Linkuri accesibilitate

„Și dacă… în ziua când voi ajunge să trăiesc confortabil din scrisul meu, voi pierde cititorul romantic și generos?”


Jurnalul săptămânal cu Liliana Calancea.

Născută la Strășeni, în 13 septembie 1977. Studii: Colegiul Pedagogic Alexei Mateevici, Universitatea Liberă Internațională Moldova, Institutul European de Înalte Studii Europene și Internaționale de la Nisa, Franța, Institutul Superior de Interpreți și Traducători de la Bruxelles, Belgia. Scriitoare.

Luni

După ce am închis alarma, mi-am imaginat cum îmi bag harnic buzele în spuma de cafea, dar… nu-mi rămâne decât să oftez harnic, căci tocmai azi nu o pot bea. Mai întâi trebuie să merg la laborator, ca să fac o analiză de sânge. Nu am timp de pierdut, așa că, după ce-mi petrec fata la școală, mă gândesc să pornesc cu pas vioi, în direcția Universității Libere de la Bruxelles. Exact când deschid ușa, se stinge lumina în tot imobilul și înțeleg că în dimineața asta nu doar ca nu mă voi plimba cu liftul, dar nici nu mai voi putea bea cafea grecească în ibric, la întoarcere. Îmi ieșise din cap anunțul din holul imobilului care prevenea locatarii, că luni, 20 martie, nu va fi electricitate, din cauza lucrărilor de modernizare.

La ușa nr. 10 nu aștepta nimeni, așa că procedura de colectare a sângelui n-a durat mult. Am traversat apoi strada neregulamentar și mi-a cumparat un latte macchiato dintr-o cafenea întitulată sfidător, pentru o dimineață de luni „ No stress!”. Chiar așa? Am înhățat gobleul și am luat-o la vale. Demult nu m-am plimbat pe o alee parfumată de două rânduri de cireși în floare. Mi-am adus aminte de romanul meu epistolar (început acum doi ani și lăsat baltă) în care Domnul Lucidi o invită pe Doamna Lovens, la o plimbare matinală.

„-7 dimineața? Nu e prea devreme? De ce pe Avenue d’Idalie, Dle Lucidi?

-Pentru că, stimată doamnă, la această oră, cireșii înfloriți pe Avenue d’Idalie, vor parfuma aerul proaspăt, doar pentru noi doi.”

Mă prind deseori la gândul că am apucături romantice în scris. Se pare că, pe la 40 de ani, retrăim valul de tandrețe, în ecoul primei tinereți. Acum îl trăim însă mai profund, mai intens, cu acea înțelepciune a vârstei care pune mare preț pe lucrurile fragile și trecătoare, precum petalele de cireș. Cât durează un cireș înflorit? Exact cât tinerețea omului. Nimeni nu înflorește de două ori, nimeni nu trăiește două primăveri într-o viață.

Marți

Mi-am băut licoarea aromată lent, privind cum soarele pictează pe peretele dormitorului umbra unei flori în ghiveci-un cadou confecționat de mâinile dibace ale unei cititoare simpatice din Chișinău, Victoria. Imaginea m-a înduioșat. Am revenit de la Chișinău cu un car de cadouri din partea cititorilor. Am să pot oare mulțumi vreodată pentru generozitatea lor? E un noroc. Un mare noroc să te caute omul, cu un lucrușor confecționat de mâinile și sufletul lui. E un dar fără de preț.

Gândul m-a dus la târgul de carte din Bruxelles, unde am zăbovit două ore ca să obtin o dedicație din partea scriitorului meu preferat, E.E. Schmitt. Două ore încheiate n-am făcut decât să-i observ cititorii. Sute de cititori. Și… nicio umbră de floare. Niciun cadou. Niciun mărțisor croșetat cu suflet și prins cu emoție la pieptul scriitorului. M-a cuprins, din senin, o frică. Și dacă într-o zi voi deveni ca scriitorul meu preferat? Și dacă… în ziua când voi ajunge să trăiesc confortabil din scrisul meu, voi pierde cititorul romantic și generos? Știe oare cititorul că un scriitor se hrănește din sufletul, nu din buzunarul lui?

Seara mi-am verificat mesajele de pe gmail, yahoo și facebook. 5 din ele – cereri pentru cartea „Regina nopții”. Mi-am adus aminte de o conversație cu mama, pe skype, ca de obicei, despre cărți. Îmi repeta, pentru a câta oară, că librarii o asaltează cu cereri pentru romanul „Regina nopții”. „Poate o convingeți pe Lilia sa mai scoată măcar o ediție. În ultimile luni am refuzat sute de cereri, vă dați seama?”. Pe lângă librării, cartea e solicitată și de biblioteci, pentru că exemplarele de pe rafturi au fost citite până la uzare.

