se adevereşte cu brio – Ştefan Baştovoi nu datorează nimic „-ismelor” literaturii europene, ci chiar… literaturii sovietice, pe care o întoarce ca pe o mănuşă pe dos, denunţându-i tarele pe măsură ce le urmează à la lettre.  

În alineatul în care – vorba vine – „se trag concluzii”, nu pot să nu amintesc că, acum câteva decenii, un alt roman al unui autor basarabean era foarte bine primit la Paris – şi anume Din calidor. O copilărie basarabeană, de Paul Goma. Mare lucru, copilăria! Păcat doar că, înainte să ajungă într-o carte, aceasta trebuie furată – în iunie 1940, în iunie 1941, în august 1944, dar şi, hélas! treizeci şi ceva de ani mai târziu. Dacă nu cumva până-n ziua de azi!

În acest punct, e de observat că așa-zisa minoritate favorizată e de fapt o clasă extrem de bine pregătită pentru ce face. De regulă, e vorba de oameni cu studii economic-financiare de vîrf sau de oameni fără studii dar extrem de bine pregătiți pentru meseria lor. În același timp, masa de protestari e o masă de tineri care au trecut prin sistemul educțaional obișnuit dar nu au ajuns nicăieri. E un alt fel de a spune că elita cîștigătoare e cîștigătoare pentru că stă pe o educație de nivel excelent, în vreme ce majoritatea are un nivel de educție acreditat, recunoscut oficial și inutilizabil. Mai departe, asta e tot una cu a spune că sistemul educațional de masă produce în serie oameni prost sau greșit pregătiți care au aspirații dar ajung să le transforme în frustrări, pe măsură ce pierd teren.

În acest fel, ne apropiem de concluzia că educația și nu altceva desparte membrii unei societăți și, apoi, societățile între ele. Sub galaxia Nobel își trăiește frustrările o masă enormă care e învinsă cu mijloacele propriei educații. Muncitorul chinez poate cîștiga, astfel, partida mai ușor, pentru că joacă împotriva unor societăți neproductive care produce, aproape fără excepție, o economie mai scumpă.

Chestiunea e mai complicată și include cu siguranță elemente de ordin etic, de pildă nervul tot mai slab al societăților care nu își mai propun să înainteze, pentru că, pînă de curînd, erau prea ocupate să consume. În cele din urmă, și acest viciu e tot o chestiune de educație. Dar problema poate fi ilustrată cel mai bine de un exemplu surprinzător: cazul României sau al oricărui alt fost stat comunist.

Aproape fără excepție, românii au o părere foarte bună despre tradiția sistemului lor școlar. Mai devreme sau mai tîrziu, ei vor invoca, în orice discuție pe tema educației, excelenta cultură generală asigurată de sistemul școlar și, mai ales, de sistemul școlar al fostului stat comunist.  Atunci, spun foarte mulți români, se făcea carte. E adevărat. Suma cunoștințelor generale de istorie, geografie, literatură, filozofie și chiar științe naturale era respectabilă și, în orice caz, superioară nivelului de cunoștințe ale elevului sau studentului din Occident. Observația are, totuși, limite și conține o doză serioasă de patriotism. Autorii acestui gen de observații amintesc întotdeauna că un american habar n-are unde e Bucureștiul dar uită să spună că prea puțin români știu, de pildă, care e capitala statului New York. În orice caz, bagajul educațional al românilor era înainte, și chiar după 1989, apreciabil.

Marele mister apare după 1989. Astfel, dacă acceptăm că România putea conta pe o societate bine educată, cum se explică performanța slabă de după 1989? Unde a dispărut calitatea clasei educate? Răspunsul: nicăieri pentru că așa ceva n-a existat cu adevărat. Eșecul social colectiv de după 1989 nu poate fi doar rodul unei conspirații politice. Mai degrabă, el e rezultatul unui proces educațional care a asigurat atît incompetența cît și inadaptarea la condiții noi.

Sistemul eduațional românesc a format oameni cu bune cunoștințe generale dar a garantat, astfel, o cultură pasivă care a exclus capacitaea de gîndi și de a lua decizii. În consecință, după 1989, societatea românească a devenit brusc necompetitivă. Oamenii din posturile de conducere și decizie economice, administrative și politice s-au dovedit titrați și rău pregătiți. Calitatea deciziilor economice și administrative a fost, de regulă, slabă iar gîndirea politică a rămas la nivelul practicilor tradiționale.

