Viziunea lui Marx asupra universului social a fost construită în primul rând - dar nu numai - în termenii determinismului social și economic. Libertatea era pentru Marx și discipolii săi o „necesitate înțeleasă”, adică eforturi de a duce la îndeplinire presupusele țeluri ale Istoriei. Întreaga realitate umană era subordonată legilor dialectice ale dezvoltării și istoria era proiectată într-o entitate suverană, al cărei dictat era mai presus de chestionările omenești. Marx și-a declarat teoria socială drept formulă științifică fundamentală. A nu-i recunoaște validitatea era, pentru Marx, ca și pentru succesorii săi comuniști, o dovadă a orbirii în fața Istoriei, a lipsei de imparțialitate ideologică sau a unei „false conștiințe”. La polul opus, punctul de vedere proletar, celebrat de Marx și cristalizat sub forma materialismului istoric, era considerat generator al cunoașterii esențiale și al rețetei fericirii universale.
Ingredientul care permitea realizarea misiunii revoluționare era conștiința revoluționară de clasă. Cu ajutorul acesteia, preistoria omenirii urma să ia sfârșit, iar istoria reală putea începe. Pentru Marx, conștiința de clasă era un rezultat organic al dezvoltării politice și ideologice a proletariatului. Potrivit lui Friedrich Engels, spre exemplu, „proletariatul german era moștenitorul filosofiei clasice germane.” Tânărul Marx considera că exista o relație dialectică și, prin urmare, reciprocă între „critica armelor” și „arma criticii” în procesul cuceririi filosofiei - Aufhebung. Intelectualii revoluționari erau cei care creaseră doctrina, dar proletarii nu erau percepuți ca o masă amorfă căreia un grup de „profesori” autodeclarați avea datoria de a-i inocula conștiința „adevărului istoric”. Cu toate acestea, cea de-a unsprezecea teză despre Feuerbach datorată lui Karl Marx a exprimat cel mai bine noul ethos transformator al comunismului: „filosofii doar au interpretat lumea, în diverse feluri, dar scopul este, totuşi, să o schimbăm.” Gândirea marxistă a consacrat o „viziune largă” (Eric Weitz) asupra dezvoltării istorice: odată ce resturile din zidăria trecutului vor fi fost îndepărtate, factorul ales de Istorie va deschide drumul către o nouă societate, care va atrage completa împlinire a spiritului uman.
Marxismul trecea drept știință și nu un set de principii morale; drept consecință, revoluția pe care o predica era o „parte a unui mecanism istoric, epurat, prin urmare, de valori.” (Eugen Weber). Această pretenție profetică a condus la credința fanatică, aproape mistică a adepților, care au îmbrățișat viziunea apocaliptică, chiliastică a matematicii revoluționare a comunismului. Astfel, comunismul era în același timp o escatologie (o doctrină a salvării omenirii) și o ecleziologie (o ideologie a partidului/mișcării revoluționare). Realitatea ca atare era definitiv obiectivată și trebuia depășită - pe de-o parte, prin emanciparea și revoluționarea proletariatului, pe de altă parte, prin utopia unei societăți fără clase sociale. Așadar, viziunea comunistă asupra societății viitoare era bazată pe „o dictatură asupra nevoilor” (Ágnes Heller, Ferenc Fehér și György Márkus). Aceasta presupunea disoluția individului autonom într-un cadru devorator al controlului absolut, politizarea dezastruoasă a psihicului, manipularea subiectivității, încercarea de a anihila spațiul privat ca ultim sanctuar al sinelui. Comunismul viza nu doar dominația asupra politicului, ci și asupra fondului biologic al societății. Era un experiment complet de inginerie socială. Odată ce și-a construit imaginea asupra modernității pe principiul unei comunități aparte, omogene din punct de vedere social, care să facă trecerea prin deșertul Istoriei, din întuneric către lumină, nu putea exista decât o soluție pentru cei care nu reușeau să se conformeze criteriilor pe care le presupunea: stigmatizarea, eliminarea, și, în cazurile extreme, exterminarea.
Escatologia marxistă era o formă de teodicee raționalizată: Dumnezeu era înlocuit cu Istoria. Istoria nu avea decât o singură direcție, căci se desfășura de la libertate limitată la libertate absolută. Libertatea, la rândul său, era înțeleasă ca învingătoare asupra necesității. Regatul necesității era un tărâm unde economia nu putea asigura egalitate deplină între ființele umane, unde politicul depindea de interese partizane, iar societatea era atomizată. Prin contrast, regatul libertății era tărâmul unde se manifesta identitatea dintre existență și esență. În acest context, existența umană putea să se dezvolte pe deplin, iar condiția pentru libertatea generală depindea de eliberarea individuală. Pe scurt, la baza comunismului stătea un fundamentalism teleologic. Obiectivul final era Cetatea lui Dumnezeu pe pământ, adică triumful proletariatului.