Înainte de a mă decide pentru o nouă ediție, încerc să înțeleg fenomenul. Cum se explică valul nou de cereri pentru un roman cu care am debutat acum trei ani și pe care nu-l consideram mai mult decât un moft. De ce tocmai acum? Fără pic de promovare, în ultimii 2 ani. Se pare că fiecare carte își are destinul său. Într-o zi, când te aștepți mai puțin, îți desface larg aripile…

Cu puțin înainte de miezul noptii, primesc o notificare de mesaj de pe facebook. Era de la o cititoare, care se afla în toiul lecturii romanului „Sub constelația Lyrei”.

„Sunteți o vrăjitoare…”

Miercuri

Primul lucru pe care l-am făcut, după ce mi-am băut cafeaua, a fost să schimb apa lalelelor, împrăștiate prin toată casa. Lalele de la lansarea cărții „Sub constelația Lyrei”, la Bruxelles. S-a scurs deja o săptămână de la eveniment, dar florile își mai răspândesc parfumul în aerul pe care îl respir.

Îmi revin gândurile ce mă frământau în ajunul lansării. Mă întrebam, după trei lansări consumate: oare cum ar fi o lansare de carte perfectă?… Nu doar pentru mine, dar și pentru cititor. Îmi răsări atunci în minte o imagine ce m-a sedus. O sală nu prea mare, nu prea plină, în care scriitorul vorbește în fața cititorului, fără microfon. Vocea e vie, caldă, nefiltrată. Scriitorul vorbeste clar, limpede, fără cuvinte complicate. Oricând, orice cititor poate interveni, contribuind la un soi de discuție dinamică, relaxată și firească. O discuție în care, pentru nicio secundă, niciunul nu se simte mai superior decât altul.

A fost o lansare de carte ca în vis. Puteam oare să-mi imaginez, acum un an, făcând jogging prin fața Ambasadei Moldovei din Regatul Belgiei, că romanul pe care îl frământ în cap și în inimă, va fi lansat chiar sub drapelul Moldovei? Chiar lângă casa mea?

Sunt genul de persoană care nu prea îndrăznește să viseze… Acum, însă, deseori îmi spun că, dacă nu-i ascultam pe unii, pe care îi credeam deștepți, poate ca mă apucam să visez mai devreme și mai cu îndrăzneală, înainte de a împlini 39 de ani, fericita vârstă la care părerile străine contează tot mai puțin si mai puțin. Când ajungi, în sfârșit, să trăiești după capul tău, cu pasiune și credință în ceea ce faci, abia atunci stelele se aliniază în favoarea ta. Și asta nu e literatură, ci viața pe care o trăiesc azi.

Sunt recunoscătoare lucrătorilor Ambasadei Moldovei, care au găzduit evenimentul până seara târziu, fiind extrem de înțelegători, chiar și când cititorii mai zăboveau încă la poarta Ambasadei, pe la 21:30, pentru că... în seara de 16 martie… nimeni nu se mai grăbea nicăieri. Și pentru că timpul în care cineva te ascultă și tu simți că ești ascultat, e cel mai prețios. Or, tocmai despre asta vorbisem cu două ore mai devreme. Despre aspectul cel mai important (pe lângă dragoste), pe care îl pune în fața cititorului romanul „Sub constelația Lyrei”. Timpul… Complicele sau dușmanul nostru.

După masă, am fost cu fata sa bem o cafea la o terasă, sub cireși înfloriți.

-Mama, hai să repetăm dialogul.

-Toate trei pagini? Acum? O să ne ia un sfert de ora treaba asta.

-Ne grăbim undeva?

Ador întrebarea asta, deși îi cunoaștem ambele răspunsul.

Un sfert de oră prindeam pe mine și pe copilul meu priviri stranii și mă amuzam copios în minte, exact ca și Arlequin, personajul pe care îl jucam. Fata mea e pe jumătate grecoaică și adoră teatrul. Așadar, e foarte expresivă când intră în pielea unui personaj. În momentele acelea nu-mi mai văd copilul în față, ci un suflet nou, viu, pasionat, înflăcărat. O energie gata să te mistuie pe de-a-ntregul, să te însuflețească sau să te golească până la ultima picătură.

Dintr-o parte, arătam probabil ca o mamă și o fiică care se ciondănesc. Fata părea că se justifică în fața mea, iar eu o luam în zeflemea. Și numai noi două știam despre ce e vorba în realitate.

Pentru că… aparențele înșeală amarnic.

Pentru că… viața e un teatru, iar spectatorii nu întotdeauna înțeleg ce se întâmplă pe scenă.

Joi

Aseară am adormit, ascultând spectacolul „Micul Prinț” și savurând vocea pătrunzătoare a lui Habenski, ce însuflețea frazele geniale a lui Exupéry.

