Bună întrebare, „Cum să citeşti clasicii fără reverenţă?”, iar răspunsul Sandrei Newman – pe 440 de pagini – se conţine în Lit Kit, Baroque Books & Arts, 2013, o carte „plină de înţelepciune şi informaţii” (Thomas Cathcart, Daniel Klein).
„Cititorilor care au înghiţit un oarecare eşantion de Mari Cărţi, volumul de faţă le oferă o perspectivă unificatoare, un mod nou de a le pătrunde şi mici glume pe seama autorilor mai mult sau mai puţin preferaţi”, suntem avertizaţi în Introducere, iar ceea ce urmează transformă lectura unor capodopere într-un de parc de distracţii. După ce că-s coborâţi de pe socluri, în cazul unor clasici se mai şi trage cu ochiul prin dormitor, nu neapărat matrimonial, sau prin buzunare, mai totdeauna goale, şi chiar prin cazierul judiciar, încărcat. Nu lipsesc nici punerile în ecuaţie neaşteptate: „Dacă Wordsworth a fost Paul McCarthey-ul romanticilor, iar Shelley John Lennon-ul lor, Blake ar fi probabil un soi de homeless de la colţ de stradă, declamând inepţii despre oameni-şopârlă. (…) Clenciul rămâne că Blake este un geniu autentic…” Bref, ori de câte ori abordează o capodoperă sau un autor de geniu, autoarea-i găseşte un astfel de „clenci”, şi atunci din morga academică ce însoţeşte, de regulă, lectura „clasicilor” nu rămâne nimic. Şi nici din statui, piatră pe piatră!
Sigur, nu se poate învăţa literatură după Lit Kit – nici tu biografii, nici tu analiză pe text; chit că intenţia e clară: „Am speranţa că această carte ţi-a oferit o privire de ansamblu asupra marii tradiţii literare occidentale” –, dar zăbava cetitului, în termeni barthieni, „plăcerea lecturii”, este garantată 100%. Exact ceea ce şi-a propus autoarea: „Literatura funcţionează încă din plin şi suntem cu toţii liberi să ne bucurăm de aceste minunate artefacte ale geniului (…), rămân[ând] cea mai bună metodă de amuzament pentru cei inteligenţi”.
19 decembrie ’16