Înapoierea educației a decis în mare măsură viteza de înaintare a țării. O clasă de directori, manageri și administratori mediocrii a dat societății decizii aproape exclusiv perdante. În aceste condiții, noua lasă conducătoare și-a asigurat poziția de vîrf prin sprijin politic sau delapidare și apoape nicodată prin competență. A doua împrejurare semnificativă e de găsit în comentariile tipice în care românii vorbesc de alți români care au făcut cariere științifice de mare succes în Occident. Fără să-și dea seama, autorii acestor comentarii nu fac altceva decît să condamne sistemul de acasă și să admită superioritatea unui sistem mult mai deschis la competență.

Cazul României și, mai larg, al Europei de est spune că decalajele între societăți sînt și decalajele între sistemele educaționale ale acelor societăți.

În sfîrșit, obiecția cea mai des întîlnită în discuția despre educație spune că relansarea sistemului școlar e utilă dar produce efecte foarte tîrziu. Mai clar, educația e importantă dar nu e o soluție, pentru că nu produce efecte imediate. Așa e. Relansarea educației duce la relansarea societății dar cere timp. E la fel de clar, însă, că fără relansarea educației nu există nici un fel de relansare a societății.

Cu foarte rare excepții, analizele care se ocupă de originile marii crize a societăților europene au ignorat problema educației. Omisiunea pare normală. O criză economică trebuie însoțită de o dezbatere care se ocupă de regimul fiscal, de rata dobînzilor, productivitate și atîtea alte concepte economice. Evident, toate aceste teme economico-fionanciare sînt la locul lor, chiar atunci cînd tind să funcționeze ca fetiș. Dar educația? Ce să caute educația într-o discuție care privește economica aplicată și nu cultura sau teoria.

Rezervele față de o dezbatere care include și calitatea educației sînt cu atît mai mari cu cît, în genere, chestiunea pare demult rezolvată. În fond, atîta lume pornește de la prezumpția după care, în epoca informației globale și instantanee, cunoașterea nu mai e o problemă. Cuprinderea nemărginită a net-ului a creat ceritudinea sau poate iluzia după care accesul la informație e nelimitat iar această stare cognitiv-paradisiacă garantează buna educație. Oricine poate afla orice și singura dificultate vine din excesul de informație care permite elevilor slabi să scrie lucrări perfect doumentate, după o întîlnire de cîteva minute cu Profesor Google. Aceași impresie vine și din proliferarea rețelelor școlare.

Nici o altă epocă istorică n-a fost înzestrată cu un număr mai mare de universități și nici un alt tip de societate n-a numărat atîția titrați supracalificați. În plus, prestigiul științei ca „regină a cunoașterii" e o cucerire globală respectată dincolo de granițele național-culturale și promovată frenetic, în regim cotidian, de rețele mediatice enorme. Așadar, ultimul lucru pe care ar trebui să îl reconsiderăm, acum, în vremuri de criză, e educația. Problema acestui tablou e că reflectă realitatea, într-un moment în care prea puțină lume acceptă că realitatea însăși e o problemă. Altfel spus, criza pe care o sesizăm în efectele ei financiare și economice își ascunde foarte bine definiția de bază.

Lucrurile se schimbă de îndată ce observăm că actuala criză poate fi descrisă ca o partidă pierdută de societăți care nu mai fac față competiției, pentru că nu mai știu îndeajuns, nu mai gîndesc rațional și nu mai reușesc să ia decizii cîștigătoare. În mare, situația reală e mascată de două mituri care trimit în direcții plauzibile dar înșelătoare. Primul acceptă handicapul occidental dar îl explică prin apariția forței de muncă ieftine întrupată de mulțimile asiatice fără număr care muncesc enorm pentru „un blid cu orez". A doua raportare mitologică neagă handicapul și administează calmantul clasic trimițînd la gloria Nobelurilor pentru chimie, fizică și medicină, confiscate de eminenți cercetători occidentali. În ambele cazuri, mitologia pleacă de la elemente reale pentru a le preschimba în
alibiuri. Problema e astfel evitată cu ajutorul a două imagini de camuflare, aplicate la vîrf și la bază. Asaltul producătorilor chinezi în zdențe și primatul grantat de universitarii de stirpe Einstein promovează același mesaj: criza nu are nici o legătură cu educația. Ceea ce explică prea puțin.

