Linkuri accesibilitate

Bilanțuri 2016. Presa românească, de la „promoție” la „lichidare de stoc”


Anul acesta s-a văzut parcă cel mai dureros cât lipsesc comentatorii de anvergură, analiștii politici, liderii de opinie capabili să vadă lucrurile de sus, în perspectivă.

S-a mai încheiat un an de presă în limba română? Nu se prea simte. Ceea ce ține de informația care formează, care produce opinii e tot mai greu de segmentat temporal.

Ideea de informație în timp real a dislocat cu totul noțiunea de „cotidian”, de „periodic” în general (săptămânal, lunar, trimestrial).

Informația pleacă nonstop către public sub forma unei paste expulzate prin tot mai multe canale. Consumatorul de informație crede că poate aleage, dar nu i se lasă timp să vadă că, de fapt, nu alege, ci doar culege din mers, ca la hypermarket, ce-i iese în cale: ce e mai atrăgător ambalat, tot ce are banderola ”nou”, tot ce e gratis.

Presa scrisă, cel puțin, pare la promoție în acest moment. Ba, pe ici pe colo, chiar în lichidare de stoc.

Statisticile arată că majoritatea românilor se informează de la televizor. Din ce rămâne, cei mai mulți se mulțumesc cu rețelele de socializare.

Mai rămâne o feliuță subțire de public care consultă (greu să mai spui „caută”) ziare, site-uri de analiză, investigații și comentarii, uneori doar ca să-și vadă postată propria părere pe forum.

La presa scrisă, cifra tirajelor e în cădere pe toată linia. Inclusiv pentru tabloide, care oricum rămân în fruntea clasamentului, la distanță astronomică de orice publicație generalistă, de format clasic. În mod ciudat, publicații care se retrăseseră numai în on-line („Gândul”, „Cotidianul”, „Jurnalul național”) și-au reluat totuși, fără tam-tam și fără glamour, producția print. Spectacolul chioșcurilor de presă din România reflectă probabil cel mai bine deruta din sfera informației publice.

Ce mai sare în ochi la acest sfârșit de an este că presa și calendarul nu prea mai au legătură. A consulta presa scrisă (pentru cei care mai fac sta) a devenit un exercițiu de screenshot, un gest reflex și oarecum obsesiv ca și acela de a-ți privi ecranul telefonului mobil. Nu mai avem ediție specială, ediție de colecție, chiar dacă „Adevărul”, mai nou și „România liberă” se străduiesc să facă din ediția de weekend ceva asemănător, ritmic și așteptat la zi fixă.

În general, totul e otova. Ziarele postează în edițiile online texte datate diferit (ca oră, ca zi, ca săptămână chiar). Up-date-urile sunt confuzante și neîngrijit redactate, făcute din simpla preocupare de a nu rămâne în urma altora cu știrea bombă.

Pe segmentul revistelor culturale, câte au mai rămas, memoria electronică stochează tot mai mult dincolo de periodicitate: articolele de azi, de luna trecută sau de acum un an rămân pe pagina online atâta timp cât au accesări. Când vrei să afli încotro merg lucrurile, e bine să te uiți cu atenție la data textului.

Noi, românii, ne-am schimbat așadar obiceiurile. De constatat și atât. Dacă n-ar fi bai și cu ce primim când mai căutăm.

Anul acesta s-a văzut parcă cel mai dureros cât lipsesc comentatorii de anvergură, analiștii politici, sociologii, experții în geopolitică, sociologie, liderii de opinie capabili să vadă lucrurile de sus, în perspectivă. Excepțiile nu știu ce mai pot confirma, dar e de urmărit, de pildă, pe Contributors.ro Valentin Naumescu, cu formula sa de redactare simplă, albă, dar foarte eficientă. În vremuri ca acestea, calibrul și calitatea liderilor de opinie ar fi vitale, cu condiția ca ei să fie și suficient de mulți. Se folosesc însă soluții de avarie: jurnaliștii încearcă din răsputeri să acopere golul, exersând altă meserie: în loc de informare sau investigație, fac analiză și comentariu, în timp ce ”analiști” harnici etalează sinteze pe care le-ar putea recolta orice redactor cu acces la marile agențiile de presă.

Da, nici agenții de presă nu mai există în România. Știrea nou-nouță e de găsit de nouă ori din zece întâi pe site-ul vreunei televiziuni și binișor mai târziu pe agențiile de presă atitrate.

2016 ne obligă să acceptăm: presa din România se află în plin schimb de generații (ca și politica, de altfel). Jurnaliștii ambițioși se retrag spre proiecte independente, care gâfâie din greu, mor repede, sau rezistă din încăpățânare. Masa critică de presă independentă nu există și nici nu sunt semne că va renaște curând. Platformele on-line gen Hotnews (cu ramura sa Contributors), Ziare.com, și, mai nou, încă tatonant, Republica.ro, se străduiesc să acopere golul, dar lipsa de resurse se întoarce rapid în scăderea puterii de penetrare a publicului, deci de formare a opiniei.

Puține sunt punctele fixe, în funcție de care să te poți orienta (revista 22 e unul dintre ele). Există mai ales pe mâna câtorva ”nebuni”, împătimiți de meserie.

Ce mai lipsește acut? Jurnalismul de investigație. Cel independent, care cere resurse (bani, adică), onestitate, curaj, profesionalism adevărat și presupune riscuri. Și ar fi bine să facă echipă. Alergătorii solitari fac titluri și breaking news, dar sunt expuși enorm decredibilizării, prin bruiajul scandalului.

Da, au apărut trucurile gen ediția online premium („Evenimentul zilei”, dar și unele așa-zise agenții de presă, iar acum se pregătește „România liberă”, în noua variantă), unde ni se promite sub lăcățel investigație. De multe ori, dedesubt descoperi doar „yellow journalism”, iar dacă mai aștepți un pic, vei afla oricum același lucru de la alții, de pe net.

Presa scrisă a însemnat dintotdeauna sentimentul timpului, nu doar al prezentului. Oarece tabiet, cum s-ar spune. Înseamnă – scuzați! - considerație pentru diversele forme ale memoriei, un anume mod de viață, un set definibil de mentalități. Ei, asta pierdem în fiecare minut.

Putem face oricând un mic experiment: să căutăm pe grila de canale TV rubrica de revista presei de la orice televiziune europeană de top. O să vedem pe masa reporterilor zeci de publicații în print. Mai bune, mai rele, de stânga, de dreapta, de tot felul. Nimeni nu s-au gândit să le evacueze definitiv. Și sunt scrise în limba țării lor, curată, expresivă, moderat-elevată.

Mă tem că niciun ministru al educației nu va reuși să reformeze presa din România pornind de la Facultățile de Jurnalism. Poate doar punând în programa școlară, cam pe la clasa a patra, un curs de presă cu componentă aplicativă. Peste vreo 25 de ani... mai vorbim.

XS
SM
MD
LG