Dimineața am deschis ochii cu sentimentul puternic că ceva a luat sfârșit. Dar… ce? Sau, mai bine zis… cine?

Două morți cuibărite într-o dimineață de joi e prea sufocant. Am decis azi să trăiesc afară. Dar unde să merg în dimineața asta sfidător de însorită și înflorită? Pașii m-au adus singuri acolo unde mă simt cel mai bine, în locul unde-mi regăsesc reperele, la priveliștea care mă readuce la viață. Cimitirul Ixelles. Cu porțile sale larg deschise.

Soarele radios își revărsa lumina îmbelșugată peste terasa La Becasse. Îmi pun ochelarii de soare și aleg o măsuță liberă. Mă așez cu fața spre cimitir și îmi ciulesc brusc urechile. Printre mireasma înțepătoare a narcișilor, expuși la florăria de alături, plutește o melodie, interpretată la saxofon. „Ce deliciu e când mai poți auzi, vedea, simți, înțelege…Viața încă mă alintă”, am conchis vioi și am comandat un lapte rusesc, ca să-mi îmblânzesc migrena.

Până seara, am mirosit toți cireșii din cartier. Ei știu cel mai bine cum e să mori și să renaști în fiecare an. Din nou. Din nou. Din nou. Frumos și parfumat.

Azi am mai îmbătrinit cu două morți.

Vineri

De multă vreme nu-mi mai încep vinerile cu blogul sau facebook-ul. Deschid doar gmail-ul, cutia mea postală oficială. Am primit un mesaj, de care s-ar bucura orice scriitor, când îl vede semnat cu prenumele personajului din recenta sa lucrare.

„Va multumesc din suflet pentru povestea atit de frumoasa a Liviei si Tinei. Am citit cartea si nu stiam ce sa fac...sa o recitesc, parca aveam nevoie sa pastrez emotiile alea initiale... si dupa o zi in care m-am zbuciumat, am stiut ce sa fac. Mi-am comandat o carte, am recitit Iliada si Odiseea - iar de astazi incep sa o descopar pe Sappho- caci mi-a ajuns cartea :) (atasat poza cu cartea Searching for Sappho) Multumesc inca o data! Ca m-ati facut sa vreau sa citesc despre mitologia greaca, sa invat ceva nou- si sa vreau si mai mult sa ajung intr-o zi in Grecia. Cu respect, Livia.”

Mi-am făcut o cafea la filtru și m-am apucat să recitesc textele începute acum două primăveri. N-am redactat nimic, n-am continuat să scriu, doar am citit. Două lucrări total opuse ca stil și abordare. Prima, „O noapte de mai pe malul Nistrului”, pudică și tandră ca o lăcrămioară. A doua, „Misterul Doamnei Lys”, îndrăzneață, pasională și pătrunzătoare, ca mirosul de liliac. Paradoxal îmi pare că titlurile sunt în opozitie totală cu conținutul. E ca un soi de ambalaj amăgitor. Gândul mă duce la cititorii care au cumpărat recentul meu roman, dar se tem să-l citească (căci nu sunt gata să citească două romane la rând, despre boală și moarte). Îi așteaptă o surpriză plăcută, când vor prinde la curaj. Sper să savureze așa cum am visat eu când o scriam. De asta mi-a luat doi ani. Nu e chiar ușor să scrii despre lucruri tulburătoare, fără să șochezi cititorul. Or, șocul nu e absolut necesar pentru a conștientiza niște lucruri. Până la urmă, e o chestiune fină de psihologie pe care am învățat-o foarte recent. Și care dă roade surprinzător de frumoase…

„Bunătatea e o formă de inteligență”. Cei care nu cred în ea, n-au întâlnit decât surogatul ei. Despre asta e cartea mea. Despre bunătatea autentică - o floare rară.

Am răspuns la câteva mesaje pe facebook. E perioada când îmi scriu mulți cititori. Am tras cu coada ochiului și la niște texte-omagiu…

Mi-aș dori… ca după moartea mea, oamenii care m-au cunoscut… să tacă.

Dacă ai de spus, scris, cântat ceva, unui om, fă-o cât e în viață. Caută-l, spune-i cât de mult îl apreciezi, cât de mult contează pentru tine că… încă mai respiră, că încă mai creează... Nu sta ascuns pe undeva, ani de zile, ca să apari doar când afli de moartea lui. N-ai timp? Ți-e frică să te apropii de el, cât e în viață? Ți-e frică să nu pari ridicol? Serios? Ridicoli sunt cei care găsesc cuvintele potrivite și curajul, abia după dispariția lui. Deci, taci. Taci. Taci! Până în ziua în care vei învăța, poate, că ceea ce simți trebuie spus la timp. Timpul acela… pe care veșnic nu-l mai ai…

XS
SM
MD
LG