În mod involuntar, problema educației e pusă clar în discuție exact de radicalii care se consideră excelent educați și găsesc toate problemele în lipsa de echitate a sistemului capitalist. E vorba de grupurile de tineri și de intelectuali grupați în așa numita mișcare „Occupy" sau în alte asociații și curente de gîndire care acuză decalajele inegalitatea scandaloasă a societăților occidentale. În viziunea acestei mișcări, lumea se împarte inechitabil în acel 1% care a concentrat o parte disproporționată a bogăției și restul de 99% care e silit să împartă o felie minusculă. Ultraminoritatea dominantă e frormată din bancheri, șefi de mari companii și oameni de afaceri prosperi. În genere, furia protestatarilor nu are nici o problemă cu artiștii, sportivii sau cu membrii aristocrației istorice. Obiectul contestației e elita cu rol executiv în industrii de mare profit. În același timp, contestatarii se definesc pe ei înșiși ca masă defavorizată, în ciuda unei nivel de educație foarte bun, probat cu diplome univeristare. Cu alte cuvinte, minoritatea de 1% face bani nu se știe cum, în vreme ce majoritatea educată nu își găsește locul.

Poezia lui Ion MIRCEA, multaşteptatul laureat al Premiului Naţional „Mihai Eminescu” din anul acesta, are ceva din ceramica glazurată a acoperişurilor de biserici sibiene, la rîndul lor amintind, la fel de bine, solzii de dragon, dar şi armura Sfîntului Gheorghe. Făurită la o temperatură de ardere la care materia se transformă în spirit, ea păstrează „materialitatea” opacă & căldura lutului, căpătînd totodată strălucire de smalţ, iar în unele cazuri – şi transparenţă de icoană pe sticlă. Fiecare poem închide o lume în miniatură, poetul fiind un emailor din stirpea meşterilor medievali, dacă nu chiar un alchimist refulat, ce-şi distruge formele odată opera desăvîrşită. O poezie cu faţa către cer...

* * * * * * *

Ion MIRCEA

                     Cu vremea şi ochii tăi
________________________________________
Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge

două mari întunecate păpădii.

Mai uşor cobori în nemişcare

dacă adormi cu faţa către cer

auzind

şi golurile dintre lumi.

Dar ulmi cu pieliţa subţire

ca în ureche la miei,

Mesteceni de sticlă gri

cînd se întinde-n somnul tău Etherul

şi nu-l mai poţi opri.

Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge

două mari întunecate păpădii.

În zilele de astăzi, cînd nu mai poate fi aplicat atît de des „principiul” lui Stalin: „nu-i omul - nu-s probleme” - sunt utilizate pe larg metodele de compromitere a persoanelor incomode.

Persoanele incomode sunt în general persoanele anti-sistem, care sunt pentru reforme, pentru schimbarea sistemului instituit de reprezentații vechii nomenclaturi. Sistemul reprezintă o relație de „simbioză” dintre reprezentații structurilor statului cu reprezentații mediul de afaceri, care, tratîndu-se în mod preferențial, beneficiază împreună de anumite conjuncturi socio-economice.

Deseori, însă, drept persoane incomode sunt percepuți politicienii din opoziție, care în asemenea cazuri se plîng că li se fabrică dosare politice. Dacă în procesul lor de compromitere sunt implicate și structurile de stat, atunci lucruri se complică, întrucît aceste structuri dispun de resurse administrative impunătoare în comparație cu un cetățean de rînd.

Un exemplu din cele mai recente poate servi Serafim Urechean, care din politicianul fără frică de a se lua la „trîntă” cu liderul celui mai puternic partid de pe scena politică, a ajuns funcționar de stat. Dacă ne aducem bine aminte, Urechean fusese achitat de justiție, însă autoritatea sa cît și a partidului pe care l-a condus, a fost măcinată din 2009 încoace de scrutinele electorale.

Același lucru se poate întîmpla și cu fostul premier ucrainean, Iulia Timoșenco, care chiar dacă peste o perioadă de timp ar fi achitată de justiția ucraineană, n-ar mai reuși niciodată să se reabiliteze în ochii propriilor concetățeni. Masele înțeleg că anumite dosare pot fi motivate politic, însă lipsa de timp sau indiferența îi face pe mulți să prefere să creadă că cei care o condamnă au dreptate în loc să depună efort pentru a verifica veridicitatea învinuirilor ce i se incriminează.

 

- mai întîi despre întinderea reală a Europei, o dimensiune mereu supusă abuzului și viciată de aroganță:

     „It's a good thing that Croatia will soon join the EU. Ukraine should also be a member. I believe that the entire western Balkans should be part of the EU, at least if we want to avoid sitting on a powder keg. And Turkey, if it still wants to be -- provided it undergoes some important reforms."

               Așadar, ultra-central-europeanul nu face grațiile obișnuite ale central-europeanului care distinge între o Europă stilată și distilată de la Praga  spre Vest și o Europă ratată, needucată și irecuperabilă de la Praga spre Est. Europa lui Schwarzenberg se bazează pe bunul simț și pe valorile fundamentale care ne țin în aceași lume. Eurosnobismul ar fi fost o atitudine scuzabilă și prizabilă pentru un personaj șlefuit între Praga, Viena și Munchen. Schwarzenberg refuză tentația și pune în subtext un reproș care ridiculizează fără efort parodia occidentală a dimensiunii europene.
            
                 - despre locul și rolul real al Uniunii Europene în istoria contemporană:

         „Europe has become very introverted. It looks beyond the edge of the plate, if you will, but not beyond the edge of the table. Europe has lost something of its global perspective."

              Restrîngerea Europei e un fapt și anume o consecință directă a restrîngerii politico-intelectuale a elitelor administrative europene. Schwarzenberg remarcă lipsa sau, mai degrabă, frica de viziune pe care documentele auto-flatante ale UE se chinuie să o nege. Inutil. Lumea e plină de confuzie și cere politicienilor un singur lucru: direcție. Europa e blocată în propriile indecizii și nu are nimic de oferit. Absența și decredibilizarea blocului european trec neobservate doar la Bruxelles.

              - despre germanizarea deciziei politice în UE, una din puținele certitudini europene, într-un moment de criză care tinde spre permanentizare și agravare, nu fără legătură cu vocea regăsită  Germaniei:

                „Sometimes Germans seem to be saying: If all of you could just be as industrious and frugal as we are, you wouldn't be in such a mess. There's even some truth to that. But one shouldn't declare oneself to be a role model. (...) It's like this: The rich uncle who helps you out, but makes a big show of it, gets on your nerves. Small countries, in particular, are sensitive about this. And they don't necessarily like it when Ms. Merkel and Mr. Sarkozy sit down and flesh out the policies, and then notify the others of their decisions. This can only go well for a while."

                  Pretenția limitată și, în același timp, exorbitantă a Germaniei e binevenită în termenii generali ai manualelor de bună purtare economică. Însă, practic, în lumea reală a societăților și culturilor europene, soluția morală germană e o eroare care irită nervii naționali. Schwarzenberg remarcă deplasarea politicii europene spre tiparul nefericit al puterilor decidente versus state mici. Ca bun coleg de suferință al guvernelor polonez, român și maghiar, Schwarzenberg știe bine ce spune fără să facă, totuși, un spectacol din frustrările pe care lipsa de considerație a Germaneiei și Franței le-a așezat în locul unității europene.

              - dar nu e, totuși, de înțeles rigorismul german, de vreme ce Germania e în situația de a plăti boacănele statelor problemă din Sud? Răspunsul lui Schwarzenberg nu e o noutate dar n-a fost niciodată formulat la asemenea nivel și cu atîta claritate:

             „Of course I understand it. The only thing is, the German recovery and Germany's export performance are based on the fact that the countries that are now in debt went shopping on credit in Germany. Who benefited the most from all the reckless debt policies? You did! The Germans should keep that in mind."

                 Adevărul e clar doar în prezența explicită a răului. În rest, adevărul, inclusiv adevărul despre criza europeană, are întotdeauna două fețe. Drama economică europeană nu e o idee grecească sau un artefact italian ci o coproducție. Deficiențele sudului vin din mentalitățile sudului dar falimentul calificat al sistemului euro e rezultatul sistemului euro care a așezat în același cadru monetar economii despărțite de diferențe fatale de productivitate. Euro a devenit astfel conducta care a legat două zone de potențial contrare și, în aceste condiții, conducta a devenit rapid un distributor de mărfuri la capătul dinspre Germania și un aspirator de fonduri la capătul dinspre sud. O mare parte a banilor cheltuiți de populațiile sudului au fost puși la dispoziție de bănci germane și au cumpărat produse germane. La capătul acestei observații, Germania nu poate pretinde că nu știe cine a avut de cîștigat, cine a avut de pierdut și care au fost efectele perverse ale sistemului.

                 - despre realitatea unei Europe cu două viteze, adică despre ipoteza care pretinde să țină seama cu realism de declajele istorice care despart Vestul și Estul:

          „Incidentally, I am opposed to a two-speed Europe. Anyone who has ever driven on the German autobahn knows that the slow lane leads to the exit. I don't want to diverge from the main European direction."

                    Problema Uniunii Europene nu e descoperiea ipocrită a unui continent cu două feluri de istorie și două tipuri de națiuni. Dimpotrivă, problema e construcția unei Uniuni coerente care pleacă de la realitatea marelui substrat european comun. Umorul lui Schwarzenberg scoate din circulație făcătura unei Europe cu două viteze, folosind comparația cu banda pentru reduși, începători sau incapabili a unei autostrăzi germane. Iluzia unei Europe cu două viteze poate face carieră, de pildă, la Paris. În rest, aceeași idee se numește, la București, Praga sau Varșovia, despărțirea de Europa, la cererea neformulată dar implementată de retorica UE.

                    - în sfîrșit, miezul problemei: cine ne-a adus aici? Cine e, de fapt, vinovat de prăbușirea formelor prospere de viață pe care europenii le-au crezut definitive? Chestiunea e cu atît mai gravă și mai vie cu cît orice lămurire suplimentară pare inutilă. Problema pare deja soluționată de corul global care învinuiește bancherii, băncile și capitalismul. Numai că acest gen de răspuns face rost de țapi ispășirori exact în măsura în care pune capăt logicii. Adevărat, criza e în mare parte o criză a băncilor ajunse din urmă de o politică de credit nesăbuită. Rămîne de lămurit încă ceva: cine și de ce a luat împrumutrile?

               „The politicians, without a doubt. Budgets that required deficit spending were approved for decades as a matter of course. This couldn't go well indefinitely. Of course, the banks took advantage of this. In the last 30 years, there have been hardly any politicians who have warned against spending even more money."

           Răspunsul lui Schwarzenberg merge direct la țintă. Nu e nimic neclar sau complicat. Vinovatul e cunoscut: politicienii. Guvernele au lucrat în ultimii 30-40 de ani cu deficite bugetare, așa cum bea cineva apă. Împrumuturile au fost cerute de guverne care au creat iluzia electorală a vieții fără constrîngeri financiare și au instalat pretenția absurdă a vieții asistate din leagăn pînă în mormînt. Generalizarea acestei practici a transformat societățile occidentale în bantustane pe credit.

            - despre relația euro-Europa-Uniunea Europeană, locul unor confuzii enrome și clișeul sacru care trimite orice observație în rîndul ereziilor:

             „Although the euro is an important project, it is only an instrument. The European Union was established as a political project, and it would survive without the euro. We must provide a uniting Europe with democratic legitimacy. The EU is a very complicated structure today. Brussels has taken control of everything it possibly could. As a result, we now have competencies there that would be more effective if assigned to regions or countries. We have to move away from a Europe of small minds."

                   O avalanșă de-a dreptul propagandistică a îndepărtat euro de realitatea sa ultimă în context european. Euro, e, într-adevăr, doar un instrument care nu poate și nu trebuie confundat cu Europa sau cu Uniunea Europeană, orcît s-ar strădui să ne convingă de contrariu Președintele Sarkozy și Cancelarul Merkel. Schwarzenberg nu se teme să sesizeze această distincție, tocmai pentru că are o definiție clară a Uniunii Europene și pentru că știe în profunzime ce este Europa. Cu sau fără euro, Uniunea Europeană poate supraviețui, de vreme ce Uniunea prespune o asociere politică. Prin urmare, elementul vital pentru supraviețuirea Uniunii nu e uniunea monetară ci legitimitatea democratică.

Dispariția euro n-ar fi o bucurie dar Uniunea Europeană îi va putea face față. În schimb, diluarea sau limitarea principiului democratic poate fi fatală Uniunii Europene. Iată de ce discuția despre viitorul Europei trebuie să includă, alături sau chiar înaintea subiectului euro, principiul democratic. Asta cu atît mai mult cu cît tendința de concentrare a deciziei la Bruxelles și practica ucazului Merkozy, lansat periodic la summit-urile UE, împing spre o zonă de rarefiere democratică.

         - despre unitatea uitată sau neexercitată a Europei. Schwarzenberg constată din nou o realitate elementară și îndelung ignorată. În plină defilare a temelor de unitate europeană, UE e lipsită de integrare și coordonare în cîmpurile fundamentale care dau densitatea și anvergura globală a proiectului european:

          „We need a common foreign policy, a common security policy and a common energy policy. We don't need a common cheese policy. "

            Politica externă, politica de securitate și politica energetică rămîn fie neacoperite, fie neformulate la nivel european. Eșecul așezat în dreptul acestor trei domenii strategice dă măsura ultimă a unității europene. Atîta vreme cît se va reduce la drapele, ceremonii și coordonări la nivel de brînză, legume, fructe sau mărci poștale, Unitatea Euopeană va fi o forță într-un acvariu.

             Interviul lui Schwarzenberg se încheie cu o remarcă de pătrundere și amărăciune cu totul speciale. Aruncată în trecăt, ea poate fi ușor confundată cu un detaliu biografic:

                „Now I'm home again. I've survived the 20th century."

              Istorie personală? Mai mult. Într-adevăr, aristocratul gonit și jefuit de statul comunist în 1948 a revenit acasă. Asta îl privește pe aristocrat. Însă Schwarzenberg e unul din cei cîțiva învingători ai secolului XX. Un spirit care a supraviețuit ororilor și s-a ridicat, prin cultură, deasupra ideologiilor. Un om liber între atîția oameni de libertate irosită, într-o epocă tot mai puțin capabilă să înțeleagă și să evite istoria secolului XX.

Eric Cantona, celebrul atacant cu numărul 7 de la Manchester United, despre care se zice că citea cărţi de filosofie (Sic!!!) prin vestiare, în pauza dintre reprize, nu este primul fotbalist ce se implică într-o campanie prezidenţială, de-ar fi să-l amintesc doar pe liberianul George Weah, atacantul de la PSG şi apoi de la AC Milan, contracandidatul perdant al lui Ellen Johnson Sirleaf la alegerile din 2005.

De fapt, gestul lui Eric Cantona face ecou gestului lui Coluche (pe numele său adevărat Michel Gérard Joseph Colucci; 1944-1986), renumitul comic francez ce-şi anunţase înscrierea în cursa electorală din 1981, pe post de apărător al celor fără adăpost. În aceeaşi cheie citesc şi intenţia lui Youssou N'Dour de a candida la preşedinţia Senegalului din februarie 2012, tocmai în ideea de a-l împiedica pe actualul preşedinte (din 2000), octogenarul Abdoulaye Wade (n. 1926), să se menţină la putere pentru cel de-al treilea termen consecutiv.

Acestea fiind spuse, parcă încep să înţeleg de ce Republica Moldova nu are până în ziua de azi un preşedinte ales – fotbalul moldovenesc, bată-l vina, nu a dat nici un jucător de talia lui Eric Cantona sau George Weah! (Poate era mai bine, dat fiind rezultatele Naţionalei pe care toată lumea le cunoaşte, să rămânem la… oină!) Pe de-altă parte, avem totuşi nişte olimpici, bunăoară canoistul Nicolae Juravshi, dublu medaliat cu aur la Seul (1988) şi cu argint la Atlanta (1996), şi halterofilul Tudor Casapu, medaliat cu aur la Barcelona (1992) - de ce nu ar putea, la rândul lor, înmâna medalii & titluri onorifice unor oameni de seamă ai acestei ţări, şi încă (de dorit) cu ceva mai mult discernământ decât au făcut-o interimarii Mihai Ghimpu şi Marian Lupu?! Cât despre artiştii moldoveni, s-ar putea alcătui o listă întreagă, de la A[natol Ştefăneţ, charismaticul lider al formaţiei Trigon], la Z[dop şi Zdup], unul mai bun decât altul să ne reprezinte în lume, chit că au cucerit-o demult, pe scene, dacă nu cumva pe stadioane…

Acum se cheamă că le-am dat o pasă de gol celor 101 jucători ai Parlamentului RM care vor să împingă meciul în prelungiri, după ce că au refuzat să joace vreme de doi ani; iar dacă pur şi simplu nu li-i a juca, ce-ar fi să-i trimitem la vestiare – să înveţe… filosofie!